Copyright:

The Scandinavian Psychoanalytic Review (2001), nr. 24, 3-16

ISSN 0106-2301

Teoria Atașamentului și Psihanaliză: subiecte controversate

de Siri Erika Gullestad

Pe scena teoretică a psihanalizei din ziua de azi, teoria atașamentului beneficiază de o

atenție tot mai mare, mai ales din partea psihanaliștilor interesați de cercetarea empirică.
Această lucrare prezintă controversele provocate de teoria lui Bowlby și analizează relația
dintre psihanaliză și teoria atașamentului. Deși Freud și Bowlby au concepții diferite despre
Om, ideile dezvoltate în cadrul teoriei atașamentului se aseamănă cu anumite idei din teoriile
psihanalitice ale Relației de obiect, atât în ceea ce privește conceptualizarea motivației, cât și
originile tulburărilor psihologice. În ceea ce privește terapia, accentul cade pe „disponibilitatea
emoțională” a analistului. Cu toate acestea, concluzia este că teoria lui Bowlby nu contribuie în
mod special la dezvoltarea tehnicii analitice. Principala preocupare a lui Bowlby o constituie
originile interpersonale și traumatice ale tulburărilor psihologice, mai degrabă decât fanteziile
pacientului și constructele narative.

INTRODUCERE
Teoria atașamentului a fost prezentată pentru prima oară de John Bowlby la sfârșitul
anilor ‘50 și la începutul anilor ’60 și poate fi considerată opera comună a lui Bowlby și Mary
Ainsworth (Bretherton, 1991). Ulterior, teoria a fost dezvoltată în lucrările unor autori precum
Mary Main și Peter Fonagy. Teoria atașamentului se referă la relația copilului cu îngrijitorul său
și urmărește să explice diferențele dintre indivizi în ceea ce privește tipurile de atașament. Teoria
și „vocabularul” său au constituit întotdeauna o sursă de controversă printre psihanaliști. Pentru
mulți psihanaliști, „atașamentul” este un concept-cheie pentru înțelegerea dezvoltării; pentru
aceștia, teoria atașamentului îmbogățește domeniul psihanalizei. Pentru alți psihanaliști, ipotezele
teoriei atașamentului par să fie radical diferite față de concepția lor despre psihanaliză, teoria în
cauză fiind, astfel, tratată ca o entitate separată de psihanaliza propriu-zisă. Pe scena teoretică a
psihanalizei din ziua de azi, teoria atașamentului beneficiază de o atenție tot mai mare, mai ales
din partea psihanaliștilor interesați de cercetarea empirică. Acest fapt se datorează în mare parte
apariției Interviului Atașării Adulților (AAI) elaborat de Mary Main, George și Kaplan (1985).
AAI este o metodă de a evalua modelele de atașament ale adulților (Main și Goldwyn, 1985 –
1994). Metoda AAI a fost utilizată frecvent în cercetările privind dezvoltarea (Ainsworth 1978,
Main 1985, Fonagy 1991, Crittenden 1992, Killen 1999) și este actualmente aplicată în studiul
rezultatelor terapeutice ale psihanalizei (Varvin, 1999).
Astăzi, mai mult decât oricând, psihanaliza se confruntă cu provocarea validării. Este
nevoie de testarea psihanalizei atât ca teorie a minții, cât și ca metodă terapeutică. După cum a
subliniat Kernberg (2000), cercetările calificate ar trebui să aibă cea mai înaltă prioritate în
cadrul demersurilor psihanalitice. Tradiția atașamentului a dezvoltat metode pentru studiul
aprofundat al fundamentului variabilelor personalității și al tiparelor relaționale (de exemplu,
Situația Necunoscută, Interviul Atașării Adulților). Rămâne însă de văzut în ce măsură
cercetările din domeniul atașamentului ar trebui considerate cercetări psihanalitice (Killingmo,
1992). După cum am subliniat într-o discuție despre AAI (Gullestad, 2000), trebuie specificată
relevanța acestei metode pentru studiile psihanalitice privind procesul și rezultatele. Mai mult,
deși teoria lui Bowlby a fost și continuă să fie contrazisă de mulți psihanaliști, pare să fie
totodată nevoie de o discuție mai amplă pe marginea temelor controversate de la intersecția celor
două teorii.
În această lucrare voi dezvolta subiectul relației dintre teoria atașamentului și psihanaliză.
Voi evidenția divergențele și convergențele dintre acestea și voi discuta, de asemenea,
eventualele implicații terapeutice ale teoriei atașamentului.

ISTORIC
Cum putem înțelege controversele provocate de teoria atașamentului? Școlit ca
psihanalist la Institutul Psihanalitic Britanic, Bowlby intrase în contact cu ideile Kleiniene prin
intermediul îndrumătorului (Joan Rivière) și al supervizorului (Melanie Klein însăși). Deși a
apreciat gândirea kleiniană pentru accentul pus pe relația de obiect, Bowlby era nemulțumit de
concepția kleiniană conform căreia problemele emoționale ale copiilor se datorează în mare parte
fanteziilor infantile provenite din conflictele interne legate de impulsuri agresive, iar nu
factorilor de mediu și traumelor. Mai mult, el era nemulțumit de concepția psihanalitică despre
dezvoltare, care nu se baza pe observarea copiilor normali, ci mai degrabă pe extrapolările
experimentelor clinice. Experimentele clinice desfășurate la Clinica de Consiliere pentru Copii
din Londra i-au atras atenția lui Bowlby asupra transmiterii inter-generaționale a relațiilor de
atașament, precum și asupra importanței separării și a privării de afecțiune maternă. Încercând să
ajute copiii cu probleme, el a lucrat cu întreaga familie, observând faptul că rezolvarea
problemelor emoționale ale mamei îi determină pe membrii familiei să fie mai toleranți cu
copilul. Acest mod de lucru contrasta cu terapia kleiniană. Drept dovada, Klein i-a interzis lui
Bowlby să discute cu mama unui copil de trei ani pe care îl analiza sub supravegherea sa
(Bretherton, 1995). Următorul pasaj dintr-o lucrare scrisă de Rivière, îndrumătoarea lui Bowlby,
ilustrează perspectivele cărora se opunea Bowbly: „Psihanaliza este ceea ce descoperă Freud că
se petrece în imaginație... Nu are nicio legătură cu altceva, nu privește lumea reală... Are de-a
face doar cu închipuirile minții copilăroase” (citat în Holmes, 1995, p.23). Bowlby a scris cu
creionul pe margine: “rolul mediului = zero”. Având această orientare evoluționistă, darwinistă,
fiind un adept al dezbaterilor și investigațiilor științifice publice, precum și un simpatizant de
stânga, Bowlby era extrem de sceptic în privința detașării de realitatea externă pe care o practică
psihanaliza, în special cea kleiniană (Holmes, 1995).
Bowlby a continuat să exploreze efectele evenimentelor traumatizante asupra copiilor, în
special în situații precum separarea și pierderea. Colaborând cu James Robertson, Bowlby a
observat copiii internați și instituționalizați care fuseseră separați de părinții lor, iar acest studiu a
stat la baza filmului clasic “Un copil de doi ani la spital” 1. Ela a realizat pentru OMS
(Organizația Mondială a Sănătății) un documentar despre sănătatea psihică a copiilor fără
adăpost în Europa post-beligerantă. Concluzia esențială a fost că, pentru a se dezvolta sănătos din
punct de vedere mental, “pruncul și copilul ar trebui să aibe parte de un mediu călduros și intim,
precum și de o relație continuă cu mama (sau cu înlocuitorul permanent al mamei), relație care să
le aducă amândurora satisfacție și bucurie” (Bowlby, 1951, p.13). Fiind nemulțumit de explicația
psihanalitică extistentă privind legătura dintre mamă și copil, conform căreia dragostea provine
din satisfacerea nevoilor orale, Bowlby a identificat un model teoretic alternativ în etologie și în
conceptul de imprimare2, ceea ce înseamnă că formarea atașamentului nu trebuie să fie legată
neapărat de hrănire. Inspirat de aceste idei, Bowlby a conturat noțiunile de bază ale teoriei
atașamentului: Conceptul de “atașament” se referă la o legătură continuă cu o anumită persoană
la care copilul apelează când se simte vulnerabil și are nevoie de protecție. Drept urmare,
anxietatea de separare este o reacție afectivă normală. Mai mult, nou-născuții și copiii îndurerați
pot resimți mâhnirea și pot suferi la fel de intens ca adulții.
Aceste noi idei, reprezentând o integrare a etologiei, psihanalizei și a psihologiei
dezvoltării, au fost prezentate într-o lucrare din trei părți în cadrul Societății Psihanalitice
Britanice din Londra la sfârșitul anilor ’50 și începutul anilor ’60 ( “Natura relației copilului cu
mama sa” 1958, “Anxietatea de separare” 1960 și “Suferința și mâhnirea la nou-născuți și în
copilărie” 1960). Lucrările lui Bowlby au fost primite cu scepticism și critici de către
comunitatea psihanalitică. La prima prezentare, îndrumătoarea lui Bowlby, Joan Rivière, a
protestat, iar Donald Winnicott i-a mulțumit acesteia în scris: “A fost cu certitudine o lucrare
greu de apreciat fără a renunța la tot ceea ce a luptat Freud să obțina” (Bretherton, 1991, p.18).
Anna Freud, care a ratat întâlnirea, însă a citit despre aceasta în ziar, a scris: “Dr. Bowlby este o
persoană prea valoroasă pentru a se pierde în psihanaliză” (Bretherton, 1991, p.18). Winnicott i-a
scris și Annei Freud: “Nu pot să înțeleg de ce anume lucrările lui Bowlby îmi provoacă un soi de
repulsie, când, de fapt, el a fost extrem de corect în privința scrierilor mele.” (ibid., p.20). Ideile
lui Bowlby par să fi fost respinse de către psihanaliștii care considerau că durerea psihică provine
mai degrabă din interior decât din exterior. Când a fost difuzat filmul “Un copil de doi ani la
spital” la Societatea Britanică, Wilfred Bion a continuat să suțină că durerea și tulburarea fetiței
erau o manifestare a invidiei sale față de sarcina mamei, iar nu o reacție la separarea efectivă
(Holmesa, 1995). În timp ce Bowlby sperase să contribuie la dezvoltarea psihanalizei, s-a lovit
de o lume analitică ostilă, care “a făcut front comun împotriva sa”, în ceea ce Grotstein a descris
ca fiind “una dintre cele mai groaznice, rușinoase și regretabile capitole din istoria psihanalizei”
(ibid., p.26). Potrivit lui Holmes, Bowlby a devenit, pentru aproape două decenii, o persoană
non-grata în cercurile analitice, fiind reabilitat abia în 1980, când a fost numit Profesor de
Psihanaliză la Freud Memorial, în cadrul Colegiului Universitar din Londra.
1
Titlu original: A Two-Year-Old Goes to Hospital, James Robertson, 1952.
2
Imprinting, termen folosit folosit în psihologie şi etologie pentru a descrie orice fază de receptivitate la învăţare
(învăţare care apare la o anumită vârstă sau intr-o anumită etapă de viaţă), care este rapidă şi aparent
independentă de consecinţele comportamentului învăţat.
 De ce s-au confruntat ideile lui Bowlby cu o asemenea reacție negativă din partea lumii
psihanalitice? O explicație pare a fi aceea că Bowlby a contestat ceea ce era considerată o teorie
psihanalitică “adevărată” – moștenirea lui Freud. În timp ce Bowlby a reacționat la accentuarea
exagerată a lumii interioare a fanteziei mai ales în psihanaliza kleiniană, psihanaliști de renume
se pare că au considerat exagerată importanța dată de Bowlby evenimentelor de viață externe
precum separarea sau pierderea. Ca reacție la lucrarea lui Bowlby despre suferință și mâhnire,
Anna Freud scria că psihanaliza nu “are de-a face cu întâmplările din lumea exterioară ca atare,
ci cu repercursiunile lor asupra psihicului și, mai precis, cu modul în care acestea sunt percepute
de către copil” (A. Freud, 1960, p.54). Se pare că Bowlby a fost lecturat ca și cum s-ar fi
concentrat doar pe evenimente externe, și nu pe modul în care acestea sunt înregistrate de către
individ – de parcă ar fi exclus analiza semnificațiilor și a fanteziilor personale, adică a realității
psihice. Totuși, aceasta este o lectură mult prea superficială a lucrărilor lui Bowlby. Conceptul
său de “modele funcționale” (Bowlby, 1969) este o dovadă vie în acest sens.
Poate că teoria lui Bowlby le-a părut multor psihanaliști mai puțin “profundă”? Poate că
însăși vocabularul teoriei atașamentului – centrat pe un sistem comportamental ce reglează
relația dintre copil și îngrijitorul său – trasează o perspectivă mai puțin “dramatică” și incitantă
asupra existenței decât teoria freudiană a impulsului dual? Poate această diferență calitativă de
evocare să explice opozițiile puternice față de teoria lui Bowlby? Întrucât criticile venite din
partea psihanaliștilor colegi cu Bowlby au fost argumentate doar într-o anumită măsură, nu
putem decât să speculăm răspunsul. Desigur, pentru faptul că Bowlby nu a contribuit la
“viziunea ezoterică” (Holmes, 1995, p.33) a descoperirii secretelor vieții inconștiente, unii
analiști au considerat că acesta a ratat esența proiectului psihanalitic. Potrivit lui Holmes, există o
parte de adevăr în acuzația conform căreia Bowlby a neglijat lumea interioară. El citează o auto-
caracterizare a lui Bowlby – “Nu mă prea bazez pe intuiție”. Este de asemenea evident că
Bowlby era perfect conștient de “enormele probleme (și controverse)” pe care le-ar fi provocat
încercarea de a gasi răspunsuri referitoare la modul în care copiii își construiesc propria lume
interioară. Bowlby “își cunoștea cu siguranță limitele, precum și punctele forte” (ibid., p.27).
Chiar și așa, având în vedere abordările similare ale motivației umane din teoria atașamentului și,
de exemplu, din teoria lui Winnicott, rămâne un mister motivul pentru care Bowlby a întâmpinat
atâta ostilitate, în timp ce Winnicott și-a păstrat un loc sigur în rândul comunității psihanalitice.
Poate un alt răspuns ar fi acela că ideile lui Winnicott au fost formulate într-un limbaj paradoxal
și nu provocau în mod direct contextul psihanalitic existent. Winnicott “a fost precaut și
ambivalent, încercând, prin invocarea paradoxului, să rămână loial tradiției kleiniene, dar
discreditând-o în același timp” – el a creat „o perspectivă interpersonală dintr-un model
intrapsihic” (Holmes, 1995, p.32). Pe de altă parte, Bowlby a urmărit în mod explicit să
stabilească un model teoretic alternativ pornind de la știința etologiei. În cadrul tradiției
psihanalitice, se pare că a existat, pentru o perioadă îndelungată, o loialitate foarte puternică față
de teoreticienii fondatori, Freud și Klein. Acest lucru se datorează probabil faptului că
psihanaliza este nu doar o disciplină științifică și terapeutică, ci și o mișcare (Killingmo, 1993),
ai cărei membri dobândesc astfel o identitate și trebuie rămână uniți în ciuda diferendelor dintre
ei. Poate că acesta este unul dintre motivele pentru care teoria psihanalitică este dominată de o
“flexibilitate a conceptelor” (Sandler, 1983), fapt ilustrat și de provocarea indirectă lansată de
modelul intrapsihic al lui Winnicott. Din punctul meu de vedere, flexibilitatea poate fi folosită
pentru a ascunde divergențe teoretice semnificative și a pentru a împiedica dezvoltarea teoriei.
Psihanaliza ar avea de câștigat de pe urma unor definiții mai clare și mai precise ale termenilor și
ipotezelor centrale, ceea ce ar facilita și identificarea punctelor slabe ale teoriei (Gullestad,
1992). Contribuția lui Bowlby a vizat exact acest aspect.

DIVERGENȚE ȘI CONVERGENȚE
În cele ce urmează voi explora temele controversate ce pot lua naștere comparând
conceptele teoriei atașamentului cu cele ale psihanalizei tradiționale. Voi distinge trei nivele
diferite de conceptualizare: 1) principii explicative de bază; 2) teoria motivației și 3) teoria
psihopatologiei

Principiile explicative de bază

Principiul explicativ de bază al modelului etologic propus de Bowlby constă în faptul că
Omul este predispus biologic să dezvolte relații de atașament cu persoanele care îl îngrijesc în
primii ani de viață. Modelul se centrează pe sistemul de atașament, un sistem de bază al
comportamentului cu rădăcini biologice și propriu speciei umane, precum și pe modul în care
acesta este constituit dintr-un sistem al semnalelor emoționale (de exemplu: a zâmbi, a plânge, a
suge, a se prinde, a urma), ceea ce înseamnă că expresiile emoționale specifice ale copilului vor
declanșa reacții specifice din partea îngrijitorilor (de exemplu, plânsul declanșează alinare).
Sistemul de semnalizare emoțională are rolul de a lega mama de copil, iar sistemul de atașament
garantează protecția și supraviețuirea copilului. În aceasta constă, conform teoriei evoluționiste,
principiul explicativ fundamental denumit supraviețuirea speciei. Se pare că acest model diferă
de cel freudian în numeroase aspecte importante. În teoria freudiană, tot comportamentul uman
de interes psihologic se explică printr-un singur principiu motivațional, respectiv impulsul.
Scopul impulsului este satisfacerea plăcerii sau reducerea tensiunii – o concepție pe care Freud a
numit-o Principiul Nirvana. Conform lui Freud, în ce privește originea și dezvoltarea eului,
punctul de plecare îl constituie o ipoteză a nevoilor primare. Când nevoia de satisfacere a
impulsului nu poate fi îndeplinită, ia naștere o tensiune care poate fi redusă prin internalizarea
obiectelor ce satisfac impulsul și prin construirea structurii. Astfel, formarea funcțiilor eului –
precum testarea realității, limbajul și învățarea – se desfășoară ca urmare a coliziunii dintre
nevoie și obstacole. Dezvoltarea eului și funcționarea precesului secundar sunt necesare pentru a
garanta ulterioara reducere a tensiunii. La o ultima analiză, asemenea structuri psihologice
reprezintă un “ocol” în obținerea satisfacerii impulsului. Se pare că Freud operează cu un model
dinamic, chiar și atunci când analizează dezvoltarea structurilor fundamentale ale personalității.
Principiul dinamic deține suveranitate. În perspectiva lui Freud, realitatea sau cultura implică
Unbehag3 (Freud, 1930). În această viziune există un conflict între plăcere și realitate, între

3
Unbehagen – „neajunsuri” în lb. germană. În 1929, Freud a publicat Das Unbehagen in der Kultur – Civilizația și
neajunsurile ei.
natură și cultură. S-ar putea spune că Omul se adaptează la realitate pentru că este obligat să o
facă.
Pe de altă parte, noțiunea sisteme de semnale programate anterior, respectiv structurile
evoluționare specifice speciei și dezvoltate ca urmare a unui îndelung proces de selecție și
modificare ce vizează adaptarea, se concentrează pe abordarea directă a realității de către
organismul uman. În această privință, Bowlby pare să fie de acord cu Hartmann (1939), care
pune accentul pe conceptul de „adaptare” dintre copil și mediul înconjurător. În concepția lui
Hartmann, primele structuri autonome ale eului sunt “conectate” la realitatea fizică și socială,
proces denumit de Hartmann “adaptare”, iar construirea structurii depinde de anumite tipuri de
stimulare din partea mediului, un mediu obișnuit și previzibil, fără de care dezvoltarea și
diferențierea nu pot avea loc. Activarea potențialului înnăscut depinde de interacțiunea cu
persoanele importante din viața noastră. În această concepție biologistă, supraviețiurea Omului,
ființă aparținând unei specii caracterizate de naștere prematură, depinde de atașamentul puternic
față de ceilelți oameni. Omul nu mai este perceput ca o ființă asocială în esență, civilizația
forțându-l să își depășească natura animală. Astfel, privind la nivelul fundamental al acestei
teorii, conflictul nu pare să constituie o premisă de bază. În conformitate cu acest mod de
gândire, recenta teoria psihanalitică a dezvoltării pune sub semnul întrebării tocmai
universalitatea explicațiilor dinamice. Relevantă este următoarea întrebare: În ce etapă a
dezvoltării copilului devine important să analizăm fenomenele psihice dintr-o perspectivă
psihodinamică? Conform lui Stern, copilul este „de neatins pentru abordarea psihodinamică în
prima perioadă, ceea ce înseamnă că începutul vieții este non-psihodinamic” (Stern, 1985,
p.255). Potrivit acestei perspective, teoria psihanalitică a dezvoltării nu mai este caracterizată de
ceea ce se poate numi “căutarea obsesivă a semnificației” (Elster, 1983, p.101), aspect ce
implică, în acest context, căutarea motivelor inconștiente pentru a explica dezvoltarea.
În concluzie, viziunile Freud și Bowlby se disting radical în ce privește descrierea
Omului. În timp ce Freud pune accentul pe individul monadic, condus de o pasiune neînfrânată,
în conflict cu normele și cerințele societății, modelul etologic al lui Bowbly ce concentrează pe
un sistem interactiv constând în copil și îngrijitorul său, în cadrul căruia fiecare partener se
adaptează la celălalt printr-un sistem reciproc de semnale. După cum subliniază Mitchell, atât
Freud, cât și Bowlby au fost influențați de Darwin, însă l-au citit diferit. În opinia lui Freud,
Drawin se concentrează pe descendența primitivă a Omului, pe când, pentru Bowlby, acesta pune
accentul pe adaptare. În ciuda faptului că există diferențe între cele două perspective, acest
contrast poate fi pus sub semnul întrebării. La urma urmei, nu au constituit adaptarea și
supraviețuirea o temă fundamentală în viziunea lui Freud? O dovadă a faptului că Freud a fost
preocupat de subiectul supraviețuirii este conceptul de auto-conservare ca impuls, central în
structurarea timpurie a teoriei sale. Problema adaptării la realitate reprezintă, de asemenea, un
subiect esențial în viziunea lui Freud despre dezvoltarea eului (Freud, 1923). Într-adevăr, atât
Freud, cât și Bowlby se confruntă cu dilema fundamentală: cum reușește Omul, un organism
biologic, să se adapteze la realitate?
Dacă îi comparăm pe Freud și Bowlby în acest mod, trebuie să ținem cont de faptul că ei
operează cu tipuri diferite de informații. În timp ce Freud abordează conflictul psihic și
derivațiile psihologice ale conflictului, Bowlby definește datele psihanalitice într-un mod mai
complex. Probabil că una dintre cele mai importante contribuții ale lui Bowlby a fost promovarea
unei deschideri către alte discipline, atât la nivel teoretic, precum și empiric.

Teoria Motivației
Afirmând că atașamentul mamă-copil este o legătură primară, iar nu una secundară ce
urmează după satisfacerea impulsului, Bowlby contestă teoria freudiană a impulsului a cărei
concluzie este că întreg comportamentul uman poate fi explicat ca provenind din sexualitate sau
agresivitate. În concepția lui Bowlby, atașamentul este un sistem motivațional autonom. Drept
urmare, teoria atașamentului implică fie o respingere, fie o revizuire a teoriei freudiene clasice
despre motivație. Chiar dacă este formulat în alt limbaj, conceptul de atașament nu diferă prea
mult de ideile dezvoltate de către analiștii relației de obiect în anii ’50. Conceptul se regăsește în
noțiunea lui Fairbairn (1952) de libido definit mai degrabă ca „urmărind să obțină obiecte”, decât
ca „urmărind să obțină plăcere”, ca „iubirea primară” la Balint (1937), precum și prin conceptele
lui Winnicott de „referitoare la eu”4 și “susținere”5 (Winnicott, 1960). Toate aceste concepte
presupun că nevoia copilului de a avea contact uman este una primară. Această perspectivă
constituie o noțiune cheie în majoritatea, dacă nu chiar în toate teoriile psihanalitice care se
presupun a fi teorii despre relațiile de obiect. Excepție face psihanaliza kleiniană, care, deși se
concentrează pe relația mamă-copil, gravitează în jurul oralității, hranei și alăptării: “relația cu
ceea ce iubește și cu ceea ce urăște – sânul bun și sânul rău – constituie prima relație de obiect a
copilului” (Klein, 1952, p.209). Teoria atașamentului poate fi considerată un soi aparte de teorie
a relațiilor de obiect. Asta intenționează să spună și Eagle atunci când afirmă că, destul de
adesea, “aspectele divergente dintre psihanaliza clasică și teoria atașamentului constituie
punctele de convergență dintre psihanaliza clasică și teoria atașamentului” (Eagle, 1995, p.123).
Aceeași linie de argumentație apare și în concluziile perspectivei istorice a lui Bretherton
despre teoria atașamentului: “A sosit timpul ca originile psihanalitice ale teoriei atașamentului să
iasă în evidență. Astfel, teoria atașamentului poate fi văzută acum mai clar drept o teorie a
relațiilor interpersonale pe linia teoriei relațiilor de obiect” (Bretherton, 1991, p.27). În ziua de
azi, majoritatea psihanaliștilor consideră perspectiva relațională asupra motivației ca fiind o parte
integrantă a gândirii psihanalitice contemporane. O întrebare controversată rămâne, totuși, dacă
motivul relațional înlocuiește conceptul freudian de impuls, după cum susține Mitchell (1988),
sau dacă îl completează, conform lui Kernberg (1976).
Deși există similitudini între formulările lui Bowlby, Fairbairn și Winnicott, teoria
atașamentului beneficiază de o conceptualizare specifică a motivului relațional. Precum în teoria
evoluționistă și în etologie, sunt accentuate pericolul și protecția împotriva pericolului. Pentru a
fi în siguranță, copilul trebuie să rămână aproape de îngrijitorii care pot să îi ofere protecție și
alinare. Există o nevoie acută de proximitate. Dintre toate reacțiile instinctuale, Bowlby
4
Engl. Ego-relatedness: explica starea bebelușului în care poate ființa fără stimulare externă, fiind receptiv la ceea
ce vine din propriul sine.
5
Engl. Holding: mama îl poartă pe bebeluș în brațe, la început și fizic și psihic, apoi doar psihic, pentru ca ulterior,
adultul să îndeplinească singur această funcție pentru el însuși.
consideră că “agățarea” și “urmărirea” sunt cele mai importante. El a fost șocat de legătura
dintre tulburările psihologice la copii și “măsura în care mama i-a permis să se agațe și să o
urmărească, reacțiile corespondente acestora sau refuzul” (Bowlby, 1958, p.21). După cum a
subliniat Holmes, teoria atașamentului este o teorie spațială. Spațiul este un subiect mai
important decât puterea – puterea falusului, a sânului, logosul – “unde mă aflu față de cei
apropiați devine problema esențială, iar mai puțin ce pot face sau ce am făcut cu mine” (Holmes,
1995, p.25).
Această evidențiere a nevoii de apropiere fizică și a relațiilor de atașament are efecte
puternice asupra modului în care înțelegem psihologia umană. În această ordine de idei, aș dori
să sublinez distincția pe care o face Bowlby între “atașament” pe de o parte și “dependență” pe
de altă parte. A fi dependent este opusul stării de “independent” și conține implicația valorică a
ceva indezirabil (Bowlby, 1969). Pe de altă parte, atașamentul este un motiv psihologic de sine
stătător și de prețuit. Ținând cont de această distincție, un fenomen precum „agățarea” la copii,
adesea privită ca un semn de funcționare patologică, poate fi considerată o parte a
comportamentului normal de atașament. Astfel, nevoia de a menține proximitatea este privită ca
o nevoie ce trebuie respectată și chiar prețuită pentru potențialul său de a conferi putere, în loc să
fie considerată semnul unei posibile slăbiciuni. Când figura de atașament nu este prezentă,
asemenea nevoi pot da naștere unui conflict, după cum o dovedesc copiii cu un atașament
nesigur. Mai mult, teoria atașamentului subliniază faptul că nevoile de atașament nu sunt
depășite niciodată. Din contra, atașamentul reprezintă o temă prezentă de-a lungul întregii vieți.
Drept urmare, în cazul adulților putem vorbi de atașament în cadrul relațiilor mature. Astfel,
Bowlby contribuie la „upgradarea”6 și normalizarea unei nevoi psihologice importante, la fel
cum a făcut Kohut (1972) pentru nevoile narcisistice douăzeci de ani mai târziu.
Teoria atașamentului pune, de asemenea, un accent puternic pe alt sistem motivațional,
legat dialectic de nevoia de proximitate, mai exact, nevoia de explorare. Relația dintre cele două
a fost evidențiată de Mary Ainsworth. Idee centrală este aceea că securitatea familială, respectiv
dependența sigură față de părinți, constituie un fundament pentru explorarea situațiilor
necunoscute și pentru dependența sigură de sine. Conceptul de „bază de siguranță”, care ocupă o
poziție centrală în teoria atașamentului, a fost inventat de Ainsworth în următorul context:
„Acolo unde lipsește siguranța familială, individul este inabilitat din cauza lipsei a ceea ce am
putea denumi o bază de sigură din care să evolueze” (Bretherton, 1991, p.13). Fără o bază de
siguranță, copilul își „monitorizează” în permanență îngrijitorii. Nu are libertatea să se joace și să
cunoască lumea. Este evident faptul că atașamentul și autonomia sunt considerate două teme
strâns legate în dezvoltarea psihologică. Din nou, există o paralelă interesantă între teoria
atașamentului și Winnicott, paralelă ce accentuează ideea confrom căreia „capacitatea de a
rămâne singur” (Winnicott, 1958) depinde de internalizarea „prezenței sigure a celuilalt”. Într-
adevăr, tocmai această conexiune a fost ulterior evidențiată drept o temă esențială a dezvoltării în
teoria lui Mahler (1975), accentuându-se ideea că separarea și individualizarea presupun o
simbioză reușită. Ideea de reciprocitate dintre atașament și explorare a dat naștere multor

6
Îmbunătărire, trecere la un nivel superior.
proiecte de cerecetare ce studiau, de exemplu, consecințele atașamentului asupra diferitelor
aspecte ale funcționării psihologice (vezi Main, 1991). Ar trebui subliniat că explorarea nu se
referă doar la exterior, ci și la lumea interioară.
Datorită faptului că pune accent pe importanța atașamentului și a explorării ca sisteme
motivaționale, teoria atașamentului diminuează semnificația agresivității și sexualității, punctele
centrale ale teoriei clasice. În privința agresivității, Bowlby a remarcat destul de rapid o legătură
între respingerea comportamentului de atașament al copilului de către îngrijitori și, respectiv,
frustrarea și agresivitatea copilului. Cu siguranță, furia și agresivitatea sunt mărcile a ceea ce se
numește tipologia atașamentului ambivalent, model identificat de Ainsworth (1978). Metoda
AAI permite studierea vicisitudinilor agresivității în tipologiile de atașament la adulți. Totuși, în
contextul atașamentului, agresivititatea este considerată mai puțin importantă decât frustrarea și
respingerea. Nu există loc pentru o noțiune de agresivitate și tendințe distructive primare. Într-
adevăr, în această privință, teoria atașamentului diferă de psihanaliza clasică atât în versiune
freudiană, cât și kleiniană. Chiar dacă rolul sexualității este mai puțin central, aceasta nu este
ignorată de către teoria atașamentului în contextul motivațional. În concepția lui Bowlby,
sexualitatea este unul din numeroase sisteme de comportament social. “Comportamentul sexual”
este un sistem de comportament diferit de comportamentul de atașament, cu o ontologie diferită
și, bineînțeles, cu o funcționare diferită (Bowlby, 1969, p.280). Bowlby afirmă că cele două ar
trebui ținute separat din punct de vedere conceptual deoarece sunt 1) activate “independent una
de alta”; 2) obiectele la care se referă fiecare sunt diferite și 3) etapele sensibile ale fiecărui
sistem apar la vârste diferite. Astfel, pentru Bowlby, deși acesta recunoaște că există legături
strânse între cele două sisteme și subliniază că, de exemplu, agățarea și pupatul sunt întâlnite în
ambele tipuri de comportament, accentul cade tot pe diferențe. Pe de altă parte, în teoria lui
Freud, accentul este pus pe forța libidoului ce stă la baza diferitelor tipuri de comportament. Încă
o dată, cele două teorii apar ca având profile diferite. În timp ce Freud este mai monolitic în
căutarea unei singure forțe dinamice unificatoare, Bowlby este mai pluralist și mai “cuprinzător”
în enumerarea diverselor sisteme motivaționale.
Este interesant de observat că Ainsworth era oarecum circumepectă privind explicația
etologică a legăturii dintre copil și mama sa, întrucât era evident pentru aceasta că un copil își
iubește mama și pentru că ea îi satisface nevoile (Bretherton, 1995). Desigur, este greu să
ignorăm rolul suptului și al plăcerii orale provocate de sân în stabilirea relației primordiale. În
cadrul teoriei atașamentului, nu pare să fie loc în mod special pentru căutarea plăcerii în sine. La
modul general, se pare că atât teoria atașamentului, cât și psihologia sinelui acordă prioritate
anumitor aspecte ale relației de obiect, neglijând astfel să ia în considerare complexitatea
relațiilor umane de obiect. Psihologia sinelui, accentuând doar funcția sine-obiect pe care
îngrijitorul o îndeplinește pentru copil, și de care individul continuă să aibă nevoie pe tot
parcursul vieții, poate ajunge să neglijeze alte funcții psihologice importante pe care obiectele le-
ar putea avea. Există tendința de a reduce obiecte la ceea ce am putea numi „sprijin narcisic”
(Gullestad, 1992). În teoria atașamentului, relațiile de obiect sunt abordate mai ales din
perspectiva siguranței, a confortului și a reglării afective aferente acestui sistem. Mai precis,
obiectele sunt reduse la conceptul de „sprijin de siguranță”. Se acordă puțină atenție dorinței și
obiectului dorinței. Astfel, în timp ce teoria freudiană poate fi acuzată de reducționism sexual,
teoriile ce sprijină motivul relațional pot fi acuzate de ceea ce Eagle (1995) a denumit
„reducționism relațional”. Mai mult, este important să ne întrebăm dacă sentimentul de
„dragoste” poate fi explicat ca fiind un rezultat al sistemului de atașament în sine. În această
ordine de idei, Smith afirmă că „atașamentul la prunci poate fi ceva destul de diferit de relația de
iubire simbolică ce există între un copil și părintele său” (Smith, 1981, p.136).

Teoria psihopatologiei
În viziunea lui Ffreud, triunghiul Oedipal ocupă un loc central. Freud a susținut că
psihopatologia derivă dintr-un conflict oedipal nerezolvat, iar formele specifice ale
psihopatologiei pot fi explicate drept consecințe ale unor anumite modele de regresie cauzate de
conflictul în cauză. Concentrându-se pe separare și pierdere ca evenimente ce predispun ulterior
individul la vulnerabilitate și dezvoltare psihopatologică, Bowlby formulează o critică oportună
la adresa teoriei clasice monolitice concentrată în jurul complxeului Oedip ca sursă a
psihopatologiei și ca explicație pentru viața emoțională a copiilor. După cum a subliniat Holmes
(1995), rivalitățile triunghiulare ale vieții de familie nu trebuie privite neapărat în termeni
oedipali, ci ar putea fi considerate, la fel de bine, expresii ale unei lupte pentru atașament.
Potrivit lui Holmes, atât dovezile antropologice, cât și cele etologice sugerează că trebuie că
considerăm comportamentul sexual, așa cum se manifestă acesta nu doar la organismele imature,
ci și la adulții cu o funcționare sexuală patologică, un exemplu de incest – în contextul slăbirii
legăturilor de atașament (Holmes, 1995, p.36). Cu siguranță, acest domeniu trebuie explorat și
cercetat mai intens.
Modelul psihopatologic al lui Bowlby este demonsttrat prin abordarea sa referitoare la
potențialele consecințe patologice ale separării și pierderii. Una dintre cele mai notabile
contribuții ale lui Bowlby constă în conceptualizarea reacțiilor normale de separare și pierdere,
respectiv protestul, disperarea și detașarea. Extrem de important este conceptul de “detașare”,
care se referă la o etapă anume ce urmează separării și este caracterizată de încetarea protestului
și a disperării. Această reacție comportamentală a copilului era privită înainte ca adaptare, la
mediul spitalicesc, de exemplu, însă Bowlby a demonstrat că detașarea, departe de a fi expresia
unei adaptări sănătoase, este rezultatul unor procese defensive ce ar putea indica tulburări în
relațiile de atașament ale copilului. Înțelegerea efectelor negative ale separării și a reacției de
detașare a contribuit la revoluționarea modului în care sunt tratați copiii spitalizați. În țara de
origine a autorului, Norvegia, teoria atașamentului a fost aplicată în mod explicit într-un raport
despre spitalizarea copiilor comandat de către Departamentul de Sănătate în efortul de a schimba
practicile existente de separare a copiilor de părinți (Auestad, 1971). Părinților li se dă voie acum
să stea cu copiii lor în spital.
Teoria lui Bowlby presupune, de asemenea, o înțelegere diferită a rolului anxietății.
Freud a încercat toată viața să înțeleagă anxietatea și apărarea, pietrele de temelie ale
psihopatologiei psihanalitice. Potrivit lui Bowlby (1973), Freud recunoaște în mod evident, la
nivel clinic, că “a duce lipsa cuiva iubit sau dorit … (este)… cheia înțelegerii anxietății” (Freud,
1926, p.136-137). Cu toate acestea, la nivel teoretic, în opinia lui Bowbly, Freud era limitat de
ipoteza implicită conform căreia singura situație ce ar putea trezi cu adevărat frica unei ființe
umane este prezența a ceva ce poate să îl rănească sau să îi facă rău. Astfel, Freud, deși
recunoaște într-o teorie ulterioară existența fricii de a pierde obiectul, pune anxietatea legată de
separarea de obiect pe seama acumulării excesive a tensiunii provocate de nevoi fizice, nevoi ce
rămân nesatisfăcute în absența obiectului.
În teoria lui Klein, anxietatea este privită din perspectiva instinctului morții, deci în
termeni de agresivitate: “pericolul ce se naște din efectele nevăzute ale instinctului morții sunt
cea mai întâlnită cauză a anxietății” (Klien, 1952, p.276). Nou-născutul resimte acest lucru drept
persecutare, mai întâi la naștere, iar apoi transformând “primul obiect extern, sânul mamei, în
ceva ostil” (ibid., p.278). Anxietatea de separare este privită din perspectiva agresivității
copilului. Klein nu este de acord cu teoria lui Freud, însă afirmă că, atunci când un copil are
nevoie de mama sa, iar nevoile sale nu sunt satisfăcute, “absența ei este resimțită drept rezultatul
propriilor impulsuri distructive” (ibid., p.269-270); mai exact, copilul crede că mama iubită și
iubitoare a fost distrusă ca urmare a propriului său sadism. În teoria kleiniană, “nicio situație
periclitantă provocată de surse externe nu ar putea fi resimțită de copil ca fiind un pericol
exclusiv extern și cunoscut” (ibid., p.288). Bowlby subliniază faptul că perspectiva kleiniană
asupra anxietății de separare acordă prioritate anxietății persecutoare și pericolului distructiv din
interior (Bowlby, 1973). Pe de altă parte, Bowlby susține că absența mamei poate “fi în sine
cauza reală a neliniștii și a anxietății vizibile” (ibid., p.52) și că “reacția de frică provocată de
inaccesibilitatea mamei poate fi privită în mod constructiv drept o reacție adaptivă de bază”
deoarece “a fi singur presupune un risc mai ridicat de pericol, mai ales pentru cei tineri și pentru
cei slabi” (ibid., p.211). Drept urmare, potrivit lui Bowlby, anxietatea este rezultatul
nesatisfacerii nevoilor de atașament, iar anxietatea de separare este percepută ca o reacție
afectivă normală în situațiile în care nevoile de atașament sunt activate, iar obiectul
atașamentului, adăpostul de siguranță, nu este disponibil.
În acest sens, un concept esențial este “disponibilitatea”, adică faptul că figura
atașamentului nu este doar accesibilă, ci și reacționează. Bowlby sublinază atât aspectele
concrete, respectiv proximitatea fizică, precum și prezența psihologică, mai exact disponibilitatea
emoțională. Nu putem înțelege reacțiile provocate de separarea față de cei iubiți decât dacă
surprindem importanța unui obiect extrem de specific, capabil să “sisteze” sistemele reacțiilor de
atașament și evadare. De reținut că Bowlby este nemulțumit atât de conceptul de “anxietate de
separare”, cât și de etichetările clinice de “dependență” sau “supradependență”, care, în opinia
sa, au o conotație de dezaprobare și defăimare. El preferă termenii de “atașament anxios” sau
“atașament nesigur”, care evidențiază faptul că esența problemei o constituie “teama ca nu
cumva figura atașamentului să fie inaccesibilă și/sau să nu reacționeze”, perspectivă ce ia în
considerare “nevoia firească a persoanei de a avea o relație strânsă cu figura atașamentului”
(ibid., p.247).
Având în vedere teoria atașamentului anxios, au fost revizuite sindroame clinice precum
fobia față de școală, față de animale sau agorafobia. După o nouă lectură amănunțită a studiului
freudian “Micul Hans”, Bowlby a demonstrat temeinic faptul că Freud, ghidat de ipoteza
anxietății de castrare, a omis elementele relevante clinic legate de frica băiatului de a fi lăsat
singur de către mama sa. În privința fobiei de școală, Bowlby subliniză că modelele familiale în
aceste cazuri sunt adesea caracterizate de diverse forme ale anxietății de separare din partea
părinților de exemplu, ceea ce o poate face pe mamă să își țină copilul acasă, pentru a-i ține
companie. Copilului îi este frică să plece de acasă, iar fobia de școală constituie o eroare de
interpretare. Astfel, Bowlby reușește să demonstreze, prin studii clinice detaliate, că fobii
problematice se pot dovedi a fi rezultatul unor frici inteligibile ce își au originea în mediul
interpersonal al copilului.
Care este statutul teoriei anxietății a lui Bowlby? Trebuie să amintim că Bowlby însuși
este destul de modest în a-și formula ambițiile: “Nu încerc să expun o teorie generală a
anxietății” (ibid., p.50). Desigur că a simți lipsa unei persoane iubite este una dintre cheile de
înțelegere a anxietății, însă nu este cheia; pe scena complexă a anxietății, “încă nu este clar rolul
anxietății de separare” (ibid., p.50). Abordarea lui Bowlby privind fobia de școală demonstrează
că lipsa de accesibilitate sau de reacție a figurii de atașament, fapt subliniat în modelul teoretic,
nu poate fi considerat singurul factor ce predispune la anxietatea de separare. De asemenea,
Bowlby se pare că lucrează cu alte variabile. Când propria anxietate a mamei duce la protejarea
în exces a copilului, pare mai adecvat să discutăm de nevoi de separare ce nu sunt respectate.
Asemenea nevoi nu ocupă în mod oficial un loc în teoria atașamentului, însă sunt formulate clar
de Mahler et al. (1975). Principala preocupare a lui Mahler nu constă doar în nevoia de
proximitate (“simbioza”), ci și în nevoia se separare. Mama care nu poate suporta separarea
copilului de ea îi va transmite copilului că acesta nu este capabil să se descurce pe cont propriu.
Copilul ajunge să simtă că, pentru a fi în siguranță, trebuie să rămână aproape de mamă.
Înțeleasă în acest fel, anxietatea de separare poate fi percepută drept consecința nu doar a
nevoilor de atașament nesatisfăcute, ci și a respingerii nevoilor de separare. În acest sens, este
importantă ideea lui Mahler de “impuls blând” al mamei spre autonomie.
În timp ce, în teoria lui Bowlby, “separarea” denotă inaccesibilitatea figurii de atașament,
Mahler folosește acest termen pentru a descrie un proces intrapsihic ce duce la diferențiere și la
reprezentarea de sine separată de obiectul simbiotic. Conceptul-cheie al lui Mahler este
separarea psihologică. Corelația structurală cu separarea psihologică este transpusă în conceptul
de constanță a obiectului, care face referire la stabilirea unei reprezentări interne distincte a
alterității, reprezentare independentă de prezența fizică a obiectului și de variațiile nevoii. Cu
toate acestea, atât în persepctiva lui Mahler, cât și în cea a lui Bowlby, anxietatea de separare nu
se manifestă neapărat printr-un comportament evident ce ar putea fi etichetat ca “problemă de
separare” dintr-un punct de vedere observațional. Din contra, o persoană și-ar putea “depăși”
anxietatea de separare evitând orice relație strânsă și dezvoltându-și un stil de viață auto-
suficient. Nu există o relație de dependență directă între comportament și nivelul psihodinamic.
Accentul pus de teoria atașamentului pe modul în care îngrijitorii reacționează la
comportamentul de atașament al copilului coexistă cu ideile elaborate de teoreticienii relației de
obiect și, ulterior, de psihologia sinelui. De asemenea, conceptul lui Hartmann de “mediu
obișnuit și previzibil” presupune că pentru o dezvoltare normală sunt necesare anumite calități
ale mediului interpersonal. Conceptul lui Bowlby de disponibilitate emoțională ar trebui
considerat o contribuție importantă în acest domeniu. Conform lui Emde (1988), disponibilitatea
emoțională constituie un factor esențial în dezvoltarea normală întrucât satisface “o nevoie de
dezvoltare intersubiectivă” prin confirmarea unui “noi” împărtășit. Această idee coincide cu
“inițierea afectivă” descrisă de Stern (1985) și care se referă la împărtășirea stărilor emoționale
ale copilului de către părinți drept fundamentul “relaționării intersubiective”. Consecința lipsei
împărtășirii este izolarea psihică. Deși disponibilitatea emoțională și-a câștigat statutul de termen
colectiv ce denotă calitățile interacțiunii interpersonale necesare pentru dezvoltarea unui
sentiment de siguranță, propria cercetare a lui Bowlby nu abordează în mod special acest subiect.
Principala preocupare a lui Bowlby a constat în separare, privare și pierdere ca evenimente reale
și concrete – el a studiat reacția copiilor la spitalizare, consecințele separării și ale pierderii în
Europa post-belică, etc. În ceea ce privește prezența psihologică și calitățile interacțiunii
interpersonale, trebuie să apelăm la alte concepte psihanalitice, precum “oglindirea”, așa cum
apare ea în expresia “sclipirea din ochii mamei” (Kohut & Wolf, 1978), “mediul protector”
(Winnicott, 1960), concepția lui Anzieu (1979) despre rolul de “oglindă sonoră” al mamei ce
contribuie la constituirea “calităților psihice primare ale sinelui timpuriu” și așa mai departe.
Toate aceste concepte subliniază importanța aspectului interpersonal, spre deosebire de factorii
intrapsihici din etologia psihopatologiei.
Holmes accentuează drept una dintre principalele diferențe dintre teoria atașamentului și
psihanaliza clasică faptul că teoria atașamentului presupune “un model de interacțiune mamă-
copil esențialmente armonios, iar nu conflictual, cu excepția cazului în care interacțiunea este
perturbată de dificultăți externe” (Holmes, 1995, p.25). Desigur, a afirma că nu este inerent
conflictul nu înseamnă că acesta lipsește cu desăvârșire. Într-adevăr, Holmes sugerează că un
conflict poate fi un efect secundar, o consecință a eșecului ambiental. Cercetările întreprinse pe
linia atașamentului, precum cele ce folosesc strategia AAI, demonstrează cu tărie existența
modelelor de atașament conflictuale. În același timp, caracterizarea modelului de atașament drept
armonios ne dă motive să ne întrebăm dacă nu cumva teoria atașamentului trece cu vederea
omniprezența conflictului în dezvoltarea umană. Subliniind adaptarea reciprocă primară a
partenerilor în cadrul sistemului de atașament, teoria atașamentului pare să considere conflictul
sinonim cu neadaptarea. O implicație a unei asemenea perspective este că scopul tratamentului ar
trebui să constea într-o stare non-conflictuală. Pe de altă parte, psihanaliza clasică privește
conflictul ca pe o parte inerentă a dezvoltării normale. După cum afirmă Hartmann: “conflictele
tipice sunt o parte integrantă a dezvoltării normale, iar perturbările de adaptare țin de acest
domeniu” (Hartmann, 1939, p.311). Cu alte cuvinte, împlinirea sinelui uman și conviețuirea cu
ceilalți oameni presupun în mod necesar existența unor conflicte în individ, fie ele conștiente sau
inconștiente. Un exemplu tipic îl reprezintă conflictele stârnite de gelozia dintre frați, atunci când
copilul mai mare devine agresiv și nervos față de nou-venitul care l-a detronat, deși i se cere să
fie blând și înțelegător: internalizarea cererii de a-și ține în frâu agresivitatea dă naștere unui
conflict intrapsihic. Sigur că pare dificil să considerăm asemenea conflicte un soi de patologie
sau pur și simplu o consecință a eșecului empatic, de exemplu. Accentul pus pe universalitatea
conflictelor constituie un punct forte al psihanalizei clasice. Se pot face speculații pe baza
existenței a două imagini diferite despre Om în cele două teorii. Subliniind inevitabilitatea
conflictului, oferă oare teoria atașamentului un model ce “îmblânzește” viziunea tragică
(Schafer, 1970) presupusă de teoria clasică?
Cu toate acestea, ideea deficienței din primii ani de viață a obținut o acceptare amplă și în
cadrul psihanalizei contemporane. Killingmo (1989) analizează modul în care deficitul poate fi
adăugat noțiunii clasice de conflict în conceptualizarea psihopatologiei. Majoritatea analiștilor
din ziua de astăzi abordează psihopatologia atât din perspectiva conflictului, cât și a deficitului.
Pe de altă parte, psihanaliza kleiniană consideră paradigma clasică a conflictului suficientă
pentru explicarea psihopatologiei, astfel încât nu este nevoie de conceptul de deficit. Aceste
perspective diferite presupun, desigur, conceptualizări diferite ale dezvoltării. În viziunea lui
Klein, copilul are, de la început, o tendință distructivă inerentă aflată în conflict cu lupta de a
obține un obiect intern bun. Conform acestei teorii, există toate premisele pentru un conflict
psihic dramatic, chiar de la începutul vieții postnatale. Totuși, întrucât conflictul este o structură
psihică ce presupune un anumit nivel de dezvoltare, Klein presupune că nou-născutul este dotat
cu capacitățile necesare atât în ce privește diferențierea perceptuală, cât și formarea
reprezentărilor interne. Dimpotrivă, Killingmo (1989) susține că organizarea tensiunii într-un
conflict intrapsihic presupune o anumită dezvoltare structurală. Este necesară diferențierea
funcțiilor eului. Aceasta înseamnă că reprezentarea de sine trebuie să fie constituită drept un
centru responsabil pentru propriile sentimente și acțiuni, înainte ca reprezentările psihice să se
poată organiza într-o structură conflictuală. În privința premiselor necesare pentru formarea
fanteziilor interne, ar trebui să ne punem o întrebare similară. Dacă psihanaliza se dorește a fi o
teorie ce cuprinde o înțelegere documentată a dezvoltării psihicului, ar trebui să se răspundă la
asemenea întrebări ținând cont de cercetările din domeniul dezvoltării și din științele cognitive.
Exact asta și-a propus și Bowlby, subliniind că modelul teoretic al psihanalizei ar trebui
confruntat cu descoperirile altor discipline științifice.
O altă întrebare este referitoare la repercursiunile intrapsihice ale eșecurilor ambientale.
În acest caz, problema constă în internalizarea experienței, reprezentată prin conceptul lui
Bowlby (1969) de “modele de funcționare internă”. Modelele funcționale ale atașamentului sunt
seturi de așteptări ce includ reprezentări ale sinelui în relația cu ceilalți, reprezentări legate de
afecte. La modul general, modelele interne, potrivit lui Bowlby, reprezintă rapoarte relativ
precise despre interacțiunea efectivă dintre copil și îngrijitor: “forma distinctă pe care o iau
modelele de funcționare ale unei persoane reflectă tipurile de experiențe pe care le-a avut în
relațiile sale cu figurile de atașament” (Bowlby, 1973, p.297). După cum au evidențiat Holmes
(1995) și Eagle (1995), aceasta atrage după sine o modificare a teoriei atașamentului în ceea ce
privește perspectiva asupra inconștientului, care este perceput nu ca un construct al fanteziilor, ci
mai degrabă ca instanță ce conține reprezentările directe ale lumii interpersonale – ale sinelui, ale
obiectelor și ale interacțiunilor prototipice dintre cele două.
Dintr-o perspectivă psihanalitică tradițională, desigur că pot apărea obiecții referitoare la
ideea de acuratețe a reprezentărilor, minimizând importanța fanteziei și a dorințelor inconștiente
în stabilirea reprezentărilor interne. Totuși, concepția lui Bowlby despre modelele de funcționare
internă nu abordează rolul fanteziei, ci poate fi privită mai degrabă ca o descriere a clădirii așa-
zisei “lumi a reprezentării” (Sandler & Rosenblatt, 1962) pe baza percepției. Se poate considera
că atât conceptul de “model de funcționare internă”, cât și cel de “lume a reprezentării”, esențiale
în teoria lui Sandler, umplu un gol în teoria psihanalitică. Conceptul lui Bowlby are
corespondente în viziunile multor psihanaliști care se concentrează pe reprezentările afective ale
sinelui în relație cu ceilalți, precum Kernberg (1976) și Bucci (1997), fiind detaliată mai mult în
teoria dezvoltării elaborată de Stern (1985) și a cărei principală preocupare este lumea
interpersonală a nou-născutului. Sigur că ideea de schemă emoțională a sinelui în relație cu
ceilalți are rolul principal în psihanaliza contemporană și, potrivit lui Emde, s-a dovedit a fi
extrem de utilă atât cercetarea psihanalitică, precum și în “gândirea clinică orientată către
dezvoltare” (Emde, 1999, p.329). În această privință, trebuie să ținem cont de faptul că Bowlby
utilizează, de asemenea, conceptul de modele multiple de funcționare, care se referă la modele
contradictorii sau incompatibile privind figurile de atașament și sinele. Un exemplu îl constituie
formarea modelelor idealizate de interacțiune părinte-copil ce reflectă acțiunea mecanismelor de
apărare și produsele fanteziei. Aici se sugerează că diverse modele interne ale individului pot
intra în conflict unele cu altele. Bowlby susține că “ipoteza modelelor multiple, una dintre
acestea fiind extrem de influentă, însă relativ sau complet inconștientă, nu este decât o versiune,
sub diverse forme, ale ipotezei freudiene privind inconștientul dinamic” (Bowlby, 1973, p.239).
După cum sublinază Eagle, conceptul de modele multiple pare să fie, de asemenea, în
contradicție cu ideea conform căreia reprezentările sunt precise. În acest moment, se pare că
există o contradicție nerezolvată în cadrul teoriei lui Bowlby. În perspectiva lui Bowlby, teoria
atașamentului a abordat exact subiectul reprezentărilor interne, mai ales prin intermediul
dezvoltării Interviului Atașamentului Adulților.
În concluzie, teoria atașamentului diferă de psihanaliza clasică la trei nivele: 1) principiile
explicative de bază; 2) teoria motivației și 3) concepția despre psihopatologie. Atașamentul,
expresia nevoii de proximitate, devine sistemul motivațional central în locul sexualității și
agresivității; teoria atașamentului se concentrează pe dimensiunile ambientale și interpersonale în
detrimentul intrapsihicului; deficiența înlocuiește, în mare măsură, noțiunea de conflict. Totuși,
aspectele divergente față de psihanaliza clasică constituie, în același timp, puncte comune cu
teoriile relațiilor de obiect. O idee de bază este aceea că tulburările psihologice își au originea în
interacțiuni și evenimente reale, iar conflictele intrapsihice se formează ulterior.

IMPLICAȚII TERAPEUTICE
Are teoria atașamentului vreun efect asupra atitudinii și tehnicii analitice? Această
întrebare nu a fost discutată pe larg în cadrul tradiției atașamentului. Însuși Bowlby subliniază
faptul că, deși teoria atașamentului a fost “formulată de un clinician 7 pentru a fi utilizată în
diagnosticarea și tratamentul pacienților și a familiilor cu tulburări emoționale”, până acum,
aceasta a fost folosită în mare parte pentru a “promova cercetarea în psihologia dezvoltării”
(Bowlby, 1988, p.ix). Din păcate, “a fost dezamăgitor faptul că le-a luat atât de mult clinicienilor
să testeze utilizările teoriei” (ibid., p.x). Cu toate acestea, Bowlby nu afirmă cu exactitate care
anume presupuneri ar trebui testate.

7
Medic care studiază bolile prin observație directă asupra bolnavilor.
 Într-o discuție referitoare la implicațiile terapeutice, Bowlby subliniază că un terapeut ce
aplică teoria atașamentului se consideră responsabil de crearea condițiilor necesare pentru ca
pacientul să își poată “explora modelele reprezentării de sine și a figurilor de atașament în ideea
de a le reevalua și restructura din perspectiva noii concepții dobândite și a noilor experiențe pe
care le trăiește în relația terapeutică” (Bowlby, 1988, p.138). Accentul cade pe faptul că acest
proces se petrece prin examinarea relației pacient – terapeut. De asemenea, înțelegerea originilor
este depășită, iar modelele disfuncționale devin principalul obiectiv. Deși Bowlby folosește un
vocabular diferit de cel al psihanalizei clasice, există o similitudine izbitoare față de concepția
clasică psihanalitică ce subliniază dobândirea intuiției prin repetarea modelelor de neadaptare în
cadrul transferului. Desigur, poate părea oarecum surprinzător că teoria atașamentului, centrată
pe relații și legături, este pe aceeași lungime de undă cu viziunile tradiționale. Eagle afirmă că
este “ironic faptul că, într-o perioadă din istoria psihanalitică în care valoarea terapeutică a
cunoașterii, conștientizării și amintirii a fost rapical subestimată, cercetările privind atașamentul
ne aduc aminte cât de importante sunt acestea” (Eagle, 1995, p.129).
În ciuda acestei similitudini generale cu psihanaliza standard, putem indica anumite
implicații de interes pentru tehnica psihanalitică? Voi aborda această întrebare din trei puncte de
vedere: 1) baza de siguranță; 2) realitate și fantezie și 3) paralele între psihoterapie și relațiile
parentale.

Baza de siguranță
Teoria atașamentului demonstrează o legătură dialectică între atașament și explorare.
Descoperirea centrală este aceea că, în timp ce copilul nesigur trebuie să monitorizeze încontinuu
poziția figurilor de atașament, copilul cu un atașament sigur se poate devota explorării. După
cum se menționează anterior, explorarea se referă nu doar la exterior, ci și la lumea interioară:
copilul sigur poate explora atât propria sa minte, cât și pe cea a îngrijitorului său. În acest sens,
un concept-cheie este cel de “spațiu epistemic”. În tratamentul psihanalitic, analistul se confruntă
cu întrebarea: cum să îl ajute pe pacient să își tolereze și să își integreze emoțiile și propria sa
lume internă pentru a-și lărgi astfel aria de cunoaștere? În opinia lui Holmes (1995), scopul
psihanalistului este acela de a “elibera comportamentul exploratoriu”. Bowlby subliniază faptul
că o condiție obligatorie pentru explorare în situația de tratament este ca terapeutul să îi asigure
pacientului o bază de siguranță (Bowlby, 1988, p.138). Tratarea unei persoane profund
neîncrezătoare poate fi comparată cu actul de a te împrieteni cu un “ponei timid sau speriat:
ambele situații necesită o răbdare îndelungată, liniștită și prietenoasă” (Bowlby, 1988, p.143).
Totuși, pare dificil de contrazis faptul că accentuarea “răbdării prietenoase” ș.a.m.d. ca
aspecte ale atitudinii analistului constituie ceva absolut nou pentru tehnica psihanalitică. În
primul rând, însuși Bowlby consideră conceptul de bază de siguranță ca având aceleași calități
precum conceptul de “susținere” la Winnicott și cel de “conținere” la Bion. În ceea ce privește
“atitudinea analitică”, Schafer (1983) scoate în evidență faptul că și Freud sugerează în lucrările
sale tehnice “siguranța” drept condiție necesară pentru a renunța la rezistența împotriva anxietății
infantile extreme și împotriva fanteziilor de bază. Astfel, promovarea unei atmosfere de siguranță
apare ca un țel prioritar al atitudinii analitice (Schafer, 1983). Desigur, ideea de siguranță este
subliniată în mod explicit în teoria psihanalitică de după Freud, de exemplu, prin conceptul lui
Sandler (1969) de “fundal de siguranță”. Într-o discuție recentă despre tehnica psihanalitică,
Killingmo (1989) subliniază că modul exploratoriu, cognitiv al tratamentului psihanalitic
presupune un model existențial, în care sentimentul de siguranță este o componentă esențială.
Deci, deși ideea de siguranță a fost adusă în prim-plan în psihanaliza contemporană, și chiar în
mod vizibil de teoria atașamentului, aceasta a funcționat întotdeauna ca un “fundal” în tehnica
analitică.
Totuși, rămâne de discutat ce implicații concrete are această idee asupra procesului
analitic. Orice analist va fi de acord cu afirmația lui Bowlby conform căreia terapeutul trebuie să
“îi ofere pacientului o bază de siguranță”. Totodată, aceștia știu că nu este o sarcină ușoară. Ar
putea fi util să distingem între condițiile externe pentru obținerea siguranței și trăirea subiectivă a
pacientului. “Aranjamentul terapeutic”, respectiv sesiuni fixe, constanță, predictibilitate, precum
și calitățile atitudinii terapeutice, cum ar fi absența criticii sau a judecății morale, empatia și
acceptarea benignă, atmosfera de “susținere”, toate acestea constituie condițiile necesare pentru
crearea unui sentiment de siguranță. Totuși, adesea, sentimentele de scepticism, neîncredere și
nesiguranță ale pacienților vor rămâne. Pentru a slăbi aceste sentimente, empatia și acceptarea
benignă nu sunt suficiente. Ele pot fi diminuate doar prin eforturi de interpretare atentă. Pe scurt,
se poate spune că, atunci când un pacient este capabil să perceapă mediul analitic drept o bază de
siguranță, tratamentul poate să înceteze. Drept urmare, este impropriu spus că mai întâi trebuie
să fie creată o bază de siguranță, iar apoi poate începe explorarea. Ideea este că sentimentele de
neîncredere și nesiguranță fac parte din ceea ce trebuie explorat. Poate ar fi mai bine să spunem
că pacientul trebuie să se simtă suficient de în siguranță pentru a-și explora și propria
nesiguranță.
Se pare că Bowlby este de acord cu acest punct de vedere, afirmând că, din cauza
experiențelor anterioare, pacientul îl va întâmpina pe terapeut cu neîncredere și “interpretări
greșite”, fără a ține cont de bunăvoința și consistența sa. Pentru a face față unei asemenea
neîncrederi, terapeutul trebuie să aibă cea mai amplă cunoaștere posibilă a nenumăratelor forme
pe care le pot lua aceste interpretări eronate și a tipurilor de experiențe anterioare din care acestea
cel mai probabil au izvorât. “Fără asemenea cunoștințe, un terapeut este prost poziționat pentru a
vedea și a simți lumea așa cum o face pacientul” (Bowlby, 1988, p.141). Aici, Bowlby subliniază
importanța demersului de a cunoaște construcțiile unice ale realității psihice a individului.
Această idee trebuie subliniată, căci, altfel, ideea bazei de siguranță poate fi simplificată până la
a sugera că empatia, “căldura”, etc. pot descrie complet atitudinea terapeutică.
Un concept care se poate dovedi mai util nu doar în descrierea calităților interacțiunii
dintre copil și îngrijitorul său, ci și pentru caracterizarea atitudinii terapeutice este conceptul lui
Bowlby de “disponibilitate emoțională” (Emde, 1988; Killingmo, 1989). Totuși, Bowlby nu
dezvoltă acest concept în context terapeutic. O provocare pentru viitoarele cercetări constă în
descrierea și definirea mai exactă a semnificației conceptului de disponibilitate emoțională,
precum și a modului în care terapeutul poate fi disponibil pentru diverse tipuri de pacienți. O
contribuție în acest sens este conceptul de afirmație dezvoltat de Killingmo (1989, 1995).
Afirmația se referă la un tip de intervenție necesar în relația cu pacienții care nu sunt capabili să
funcționeze într-un mod exploratoriu. În timp ce interpretarea urmărește să descopere înțelesul,
afirmația urmărește să stabilească o calitate experimentală a înțelesului. Afirmațiile implică o
extindere a tehniciii psihanalitice tradiționale.

Realitate și fantezie
Potrivit lui Bowlby, teoria originilor tulburărilor psihologice constituie diferența majoră
dintre perspectiva atașamentului și psihanaliza clasică. Ascultarea “informată despre atașament”
se referă la “ceea ce pacientul a trăit efectiv în trecut sau la ceea ce i s-a spus în mod repetat”
(Bowlby, 1988, p.141), iar nu la fanteziile inconștiente. Accentuarea experiențelor interpersonale
în explicarea psihopatologiei este, fără îndoială, una dintre cele mai importante contribuții la
teoria atașamentului. În același timp, teoria atașamentului poate crea un antagonism artificial
între experiența reală și construcțiile personale de înțeles, între realitate și fantezie.
Fundamentul internalizării interacțiunii cu îngrijitorii reprezintă experiența subiectivă atât
a atitudinilor, valorilor, etc. ale obiectului, cât și a interacțiunii cu obiectul. Această experiență
poate fi determinată de atitudinea și comunicarea inconștientă a părinților, mai degrabă decât de
mesajul transmis verbal. De exemplu, un băiat poate să “recepteze” și să internalizeze un țel
neexprimat sau o atitudine critică aparținând tatălui său ce intră în conflict cu atitudinile și
valorile declarate ale tatălui. Mai mult, imaginea internalizată a tatălui poate fi pigmentată cu
propria agresivitate a copilului față de tată. Tatăl “interior” devine, astfel, mai necruțător în
strictețea sa decât tatăl “real”. Acest tată interior poate influența puternic atitudinea băiatului, atât
față de sine, cât și față de ceilalți oameni. Drept urmare, internalizarea trebuie percepută ca un
proces activ, “creator”. Relațiile de obiect internalizate nu sunt copii ale modelelor de
interacțiune observabile, ci reprezintă constructe subiective ale interacțiunilor de accest gen.
Realitatea psihică este marcată de percepția inconștientă, de reacții emoționale și fantezii. În
tratamentul psihanalitic, analiștii se confruntă fix cu această realitate psihică. Mai mult, analistul
trebuie să ia în considerare faptul că scenariile interne ale obiectelor reprezintă structuri
intrapsihice relativ independente de mediul înconjurător și rezistente la schimbare. De exemplu,
un scepticism internalizat poate constitui o rezistență ce persistă pe parcursul analizei.
După cum am afirmat, și Bowlby subliniază importanța constructelor pacientului și a
interpretărilor sale eronate. Pe de altă parte, în alte afirmații, Bowlby accentuează faptul că
ascultarea terapeutică ar trebui să aibă prioritate față de circumstanțele externe, respectiv față de
ceea ce s-a întâmplat în realitate. Într-o discuție despre statutul științific al psihanalizei, Bowlby
(1988) pare să sugereze că celor două perspective, cea internă și cea externă, ar trebui să li se
acorde o importanță diferită în diferite contexte. Accentul cade pe evenimentele externe atunci
când încercăm să înțelegem principiile generale ale dezvoltării personalității și originile
tulburărilor psihologice, în timp ce realitatea psihică a pecientului, constructele și semnificațiile
personale sunt în centru atenției atunci când este vorba despre situații clinice. Prima perspectivă
stă la baza teoriei lui Bowlby. În ceea ce privește interpretarea constructelor idiosincrasice ale
pacientului, acestea nu sunt în mod deosebit importante pentru autor.

Metafora parentală
 Ideea lui Bowlby de disponibilitate emoțională ne poate face să credem că există, la
modul general, paralele clare între procesul interactiv ce are loc între părinte și copil și, pe de altă
parte, procesele din cadrul relației terapeutice. De exemplu, Holmes (1995) susține că acele
„comportamente similare” (mai exact, consistența, sensibilitatea, inițierea) ce marchează
siguranța în copilărie pot influența stabilirea unei relații terapeutice sigure. Utilizarea rolului
părintelui ca paradigmă pentru rolul analistului nu este cunoscută în psihanaliza de până atunci
(Loewald, 1963), însă a fost actualizată în teoria recentă (Emde, 1988). Există, fără îndoială,
motive întemeiate pentru o asemenea comparație. Accentul tot mai mare pus pe înțelegerea
tulburărilor psihice drept consecință a eșecurilor de dezvoltare poate duce la o utilizare chiar mai
amplă a funcției parentale ca model pentru funcția terapeutului. De exemplu, putem considera că
analistul ar trebui să adopte rolul „obiectului de dezvoltare” pe care părinții nu au reușit să îl
îndeplinească.
În opinia mea, există, totuși, limite clare pentru această paralelă. În altă lucrare am
susținut că aplicarea „metaforei parentale” în descrierea atitudinii terapeutice ar trebui examinată
în mod critic. Faptul că anumite modele relaționale dintre părinți și copil sunt optime pentru
dezvoltarea copilului nu înseamnă neapărat că același tip de relație are un efect terapeutic
(Gullestad, 1992). Un exemplu grăitor constă în confirmarea funcției părinților, după cum
consideră Kohut (1971). În viziunea lui Kohut, „confirmarea” se referă la oglindirea sinelui
impunător al copilului, experiența centrală fiind „strălucirea din ochii mamei ce oglindește
manifestările exhibiționiste ale copilului” (Kohut, 1971, p.116). Acest tip de confirmare,
consider eu, este complet diferit de funcția terapeutului. În timp ce primul, pe care îl denumesc
„confirmare de prim rang”, reprezintă o „reîncărcare” directă a stimei de sine prin satisfacerea
nevoilor narcisice, al doilea tip de confirmare - „confirmarea de rang secund” – confirmă faptul
că este legitim să simți ceea ce simți. Aplicarea non-critică a metaforei parentale poate duce la o
concepție simplificată a rolului terapeutului și poate atrage după sine riscul de a confunda terapia
cu îngrijirea.
Însuși Bowlby își manifestă dorința ca implicațiile terapeutice ale teoriei atașamentului să
fie luate mai în serios de către clinicieni. Am abordat subiectul implicațiilor terapeutice din trei
puncte de vedere: 1) baza de siguranță; 2) realitatea și fantezia și 3) paralele între psihoterapie și
relațiile parentale. Din câte observ, teoria atașamentului nu a contribuit într-un anumit mod la
tehnica psihanalitică din aceste privințe. Cu toate acestea, în opinia mea, conceptul de
disponibilitate emoțională iese în evidență drept o formulare creativă ce contribuie la definirea
poziției analistului în interacțiunea terapeutică.

REFERINȚE