ATAŞAMENTUL

Ataşamentul poate fi definit ca o legătură afectivă, de durată, cu un individ

specific. Această relaţie între indivizi, fondată pe calităţi esenţial apetitive, este unul din
fundamentele legăturilor familiale şi sociale. Forţa şi natura acestei relaţii ies la iveală
prin pierderea sau destabilizarea ei şi prin apariţia unor reacţii afective puternice sau
violente care dovedesc forţa legăturii: anxietate şi angoasă, tristeţe, depresie; reciproc,
relaţia stabilită este sursă de bucurie, echilibru, adaptare. (Dicţionar de psihologie - R.
Doron, F. Parot)
Ataşamentul are un rol esenţial în procesul de integrare socială a individului.
Socializarea este un concept folosit la descrierea şi explicarea modului în care copiii
dobândesc un comportament necesar adecvării lor la cultura şi societatea din care fac
parte. În copilărie, procesul de socializare este influenţat în cea mai mare parte de părinţi,
care acţionează ca modele pentru o conduită acceptabilă; ei asigură suportul afectiv şi
decid care dintre aceste comportamente vor fi interzise şi care vor fi permise. Dar, din ce
în ce mai mult, rezultatele cercetărilor indică şi importanţa raporturilor copiilor cu alte
persoane, în afară de părinţi, de exemplu cu fraţii şi bunicii.
În mod tradiţional, cercetările asupra ataşamentului au fost puternic influenţate de
teoria psihanalitică a lui Freud, care a accentuat relaţia copil – mamă. Bowlby (1969) şi
alţi cercetători influenţaţi de tradiţia psihanalitică credeau că relaţia de ataşament care se
dezvoltă între copil şi mamă, conduce la formarea bazelor tuturor relaţiilor interpersonale
de mai târziu. Totuşi, cercetări mai recente au subliniat şi importanţa ataşamentelor care
se formează cu ceilalţi adulţi, în special cu tatăl.
Iată câteva întrebări care au fost abordate de către cercetători:
Cum se formează şi se menţine relaţia dintre copil şi părinte?
Este necesară continuitatea îngrijirii pentru formarea ataşamentelor sau
calitatea relaţiei este o trăsătură crucială?
Cum diferenţiem relaţiile „bune” de cele „rele”? Ce trăsături sunt necesare
în interacţiunea copil – părinte?
Întrebarea pusă în majoritatea cercetărilor este următoarea: Care este relaţia dintre
ataşamentul timpuriu şi dezvoltarea ulterioară? De exemplu, care sunt consecinţele pentru
dezvoltarea socială şi emoţională ulterioară, dacă nu se formează o relaţie între copil şi
părinte?
Interesul pentru această întrebare a apărut în anii 1940 şi 1950, prin clarificarea
efectelor instituţionalizării asupra dezvoltării sociale şi emoţionale. Copiii care au crescut
în instituţii prezentau frecvent apatie, tulburări de comportament şi nu prezentau vreun
interes faţă de interacţiunea socială.
Multe dintre primele teorii au explicat că ataşamentul acţionează în sensul
satisfacerii unei anumite nevoi înnăscute sau a unui instinct. Teoreticienii învăţării în
mediul ambiental au propus o explicaţie fundamentată pe teoria instinctului secundar –
mama, ca sursă de hrană, satisface nevoile fiziologice de bază ale copilului. Instinctul
primar este orientat spre satisfacerea nevoilor bazale, iar instinctul secundar reprezintă
ataşamentul faţă de mamă în scopul satisfacerii acestor nevoi. Totuşi, această teorie a fost
răsturnată de cercetările lui Harry Harlow care a investigat efectele deprivării maternale
asupra puilor de maimuţă. Acesta arăta că, dată fiind opţiunea cu o mamă „artificială” din
sârmă care oferea lapte şi una acoperită cu un material din pluş care nu oferea lapte, puii
de maimuţă au ales „mama îmbrăcată”, ataşându-se mai degrabă de ea decât de cea care a
oferit lapte.
Aşadar, ataşamentul este expresia comportamentală de apropiere socio – afectivă;
de asemenea, este expresia relaţiilor de comunicare socio-afectivă dintre copil şi adult.
Dimensiunea afectivă a ataşamentului este esenţială, iar aceasta, aşa cum am menţionat
anterior, nu este specifică doar fiinţei umane.
Studiile lui Harlow privind deprivarea maternală la maimuţe
Harlow (1958), eminent cercetător american asupra comportamentului animal, a efectuat
o serie de experimente controlate cu maimuţe Rhesus, de-a lungul unei perioade de 20 de
ani.
Experimentele lui Harlow aveau mai multe forme:
a) Puii de maimuţă erau separaţi de mamele lor la puţin timp după naştere şi erau
plasaţi individual într-o cuşcă cu o mamă artificială. Mamele surogat erau de două
tipuri: fie o „mamă îmbrăcată” alcătuită dintr-un cilindru de lemn acoperit cu un
material textil pufos, fie o „mamă din sârmă”. Ambele aveau aceeaşi mărime şi
formă ca a unei maimuţe adulte. Fiecare „mamă” era echipată cu o sticlă de
 alimentare cu lapte, astfel încât fiecare pui să se poată hrăni. Puii de maimuţă
aveau posibilitatea să ajungă la cealaltă „mamă”. Descoperirea a fost aceea că,
indiferent care dintre mame asigura hrana, puii petreceau cea mai mare parte a
timpului, căţărându-se pe „mama îmbrăcată”. Harlow a concluzionat că puii
primatelor au nevoie de o sursă de căldură afectivă, suplimentară sursei de hrană.
Observarea comportamentului maimuţelor în momentul în care au fost introduse
în compania unor maimuţe crescute normal, a dezvăluit o imagine tristă.
Majoritatea, nu interacţionau normal cu celelalte maimuţe; multe erau fie
agresive, fie indiferente; masculii erau incapabili să se împerecheze cu succes;
acele femele care s-au reprodus şi au fătat, erau mame agresive şi inadecvate.
Harlow a concluzionat că puii nu-şi pot dezvolta un comportament normal în
absenţa unei mame vii. Totuşi, experimentele ulterioare au arătat că scurta
alăturare cu celelalte maimuţe, în fiecare zi, a redus considerabil comportamentul
anormal al maimuţelor deprivate.
b) Intr-o incercare de evaluare a importantei totale a mamei, fie ea reala sau surogat,
Harlow si Harlow (1969) au crescut pui de maimuta izolati complet atat de
oameni cat si de alte maimute. Comportamentul ulterior al acestor maimute era
chiar mai bizar decat acela al maimutelor crescute cu mama – surogat. Ele se
tineau strans unele de altele si se leganau compulsiv. Cand, mai tarziu, au fost
alaturate maimutelor crescute normal, erau de-obicei apatice si agresive cu
celelalte si cu ele insele, muscandu-si propriile maini si picioare. Masura
comportamentului anormal reflecta lungimea perioadei de izolare. Ca rezultat al
acestor experimente, Harlow (1971) afirma ca „ingrijirea puilor de catre o mama
reala este cruciala in dezvoltarea normala la toate primatele”.
c) Cercetarile ulterioare au pus sub semnul intrebarii rezultatele obtinute de Harlow.
Novak si Harlow (1975) au crescut pui de maimuta intr-o izolare totala, timp de
un an. Cand maimutele au fost alaturate ulterior unor maimute tinere cu rol de
„terapeut” care s-au jucat si au interactionat cu ele, comportamentul maimutelor
deprivate a devenit normal, fiind capabile sa participe eficient in toate situatiile
sociale. Astfel, s-a tras concluzia ca efectele deprivarii nu sunt ireversibile.
 Cand s-au efectuat aceste studii, se considera ca disconfortul si afectiunile
produse maimutelor sunt justificabile datorita importantei pe care au avut-o in intelegerea
comportamentului uman. Totusi, criticile au pus sub semnul intrebarii necesitatea
utilizarii acestor metode dure si relevanta asocierii rezultatelor obtinute cu
comportamentul oamenilor. Date fiind regulamentele stricte actuale in legatura cu
cercetarile pe animale, este indoielnic faptul ca stfel de experimente ar mai putea fi
executate astazi.
Multe dintre cercetarile efectuate asupra comportamentului de atasament la copii
au fost executate de Mary Ainsworth si colaboratorii sai (1967, 1974). Ea a descris
comportamente, cum ar fi: surasul si vocalizarea preferential catre mama, plansetul cand
mama paraseste camera, urmarirea mamei si ridicarea bratelor catre aceasta, folosirea
mamei ca baza de securitate de unde sa exploreze o situatie straina sau ca refugiu unde sa
se retraga cand este infricosat.
Ainsworth a dezvoltat o metoda de observare si evaluare a comportamentului de
atasament pe care copiii il manifesta fata de mama. In esenta, este o metoda de evaluare a
perioadei de timp in care copilul se va folosi de mama ca baza de securitate, a reactiei
copilului fata de absenta mamei si a raspunsului atunci cand este plasat intr-o situatie
straina mai putin stresanta. S-a emis ipoteza conform careia intr-o relatie efectiva de
atasament, copilul se va folosi de mama ca baza de explorare, dar va fi afectat de absenta
acesteia si va cauta apropierea la revenirea mamei.
Procedeul sau metoda (cunoscuta sub denumirea „situatia straina”) reprezinta un
tip de observatie controlata si se desfasoara intr-o situatie de laborator, echipat adecvat.
El implica opt episoade scurte, in timpul carora copilul se joaca succesiv in situatiile: in
prezenta mamei lui, cand este lasat singur, cand cand mama revine in camera straina, iar
apoi pleaca, cand intra o persoana straina s.a.m.d. Procedeul este destinat sa provoace un
raspuns din partea copilului, care va indica atasamentul sau fata de mama, un simt al
securitatii si sentimentul de confort in prezenta ei. In acest experiment, atentia se
concentreaza asupra comportamentului manifestat de copil in toate episoadele, pentru a
vedea daca acesta se simte mai bine in prezenta mamei.
Pe baza descoperirilor obtinute din studiile care utilizeaza procedeul „situatia
straina”, Ainsworth a identificat trei tipuri principale de atasament:
 Comportamentul de tip A – atasament caracterizat de insecuritate (anxios/
evitant). Copilul nu pare afectat de absenta mamei; evita apropierea sau
interactiunea cu aceasta; o ignora la revenirea ei in camera sau o intampina
ocazional.
Comportamentul de tip B – atasament caracterizat de securitate. Copilul
exploreaza in prezenta mamei; este afectat de absenta ei; cauta apropiere,
interactiune sau contact corporal.
Comportamentul de tip C – atasament caracterizat de insecuritate
(ambivalent). Copilul este anxios dupa despartirea de mama; este afectat
in timpul separarii; ambivalent, cand cauta si evita simultan contactul cu
mama.
In ciuda criticilor aduse, „situatia straina” este larg folosita, permitand formularea
unor predictii cu privire la diferenta dintre calitatea atasamentului si o gama ampla de
functii sociale si cognitive ulterioare.
Pana nu demult, aproape toate cercetarile asupra atasamentului se concentrau pe
investigarea copiilor din primul an de viata. Totusi, acest atasament selectiv nu se aplica
numai copiilor din primul an de viata. Daca atasamentul este definit in termenii tipurilor
de relatii care reduc anxietatea si asigura suportul afectiv in conditii de stres, atunci
atasamentul este evidentiabil in toate stadiile vietii, inclusiv in perioada batranetii.
Exista un interes considerabil in cercetarea factorilor care pot influenta stabilitatea
sau schimbarea relatiilor de atasament si, de asemenea, masura in care relatia timpurie de
atasament copil – parinte poate influenta raporturile ulterioare ale copilului nu numai cu
parintii, dar si cu fratii, prietenii, partenerii de casatorie sau cu proprii copii.

BIBLIOGRAFIE:
Bacus, Anne (2005). Copilul de la 3 la 6 ani. Teora, Bucuresti;
Birch, Ann (2000). Psihologia dezvoltarii. Editura Tehnica, Bucuresti;
Minulescu, Mihaela (2006). Relatia psihologica cu copilul tau. Psyche, Bucuresti;
Roberta M. Gilbert, M. D. (2005). Cum sa fii prieten cu copilul tau... Ed. Teora,
Bucuresti.