IMAGINEA DE SINE, STIMA DE SINE ŞI ÎNCREDEREA

1. Ce este personalitatea?
2. Definirea termenilor: individ, individualitate, persoană şi personalitate
3. Tipuri şi definiţii ale personalităţii
4. Accepţiunea conceptului de personalitate - antropologică, anxiologică şi
psihologică
5. Abordarea structural-sistematică a personalităţii
6. Psihoterapia şi gratificarea trebuinţelor
7. Abordarea nevoilor din perspectiva lui Maslow şi a lui Casriel
8. Nevoile personale din acest moment. Parte practică
9. Expectanţe şi comportamente
10. Motivaţia
11.Analiza în binom şi apoi în cartel
12. Aplicaţii practice. Exerciţii folosind oglinda. Rolul
13. Maniera în care comunicăm despre noi înşine
14. Triunghiul victimă-salvator-executor
15. Teme şi exerciţii

1
 PERSONALITATEA

Personalitatea este totalitatea psihologică ce caracterizează un om particular. Ea este omul viu,

concret, empiric, pasional, raţional, deci omul aşa cum este el resimţit în afara noastră sau în propria
noastră fiinţă.

Delimitări concepţionale

Deoarece definirea conceptului de personalitate este dificilă, câteva diferenţieri sunt necesare.
În literatura de specialitate întâlnim utilizarea nediferenţiată a unor termeni cum ar fi: individ,
individualitate, persoană, personalitate şi personaj.

- Individ
- Individualitate
- Persoană
- Personalitate
- Personaj

1. INDIVID

Individ este un termen folosit pentru a desemna orice organism viu care apare în cursul evoluţiei
biologice şi ca rezultat al procesului de adaptare la mediu.
Termenul ca atare vine de la latinescul individio = indivizibil, astfel prin individ înţelegându-se o
entitate nedezmembrabilă, care este realizat pe baza unui înalt mecanism de integrare şi fuzionare a
părţilor componente. În această accepţiune termenul de individ se aplică tuturor fiinţelor vii, de la plante
până la om.
În cazul omului, când folosim termenul de individ se presupune că ne referim la esenţa lui
biologică, la unitatea lui morfologică şi funcţională determinată biologic.

DEX – Persoana privită ca unitate distinctă faţă de alte persoane; ins.

MIHAI GOLU – Totalitatea elementelor şi însuşirilor fizice, biochimice, biologice şi psihofiziologice –
înnăscute sau dobândite – care se integrează într-un sistem pe baza adaptării la mediu.
DUMITRU CRISTEA – Entitatea biologică a fiinţei, în ceea ce are ea generic la nivelul speciei din punct
de vedere material. Unitatea primară şi indisolubilă a oricărei specii.
WIKIPEDIA – Fiinţa singulară în sens spaţial şi temporal.

2. INDIVIDUALITATE

De la termenul individ a derivat termenul individualitate.

Aceasta exprimă faptul că în cursul existenţei sale orice individ parcurge un proces de
diferenţiere, de diversificare a organizării structural funcţionale care duce la o ierarhizare şi integrare
specifice care fac ca un individ să se deosebească de altul (individualitatea exprimă acel atribut al
organizării structural-funcţionale interne care face ca un individ să se distingă de alţii din aceeaşi specie
şi să reprezinte un dat unic şi ireductibil).

2
 Individualitatea este de asemenea valabilă şi aplicabilă în caracterizarea tuturor organismelor vii
(chiar la nivelul inferior, indivizii se diferenţiază prin modul organizării lor structurale interne). La om se
trece de la individualitatea biologică la una de tip psihologic; vorbim de particularităţi psiho-individuale.

DEX – Totalitatea particularităţilor specifice unui individ, sau unei persoane care deosebesc un individ de
altul sau de altă persoană.
LAROUSSE – Cuplu conceptual care descrie normele distincte ale societăţilor (în general, occidentale şi
orientale) şi care explică cogniţiile, emoţiile şi comportamentele membrilor societăţii.
DUMITRU CRISTEA – expresia individului diferenţiat în plan biologic şi psihologic. Individualitatea
este dată de acele caracteristici fizice, psihice şi psihofiziologice unice, irepetabile, care particularizează
individul concret, pe fondul unor mecanisme şi forme proprii de adaptare şi manifestare
comportamentală.

3. PERSOANĂ

În viaţa de zi cu zi, de multe ori sunt folosiţi termenii de persoană şi personalitate, sensul comun
al acestuia din urmă fiind o însuşire sau calitate pe care cineva o poate avea sau nu. Dar utilizarea lor ca
termeni psihologici necesită o definire mai exactă a personalităţii.
Înainte de a defini personalitatea trebuie să definim persoana.
Persoana înseamnă individul uman concret. Personalitatea însă, este o construcţie teoretică
elaborată de psihologie, în scopul înţelegerii şi explicării modalităţilor de fiinţare şi funcţionare ce
caracterizează organismul psihofiziologic pe care îl numim persoană umană.
Persoana reprezintă corespondentul în plan social al individului din plan biologic. Termenul
desemnează aşadar individul uman ca entitate concretă într-un cadru relaţional dat, aşa cum este perceput
de cei din jur şi aşa cum se trăieşte el pe sine. Prin conţinut, termenul de persoană include ansamblul
însuşirilor psihice, care asigură adaptarea la mediul social istoric şi în cadrul acestor însuşiri se subliniază
necesitatea prezenţei componentelor de ordin superior conştient. Se afirmă, astfel, că omul este persoană
în virtutea faptului că îşi defineşte conştient atitudinile faţă de realitate. Spre deosebire de individ, care
este rodul evoluţiei biologice, persoana este considerată produs al dezvoltării social istorice. Acest atribut
de persoană nu este dat prin naştere; el se dobândeşte treptat în ontogeneză, graţie procesului de
socializare. De asemenea, acest atribut se poate pierde în anumite boli psihice care se caracterizează prin
alterarea eului, a imaginii de sine, a autopercepţiei şi a percepţiei realităţii înconjurătoare.

DEX – Individ al speciei umane, om considerat prin totalitatea însuşirilor sale fizice şi psihice; fiinţă
omenească, ins.
DUMITRU CRISTEA – Ansamblu de însuşiri , relaţii şi calităţi psihosociale care dau identitate socială
individului.
MIELU ZLATE – Persoana am legat-o de manifestarea actuală a omului într-o situaţie socială dată,
manifestare care se subordonează unui anumit rol.
WIKIPEDIA – Se referă în general la o fiinţă umană considerată a fi un individ.

4. PERSONALITATE

3
 Personalitatea este principala diferenţă dintre indivizi, reprezentând profilul general sau o
combinaţie de caracteristici psihologice ce cuprind natura unică a unei persoane şi care influenţează
modul în care acea persoană reacţionează şi interacţionează cu celelalte persoane sau cu mediul.
Personalitatea include un set de caracteristici mentale care reflectă cum gândeşte, acţionează şi simte o
persoană.
Personalitatea este organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care
determină gândirea şi comportamentul său caracteristic.
Personalitatea, ca realitate psihologică, reprezintă o preocupare veche, la fel de veche ca specia
umană. Omul maimuţă a sesizat de foarte timpuriu existenţa unor diferenţe individuale între membrii
hoardei. Astfel şi-a dat seama că unii erau mai calmi, în timp ce alţii erau mai irascibili, unii mai proşti,
alţii mai inteligenţi, unii mai apatici, alţii mai iuţi în răspunsurile lor emoţionale.
Ca realitate, personalitatea este totalitatea psihologică ce caracterizează şi individualizează un om
particular. Ea este omul viu, concret, empiric, pasional, raţional, deci omul aşa cum este el resimţit în
afara noastră sau în propria noastră fiinţă, omul de alături de noi, pe care îl întâlnim pe stradă, acasă, la
birou, la un spectacol sau la un miting. Aşadar nu omul abstract, ci omul aşa cum există şi cum se
manifestă în viaţa curentă, cotidiană.
În calitate de concept, personalitatea este obiectul ultim şi cel mai complex al psihologiei (Richard
Meili), cadrul de referinţă fundamental pentru definirea sensului şi valorii explicative a celorlalte noţiuni
psihologice.
Din punct de vedere practic, personalitatea reprezintă principalul ghid în modelarea concretă a
omului.
„Personalitate” este un termen derivat din termenul „persoană” căruia i se asociază o notă de
valoare. El exprimă organizarea superioară a persoanei. Persoana se referă la forma fundamentală a fiinţei
umane şi ea trebuie studiată de psihologia generală.
Personalitatea se referă la particularităţile psihice individuale, la ceea ce îl distinge şi îl detaşează
pe un om de alţii. Cineva este personalitate numai comparativ cu alţii. Esenţial deci în acest context este
faptul că noţiunea de personalitate tinde să se lege de existenţa unei componente şi a unei dimensiuni
axiologice, de valoare (spre deosebire de persoană).

DEX – Ceea ce este propriu, caracteristic fiecărei persoane şi o distinge ca personalitate conştientă şi
liberă; ansamblu de trăsături morale sau intelectuale prin care se remarcă o persoană; felul propriu de a fi
al cuiva.
LAROUSSE – Ansamblul de caracteristici afective, emoţionale, dinamice, relativ stabile şi generale ale
felului de a fi al unei persoane în modul în care reacţionează la anumite situaţii în care reacţionează la
anumite situaţii în care se găseşte.
MIHAI GOLU – Personalitatea am asociat-o cu mecanismul şi logica generală de organizare şi integrare
în sistem genetic supraordonat a componentelor bioconstituţionale, psihice şi socio-culturale. Persoana şi
personalitatea sunt determinanţii pe care îi atribuim exclusiv omului” (M.Golu, Fundamentele
psihologiei. Compendiu, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000, pag. 285);
– „Personalitatea este un sistem hipercomplex, cu autoorganizare, teleonomic, determinat
biologic şi socio-cultural, cu o dinamică specifică, individualizată” (Idem, pag. 287).
DUMITRU CRISTEA – Persoana maximal valorizată social, recunoscută ca atare prin performanţă, ţinută
morală sau profesională exemplară, rolul deosebit jucat în anumite situaţii importante pentru comunitate
este persoana, respectiv personajul devenit etalon valoric pentru anumite domenii de activitate sau pentru
viaţa socială în general.

4
SIGMUND FREUD – Este sistemul dinamic, animat de doi vectori energetici fundamentali (erosul şi
thanatosul) a cărui evoluţie este dată de raportul dintre determinaţiile genetice (pulsiunile sexuale – în
primul rând) şi cele socio şi ontogenetice (norme morale şi culturale care reglează imperativ relaţiile
umane).
ALLPORT (1937) definea personalitatea: “O organizare dinamică în cadrul individual al sistemelor psiho-
fizice care determină gândirea şi comportamentul caracteristic persoanei în cauză.”
P.P.NEVEANU: “Personalitatea este ansamblul însuşirilor care se exprimă constant în conduită şi sunt
definitorii pentru persoana în cauză.”
URSULA SCHIOPU – Termenul de personalitate se referă la acele „dispoziţii generale şi caracteristice pe
care le exprimă o persoană şi care conturează identitatea ei specifică” (coord. Ursula Schiopu, Dicţionar
de Psihologie, Editura Babel, Bucureşti, pag. 517);
R.MEILI - Personalitatea constituie totalitatea particularităţilor psihologice care caracterizează un om
particular (R. Meili, La structure de personnalité);
E.J.PHARES - Personalitatea este definită ca fiind un model al caracteristicilor de gândire, simţire şi
comportamente ce persistă peste timp şi situaţie, de distincţii ale unei persoane faţă de alta (E.J. Phares,
Introduction to Personality);
CONSTANTIN GORGOS – Personalitatea este „ansamblul de trăsături morale şi intelectuale, de însuşiri
şi aptitudini sau defecte care caracterizează modul propriu de a fi al unei persoane, individualitatea ei
comparativ cu alte persoane” (Constantin Gorgoş, Dicţionarul Enciclopedic de Psihiatrie, Editura
Medicală, Bucureşti, 1989, pag. 428);
SHELDON (inspirat din lucrările lui Warren şi Allport) personalitatea este „organizarea dinamică a
aspectelor cognitive, afective, conative, fiziologice şi morfologice ale individului” (H. Piéron, în
Vocabularul psihologiei, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2001, pag. 260);

Credinţele puternice pe care le avem despre noi înşine generează un set de subpersonalităţi,
construite pe baza ideilor pe care le avem despre lume şi viaţă, despre realitate, în general.
Toate aceste subpersonalităţi au o viaţă a lor, o forţă foarte mare, care se face simţită atunci când
ne aşteptăm mai puţin şi care, de cele mai multe ori, nici nu ne dă de gândit, ba chiar o apreciem

CUM AM AJUNS SĂ COLECŢIONĂM ACESTE SUBPERSONALITĂŢI?

Construcţia acestor subpersonalităţi îşi are începuturile în mica noastră copilărie, atunci
când lumea noastră interioară (propriile gânduri, trăiri, nevoi, propria natură) a intrat în
contradicţie cu lumea noastră exterioară (părinţii, relaţiile cu cei din jur, grădiniţa etc.).
Fundaţia solidă a acestor subpersonalităţi a generat aşa numitul “comportament normal”, am
devenit conformişti, pentru a fi acceptaţi din punct de vedere social. Am uitat comportamentul natural;
am fost forţaţi să îl uităm.
În timp, ne-am obişnuit atât de mult cu noi, încât ne caracterizăm acţiunile ca fiind
comportamente normale; nu facem decât să ne ascundem Sinele de cei din jurul nostru.
Încet-încet,am făcut loc Ego-ului şi ne-am confundat cu el.

APARIŢIA EGO-ULUI
Psihanaliza vorbeşte despre un strat al aparatului nostru psihic, Supraeul – referindu-se la o
instanţă numită iniţial cenzură, o instanţă critică şi, aşa cum arată şi numele, pentru o lungă perioadă de
timp Supraeul e supraordonat Eului (perioada copilăriei în care Eul e slab dezvoltat).

5
 Acest Supraeu aparţine stratului inconştient al aparatului psihic şi încorporează norme, reguli şi
cerinţe ale părinţilor – însă, pe lângă partea critică, are şi o parte de ideal, stimulativă.
La nivelul vieţii de zi cu zi, “comenzile” Supraeului se exprimă sub forma unor reglementări
nereflectate, netrecute prin filtrul gândirii, de tipul “se cuvine/nu se cuvine”, “se face/nu se face” –
comenzi şi ordine care ni se impun necondiţionat şi sunt acceptate implicit. Ia naştere, astfel, o morală
inconştientă, des întâlnită la adultul de mai târziu.
Morala Supraeului nu este altceva decât interiorizarea inconştientă a relaţiei dintre părinte şi copil.
Aceasta devine relaţie intrapsihică pentru că, în cadrul acestui tip de morală, binele şi răul coincid cu
supunerea sau nesupunerea faţă de ordinele Supraeului.
Interiorizarea normelor morale se realizează exclusiv afectiv, în sensul în care reflecţia şi gândirea
nu participă în nici un fel la preluarea acestor norme.
Din cauza acestui tip de interiorizare există posibilitatea ca normele care fac obiectul interiorizării
să nu coincidă cu normele care i s-ar potrivi cel mai bine respectivei persoane.
În afară de normele şi regulile pe care le-am preluat de la părinţi, mai există o serie de elemente
adiacente care sunt preluate pe parcursul vieţii (mai ales în perioada de creştere) de la diferiţi substituţi
parentali.
Maturizarea morală presupune o înlocuire parţială a moralei inconştiente cu morala conştientă.
MAI MULT …
Întrucât atunci când eram mici comportamentul nostru natural a fost respins şi corectat de către
familie, am tradus acest fapt – cu mintea noastră de atunci – prin afirmaţia “nu sunt iubit/ă aşa cum
sunt” şi am apelat la trucuri şi strategii pentru ca acest lucru să se întâmple.
Toţi am trăit situaţii în care ne-am simţit descurajaţi, plini de îndoieli şi nedemni de a primi iubire
şi apreciere. Toate aceste situaţii ne-au generat un set de nevoi psihologice pe care le-am experimentat de
mici in familiile noastre:
 nevoia de a fi iubiţi asa cum suntem
 nevoia de aprobare
 nevoia de acceptare
 nevoia de apreciere
Experienţele şi nevoile din copilărie sunt, de fapt, programe vechi, stocate foarte adânc pe banda
noastră personală, în inconştient. Toate acestea ne controleaza atat de mult comportamentul actual, astfel
încât un adult este ca un aparat căruia i s-au înregistrat toate aceste programe vechi.
Nu ne dăm seama, dar toate aceste nevoi psihologice sunt, de fapt, programe pe care mintea
nostră le-a înregistrat şi care ajung, în timp, să ne pună “frâne”, împiedicându-ne să avem un
comportament natural:
 nevoia de aprobare se traduce acum prin faptul că ai nevoie să ţi se spună ce să faci, să ţi se
spună că ai voie, sau că nu ai voie, să te uiţi permanent la cei din jur şi să te compari cu ei;
 nevoia de acceptare se traduce acum prin faptul că nu poţi să te simţi bine dacă există oameni sau
persoane care nu te plac;
 nevoia de apreciere se face simţită atunci când ai nevoie ca cei din jur să te laude pentru
realizările şi pentru abilităţile tale;
 nevoia de a te baza pe alţii compensează lipsa de încredere în forţele proprii, nu îţi poţi asuma
responsabilitatea pentru tine, ceri ajutor mai mereu şi nu ai încredere în capacităţile şi abilităţile
tale;
 nevoia de recompense imediate este vizibilă atunci când vrei să profiţi de o oportunitate cu orice
preţ, fără să te gândeşti la consecinţe sau la ziua de mâine, atunci când nu poţi rezista la dorinţe
sau pofte spontane.

6
 Întrucât amprentele acestor comportamente sunt atât de adânci, te justifici spunând doar “N-am
încotro, nu am ce să fac, aşa sunt eu” – auzim de cele mai multe ori acasă, la colegii de birou, la prieteni,
la … noi.
Fără să ştim, fără să vrem, ne-am abandonat sinele natural în favoarea ego-ului, iar acum
concurăm pentru accesoriile vieţii: un job bun, bani mai mulţi, funcţie mai importantă; mai mult, am uitat
că dacă suntem într-o competiţie, concurenţa înseamnă responsabilitate şi corectitudine faţă de noi în
primul rând.

NOI ŞI SUBPERSONALITĂŢILE NOASTRE

Cei mai mulţi oameni au două sau trei subpersonalităţi dominante, prin intermediul cărora
relaţionează cu cei din jur, dar şi câteva minore. Împreună, subpersonalităţile dominante şi cele minore,
se constituie în Ego. Egoul este cine crezi tu că eşti, dar nu reprezintă adevărul despre tine, nu este “cine
eşti tu” în mod adevărat.
Subpersonalităţile create de aceste programe adânc înrădăcinate au corespondent în fiecare dintre
stările de nevoie psihologică şi se manifestă în comportamente, după cum urmează:
când te porţi mai frumos sau mai politicos decât eşti tu de obicei zi de zi, arată că eşti în starea de nevoie
psihologică; când priveşti constant în jur ca să vezi ce să crezi, ce să faci, ce să gândeşti; când încerci să
controlezi alţi oameni – oamenii nesiguri încearcă să controleze alţi oameni pentru că nu se pot controla
pe ei şi apoi asta e o cale de a se valida, trebuie să vadă dacă încă au impact asupra celor din jur, ca să se
simtă importanţi din nou; când cauţi atenţia într-o măsură prea mare; când încerci să arăţi permanent că ai
dreptate e un semn că ai nevoie să ţi se recunoască punctul de vedere, altfel te simţi lipsit/ă de valoare;
când te afectează părerea pe care o au cei din jur despre tine; când pui preţ mare pe aprobarea, acceptarea
şi aprecierea celor din jur.
Cred că unul dintre cele mai triste aspecte la care se ajunge este că ne putem lăsa manipulaţi foarte
uşor chiar prin obiectul dorinţelor noastre.
De exemplu, un copil este îndemnat de către părinţi să mănânce tot din farfurie, “ca să crească
mare”. Copilul poate experimenta o frică de acest “mare” şi poate stagna în creştere, sau poate deveni
adultul obez şi sedentar de mai târziu, pentru că vechiul său program funcţionează în continuare:
“mănâncă tot ca să creşti mare”.
Tuturor ni s-a spus să luăm note mari la şcoală, ca să devenim ceva/cineva în viaţă. Acesta este un
program care a pus un semn de egalitate între notele de la şcoală şi succesul în viaţă, aşa cum l-au văzut
părinţii sau profesorii. Dacă notele pe care le-am luat la şcoală erau de nivel mediu, acest program tinde
să ne conducă spre un nivel mediu în viaţă. Sau am dezvoltat o ambiţie care nu are legătură cu noi, uitând
de responsabilitate şi corectitudine, vrând să fim competitivi cu orice preţ.
Atunci când o subpersonalitate este activă, te identifici cu ea şi joci foarte convingător rolul pe
care aceasta îl presupune, chiar crezând în rolul pe care îl joci.
Ambiţia care este cultivată în noi, de mici, este aceea de a deveni CINEVA, de a trebui să
dovedim că nu suntem o persoană obişnuită, ci una extraordinară. De ce? Cui foloseşte?
“Eu insist asupra ta. Caracterul e secundar, comportamentul e secundar; sinele tău esenţial este
principal. Nu acorda prea multă atenţie lucrurilor pe care le faci, acordă multă atenţie asupra a ceea ce
eşti. Fiinţa ta trebuie să devină centrul preocupărilor, acţiunea va veni de la sine. Când fiinţa se
schimbă, acţiunea o va urma.” - Osho

7
 Subpersonalităţile şi programele generate de ele se pot schimba. Depinde ce vrei să schimbi, ce
crezi că ai nevoie să schimbi. Depinde cât de mult evadăm în trecut, în prezent sau în viitor. Depinde dacă
îţi dai seama că ai ajuns să confuzi harta cu teritoriul şi iei aşa-zisa interpretare proprie drept adevăr.

"PSIHOLOGIA SUBIECTULUI"

Operarea cu subpersonalităţile
Conţinut

Psihosinteză. Roberto Assagioli.

Etapele de psihosinteză: 1 - cunoaşterea profundă a propriei personalităţi; 2 - instituirea
controlului asupra diverselor ei elemente; 3 - conceperea “Eului” său adevărat; 4 - psihosinteza propriu-
zisă – formarea sau modificarea personalităţii în jurul unui centru nou.
Subpersonalităţile.
Operarea cu subpersonalităţile.
Etapele lucrului cu subpersonalităţile: conştientizarea; acceptarea; transformarea; integrarea;
sinteza.
Exerciţiul nr.1: “Cercul de subpersonalităţi”
Tehnica dialogului interior

Operarea cu subpersonalităţile reprezintă una dintre direcţiile de corecţie în psihosinteză. Autorul

psihosintezei este Roberto Assagioli (1888-1978). Cuvântul psihosinteză nu sună întâmplător ca o
antiteză a cuvântului psihoanaliză. Iniţial, însuşi Assagioli se ocupa de psihoanaliză la începutul secolului
XX. Autorul psihoanalizei, Sigmund Freud, îl considera pe Roberto Assagioli unul din principalii săi
succesori în Italia. Mai târziu însă, cercetarea adâncimilor psihicii individului, propusă de psihoanaliză,
este considerată de către Assagioli insuficientă pentru armonizarea personalităţii, cu toate că permite
cunoaşterea “forţelor tenebroase” ale subconştiinţei, care condiţionează (determină) problemele noastre,
temerile, conflictele interioare. Astfel, Assagioli a elaborat o direcţie proprie în psihologia practică,
numind-o psihosinteză.

Cunoaşterea profundă a propriei personalităţi se consideră în psihosinteză doar prima etapă de

investigaţii, orientate spre reconstituirea personalităţii întregi a omului, după care urmează:
- instituirea controlului asupră diverselor ei elemente
- conceperea “Eului” său adevărat – dezvăluirea sau crearea unui centru unificator
- psihosinteză propriu-zisă – formarea sau modificarea personalităţii în jurul unui centru nou.
Assagioli definea psihosinteza drept “o concepţie dinamică, ba chiar dramatică a vieţii noastre
psihice, care se prezintă drept o continuă interacţiune şi luptă a multor şi diferitelor forţe, inclusiv şi a
celor reactive, cu centrul unificator, care în permanenţă încearcă să le manipuleze, să le coordoneze între
ele şi să profite de ele”.
Psihosinteza este orientată, în primul rând, spre dezvoltarea şi perfecţionarea personalităţii, şi apoi
– spre armonizarea raportului ei cu “Eul” şi fuziunea tot mai deplină cu acesta.
Spre deosebire de şcolile psihologice premergătoare (de exemplu, a psihoanalizei), psihosinteza se
concentrează, înainte de toate, asupra calităţilor pozitive ale omului (aşa cum sunt bucuria, curiozitatea,
iubirea etc.), caută să obţină acces la aceste însuşiri, necesare pentru a avea de-a face atât cu suferinţa
personală a omului, cât şi cu suferinţa societăţii, a planetei, a universului. Psihosinteza nu-şi concentrează

8
atenţia asupra problemei omului, ci asupra ţelului, motivării lui pozitive şi unde ar dori el să ajungă.

Subpersonalităţi se numesc părţile semiautonome ale personalităţii care, organizându-se în jurul

unei anumite necesităţi, tind spre o existenţă independentă. Pentru autoexprimarea lor, subpersonalităţile
utilizează instrumentele noastre – corpul, emoţiile, gândirea. Activizarea vreunei subpersonalităţi e
însoţită de anumite senzaţii fizice (corporale): ţinuta corpului, stări emotive corespunzătoare, gânduri.
Subpersonalităţile se pot forma la diferite vârste şi se consolidează prin repetare şi reconfortare
regulată. Fiecare subpersonalitate are stilul şi motivarea sa, caracteristicile sale, diferite de celelalte
(altele). Uneori se creează impresia că însuşirile separate ale individului se intensifică, atracţia dintre ele
sporeşte şi încep să ducă o viaţa independentă, cu propriile ei scopuri şi dorinţe.
Orice fiinţă umană poate fi prezentată ca un amestec de subpersonalităţi separate. Modificarea sau
transformarea cel puţin a uneia dintre acestea influenţează psihicul individului în întregime.
Adesea, subpersonalităţile reprezintă o moştenire psihologică, a cărei rădăcini se trag din trecutul
cultural şi religios şi se transmit inconştient de la părinţi la copii prin copiere inconştientă, imitare a
comportamentului părinţilor, educatorilor şi a oamenilor din anturajul (mediul) lor. Orice repetare a
schemei de comportament formate serveşte la cristalizarea structurii psihodinamice (subpersonalităţii) în
curs de formare.
Funcţia de bază a subpersonalităţilor, de obicei, constă în ocrotirea personalităţii copilului sau a
maturului. Formarea subpersonalităţilor uneori poate fi condiţionată de anumite traume psihologice.
Invitându-vă să luaţi cunoştinţă de propriile subpersonalităţi, să menţionăm afirmarea lui
R.Assagioli:
“Orice bărbat şi orice femeie, care doresc să ducă o viaţa conştientă, trebuie să conştientizeze
părţile componente ale propriei personalităţi, ceea ce presupune aprecierea şi cunoaşterea componentelor
personalităţii proprii şi priceperea de a conduce cu ele” (Assagioli, 1965).

Operarea cu subpersonalităţile

Prima etapă de operare cu subpersonalităţile o constituie conştientizarea şi determinarea lor. Acest

proces include în sine dezvoltarea la subiect a capacităţilor de identificare şi dezidentificare. Assagioli
considera drept principii psihologice fundamentale următoarele:
- suntem dominaţi de tot ceea ce se identifică cu sinele nostru
- putem domina şi controla toate lucrurile cu care nu ne identificăm.
Când omul se identifică cu mânia, frica , cu simţul vinovăţiei, cu neputinţa lui, aceasta îl încătuşează
şi îl mărgineşte. Când omul rosteşte “Eu sunt îngrozit”, “Eu sunt furios”, într-un fel se autoinserează în
interiorul mâniei, groazei sale, limitându-se. Atunci, mânia sau groaza devin stăpânii omului. Cu astfel de
expresii, se accentuează subordonarea, dependenţa sa în asemenea situaţie. Însă, dacă în aceeaşi situaţie
omul spune “un val de frică încearcă să mă înghită” sau “o izbucnire de furie încearcă să pună stăpânire
pe mine”, atunci el, într-un fel, se separă de ele, dobândind calitatea de a urmări imparţial şi nepărtinitor
cele întâmplate; de a conştientiza şi analiza natura lor, originea şi urmările posibile. O astfel de poziţie e
cu totul diferită de înăbuşirea impulsurilor nedorite şi permite transformarea energiilor acestor porniri
(impulsuri), orientându-le într-o albie dorită şi constructivă. Principiul fundamental, în baza căruia se
structurează practica psihosintezei, constă în faptul că omul poate conştientiza diverse părţi ale sale,
independent de sine.

Etapele lucrului cu subpersonalităţile

9
 Dacă omul doreşte să facă anumite schimbări în viaţa sa, atunci primul pas trebuie să fie
conştientizarea acelor structuri psihologice, pe care ar dori să le schimbe, îndreptarea atenţiei asupra lor
şi clasificarea acestora. Procesul mental de conştientizare e însoţit de trăiri repetate sau de reprimarea
acelui conţinut care a fost identificat.

Următoarea etapă de lucru cu subpersonalităţile – acceptarea lor. Descoperirile făcute pe parcursul

analizei subpersonalităţii nu sunt întotdeauna plăcute. Uneori, omul are nevoie de multă îndrăzneală,
putere, dragoste pentru a-şi recunoaşte slăbiciunile, părţile negative, aşa cum recunoaşte şi părţile
puternice ale personalităţii sale. Orice subpersonalitate, chiar şi cea mai neatrăgătoare, îndeplineşte o
anumită funcţie, de asigurare a necesităţilor Dvs., de protejare a personalităţii Dvs., ceea ce reprezintă
calitatea ei latentă, esenţială. Uneori, împrejurările care au generat subpersonalitatea, traumele
psihologice, duc la denaturarea calităţii esenţiale şi atunci energeticul se transformă în agitaţie, puterea de
voinţă în încăpăţânare, aspiraţie spre iubire în donjuanism superficial. Neacceptarea subpersonalităţii
duce la depărtarea ei de la centrul “Eului” veridic. Acceptarea dezvoltă capacităţile umane de
compătimire şi înţelegere, şi, prin urmare, o mai bună înţelegere de sine şi de alţii.

A treia etapă – transformarea. Acceptarea şi conştientizarea vechii structuri de credinţe permite

înlăturarea restricţiilor existente, lărgirea percepţiei de sine şi de lume, coordonarea modurilor sale de
comportament corespunzător cu scopurile vitale ale subiectului. Energia vitală şi voinţa, care anterior
slujeau motivarea de apărare şi erau orientate spre luptă, evitare şi împotrivire, se eliberează,
îndreptându-se spre o exprimare creativă a personalităţii, spre crearea unor relaţii constructive cu sine, cu
ceilalţi, cu lumea. Totodată, calitatea esenţială a subpersonalităţii rămâne neschimbată, dar ea nu
împiedică integrarea subpersonalităţii într-o subpersonalitate complexă. E de remarcat că viteza
procesului de transformare depinde de vârsta, rigiditatea, profunzimea structurii psihologice cu care se
efectuează lucrul. Calitatea lucrului, la rândul său, depinde de atitudinea neformală faţă de ea.

Integrarea reprezintă a patra etapă de lucru. Înainte de a începe lucrul, subpersonalităţile existau
ca lumi separate, care nu se luau în consideraţie una pe alta, adesea existând conflict între ele; în
rezultatul integrării lor, hotarul dintre ele dispare, şi deşi acestea îşi păstrează calităţile individuale
esenţiale, încep să acţioneze în comun acord cu dorinţele personalităţii.

Despre sinteză, a cincea şi ultima etapă de lucru cu subpersonalităţile, se poate vorbi atunci când
două sau mai multe subpersonalităţi formează o unitate nouă, indivizibilă. Aceasta nouă unitate capătă o
calitate nouă şi complexă, care este mai mult decât suma tuturor calităţilor subpersonalităţilor iniţiale.

Cum s-a mai menţionat deja, fiecare om are o mulţime de subpersonalităţi. Acestea pot fi de tipul:
Fiinţa raţională, Luptătorul pentru Libertate, Căutătorul de Plăceri, Frica de Autoritate, Spiritualul,
Norocosul, Văicărosul, Bufonul, Fiinţa Înţelegătoare, Scepticul, Nimeni nu mă Iubeşte, Veşnicul Căutător
şi multe altele. Multe subpersonalităţi sunt legate de acele roluri pe care omul le joacă în viaţă: Copilul,
Maturul, Părintele (Mama sau Tatăl), Şeful, Subalternul, Studentul, Pacientul, Consumatorul etc.

UMBRA

10
 Încă de la începutul vieţii, noi, ca fiinţe umane, încercăm să ne formăm o identitate, o
personalitate proprie şi unică, care să fie în concordanţă cu societatea în care trăim. Creştem adoptând
modele familiale, indiferent dacă acestea sunt funcţionale sau nu. Creştem încercând să îndeplinim
expectanţele părinţilor, ale profesorilor, ale învăţătorilor şi ale oamenilor care ne spun că “aceasta este
maniera corectă de a exista pe pământ”. Undeva, pe parcursul acestui proces, pierdem, puţin câte puţin,
părţi din noi înşine. Exilăm în inconştient, adânc, în beciul conştiinţei noastre, ceea ce ni se pare
neadecvat, şi arătăm lumii doar partea roz pe care aceasta o acceptă. Mulţi dintre noi ne punem aceeaşi
întrebare „Cine sunt eu?” de ani întregi, şi încercăm să înţelegem cum anume ne putem mula fiinţa,
personalitatea, gândirea şi credinţele pe pretenţiile realităţii din jur, fără a ne pierde pe noi înşine în acest
proces. Şi, astfel, apare acel conflict care există în conştiinţa noastră: dintre ceea ce suntem şi ceea ce ne
dorim să fim.
De fapt, esenţa experienţei umane este dualitatea. Binele şi răul, speranţa şi resemnarea, fericirea
şi supărarea coexistă toate la un loc în noi înşine. Dacă nu am experimenta teama, nu am putea cunoaşte
curajul şi tot aşa. În noi înşine există, în acelaşi timp, toate calităţile şi toate defectele umane, chiar dacă
unele se află într-o stare de latenţă. Ca oameni, avem darul, şi ni s-a dat posibilitatea, să putem
experimenta atât culmile fericirii, cât şi abisul tristeţii. Şi cu toate acestea, de ce ne refuzăm unele părţi
din noi? Drumul către autenticitate trece atât prin valea plângerii cât şi prin valea fericirii. Până când nu
ne vom întregi, şi până când nu vom accepta atât măreţia cât şi întunecimea, nu vom putea răspunde pe
deplin la întrebarea „Cine sunt eu cu adevărat?”. Nu vom putea trăi autentic, fără frică, fără nimic de
ascuns, în armonie cu viaţa însăşi.
Jung a spus: Prefer să fiu întreg decât bun. Drumul către întregire începe o dată cu drumul în
umbrele noastre. Dacă Umbra noastră nu este confruntată, ea rămâne o cutie a Pandorei plină cu secrete
care – ne temem şi ne imaginăm noi – ar putea distruge tot ceea ce iubim şi preţuim în viaţă. Gândul la ce
am putea descoperi dacă ne aventurăm în această parte a fiinţei noastre deseori ne sperie. Însă tocmai în
umbră se află întreaga noastră putere nerevendicată şi de care nu suntem conştienţi. Tocmai Umbra deţine
secretul care ne eliberează şi care ne susţine în a alege cine anume vrem să fim, în a face pace cu viaţa şi
cu realitatea şi în a deveni creatorii propriului nostru cer. În momentul în care vom deschide cutia
Pandorei vom găsi acolo puterea de a ne modifica pentru totdeauna viaţa în bine. Şi încurajându-ne
clienţii să facă la fel şi cu a lor.
Bine aţi păşit pe drumul către voi înşivă!
Sunteţi gata să iubiţi tot ceea ce aţi urât întreaga viaţă?
Umbra este o parte inacceptabilă din noi înşine. Un fel de fiinţă inferioară care doreşte să facă tot
ceea ce este interzis. Ea conţine impulsuri, dorinţe şi emoţii care nu sunt în acord cu standardele sociale.
Este ansamblul conţinuturilor psihice condamnate, negate, evaluate ca inferioare şi trimise în inconştient.
Prin conţinuturi psihice ne referim la pulsiuni, dorinţe, trăiri emoţionale. Ea conţine acele aspecte din noi
pe care le negăm, pe care nu le iubim, de care ne este ruşine sau teamă, tendinţe sau gânduri care ni se par
de neacceptat sau pentru care ne simţim vinovaţi. În ea se găsesc toate acele psihologice ale fiinţei
noastre pe care le ascundem nu numai de toţi ceilalţi dar şi de noi înşine.
De îndată ce oamenii află că au o astfel de latură întunecată, toata lumea vrea să scape de ea.
Negăsind o modalitate prin care să trăim cu latura noastră întunecată, noi o negăm şi o reprimăm. Este ca
şi când nu vrem să ne folosim braţul drept fiindcă el ni se pare neadecvat.
Inconştientul pare deseori la fel de periculos ca şi adâncurile mării, fiind la fel de întunecat şi plin
cu monştri invizibili. Primul pas către vindecarea umbrei constă în recunoaşterea puterii acesteia. C. Jung
spunea despre arhetipul umbrei că aceasta creează o ceaţă a iluziei care înconjoară sinele. Prinşi în

11
capcana acestei ceţi noi evadăm din propriul nostru întuneric, îl închidem în subsol, oferindu-i astfel
umbrei o putere din ce în ce mai mare asupra noastră. Şi astfel, cu cât noi o încuiem mai tare, cu cât o
negăm mai mult, cu cât o ascundem mai mult, cu atât ea devine mai mare, mai densă şi mai puternică. Ori
de câte ori un aspect al sinelui este divizat şi etichetat drept rău, ruşinos, vinovat sau greşit, umbra câştigă
putere. Iar primul pas către vindecarea ei constă în orice idee referitoare la înfrângerea ei. Latura
întunecată a naturii umane se naşte tocmai din conflict, din luptă şi din război. De îndată ce începem să
vorbim despre victorie şi înfrângere cădem în capcana dualităţii, şi pierdem bătălia. Noi căutam o
integrare a aspectelor noastre, o transcendere a tot ceea ce existăm astfel încât să putem fi noi cei care
decidem încotro vrem să ne alegem destinul şi pe ce cale să o luăm în viaţă.
Aşa cum vindecarea şi integrarea umbrei reprezintă un proces, la fel a reprezentat şi crearea ei.
Aceasta creşte ori de câte ori noi:
- păstrăm un secret faţă de noi înşine sau faţă de o altă persoană. Aici intra inclusiv: negarea,
amăgirea deliberată, teama de expunere a adevărului legat de propria fiinţă;
- cultivăm un sentiment de ruşine sau de vinovăţie;
- ne acuzăm pe noi înşine sau acuzăm pe altcineva spunându-i că greşeşte;
- simţim să dăm vina pe altcineva;
- îi criticăm pe cei din jur;
- ne separăm de ceilalţi;
- ne luptăm ca să ţinem răul sub control.
Oricât ne-am strădui, umbra nu poate fi ferecată în inconştient. Din când în când ea se manifestă,
iese la iveală. Sunt acele momente când parcă nu ne recunoaştem pe noi înşine.
Trebuie să intrăm în întuneric pentru a aduce afară lumina din noi.
Robert Bly descrie umbra ca pe un sac invizibil pe care fiecare dintre noi îl purtăm în spate. Pe
măsură ce creştem, noi introducem în el toate aspectele fiinţei noastre care nu par acceptabile pentru
familia şi pentru prietenii noştri.
Însă măreţia, compasiunea şi autenticitatea noastră sunt îngropate în adâncuri sub acele părţi ale
fiinţei noastre de care ne-am deconectat.
De aceea noi avem datoria de a ne explora umbra, reclamându-ne astfel sinele nostru complet care
reprezintă adevărata noastră natură.

Inconştientul colectiv şi modelul holografic al universului

Pe lângă conceptul de umbră, una dintre cele mai mari descoperiri ale lui Jung a fost cea a
inconştientului colectiv. Ideea că fiinţele umane împărtăşesc acelaşi sine. „Eu” şi „Noi” a izvorât din
dorinţa de a ne conferi un statut personal în această lume. Fără a avea un sine am fi bombardaţi de
imagini senzoriale care nu ar avea nici un sens pentru noi. Nu am putea avea o perspectivă unică asupra
lumii, sau un punct de vedere personal.
Datorită inconştientului colectiv un individ simte impulsuri şi dorinţe pe care nu le înţelege.
Tocmai acest conştient comun este sălaşul umbrei.
La fel ca şi conştientul, inconştientul are scopul de a-şi perpetua existenţa.

Experimentul social de la Universitatea Stanford:

Experimentul realizat în 1971 şi coordonat de Philip G. Zimbardo.
Pentru realizarea experimentului, subsolul Universităţii Stanford a fost transformat într-o
închisoare. Participanţii la studiu, 24 de studenţi din clasa de mijloc au fost împărţiţi în 2 categorii:

12
gardieni şi deţinuţi. Înainte de a începe experimentul, "gardienii" au fost înştiinţaţi că pot acţiona cum
cred de cuviinţă pentru a menţine ordinea şi disciplina în "închisoare". Experimentul a trebuit întrerupt
dupa o săptămână deoarece cei care jucau rolul paznicilor au început să îi abuzeze grav pe prizonieri,
umilindu-i şi agresându-i fizic.
Comportamentul studenţilor s-a datorat faptului că au fost puşi într-un mediu care a facilitat
ieşirea la suprafaţă a forţelor întunecate din conştiinţa lor. Practic, psihologii au creeat un incubator
pentru umbra care a dus la naşterea violenţei în grup.
Rasa umană nu ar fi putut evolua fără subconştientul colectiv. Oamenii şi-au transmis unii altora
descoperirile prin aceste fire invizibile care îi unesc. Subconştientul colectiv este locul secret în care se
petrece întreaga acţiune. El este biblioteca minţii, depozitul tuturor experienţelor din trecut ale umanităţii
la care noi avem acces. Sinele uman este fluid şi se află într-o schimbare continuă. El include propriul
sine, dar şi sinele pe care îl împărtăşim cu ceilalţi oameni.
Fiinţele umane au creat în mod conştient civilizaţii vaste care şi-au continuat evoluţia dar la nivel
inconştient au acumulat o istorie care transcede cu mult experienţele singulare acumulate de un om sau
altul. Ceea ce noi numim „eu” este într-o măsură mult mai mare decât credem „noi”. Era umbrei nu se
poate sfârşi decât dacă alegem unitatea în locul separării. Impulsul către separaţie ne-a oferit realitatea pe
care o cunoaştem. Separarea a fost o călătorie fascinantă, iar egoul ne-a condus în multe locuri
interesante, însă acum este timpul pentru o schimbare. Iar o schimbare făcută la nivelul sufletului nostru
generează o schimbare în lumea exterioară.
Modelul holografic al universului ne oferă o vedere revoluţionară între lumea interioară şi lumea
exterioară. Potrivit acestei teorii, fiecare bucăţică din univers conţine inteligenţa întregului. Fiecare dintre
noi este un microcosmos care reflectă şi conţine macrocosmosul. Stanislav Grof spune: „Dacă acest lucru
este adevărat, atunci fiecare dintre noi deţine potenţialul de a avea acces direct şi imediat, prin experienţă,
practic la fiecare aspect al universului – extinzându-ne capacităţile mult dincolo de ceea ce putem atinge
cu simţurile”. Cu toţii conţinem înăuntrul nostru amprenta întregului univers. După cum spunea Deepak
Chopra „Nu noi suntem în lume, ci lumea se află înăuntrul nostru”.
Fiecare dintre noi posedă toate calităţile umane existente. Nu există nimic, din ceea ce putem
vedea sau concepe şi care noi să nu fim. Iar scopul călătoriei este de a ne restaura pe noi înşine întru
această întregire.
În cazul de faţă, în care noi avem amprenta întregii umanităţi înăuntrul nostru, înseamnă că putem
fi capabili să fim cea mai măreaţă persoană pe care am admirat-o vreodată şi, în acelaşi timp, cea mai rea
persoană pe care ne-am imaginat-o vreodată.
Lucrul cu care nu putem exista împreună nu ne lasă să existăm. Trebuie să învăţăm să îi oferim
întregului cine suntem, permisiunea de a exista. Atunci când ne iertăm şi ne acceptăm pe noi înşine, în
mod automat îi iertăm şi îi acceptăm şi pe alţii.
Tot Jung a spus „Nu devii iluminat închipuindu-ţi imagini de lumină, ci conştientizând
întunericul”.
Naşterea umbrei şi Rolurile
Umbra noastră a apărut atunci când eram mici. Oricât de corectă a fost educaţia pe care am primit-
o, noi ne-am simţit inevitabil ruşinaţi pentru anumite atribute ale noastre. Ni s-a părut că am primit
mesajul că ceva nu este în regulă cu noi şi că, din anumite puncte de vedere, suntem răi. Poate că părinţii
ne-au atras atenţia că râdem prea tare sau că suntem prea gălăgioşi, iar noi am interpretat acest lucru în
sensul că expresia liberă a personalităţii este interzisă. Poate că ni s-a spus că suntem egoişti dacă luăm
prea multe bomboane din bolul comun. Noi am înţeles atunci că egoismul este ceva rău şi trebuie distrus

13
cu orice preţ. Astfel de mesaje negative s-au imprimat în subconştientul nostru şi ne-au determinat să
blocăm acele aspecte ale personalităţii noastre care ni s-au părut inacceptabile.
De fiecare dată când un comportament al nostru a fost criticat sau pedepsit, noi ne-am separat
inconştient de sinele nostru real. Când aceste filtre s-au instalat ferm în inconştientul nostru, noi ne-am
separat de bucurie, de pasiunea de a trăi, de iubire, şi, pentru a ne asigura supravieţuirea emoţională, am
început să ne ascundem sinele real şi să ne construim o versiune a acestuia pe care am considerat-o
acceptabilă.
Înainte ca sinele nostru maleabil să fie înconjurat de mecanisme de apărare şi de ziduri,
transformându-se astfel într-un ego dur, noi am avut libertatea de a exprima orice aspect al umanităţii
noastre. Această libertate ne-a permis să fim orice ne doream să fim, în orice moment.
După naşterea umbrei, însă, libertatea de expresie a devenit mărginită, şi am învăţat de la părinţi,
profesori şi prieteni că pentru a câştiga iubirea şi acceptarea celorlalţi trebuia să aderăm la anumite
scenarii prestabilite. Viaţa nu mai era o piesă de teatru în care puteam schimba personajele aşa cum
doream şi schimba scenariile după placul inimi noastre.
Începând din acest moment, noi ne-am distanţat tot mai mult de rolurile care nu corespundeau
standardelor acceptate ale societăţii sau idealurilor egoului nostru. Am început, astfel, să respingem din
ce în ce mai multe aspecte ale fiinţei noastre, pentru tot felul de motive. Am încercat să ne imaginam noi
modalităţi de a scăpa de aceste trăsături nedorite ale personalităţii noastre, iar la un moment dat, am uitat
cu desăvârşire de ele.
Toţi oamenii şi-au construit o identitate bazată pe ego, în cadrul căreia şi-au atribuit anumite roluri
pe care le considerau acceptabile dar care le sufoca libertatea de expresie. În loc să fim cei care suntem
noi, încercăm să devenim cei care „ar trebui” să fim. De-a lungul timpului, percepţia noastră reprimată de
sine devine solul perfect pentru înflorirea umbrei. Indiferent dacă ne-am creat rolurile actuale pentru a
compensa o anumită inadecvare sau ca o strategie pentru a împlini aşteptările părinţilor şi ale prietenilor
noştri, atât timp cât încercăm să jucăm rolul pe care i l-am atribuit egoului în detrimentul tuturor
celorlalte roluri pe care le-am putea juca, noi sfârşim prin a crea o viaţă golită de bucurie, de semnificaţie,
de profunzime şi de savoare. Cu cât ne identificăm cu această identitate, cu atât începem să credem că de
fapt aceasta este cu adevărat identitatea noastră. Făcând o retrospectivă a vieţii, putem vedea cu uşurinţă
rolurile repetitive pe care le jucăm.
Noi suntem singurii care, inconştient, ne-am repartizat rolurile pe care le jucăm de ani de zile, de
parcă viaţa noastră ar depinde de asta. Roluri precum cel de erou nefericit, de victimă, de salvator etc.
Căutarea vieţii perfecte, a rolului perfect şi a măştii perfecte nu se va împlini niciodată deoarece sinele
nostru real reprezintă mult mai mult decât acea sumă limitată de calităţi care corespund idealului pe care
ni l-am ales.
Dacă dorim să ne regăsim inspiraţia într-un domeniu sau altul al vieţii noastre, tot ceea ce trebuie
să facem este să sezizăm ce aspecte ale noastre sau ce roluri am jucat şi am respins până acum. Noi nu ne
putem înţelege şi aprecia plenar totalitatea şi unicitatea decât în prezenţa sinelui nostru complet şi
necenzurat. În acest scop, trebuie să acceptăm toate rolurile pe care doreşte să le joace acesta. În caz
contrar, vom rămâne în război cu noi înşine.
În momentul în care ne eliberăm de toate rolurile care ne-au încorsetat atâta vreme, care ne-au
strâns şi care ne-au limitat, îi lăsam sinelui nostru întreg să îşi aleagă rolurile conştient. Putem alege să ne
comportăm ca o mamă fără povara pe care acest cuvânt o poate purta pentru noi. Putem alege dacă să
păşim în rolul de victimă sau nu. Este ca şi când dăm drumul la „robinetul” conştiinţei şi alegem ce rol şi
în ce scenă vrem să jucăm teatrul vieţii noastre.

14
Cadru de lucru: Identificarea măştilor şi scoaterea lor în afară
Identificarea rolurilor care le-am avut de-a lungul timpului. Scris aceste roluri pe post-it-uri mici şi lipit
pe noi înşine.
Exemple de roluri : rolurile în care ne simţim confortabil, cele pe care le respingem, cele care ne-au fost
atribuite, etichetele care ne-au fost puse.
Ex.: rolul de mamă, fiică, fiu, părinte, fată bună, fată rea, casnică, bunică, fumător, încăpăţânat, orgolios.

Pentru a ne asigura că imperfecţiunile sau defectele noastre nu vor fi descoperite sau expuse, noi
am început să cultivăm în mod inteligent calităţile opuse celor pe care încercăm să le ascundem. Spre
exemplu, dacă ne-am confruntat cu insecuritatea, este posibil să ne fi construit o imagine de sine
arogantă, un om care le ştie pe toate, în încercarea de a-i convinge pe ceilalţi că avem o încredere în sine
enormă.
Noi nu putem avea experienţa deplină a luminii fără să cunoaştem întunericul. Partea întunecată
este cea care păzeşte trecerea spre adevărata libertate. Fiecare dintre noi trebuie să vrea în permanenţă să
exploreze şi sş scoată la lumină acel aspect al sinelui.
Orice aspect din noi înşine are un dar. Atunci când umbra este acceptată, ea ne poate vindeca. Nu
doar „întunericul” nostru negat este cel care îşi găseşte locul în străfundurile umbrei noastre. Acolo este şi
umbra de „lumină”- locul în care ne-am înmormântat puterea, competenţa şi autenticitatea. „În interiorul
fiecărei fiinţe există zei şi zeiţe în stare de embrioni care au o singură dorinţă. Ei vor să se nască” -
Deepak Chopra

Subpersonalităţile
În spatele măştilor noastre sociale stau la pândă mii de feţe ascunse. Fiecare dintre aceste feţe are
o personalitate proprie şi propria ei caracteristică unică. Purtând dialoguri interioare şi cunoscând aceste
subpersonalităţi putem transforma prejudecăţile în comori. Când acceptăm mesajul fiecărui aspect al
umbrei noastre, începem să ne aducem înapoi puterea pe care am dat-o altora şi să formăm o legătură de
încredere cu sinele nostru.
Analizarea subpersonalităţilor noastre poate fi un instrument care să ne ajute să recuperăm părţi
pierdute din noi înşine. Mai întâi trebuie să identificăm aceste părţi şi să le numim, şi apoi doar vom fi în
stare să ne rupem de ele.
Robert Assagioli, fondatorul psihosintezei, spune: „Noi suntem dominaţi de tot ceea ce se
identifică cu sinele nostru. Putem domina şi controla toate lucrurile cu care nu ne identificăm”. În
momentul în care luăm una din trăsăturile care nu ne plac şi apoi o numim, ea devine mai puţin
ameninţătoare.
Subpersonalităţile scot la iveală în noi înşine comportamente pe care le considerăm inaceptabile.
Le-am înăbuşit deoarece nu am putut sau nu am vrut să le acceptăm. Din cauză că le încuiem undeva, nu
mai avem contact la întregul fiinţei noastre. Când intrăm înăuntrul nostru şi construim o relaţie cu
întreaga noastră fiinţă, începem să recunoaştem capacitatea de a ne conduce viaţa în direcţia pe care o
alegem.
Vindecarea umbrei constă şi în ascultarea şi recunoaşterea vocilor noastre interioare.
Este important să ne primim subpersonalităţile cu braţele deschise. Orice experienţă avem cu
aceste subpersonalităţi sau orice formă ar lua ele, este important să le primim cu braţele deschise,
deoarece fiecare dintre acestea are un dar să ne ofere.

15
 Dacă ne împrietenim cu subpersonalităţile noastre, vom rupe ciclul continuu al pierderii de sine şi
al pierderii altora. Fiecare dintre noi avem capacitatea de a ne da nouă înşine tot ceea ce avem nevoie
pentru a fi fericiţi şi întregi. Când ne reconectăm la sinele nostru întreg, este practic imposibil să ne mai
simţim singuri sau izolaţi. Trebuie să găsim universul din interiorul nostru, şi să învăţăm cum să iubim şi
să respectam acel univers.
Fiecare aspect din noi înşine, fie că ne place sau nu, aduce un beneficiu în viaţa noastră şi are un
dar. Exista lumină în fiecare parte din noi şi în fiecare parte din univers.
Subpersonalităţile scot la iveală în noi înşine comportamente pe care le considerăm inacceptabile.
Subpersonalităţile sunt vocile viitorului şi nu ale trecutului. Atunci când negăm un singur aspect
din noi înşine, negăm o parte din ce avem nevoie să fim întregi.

Legea Oglindirii
Exteriorul oglindeşte interiorul. Este ca şi când lumea în care trăim este o oglindă gigantică care
reflectă mereu aspecte sau părţi din noi înşine. De exemplu, dacă noi suntem o persoană care încercăm tot
timpul să fim calmi şi ne refuzăm furia, nom atrage în viaţa noastră oameni furioşi. Astfel încât aceştia să
oglindească ceea ce tu în inconştient îţi reprimi.
NU NOI SUNTEM IN LUME, CI LUMEA ESTE ÎNĂUNTRUL NOSTRU
Vorbeam mai devreme de modelul holografic. Întregul este conţinut în fiecare bucăţică, şi tot aşa
fiecare aspect al universului este conţinut înăuntrul fiecăruia dintre noi. Dat fiind că suntem o parte din
lumea holografică, noi suntem tot ceea ce vedem, tot ceea ce judecăm şi tot ceea ce admirăm. Dr. Vasant
Lad spune „Interiorul fiecărei picături este oceanul şi în interiorul fiecărei celule este inteligenţa
întregului trup”.
John Welwood, în cartea „Dragoste şi deşteptare”, foloseşte metafora unui castel pentru a descrie
lumea dinăuntrul nostru:
„Imaginaţi-vă că sunteţi un castel minunat, cu coridoare lungi şi mii de camere. Fiecare cameră
din castel este perfectă şi are un dar special: fiecare cameră reprezintă un aspect diferit al vostru şi este o
parte integrantă a întregului castel perfect. Când aţi fost copii aţi explorat fiecare centimetru din castelul
vostru, fără ruşine şi fără a judeca. Aţi acceptat cu dragoste fiecare cameră, fie ca ea era o pivniţă, un
dormitor sau o baie. Absolut fiecare încăpere era unicat. Castelul vostru era plin de lumină, dragoste şi
minune. Apoi, într-o zi, cineva a venit la castel şi v-a spus că una din camere era imperfectă şi cu
siguranţă ea nu aparţinea castelului vostru. V-a sugerat că, dacă doreaţi să aveti un castel perfect, trebuia
să încuiaţi uşa de la acea cameră. Întrucât doreaţi dragoste şi acceptare, v-aţi grăbit să o încuiaţi. O dată
cu trecerea timpului, au venit din ce în ce mai mulţi oameni la castelul vostru. Cu toţii şi-au spus părerile
despre camere, despre cele care le plăceau şi despre cele care nu le plăceau. Încetul cu încetul, aţi închis
uşă după uşă. Minunatele voastre încăperi au fost închise, li s-a luat lumina, au fost lăsate în întuneric.
De atunci încoace, din diferite motive, aţi închis din ce în ce mai multe uşi. Aţi închis uşi la
camere care vi se păreau prea îndrăzneţe, cele care vi se păreau prea conservatoare, cele care vi se păreau
de neacceptat, deoarece alte castele pe care le-aţi văzut nu aveau o cameră ca a dumneavoastră. Aţi închis
orice uşa care nu se potrivea standardelor societăţii sau propriului vostru ideal.
S-a dus vremea când castelul vostru părea nesfârşit de interesant. NU vă mai gândeaţi la fiecare
încăpere cu aceeaşi dragoste şi admiraţie. Acum doriţi să dispară camerele de care eraţi odată mândri.
Încercaţi să găsiţi o modalitate de a scăpa de aceste încăperi dar ele făceau parte din structura castelului.
După ce aţi tot închis uşi, aţi uitat ce uşi aţi închis sau ca ele există. La început nu aţi realizat ce faceţi. Pe
măsură ce fiecare exprima mesaje diferite despre cum ar trebui să arate un castel magnific, v-a fost mai

16
uşor să îi ascultaţi pe ei decât să aveţi încredere în vocea interioară care iubea întregul castel. În curând
însă, v-aţi trezit că locuiţi doar în câteva încăperi mici. Aţi învăţat să vă încuiaţi viaţa şi să vă simţiţi bine
făcând acest lucru. Am început să credem că suntem doar o căsuţă mică, care are nevoie de reparaţii”.
Acum imaginaţi-vă castelul ca un loc care găzduieşte tot ceea ce sunteţi – binele şi răul – şi că
fiecare aspect care există pe planetă există şi înăuntrul vostru. Una din camere este dragoste, alta curaj,
una este siguranţă, alta este graţie. Numărul camerelor este nesfârşit: creativitate, feminitate, cinste,
graţie, agresivitate, lene, aroganţă etc.
Fiecare încăpere este o parte esenţială a structurii şi fiecare cameră are un opus undeva în castelul
vostru. Putem găsi cheia înspre unicitatea noastră numai atunci când deschidem toate încăperile din
castel.
„Castelul” este o metaforă care ne ajută să înţelegem amploarea fiinţei noastre. Adevărul este că
noi posedăm toate trăsăturile caracteristice lumii. Avem în noi potenţialul de a acţiona la fel ca oamenii
pe care îi judecăm cel mai aspru.

Mecanismul proiectiv
Proiecţia este mecanismul psihologic prin care sunt atribuite mediului caracteristicile
persoanei/eului. Această operaţie expulzează în lumea exterioară gândurile, afectele, impulsurile
inacceptabile. Este ca atunci când îndreptăm degetul către cineva, însă observăm că, de fapt, avem trei
degete întoarse către noi.
Proiectăm asupra oamenilor tot ceea ce noi nu ne asumăm în ceea ce ne priveşte. Ne putem da
seama de umbrele noastre privind la comportamentele din jurul oamenilor care ne deranjează.
Atunci când îi acuzăm pe alţii nu facem decât să negăm un aspect din noi înşine.
Ken Wilber spune: Proiecţia la nivelul Egoului este foarte uşor de identificat: dacă o persoană sau
un lucru din mediul înconjurător ne trimite o informaţie atunci probabil că noi nu emitem o proiecţie; însă
dacă această informaţie ne afectează, noi suntem victimele propriilor noastre proiecţii.
Ne proiectăm asupra altora propriile defecte.
Dacă eu îmi accept aroganţa nu mă va mai deranja aroganţa altcuiva. O voi observa, dar nu mă va
afecta.
Comportamentul altcuiva îţi produce un şoc emoţional numai atunci când te minţi pe tine însuţi
sau îţi urăşti un anumit aspect din tine.
Proiecţia reprezintă un mecanism involuntar de autoapărare al egolui nostru. În loc să
recunoaştem atributele care ne displac, noi preferăm să le proiectăm asupra altor oameni, cum ar fi
părinţii, prietenii, copiii etc. Tot ceea ce criticăm sau condamnăm la alte persoane reprezintă în ultimă
instanţă un aspect personal pe care refuzăm să îl admitem. Atunci când ne aflăm în mijlocul unei proiecţii
ni se pare că vedem chipul unei alte persoane dar în realitate ne vedem pe noi înşine. Din cauză că ne
temem de propriile noastre defecte, dar şi de propria noastră măreţie, noi transferăm automat aceste
atribute asupra altor persoane, pentru a nu ne confrunta personal cu ele.
Latura întunecată pe care nu ne-o recunoaştem reflectă perfect pe ecranul lumii înconjurătoare.
Noi ne identificăm lenea în comportamentul mamei noastre, aroganţa în comportamentul prietenilor
noştri, şi ipocrizia în atitudinea politicienilor.
Oamenilor le este teamă să se gândească la faptul că ei pot fi toate lucrurile pe care le proiectează.
Puteţi spune: „Este ridicol. Eu nu doresc să descopăr că sunt arogant sau leneş”; însă trebuie să ne
reamintim că există un dar în fiecare din aceste aspecte.

17
 Există o veche poveste Sufi despre un filozof care a fixat o întâlnire pentru a sta de vorbă cu
Nastratin. Când filosoful a sosit la întâlnire, a descoperit că Nastratin era plecat de acasă. Furios, filosoful
a luat o bucată de cretă şi a scris pe poarta lui Nastratin: „tâmpitule!”. Când Nastratin a ajuns acasă şi a
văzut ce era scris a fugit la casa filosofului . „Am uitat că trebuia să vii”, a spus el. „ Îmi pare rău că n-am
venit la întâlnire, dar mi-am amintit de ea în clipa în care am văzut că ţi-ai scris numele pe poartă”.

Indignarea noastră referitoare la comportamentul celorlalţi este legată de un aspect nerezolvat din
noi înşine.
Când îi judecăm pe alţii, ne judecăm pe noi înşine. Lumea este ca o oglindă uriaşă care
întotdeauna reflectă părţi din noi înşine. Fiecare trăsătură este acolo dintr-un anumit motiv şi toate
trăsăturile sunt perfecte în felul lor.
Libertatea înseamnă a fi în stare să alegi cine şi ce doreşti să fii într-un anumit moment din viaţa
ta. Nu poţi fi liber, dacă nu poţi fi şi leneş. Dacă eşti în permanenţă deranjat de un anumit grup de
oameni, descoperă unde anume te asemeni lor.
Noi nu proiectăm asupra oamenilor doar trăsăturile negative ci şi trăsăturile pozitive. Majoritatea
oamenilor îşi proiectează puterea, geniul, creativitatea. Dacă ne dorim să fim ca alţii sau admirăm în ei
anumite lucruri, motivul este că avem aceste lucruri în noi. Merităm să avem orice vedem şi dorim cu
adevărat.
Dacă admirăm măreţia într-o altă fiinţă umană, ceea ce vedem acolo este propria noastră măreţie.
Dacă nu am poseda această calitate, nu am fi atraşi de ea.
Treaba noastră este să ne descoperim talentele noastre unice şi să le manifestăm în modul nostru
unic.
Asumarea
Asumarea este un pas esenţial în procesul de vindecare şi de creare a unei vieţi pe care să o iubim.
Noi nu putem accepta ceea ce nu ne asumăm.
A asuma înseamna a admite, a recunoaşte sau a accepta că o calitate sau o tendinţă îţi aparţine.
Această acceptare nu este doar una de ordin intelectual. Ea trebuie să aibă şi o componentă emoţională.
Acceptarea emoţională constă în a simţi caracteristicile sau pulsiunea respectivă. Prin urmare, nu este
suficient să gândeşti că o ai, este necesar să o şi simţi. În momentul în care recunoaşterea intelectuală cât
şi acceptarea emoţională sunt prezente simultan, putem vorbi de asumare.
Iar asumarea îţi pune la dispoziţie o libertate cu totul inedită: ceea ce ai asumat poţi începe să
integrezi, dacă ţi se pare necesar.
Din clipa în care începi să îţi asumi aspectele neconştientizate, se întâmplă ceva miraculos: acel
aspect nu mai apare în câmpul tău. Deoarece el nu se mai află în tine, el nu te mai afectează nici în
exteriorul tău. Cum spuneam mai devreme, în legea oglindirii, orice schimbare pe care o facem înăuntrul
nostru, schimbă ceva în afara noastră, creând astfel condiţii pentru a debloca sau pentru a îmbogăţi o
relaţie. Este imposibil ca noi să ne transformăm iar relaţia cu celălalt să rămână identică.
De câte ori te observi implicat emoţional într-o relaţie cu o persoană, pe o durată de timp deja
semnificativă, întreabă-te: Ce încearcă acest om să mă înveţe? Ce aspect din mine însumi întruchipează?
Dacă vrem să ne manifestam întregul potenţial, trebuie să ne luăm înapoi acele părţi din noi înşine pe
care le-am negat, le-am ascuns sau le-am dat altora.
Oamenii ne trimit înapoi, ca o oglindă, ceea ce află în interiorul nostru, deoarece în plan
subconştient noi chemăm către noi aceste aspecte. Acesta este motivul pentru care, în permanenţă, apar în
viaţa noastră diferite genuri de persoane şi situaţii. Miracolul se produce atunci când ne acceptăm şi când

18
ne asumăm cu adevărat un aspect din noi înşine. În acel moment persoana care ne serveşte drept oglindă
fie va înceta să se comporte în acel mod, fie noi vom alege să nu o mai acceptăm în viaţa noastră. Atunci
când suntem mai aproape de întregirea noastră, vom atrage şi ne vom îndrepta în mod natural către cei
care ne vor reflecta aceasta întregime.
Transformaţi-vă rănile în înţelepciune!
Atunci când suntem întregi, suntem vindecaţi. Transformarea însăşi durează câteva secunde. Este
o modificare de percepţie, o schimbare a lentilelor prin care privim. Dacă privim lumea prin lentile verzi,
totul arată îmbracat în verde.
Atunci când ne asumăm toate trăsăturile existente în univers înţelegem că fiecare aspect aflat în
interiorul nostru ne învaţă câte ceva. Aceşti învăţători ne dau acces la toată înţelepciunea de care avem
nevoie.
Uneori, pentru a ne asuma o trăsătură, trebuie să lăsăm să iasă din noi mânia înmagazinată. Este în
regulă să simţim orice simţim. Să ne dăm voie să simţim şi să exprimăm tot ceea ce se află în interiorul
nostru. Înainte de a fi în stare să iubim cu adevărat, să simţim compasiune pentru noi şi ceilalţi, trebuie să
scoatem şi să exprimăm toate aceste emoţii negative.
Atunci când încercăm să nu fim ceva ne epuizăm resursele interne. Suntem aici pentru a învăţa de
la toate aceste părţi din noi înşine şi pentru a cădea la pace cu ele. Ca să fim cu o persoană cu adevărat
autentică, trebuie să permitem aspectelor din noi înşine, pe care le iubim şi le judecăm, să coexiste
împreună cu toate aspectele din noi înşine pe care le judecăm şi pe care le acuzăm. Atunci când vom
putea ţine cu dragoste toate aceste trăsături la un loc, într-o singură mână – fără a le judeca – ele se vor
integra natural în sistemul nostru. Atunci ne putem scoate măştile şi arăta cine suntem cu adevărat, unici
şi miraculoşi. Atunci ne putem înălţa, îmbrăţişând lumea din noi.
Umbra asumată ne face să fim întregi. Dintotdeauna forţa iubirii a acţionat ca un magnet. Umbra
faţă de care avem iubire conştientă, întemeiată pe înţelepciunea unei viziuni polare, se integrează în
ansamblul personalităţii. Ea îşi dezvăluie comorile!
Înţelegerea că umbra, de fapt, ne este prietenă, şi că puterea ei este, de fapt, puterea noastră, ne
ajută să privim la ceea ce am îngropat înăuntrul nostru fără a ne simţi vinovaţi sau ruşinaţti. Este nevoie
de iubire şi de acceptare pentru a ne balansa frica ce ne ţine departe de energiile umbrei. În momentul în
care ne asumăm umbra şi o înconjurăm cu iubire, ea dispare. În momentul în care aprindem lumina iubirii
în camera întunecată, tot întunericul dispare şi apare toată comoara ce stătea acoperită de acel întuneric.

A ne lăsa propria lumină să strălucească

Umbra noastră nu include doar atribute întunecate sau aspecte pe care societatea le consideră rele,
ci şi toate aspectele pozitive pe care am refuzat să le acceptăm şi pe care le-am ascuns de ochii lumii.
Aceste aspecte pozitive sunt cunoscute sub denumirea de „umbra luminoasă”.
În „Reîntoarcerea spre dragoste”, Marianne Williamson spune: „Frica noastră cea mai pofundă nu
este că suntem imperfecţi. Frica noastră cea mai profundă este că suntem extraordinari de puternici”
Teama noastră cea mai profundă nu este că suntem inadecvaţi ci că suntem atotputernici.
„Ceea ce ne înspăimântă cel mai tare este lumina noastră şi nu întunericul. Ne punem întrebarea:
„Cine sunt eu ca să fiu strălucitor, superb, talentat, extraordinar?” De fapt cine eşti tu ca să nu fii aşa? Eşti
un copil al lui Dumnezeu. Dacă te minimalizezi, nu-i faci un serviciu lumii. Nu există nimic lăudabil în a
te micşora şi minimaliza în aşa măsură încât alţi oameni să se simtă în siguranţă lângă tine. Te-ai născut
ca să manifeşti Gloria lui Dumnezeu care se află înăuntrul tău. Ea nu se află doar în unii dintre noi. Se
află în toată lumea. Şi, pe măsură ce ne lăsăm propria lumină să strălucească, în mod subconştient le dăm

19
altor oameni permisiunea de a face acelaşi lucru. Pe măsură ce ne eliberăm de propria noastră frică,
prezenţa noastră îi eliberează, în mod automat, pe ceilalţi.”
Frica este cea care ne spune că nu ne putem împlini visele. Pentru a ne depăşi frica, trebuie să o
privim în faţă cu dragoste. Atunci o putem îmbrăţişa şi o putem transforma în iubire. În momentul în care
ne îmbrăţişăm frica, noi putem alege să nu ne mai fie frică niciodată. Dragostea este cea care ne permite
să tăiem acest cordon.
Ne temem de propria noastră măreţie, deoarece ea reprezintă o provocare pentru convingerile
noastre de bază. Purtăm cu noi umbra luminoasă în acelaşi sac în care ne purtam umbra întunecată.
Am pus sub cheie în adâncurile fiinţei noastre nu doar aspectele negative, ci o dată cu ele am pus
acolo şi aspectele pozitive, atributele noastre benefice şi sublime, pline de iubire şi putere. Mulţi oameni
îşi resping astfel propriul geniu, umorul, succesul sau curajul, farmecul de sine sau puterea.
Ceea ce este minunat, este că atunci când ne descoperim sinele întunecat, îl găsim şi pe cel
luminos. Fenomenul proiecţiei acţionează în ambele sensuri. Atunci când vedem pe cineva care ne atrage
şi pe care dorim să îl imităm, realitatea este că noi recunoaştem în el calităţi care există de fapt în noi
înşine.
Trebuie să ne lăsăm propria lumină să străluceasca puternic. În fiecare zi trebuie să recunoaştem şi
să preţuim tot binele pe care l-am făcut şi să ne aplaudăm realizările. Atunci când lăsăm să strălucească
lumina din noi, demonstrăm celorlalţi că este în regulă ca să strălucească şi ei.
Uneori este greu să ne asumăm anumite trăsături care contrazic realitatea exterioară. De exemplu,
este greu să ne însuşim cuvântul „bogat” dacă avem multe datorii. Într-un astfel de caz, ne putem imagina
situaţii prin care am putea deveni bogaţi. Însă, dacă nu ne putem însuşi un anumit cuvânt, este greu să
credem că vom trăi experienţa exprimată de el.
Din clipa în care ne luăm înapoi proiecţiile pozitive, trăim experienţa păcii interioare – pacea
profundă care ne permite să ştim că noi suntem perfecţi, exact aşa cum suntem.
Pacea vine în clipa în care încetăm să ne mai prefacem că suntem altceva decât sinele nostru
adevărat. Într-un fel, până acum noi ne-am convins de faptul că cine suntem cu adevărat nu este suficient.
Să permitem lumii dinăuntrul nostru să se manifeste şi să ne arate drumul spre libertate – libertatea de a fi
atrăgători, talentaţi, bogaţi, plini de succes.
De-a lungul acestei cărări înspre dragostea de sine, cel mai important pas este iertarea. Trebuie să
ne privim pe noi înşine cu inocenţa unui copil şi să ne acceptăm cu dragoste şi compasiune faptele rele şi
neliniştile. Trebuie să lăsăm de-o parte judecăţile aspre şi să ajungem la pace cu greşelile pe care le-am
făcut. Merităm să fim iertaţi. Iertarea vine din inimă şi este o alegere!
Dragostea care nu cuprinde o acceptare totală a fiinţei voastre este incompletă. Cei mai mulţi
dintre noi suntem învăţaţi să căutăm în afara noastră dragostea de care avem nevoie. Atunci, însă, când
renunţăm la nevoia de a primi dragoste din partea lumii exterioare, ne dăm seama că de fapt noi căutam
mangâierea pe care ne-o putem oferi nouă înşine.
Când simţim o compasiune pentru noi înşine, putem lăsa cu uşurinţă să coexiste înăuntrul nostru
toate aspectele din noi înşine, şi dragostea şi mânia.
Dacă nu avem tot ceea ce ne dorim, asta se întâmplă deoarece le ţinem departe de noi – simţim că
nu le merităm. Când simţim că nu le merităm, lucru care se întâmplă des, este din cauză că simţim că
ceva este în neregulă cu noi. Disperarea vine din prăpastia dintre noi şi sinele nostru divin şi autentic. A
ne reaminti că suntem una cu totul înseamnă a retrezi mintea divină din noi înşine, şi astfel, ne reapare
pasiunea pentru viaţă. Este timpul să eliberăm pasiunea din noi înşine. A descoperi dragostea pentru cine
suntem noi în întregime este un drum al cărui prim pas începe acum.

20
 Cinstiţi-vă şi respectaţi-vă geniul! Prin faptul că vă respectaţi şi vă cinstiţi în mod autentic, veţi fi
capabili să faceţi acelaşi lucru şi pentru ceilalţi, atrăgând oameni care gândesc la fel, cât şi situaţii
pozitive în viaţă.
Suntem capabili de a ne reinventa pe noi înşine iar şi iar în viaţă.
Viaţa noastră este special concepută pentru a primi exact lucrurile de care avem nevoie pentru a ne
manifesta unicitatea în această lume. Lumina noastră cea mai strălucitoare nu poate emana din noi decât
atunci când ne vom acepta în totalitate întunericul. Orice rană aduce cu sine o doză suplimentară de
înţelepciune. Viaţa reprezintă o călătorie magică ce ne poate ajuta să ne reconciliem umanitatea şi
divinitatea deopotrivă.
Aşa cum floarea de lotus se naşte din noroi, şi noi trebuie să ne onorăm latura întunecată şi
experienţele dureroase, căci ele îşi aduc o contribuţie decisivă la naşterea sinelui nostru sublim. Noi
avem nevoie de noroiul existenţei umane, de combinaţia de răni, pierderi şi traumă împreună cu bucurii,
succese şi binecuvântări pentru a ne lărgi viziunea şi pentru a ne manifesta cel mai măreţ sine al nostru.
Acesta este darul umbrei pentru noi.
Totalitatea nu are diviziuni. Ea reprezintă totul în acelaşi timp.
A venit timpul să ne permitem să fim măreţi şi unici şi să oferim lumii întregi culoarea magică şi
deosebită a petalelor noastre. A venit timpul să ne eliberăm, să putem păşi în viaţa noastră întregi şi
vindecaţi.
Krishnamurti a spus cândva: „Libertatea nu este sfârşitul căii. Este începutul ei. Practic, nu există
o destinaţie finală. Libertatea este simultan începutul şi sfârşitul căii”.

5. PERSONAJ

Personajul este o persoană care deţine o funcţie importantă în viaţa politică, socială, culturală. Mai
poate fi definit ca fiind fiecare dintre persoanele care figurează într-o operă literară, erou într-o literatură,
muzicală, cinematografică sau plastică.
Există două accepţiuni ale conceptului de personaj strâns legate între ele: personajul ca
manifestare în afară, în comportament a persoanei şi personalităţii, ca exteriorizare a lor, ca desfăşurare a
potenţialului de activitate, a excesului de energie, a excitabilităţii şi emotivităţii; personajul ca persoană
în rol, omul interpretat ca un rol social. Şi cum fiecare om poate juca mai multe roluri, înseamnă că el se
manifestă prin mai multe personaje, îşi relevă faţă de alţii diverse faţete ale personalităţii sale.

Există:
- personaje sociale (cele care joacă rolurile aşteptate sau impuse de societate),
- personaje volitive (joacă rolurile pe care şi le impun singure conform propriilor aspiraţii),
- personaje mască (joacă roluri străine personalităţii lor tocmai pentru a-şi ascunde propria personalitate,
ele fiind un refugiu al Eului).
Dat fiind faptul că sub fiecare personaj se află o personalitate, înseamnă că personajul este
veşmântul social al personalităţii, uneori chiar învelişul ei protector, mecanismul ei de apărare. Personajul
se prezintă ca o faţetă, ca o imagine fragmentată a persoanei, ca o mască, ca o aparenţă în spatele căreia
se ascunde persoana.

DEX – Persoană care deţine o funcţie importantă în viaţa politică, socială, culturală.
DUMITRU CRISTEA – este persoana aflată în împrejurări concrete, îndeplinind anumite funcţii publice
şi fiind implicată activ într-un context relaţional determinat.

21
MIHAELA MINULESCU – Personajul reprezintă modul concret de manifestare în exterior, prin
comportament, a persoanei şi personalităţii; este echivalent cu rolul social; există mai multe tipuri de
personaje: sociale, volitive, „mască”.
WIKIPEDIA –Persoana care are un anumit rol în diferite întâmplări reale sau imaginare.

Accepţiunile conceptului de personalitate

- Accepţiunea antropologică
- Accepţiunea psihologică
- Accepţiunea axiologică

Accepţiunea antropologică
Avem în vedere antropologia filozofică, socială şi unele variante mai centrate pe influenţa
factorilor de mediu, pe utilitatea acestora în formarea omului (pragmatismul).
Se pleacă de la premiza că la naştere, copilul nu dispune de personalitate, el fiind un candidat la
dobândirea acestui atribut.
Personalitatea se formează în decursul vieţii numai în cadrul relaţiilor sociale, prin interacţiunea
individului cu multitudinea şi varietatea relaţiilor sociale. Izolarea copilului la naştere de mediul social,
ca şi bolile psihice grave, anulează atributul de personalitate, rămânându-se la stadiul de individ. Esenţa
personalităţii umane o reprezintă ansamblul relaţiilor sociale în expresia lor subiectivă, interiorizată.
Calitatea personalităţii va depinde de calitatea relaţiilor sociale în care ea se formează,
imperfecţiunile şi slăbiciunile mediului social ducând la înstrăinarea sau destructurarea personalităţii.
Esenţa personalităţii umane o reprezintă ansamblul relaţiilor sociale în expresia lor subiectivă,
interiorizată.
Avantaje : - amplasarea şi integrarea omului în sfera vieţii sociale
- ne ghidează în procesul de formare, dar şi de schimbare a personalităţii (formare
şi respectiv schimbare a condiţiilor de mediu, şi nu prin intervenţia directă asupra personalităţii, ce ar
duce la rezultate temporare)

Accepţiunea psihologică
Conform accepţiunii psihologice, personalitatea este un “ansamblu de condiţii interne”. Ea nu se
constituie printr-un simplu efect de amprentă a relaţiilor sociale, ci precum spunea Rubinstein,
întotdeauna influenţele externe acţionează prin intermediul condiţiilor interne, acestea din urmă fiind
interiorizări ale primelor.
Natura condiţiilor interne poate fi dublă:
1. Ereditară (ele controlează constituţia somatică, tipul de sistem nervos, predispoziţiile native care stau
la baza aptitudinilor şi a altor însuşiri). Condiţiile interne de natură biologică definesc individul.
2. Psihologică (se referă la formaţiunile psihice structurate în procesul dezvoltării - cognitive, afective,
motivaţionale, energizoare, aptitudinale şi atitudinale, ce s-au constituit datorită interacţiunii dintre
factorii interni şi condiţiile externe, prin interiorizarea unor date externe).
Condiţiile interne de natură psihologică au rolul de a filtra solicitările din exterior. Ele se interpun
între cauză şi efect, producând:
• fie asimilarea şi interiorizarea stimulărilor externe,

22
 • fie devierea, amânarea, suspendarea efectului.
Se generează astfel o serie de întrebări:
- întrebări generate de încercarea de a surprinde originea acestor condiţii inferioare;
- întrebări asupra naturii lor şi a rolului îndeplinit.
La prima întrebare răspunsul se poate afla invocând un principiu. Natura lor ar putea fi biologică,
iar aceste condiţii biologice sunt încorporate în individ.
Natura condiţiei interioare este psihologică, subiectivă, fiind vorba de aspecte intelectuale,
afective, motivaţionale, aptitudinale. Pentru a înţelege diferenţele dintre condiţiile interioare care pot avea
şi alta natură decât cea psihologică, subiectivă, putem folosi noţiunea de însuşire psihică pentru a
determina aceasta specificitate.

Accepţiunea axiologică
În viziunea axiologică, personalitatea este un ansamblu de valori. În formarea acesteia, important
nu este orice fel de mediu social, ci un mediu impregnat de valori.
În decursul existenţei sale, omul asimilează nu doar experienţe de cunoaştere pe cale practică, ci şi
sistemul de valori materiale şi spirituale, semnificaţia existenţei şi activităţii umane în general, criteriile şi
procedeele de apreciere-valorizare-alegere şi fixare a lor ca mecanisme fundamentale de reglare a
conduitei umane.
Prin asimilarea acestor aspecte, personalitatea umană dobândeşte o dimensiune valorică
(axiologică). Omul trece astfel, de la stadiul de consumator de valori la stadiul de producător de valori.
Dimensiunea valorică a personalităţii este de fapt o faţetă a dimensiunii culturale.
Din perspectiva celor trei accepţiuni, personalitatea umană apare ca :
1. Entitate bio-psiho-socioculturală, ca întreg, ca unitate.
2. Purtător şi executor al funcţiilor epistemice, pragmatice şi axiologice, ca fiinţă care cunoaşte,
acţionează şi valorizează, transformând astfel lumea şi pe sine.
3. Produs şi producător de împrejurări, de medii, ambianţe şi situaţii sociale, omul nu doar
asimilează, ci şi creează, dirijează şi modifică împrejurările.

Tipuri şi definiţii ale personalităţii

Multitudinea definiţiilor creează mari dificultăţi în realizarea unei abordări unitare a domeniului
psihologiei personalităţii, dar existenţa lor este justificată de marea complexitate pe care o pune în
evidenţă realitatea personologică, astfel încât ea permite desprinderea diverselor laturi care pot fi
ipostaziate ca reprezentând întregul în totalitatea lui.
În lucrarea sa „Structura şi dezvoltarea de personalitate”, Gordon Allport a încercat să realizeze o
sistematizare a definiţiilor existente în literatura de specialitate la acea vreme. El a grupat aceste definiţii
în trei clase:

1. Definiţii prin efect extern

2. Definiţii prin structura internă
3. Definiţii de tip pozitivist

23
 1. Definiţiile prin efect extern determină personalitatea în funcţie de efectele pe care le produce
asupra receptorilor externi, asupra celorlalţi semeni, după impresiile pe care atitudinile şi conduitele unei
anumite persoane influenţează stările şi sentimentele celor din jur.
Se iau în considerare modul de manifestare a personalităţii în exterior şi efectele produse asupra
comportamentelor altor oameni.
Personalitatea este suma totală a efectelor produse de un individ asupra celorlalţi.
Personalitatea este stilul general al persoanei de interacţiune cu lumea.
Neajunsul acestor definiţii este acela că el multiplică profilele de personalitate, întrucât cei din jur
percep diferit o anumită persoană şi ar rezulta că un individ are mai multe personalităţi, ori una din
caracteristicile definitorii ale personalităţii trebuie să o constituie unitatea şi integritatea sa.
2. Definiţiile prin structura internă se orientează în definirea personalităţii pe conţinuturile şi
trăsăturile interne care alcătuiesc organizarea integrală a personalităţii. Aceste definiţii au fost împărţite în
două subclase:
• Definiţii de tip sumativ, în care personalitatea se defineşte printr-o simplă însuşire de componente sau
de trăsături ( personalitatea este suma globală a tuturor dispoziţiilor, impulsurilor, tendinţelor, dorinţelor
şi insinctelor biologice înnăscute ale individului, precum şi a dispoziţiilor şi tendinţelor dobândite prin
experienţă)
• Definiţii integrative sau structuraliste, care pun accentul pe conexiunile interne dintre elementele
componente şi pe existenţa unui efect de emergenţă al acestor conexiuni, din care rezultă organizarea
calitativă specifică a personalităţii.
Vom prezenta în continuare câteva modele ale acestor definiţii:
Warren şi Carmichael: „Personalitatea este întreaga organizare mentală a unei fiinţe umane în
orice stadiu al dezvoltării sale. Ea îmbrăţişează fiecare aspect al caracterului uman: intelect, temperament,
abilitate, moralitate şi fiecare atitudine care s-a format în cursul vieţii”
Ralpf Linton: „Personalitatea este ansamblul organizat al proceselor şi stărilor psihologice
aparţinând individului”
Lechy: ”Personalitatea este o schemă unificată a experienţei, o organizare de valori care sunt
compatibile între ele.”
Huber: ”Personalitatea este ceva unic şi relativ stabil în individ care permite explicarea conduitei
lui în anumite situaţii.”
Eysenck: ”Personalitatea este organizarea mai mult sau mai puţin durabilă a caracterului,
temperamentului, inteligenţei şi fizicului unei persoane, această organizare determină adaptarea sa unică
la mediu.”
Stern: ”Personalitatea este o unitate multiformă dinamică.”
Neveanu: ”Personalitatea este un macrosistem al invarianţilor informaţionali şi operaţionali ce se
exprimă constant în conduită şi sunt definitorii pentru subiect.”
Mielu Zlate vorbeşte de laturi ale personalităţii, astfel:
1. Temperament
2. Aptitudini
3. Inteligenţă
4. Creativitate
5. Caracter

3. Definiţii pozitiviste

24
 Definiţiile pozitiviste pornesc de la afirmaţia că personalitatea, ca organizare internă, este un mit;
structura internă a personalităţii nu are cum să fie dezvăluită, ea fiind inaccesibilă cunoaşterii ştiinţifice.
Ceea ce cunoaştem noi sunt doar rezultatele operaţiilor noastre de măsurare, iar acestea sunt supuse
conceptualizării şi interpretării teoretizante.
Ca urmare, definiţia personalităţii nu poate fi decât una care se circumscrie datelor măsurătorilor
şi constatărilor concrete pe care le efectuăm în cadrul unei anumite cercetări O variantă extremă a
pozitivismului o reprezintă interpretarea behavioristă a personalităţii, care este definită ca „Ansamblul
răspunsurilor individuale la mulţimea stimulilor externi sau ansamblul operaţiilor pe care individul le
efectuează asupra situaţiei externe sau asupra lui însuşi pentru a se pune de acord cu această situaţie
externă.
Pozitiviştii obiectează împotriva definiţiilor ce se axează pe structura internă a personalitaţii care
nu e accesibilă ştiinţei. Ceea ce se cunoaşte despre personalitate sunt doar operaţiile şi comportamentele
pe care le face individual.
David McClelland spunea despre personalitate că este „conceptualizarea cea mai adecvată a
comportamentului unei persoane în toate detaliile sale pe care omul de ştiinţă o poate da la un moment
dat .”
O variantă extremă a pozitivismului este interpretarea behavioristă, conform căreia
„Personalitatea este ansamblul răspunsurilor individuale la mulţimea stimulilor externi sau ansamblul
operaţiilor pe care individul le efectuează asupra situaţiei externe sau asupra lui însuşi pentru a se pune
de acord cu această situaţie externă”.
Allport nu consideră că există definiţii corecte sau incorecte, ci definiţii ale unor termeni,
elaborate pentru un scop dat, spunând despre personalitate, adoptând o definiţie esenţialistă, că este
„organizarea dinamică în cadrul individului a acestor sisteme psihofizice care determină gândirea şi
comportamentul său caracteristic”.

Abordarea structural sistematică a personalităţii stabileşte următoarele structuri ale personalităţii:

- subsistemul de orientare
- subsistemul bioenergetic
- subsistemul instrumental
- subsistemul relaţional-valoric şi de autoreglaj
- subsistemul rezolutiv-productiv
- subsistemul transformativ-constructiv

Subsistemul de orientare a personalităţii în care încadrăm:

- concepţia despre lume şi viaţă;
- ansamblul de valori asimilate de individ;
- idealul de viaţă;
- imaginea de sine;
- sistemul motivelor şi al intereselor, al dominantelor afective diferenţiatoare, pentru fiecare persoană

Subsistemul bioenergetic al personalităţii, include:

- intercorelaţiile neurohormonale;
- tipul somatic transmis individului prin zestrea sa genetică;

25
- tipul de activitate nervoasă superioară;
- temperamentul.

Subsistemul instrumental al personalităţii (aptitudinile), arată ce poate face persoana, care este
calitatea răspunsului şi acţiunii sale asupra ambianţei.
Acest subsistem are în vedere:
– nivelul de cultură;
– gradul de dezvoltare a deprinderilor, priceperilor şi obişnuinţelor;
– nivelul aptitudinilor şi capacităţilor;
– potenţialul creativ.

Subsistemul relaţional valoric şi de autoreglare a personalităţii (caracterul).

Trebuie să avem în vedere că orice model are numai o valoare orientativă, că elementele şi
substructurile relevate sunt în general umane, dar modul cum se interconectează ele, cum se integrează şi
ierarhizează, cum se instituie anumite dominante structurale şi funcţionale – este individual, specific
fiecăruia.
Andrei Cosmovici, subliniind două dimensiuni fundamentale ale caracterului – una axiologică,
orientativ-valorică, alta executivă, voluntară, afirma: „Caracterul este acea structură care exprimă ierarhia
motivelor esenţiale ale unei persoane, cât şi posibilitatea de a traduce în fapt hotărârile luate în
conformitate cu ele”. În opinia lui Taylor caracterul este „ gradul de organizare etică efectivă a tuturor
forţelor individului”, însă conform lui Rohack A.A., caracterul este „o dispoziţie psihofizică durabilă de a
inhiba impulsurile conform unui principiu reglato”. P. Popescu-Neveanu spune despre caracter că „este
un sistem de atitudini proprii subiectului, exprimate de el constant în comportament, având o relevantă
semnificaţie social-umană şi definindu-l individual pe subiect din punct de vedere axiologic”.
În 1952, H. Pieron semnala în ,,Vocabular de psihologie” 4 definiţii ale caracterului:
1. maniera obişnuită şi constantă de relaţie, proprie fiecărui individ (Wallon)
2. individualitate psihologică (Dumas)
3. ansamblul, uneori sinteza dispoziţiilor stabile ale unui individ (Burloud)
4. ansamblul tendinţelor afective care dirijează reacţiile unui individ la condiţiile mediului în care
el trăieşte (Heyer)
Pentru Fr. Paulhan caracterul este ,,forma particulară a activităţii mentale”, însă
Le Senne defineşte caracterul ca fiind ,,scheletul mental”, ,,armătura mentală” a omului. Al. Rosca
consideră caracterul ,,ansamblul sentimentelor”, St. Zisulescu spune despre caracter că este ,,însuşirea
personalităţii luminată de intelect, susţinută de sentiment şi direcţionată de voinţă spre a lua o atitudine
faţă de realitate”, iar conform lui Amitai Etzioni „caracterul este muşchiul psihologic de care este nevoie
pentru o conduită morală”.

Subsistemul rezolutiv-productiv :
Subsistemul rezolutiv productiv are ca şi componentă principală INTELIGENŢA.
Câteva definiţii ale inteligenţei sunt:
V. Oprescu spunea că „Inteligenţa se relevă ca o aptitudine intelectuală a individului uman de a
sistematiza şi apoi utiliza achiziţiile anterioare în situaţiile problematice noi, modificând în mod necesar
semnificaţia funcţională a elementelor cunoaşterii în scopul realizării unui echilibru optimal la situaţiile
noi şi mereu variabile ale mediului”, însă M. Zlate consideră că „Inteligenţa apare ca o activitate a întregii

26
activităţi mentale, ca expresia organizării superioare a tuturor proceselor psihice, inclusiv a celor afectiv-
motivaţionale şi voliţionale”
Conform lui Piaget, „Inteligenţa este forma superioară de adaptare prin echilibrări progresive
între operaţiile fundamentale ale intelectului ( asimilare şi acomodare )”, în timp ce Cosmovici susţine că
”Inteligenţa este aptitudinea generală care contribuie la formarea capacităţilor şi la adaptarea cognitivă a
individului la situaţiile noi”.
Sperman vede inteligenţa ca fiind o aptitudine generală (factorul g) combinată cu una specifică
(factorul s), iar Thurstone consideră că inteligenţa constă dinr-o serie de aptitudini diferite şi
nerelaţionate.
M.Golu, însă, defineşte inteligenţa ca fiind „o calitate specifică a organizării mentale a omului,
concretizată în capacităţile de disociere-corelare-sistematizare-generalizare a proprietăţilor semnificative
ale obiectelor din lumea externă şi a relaţiilor dintre acestea”.

Subsistemul transformativ-constructiv
CREATIVITATEA este principala componentă a subsistemului transformativ-constructiv.
Câteva dintre definiţiile creativităţii sunt următoarele:
Margaret Baden vede în creativitate realizarea de combinaţii originale în ideile vechi, iar Al.
Rosca spunea: „Creativitatea este ansamblul factorilor subiectivi şi obiectivi care duc la realizarea de
către indivizi sau de către grupuri a unui proces original şi de valoare.
H.Jaoni considera că „Creativitatea este aptitudinea de a realiza ansambluri originale şi eficiente,
pornind de la elementele preexistente” , însă E. Limbas susţine că „Creativitatea este capacitatea de a
elabora soluţii inedite şi originale, de a imagina răspunsuri la probleme.”
În timp ce Guilford considera că între creativitate şi rezolvare de probleme nu există nici o
diferenţă, P.Popescu-Neveanu dă următoarea definiţie: „Creativitatea presupune o dispoziţie generală a
personalităţii spre om, o anumită organizare a proceselor psihice în sistemul de personalitate.”
Componentele personalităţii interacţionează, se organizează şi se relaţionează reciproc, se
ierarhizează dând naştere unei structuri ce dispune de o arhitectonică specifică. În existenţa concretă a
individului ceeea ce contează este nu atât prezenţa uneia dintre aceste laturi, nu atât gradul lor de
dezvoltare, cât modul în care se structurează. De aceea, psihologia se centrează pe evidenţierea structurii
personalităţii, a relaţiilor reciproce existente între laturile şi componentele sale care conduc, în plan
psihocomportamental, la efecte diverse.

Psihoterapia şi gratificarea trebuinţelor

Discrepanţe între teorii şi rezultate

Există diferite dezacorduri între şcolile de psihoterapie. Totuşi, un psiholog va întâlni în activitatea
sa clinică pacienţi vindecaţi de reprezentanţi ai fiecăreia dintre aceste şcoli de gândire. La fel de uşor se
pot întâlni şi cazuri de eşec pentru fiecare şcoală de gândire, ori, mai mult, medici şi psihiatri fără vreun
fel de pregătire în psihoterapie care să vindece pacienţii. Se poate realiza o statistică a acestor date, însă,
trebuie acceptat că rezultatele terapeutice pot să apară indiferent de teorie într-un anumit grad sau chiar în
afara oricărei teorii.

Rezultate bune cu tehnici diferite

27
 Chiar şi între graniţele unei şcoli de gândire există diferenţe mari de la analist la analist, nu numai
în ceea ce priveşte capacităţile în accepţiunea obişnuită a cuvântului, ci şi în eficacitatea în vindecarea
bolilor. Unii analişti străluciţi, care aduc importante contribuţii în scris şi la catedră, veritabili profesori şi
formatori, eşuează adesea în a-şi vindeca pacienţii. Iar alte persoane care se bucură de un real succes în
vindecarea bolilor, poate nu au scris niciodată un articol în acest sens, ori nu au făcut vreo descoperire.
Un anumit grad de corelaţie între capacităţile teoretice strălucite şi cele de vindecare există, dar rămân de
explicat excepţiile.

Personalitatea terapeuţilor
De-a lungul istoriei au existat câteva cazuri binecunoscute în care maeştrii unor şcoli de gândire
terapeutică, deşi extraordinar de capabili ca psihoterapeuţi, nu au reuşit să transmită învăţăceilor lor
aceeaşi capacitate. Dacă ar fi doar o problemă de teorie, iar personalitatea terapeutului nu ar conta,
studenţii ar trebui să ajungă la fel de buni ca profesorii lor sau chiar să-i depăşească.

Ameliorarea fără „terapie”

Se întâmplă adesea ca terapeuţii, indiferent de orientarea teoretică, să discute pentru prima oară cu
pacienţii, iar la următoarea întâlnire aceştia să dovedească o ameliorare a stării de sănătate. Uneori,
rezultatele terapeutice apar fără ca terapeutul să spună măcar un cuvânt.

Efectul terapeutic al experienţelor de viaţă

În anumite cazuri, (nu prea grave sau foarte avansate), experienţele de viaţă pot fi terapeutice în
cel mai deplin înţeles al cuvântului. O căsnicie reuşită, succesul într-un serviciu adecvat, dezvoltarea unor
bune relaţii de prietenie, naşterea copiilor, confruntarea cu situaţii de criză şi depăşirea lor, oricare pot
produce schimbări profunde la nivelul caracterului, înlăturând simptomele de boală, chiar fără ajutor
specializat. De fapt, condiţiile bune de viaţă se numără printre agenţii terapeutici supremi, iar
psihoterapia tehnică are adesea sarcina de a-l ajuta pe individ să profite de ele.

Tratamente nereuşite ale unor terapeuţi neprofesionişti

În anii 1920-1930, pregătirea absolvenţilor de psihologie era limitată, uneori până la sterilitate.
Tinerii care veneau să studieze psihologie se trezeau iniţiaţi într-o atmosferă stranie, ca de cult, în care îşi
petreceau marea parte a timpului studiind silaba fără sens şi peregrinările şobolanilor albi prin labirinturi.
Cu toate acestea, pentru nespecialist, psihologul rămânea psiholog, o ţintă pentru marile întrebări
despre viaţă, mai ales în oraşele mici, în care nu se văzuse niciodată un psihiatru şi nu se auzise de
psihanaliză. Şi totuşi, aceste încercări pe bâjbâite dădeau uneori rezultate remarcabile, spre uluirea totală
a tinerilor psihologi.

Cum se explică aceste fenomene? Prin teoria interpersonală a motivaţiei. În toate cazurile citate
mai sus, terapeutul era interesat de pacienţi, preocupat de starea lor şi încerca să-i ajute, dovedindu-le
astfel că sunt valoroşi, măcar pentru o persoană din lume. Prin metodele utilizate în vindecarea
pacienţilor, terapeuţii le gratifică acestora trebuinţele primare. Disponibilitatea de a asculta, lipsa
mustrărilor, încurajarea sincerităţii, acceptarea şi aprobarea chiar după dezvăluiri damnabile, bunătatea şi
blândeţea, sentimentul pacienţilor de a avea pe cineva de partea lor, toate acestea îi ajută pe pacienţi să
înţeleagă inconştint că sunt agreaţi, protejaţi şi respectaţi.

28
 Piramida lui Maslow

Teoria ierarhiei nevoilor a fost elaborată de psihologul american Abraham Maslow. Maslow
ierarhizează nevoile umane în funcţie de prioritatea lor în cinci categorii:

 Nevoile fiziologice sunt nevoile de bază ale corpului uman: hrană, apă, somn, adăpost, etc. Ele
sunt dominante atunci când nu sunt satisfăcute la un nivel acceptabil. În acest caz nici o altă
nevoie nu poate sta la baza motivaţiei.
 Nevoile de siguranţă şi securitate cuprind nevoia de stabilitate, protecţie împotriva
îmbolnăvirilor, a vătămărilor fizice, a dezastrului economic, a factorilor ocazionali şi
imprevizibili, nevoia de structură, ordine şi lege. De obicei nevoia de securitate este activă şi
dominantă în cazuri deosebite, cum ar fi războiul, epidemiile, catastrofele naturale,
dezorganizarea societăţii, crize economice, nevroze, situaţii negative cronice.
 Nevoile sociale sunt legate de natura socială a omului. Iniţial Maslow s-a referit la ele ca nevoie
de dragoste şi apartenenţă. În această categorie intra şi nevoia de prieteni, de relaţii agreabile cu
cei din jur, nevoia de familie. Nevoile sociale se manifestă sub următoarele forme:
o Nevoia de afiliere se referă la dorinţa de a avea prieteni, colaboratori, de a se asocia cu
alte persoane. Individul caută compania altor persoane, fie în grupuri mici, informale, fie
în organizaţii formale.
o Nevoia de afectivitate este o nevoie socială universală şi se manifestă în două direcţii: de
la individ spre alte persoane şi dinspre cei din jur spre individ.
o Nevoia de cooperare este una din cele mai puternice nevoi umane şi rezultă din nevoia de
afiliere. În cadrul organizaţiilor se manifestă mai ales prin munca în echipă.
 Nevoia de stimă cuprinde două grupe de nevoi delimitate în funcţie de unghiul de abordare care
poate fi intern sau extern. Din punct de vedere intern, nevoia de stimă cuprinde dorinţa de putere,
realizare, încredere, independenţă, libertate, iar din punct de vedere extern dorinţa de a avea
reputaţie sau prestigiu, statut, faimă şi glorie, recunoaştere, demnitate, apreciere. Satisfacerea
acestor nevoi duce la încredere în sine, conştientizarea valorii proprii, sentimentul de a fi util şi
necesar în lume.
 Nevoia de autorealizare (autoactualizare) este dorinţa unei persoane de a se realiza ca o
personalitate unică în concordanţă cu potenţialul său şi în cadrul limitelor impuse de realitate.
Satisfacerea acestei nevoi permite individului să-şi realizeze potenţialul, talentele şi capacităţile
de care dispune, Totodata va duce şi la creşterea celorlalte nevoi.

29
 Dacă nici o nevoie nu este satisfăcută, cele de la baza piramidei trebuie satisfăcute mai întâi.
După ce un nivel de nevoi a fost satisfăcut într-o măsură acceptabilă, poate deveni operant următorul
nivel. O nevoie odată satisfăcută încetează să mai fie motivatoare. Nevoile de nivel superior, mai ales
cele personale (stimă, realizare), sunt mult mai puternice sub aspect motivaţional decât cele de nivel
inferior şi efectul lor este mai îndelungat.

Maslow susţine că pentru satisfacerea nevoilor de bază există anumite precondiţii. Fără existenţa
acestora nevoile nu pot fi satisfăcute. Ameninţările asupra existenţei acestor condiţii acţionează ca şi cum
ar fi ameninţată însăşi satisfacerea nevoilor. Din această cauză mulţi autori includ cele două condiţii între
nevoi, rezultând astfel o piramidă cu şapte nivele. Cele două condiţii sunt:

 Libertatea de exprimare şi investigare, care se referă la existenţa unor condiţii sociale ce permit
unei persoane să se exprime liber, să facă ceea ce doreşte, atâta timp cât nu răneşte pe alţii, să
investigheze, să caute informaţii, să se apere şi încurajează justiţia, cinstea şi onestitatea.
 Nevoia de a şti şi a înţelege, care cuprinde dorinţa de a dobândi şi a sistematiza cunoştinte despre
mediu, nevoia de a-şi satisface curiozitatea, nevoia de meditaţie, experimentare, explorare.

Aspecte specifice:

 Nevoile sunt interdependente şi îşi găsesc exprimarea maximă în nevoia de autorealizare, care
apare pe măsura satisfacerii tot mai multor nevoi de pe nivelele inferioare.
 Nevoile de ordin superior nu acţionează în mod obligatoriu în ordinea ierarhiei lor.
 La un moment dat pot fi active mai multe categorii de nevoi.
 În plus, chiar Maslow a subliniat că ierarhia nevoilor nu trebuie privită rigid, deoarece ordinea
nevoilor poate varia de la o persoană la alta.
 Ierarhia nevoilor depinde de personalitatea, mediul social-cultural şi succesele sau eşecurile
anterioare ale persoanei. De exemplu, pentru persoanele creative satisfacerea nevoii de
creativitate, parte a nevoii de autoactualizare, este mai importantă decât satisfacerea oricărei alte
nevoi. Creativitatea lor se manifestă nu ca nevoie de autorealizare activată ca urmare a satisfacerii
nevoilor de nivel inferior, ci ea este activă şi în cazul în care nevoile de bază nu sunt satisfacute.
 O alta cauză a răsturnării ierarhiei poate fi satisfacerea unei categorii de nevoi pentru o perioadă
îndelungată după care nevoia va fi subevaluată. De exemplu, persoana care niciodată nu a suferit
30
 de foame subestimează efectele nesatisfacerii nevoii de hrană şi priveşte hrana ca ceva
neimportant.
 O nevoie nu trebuie să fie satisfăcută în proporţie de 100% pentru ca o altă nevoie să devină
motivatoare. Cei mai mulţi oameni sunt numai parţial satisfăcuţi în nevoile lor.

Casriel

Nevoi fundamentale

Nevoile fundamentale ale fiinţei umane se reflectă în cele zece atitudini sănătoase. A practica
aceste atitudini sănătoase înseamnă a intra în contact cu vocea internă care ne guvernează. A revendica
atitudinile sănătoase pentru noi înşine înseamnă să renaştem, să accedem la o nouă identitate, cea reală.
Cele zece atitudini sănătoase care ne fac posibil accesul la noi înşine sunt:

1. Eu exist.
“Eu exist” este diferit de “Eu supravieţuiesc”.
“Eu exist” înseamnă că locul meu e aici, că iau în stăpânire spaţiul meu, că aduc o contribuţie la
valorile lumii, că lumea devine un loc mai bun de a trăi datorită faptului că eu exist.

2. Eu îmi ascult nevoile.

Dacă nu pot accepta faptul că am nevoi, înseamnă că nu mă pot accepta pe mine însumi. Nevoia
este o plăcere. A-ţi împărtăşi nevoile este cel mai frumos cadou pe care îl poţi face celuilalt. Deci,
ascultându-mi şi acceptându-mi nevoile, eu mă ascult şi mă accept pe mine însumi.

3. Am dreptul
Am dreptul să fiu eu, am dreptul să am atitudini specifice, fără să cer nimănui permisiunea pentru
a fi ceea ce sunt.

4. Eu simt
“Eu simt” înseamnă că am dreptul să am emoţii şi să le exprim, indiferent dacă celuilalt îi pasă
sau nu, dacă este de acord sau nu cu acest lucru. Exprimarea emoţiilor mele nu îl va răni pe celălalt şi nici
pe mine. Nu am nevoie să îmi ascund emoţiile.

5. Eu însumi/însămi
Este în regulă să fiu eu însumi, să-mi urmez propriul drum fără ca acesta să aibă legătură cu ceea
ce alţii şi-au dorit pentru mine (mama, tata sau prietenii). Este în regulă să fiu diferit, este în regulă să fiu
asemănător.

6. Eu pot fi iubit/iubită aşa cum sunt

Eu sunt o persoană pe care celălalt o poate iubi aşa cum este şi am acest drept; pentru asta nu am
nevoie să mă schimb, este dreptul meu să nu mă schimb. Nu am nevoie să fac lucruri pentru a obţine
iubirea celuilalt. Dacă celălalt nu mă iubeşte aşa cum sunt, acest lucru reflectă gusturile sale, nu ceea ce
sunt eu. Şi nu este necesar să fiu iubită de către toată lumea. Este bine să ne păstrăm imaginea de sine.

Dacă voi nu mă iubiţi aşa cum sunt, voi îmi spuneţi ceva despre gusturile voastre şi nu despre
mine.
Exemplu: eu sunt cea mai bună îngheţată de ciocolată din lume. Dacă vouă vă place îngheţata de
vanilie şi nu vă place îngheţata de ciocolată, asta e. Eu rămân aceeaşi îngheţată de ciocolată, cea mai
bună din lume!

31
 7. Sunt suficient de bun/bună
Înseamnă să accept că sunt în regulă, chiar dacă nu sunt perfect/perfectă. Nu am nevoie să mă
compar cu alţii.

8. Eu sunt puternic/puternică
Nu sunt nici fără resurse, nici fără speranţe. Îmi asum nevoile şi sentimentele, obţin ce am nevoie
şi mă protejez.

9. Sunt responsabil/responsabilă de mine, nu de tine

Eu sunt responsabil de ceea ce sunt, eu sunt responsabil de împlinirea nevoilor mele, nu oamenii
din jurul meu şi nu mă aştept ca aceştia să îmi citească gândurile şi să îmi împlinească dorinţele. Pot fi
responsabil în faţa altora, dar nu responsabil de alţii. Este în regulă să primeşti fără să ceri, dar nu este în
regulă să te întristezi că nu ai primit nimic din moment ce nu ai cerut nimic. Eu răspund de mine, nu de
oamenii din jurul meu.

10. Întâi eu
Nu înseamnă “doar eu”. Fac ceea ce fac pentru mine, nu pentru voi, chiar dacă voi sunteţi de
accord sau nu cu asta.
EU îmi iau partea pe care o aduc şi TU partea pe care tu o aduci.

Comportament conştient sau inconştient

Exprimarea în formele sale cele mai pure este inconştientă sau cel puţin nu pe deplin conştientă.
De obicei nu suntem conştienţi de felul în care mergem, stăm, zâmbim sau râdem. Actele de expresie care
sunt conştiente – alegera hainelor, mobilei, coafurii – sunt privite drept cazuri speciale, neobişnuite sau
intermediare. Dar comportamentul de confruntare cu situaţiile este de obicei conştient. Cazurile când este
inconştient sunt considerate excepţionale sau neobişnuite.

Comportamentul orientat sau neorientat spre scop

Comportamentul de confruntare cu situaţiile are întotdeauna printre factorii determinanţi
impulsurile, trebuinţele, scopurile, obiectivele, funcţiile sau ţelurile şi apare pentru a efectua ceva, cu un
anumit scop (plimbarea până la o anumită destinaţie, cumpărarea de alimente, mersul la poştă pentru a
trimite o scrisoare etc.). Termenul confruntare cu situaţiile în sine (Maslow şi Mittelman, 1951) sugerează
intenţia de a rezolva o problemă sau cel puţin de a ne ocupa de ea. Trimite deci la ceva dincolo de el, la
trebuinţele primare sau la cele imediate, la scopuri, la comportamentul determinat de nesatisfacerea
dorinţelor, dar şi la cel de urmărire a obiectivelor.
Comportamentul expresiv este în general nemotivat, deşi, fireşte, e determinat. El pur şi simplu
semnifică, oglindeşte, reflectă o stare a organismului. Mai mult decât atât, cel mai des face parte din acea
stare: prostia tonului, zâmbetul şi mersul sprinţar al omului sănătos, aerul binevoitor al celor buni şi
afectuoşi, frumuseţea unei persoane plăcute la vedere, ţinuta ghemuită, tonusul scăzut şi expresia de
disperare a celui deprimat etc. Toate acestea sunt neorientate spre scop. Sunt epifenomene.
Toate acestea sunt adevărate, însă trebuie luat în considerare conceptul de exprimare motivată. O
persoană mai sofisticată poate încerca să fie onestă, graţioasă, bună sau chiar naivă. Mai mult, acceptarea
de sine şi spontaneitatea se numără printre realizările cel mai uşor de atins (la copiii sănătoşi) şi printre
cele mai dificil de atins (la adulţii preocupaţi de autoexplorare şi autoperfecţionare, în special cei care au

32
fost sau încă sunt nevrotici). Pentru a demonstra contradicţiile (aparente) presupuse de conceptul de
spontaneitate motivată, se pot enumera cel puţin două exemple: cel al abandonului şi renunţării taoiste şi
cel al încordării muşchilor şi sfincterelor. Modul cel mai dezirabil de a dansa, îndeosebi pentru amatori,
presupune să fii spontan, fluid, să răspunzi automat ritmului muzicii şi dorinţelor inconştiente ale
partenerului. Dansatorii buni se pot abandona, devenind instrumente pasive pe care muzica le modelează
şi le cântă. Într-un mod foarte real şi potrivit al cuvântului, pot deveni pasivi chiar dacă dansează până la
extenuare. Astfel de spontaneitate pasivă sau abandon voit poate oferi unele dintre cele mai mari plăceri
ale vieţii, ca atunci când te laşi rostogolit de valuri sau îi laşi pe ceilalţi să îţi facă masaj. Însă puţini
oameni pot dansa atât de bine. Majoritatea îşi vor da silinţa, vor primi îndrumări, se vor controla atent şi-
şi vor propune scopuri, vor asculta ritmul muzicii şi, printr-o alegere deliberată şi conştient, se vor adapta
la el. Vor fi nişte dansatori slabi, atât din punct de vedere al publicului, cât şi din cel subiectiv, căci nu se
vor bucura niciodată de dans ca de o experienţă profundă a uitării de sine şi renunţării voite la deţinerea
controlului.
Mulţi dansatori devin buni fără antrenament. Totuşi, educaţia poate ajuta şi aici. Individul trebuie
să „înveţe” să renunţe la inhibiţii, timiditate, voinţă, control, enculturare şi demnitate. („Odată ce te-ai
elibera de toate aparenţele, dorinţele şi poftele, abia atunci te vei mişca în virtutea impulsurilor proprii,
fără ca măcar să ştii că te mişti”, Lao-Tze).
Despre oamenii aflaţi la nivelul examinării naturii trebuinţei de actualizare a sinelui se poate
spune că acţiunile şi creaţiile lor sunt în foarte mare măsură spontane, sincere, deschise, de
autodezvăluire şi, ca atare, expresive („starea fără efort”, după cum spunea Arsani). În plus, motivaţiile
lor se schimbă în asemenea măsură la nivel calitativ şi se deosebesc atât de mult de trebuinţele obişnuite
de securitate, dragoste sau respect, că nici măcar n-ar mai trebui numite astfel.
Dacă numim dorinţa de iubire trebuinţă, presiunea în direcţia actualizării sinelui ar trebui să fie
numită altfel decât trebuinţă, pentru că are numeroase caracteristici diferite. Iubirea, respectul etc. ar
putea fi considerate calităţi exterioare care lipsesc organismului şi, deci, trebuinţe. Actualizarea sinelui nu
reprezintă o deficienţă ori lipsă în acest sens. Faptul că organismul are nevoie să fie sănătos, aşa cum un
copac are nevoie de apă, nu este intrinsec. Actualizarea sinelui înseamnă dezvoltarea intrinsecă a ceea ce
se află deja în organism sau, mai corect, a ceea ce este organismul în sine. Aşa cum copacul are nevoie
să-şi ia hrană, soare şi apă din mediul înconjurător, persoana are nevoie de securitate, dragoste şi respect
din partea comunităţii. Dar, în ambele cazuri, acesta este punctul din care începe dezvoltarea
individualităţii. Toţi copacii au nevoie de lumina soarelui şi toate fiinţele umane au nevoie de dragoste şi
totuşi, odată satisfăcute aceste trebuinţe elementare, fiecare copac şi fiecare fiinţă umană încep să se
dezvolte în felul lor unic, folosind aceste nevoi universale în scopuri personale. Într-un cuvânt,
dezvoltarea începe din interior, nu din afară şi, în mod paradoxal, motivul cel mai înalt constă în a fi lipsit
de motivaţie şi de străduinţă, adică a te comporta pur expresiv. Deci, actualizarea sinelui este motivată de
creştere, nu de deficienţă. Este o „a doua stare de inocenţă”,o inocenţă înţeleaptă, o „stare fără efort”.

Comportament învăţat sau spontan

Comportamentul ideal de confruntare cu situaţiile este în mod tipic învăţat, iar comportamentul
expresiv ideal este în mod tipic spontan. Nu trebuie să învăţăm să ne simţim neajutoraţi, să arătăm
sănătoşi sau să ne dezlănţuim furia, însă în mod obişnuit trebuie să învăţăm cum să construim rafturi de
cărţi, să mergem cu bicicleta sau să ne îmbrăcăm. Acest contrast poate fi văzut clar în factorii
determinanţi ai reacţiei la testele de aptitudini, pe de o parte, şi la testul Rorschach, pe de altă parte. De
asemenea, comportamentul de confruntare cu situaţiile tinde să dispară dacă nu este recompensat; cel
expresiv persistă de obicei fără recompensă sau întărire. Unul urmăreşte gratificarea, celălalt nu.

Orice analiză completă a relaţiilor interpersonale va arăta că trebuinţele primare pot fi satisfăcute
numai interpersonal şi că satisfacerea acestor trebuinţe oferă siguranţă, iubire, apartenenţă, sentimentul de
valoare şi stima de sine. Trebuinţele nu pot fi satisfăcute de munţi, copaci şi nici măcar de câini. Numai
de la o altă fiinţă umană putem primi respectul, protecţia şi iubirea care să ne satisfacă profund şi numai

33
unei fiinţe umane îi putem oferi pe deplin aceste lucruri. Acestea sunt întocmai satisfacţiile pe care le
căutăm într-o relaţie interumană bună, de orice fel ar fi ea. Şi tot ele sunt condiţiile sine qua non pentru
dezvoltarea pozitivă a fiinţei umane, care reprezintă la rândul ei scopul ultim al tuturor psihoterapiilor.

100 de căi spre automotivare

Arnold Schwarzenegger nu era încă celebru în 1976, atunci când am luat masa cu el la Doubletree
Inn în Tucson, Arizona. Nimeni din restaurant nu l-a recunoscut.
Nici eu nu ştiam cine e şi ce avea să devină. Am acceptat să-mi petrec ziua alături de el pentru că
trebuia – era o sarcină de serviciu. Şi, cu toate că am abordat întâlnirea cu o atitudine total neinspirată, a
fost până la urmă una de neuitat. La un moment dat, i-am pus o întrebare de rutină: „Acum, că v-aţi retras
din culturism, ce veţi face în continuare?” La care, cu o voce la fel de calmă de parcă mi-ar fi povestit
nişte planuri banale de călătorie, mi-a spus: „Voi deveni starul numărul unu al Hollywood-ului”. L-am
întrebat cum are de gând să devină vedeta numărul unu a Hollywood-ului. „Voi proceda la fel ca în
culturism, mi-a explicat el. Trebuie să creezi o viziune a ceea ce vrei să fii, iar apoi să trăieşti ca şi cum
respectiva viziune ar fi deja adevărată”.
I-am îndemnat pe oameni să să fie atenţi la faptul că Arnold a spus că trebuie să creezi o viziune.
El nu a spus că trebuie să aştepţi să primeşti din afară o viziune. Trebuie să o creezi. Altfel spus, să o
inventezi. Viziunea poate fi creată chiar în acest moment – mai bine acum decât mai târziu. O puteţi
schimba oricând dacă vreţi, ideea este să nu lăsaţi să treacă niciun moment fără să aveţi una. Fiţi atenţi la
felul în care foamea de a trăi acea viziune vă influenţează capacitatea de a vă automotiva.

Fiica mea de 12 ani, Margery, a participat la un cenaclu şcolar de poezie, unde fiecare dintre
colegii ei trebuia să scrie un „poem-miniună” despre cât de grozavi erau ei.
Trebuiau să inventeze lucruri neadevărate despre ei înşişi, lucruri care să îi facă să pară incredibil
de minunaţi. Mi-am dat seama, ascultând poemele, că acei copii realizau în mod neintenţionat o versiune
a ceea ce făcea Arnold pentru a-şi clarifica planurile de viitor. „Minţind” în privinţa lor, ei nu făceau
altceva decât să creeze o viziune a ceea ce vroiau să fie.
Curând, veţi începe să puneţi la punct planurile necesare pentru a vă extinde împlinirile. Fără o
imagine a excelenţei eului dumneavoastră, nu puteţi trăi cu adevărat acest eu. Simulaţi-l până reuşiţi să-l
realizaţi. Minciuna va deveni adevărul însuşi.

Rămâneţi concentraţi asupra premiului

Cei mai mulţi dintre noi au tendinţa de a-şi pierde concentrarea în viaţă datorită faptului că ne
facem permanent griji, gândindu-ne la o multitudine de posibilităţi negative. În loc să ne concentrăm
asupra punţii, ne preocupăm de tot ceea ce înseamnă posibilitatea de a cădea de pe ea. În loc să ne
concentrăm asupra scopurilor, ne lăsăm distraşi de grijile şi spaimele noastre.
Dar atunci când vă concentraţi aupra a ceea ce doriţi să obţineţi, acel lucru va intra până la urmă
în viaţa dumneavoastră. Dacă vă veţi concentra pe faptul de a deveni o persoană fericită şi motivată, asta
veţi ajunge.
Puteţi „înscena” întotdeauna o bătălie mai mare decât cea pe care urmează să o susţineţi. Dacă
trebuie să faceţi o prezentare în faţa cuiva care vă provoacă teamă, o puteţi exersa mai întâi în faţa cuiva
de care vă temeţi şi mai tare. Dacă aveţi ceva greu de făcut şi ezitaţi, alegeţi ceva încă şi mai greu şi faceţi
asta mai întâi.
Fiţi atenţi la efectul pe care îl are asupra motivaţiei dumneavoastră în ceea ce priveşte „adevărata
încercare”.

Simplificaţi-vă viaţa

34
 Unul dintre foloasele pe care le veţi trage dacă vă planificaţi în mod creativ viaţa este acela că
planificarea vă va permite să vă simplificaţi viaţa. Puteţi evacua, reprograma şi elimina toate acele
activităţi care nu contribuie la realizarea scopurilor pe care vi le-aţi propus.
O altă modalitate eficientă de a vă simplifica viaţa este aceea de a vă coordona sarcinile pe care le
aveţi de îndeplinit. Coordonarea vă va permite să atingeţi două sau mai multe obiective în acelaşi timp.
O abordare agresivă a zilei – cu ideea de a face fiecare zi mai simplă şi mai eficientă decât ziua
precedentă – vă permite să aruncaţi o privire asupra tuturor sarcinilor pe care le aveţi de îndeplinit.
În cartea ei, Brain Building (Formarea creierului), Marilyn Vos Savant recomandă ceva similar ca
modalitate de simplificare a vieţii. Ea ne sfătuieşte să alcătuim o listă cu absolut toate sarcinile, oricât de
mici, pe care ni le propunem, să spunem, în timpul weekend-ului, iar apoi să le facem pe toate de-odată,
în cadrul unei acţiuni concentrate, extrem de palpitante. Un efort maniacal. Cu alte cuvinte, să punem
laolaltă toate micile sarcini şi să facem din îndeplinirea lor o singură sarcină mare, astfel încât să avem la
dispoziţie tot restul weekend-ului pentru a ni-l programa aşa cum dorim.

Căutaţi aurul pierdut

Când sunt fericit, văd fericirea şi în ceilalţi. Când sunt cuprins de compasiune, văd compasiune şi
în alţii. Când sunt plin de energie şi speranţă, văd peste tot şanse şi oportunităţi. Însă atunci când sunt
furios, îi văd pe ceilalţi ca fiind excesiv de iritabili. Când sunt deprimat, remarc că privirile celorlalţi sunt
triste. Când sunt plictisit, întreaga lume mi se pare cenuşie şi neatrăgătoare.
Văd ceea ce sunt!
„Când deschid ochii de dimineaţă, spunea ColinWilson, ceea ce descopăr este nu lumea, ci
milioane de lumi posibile.”
Avem tot timpul posibilitatea de a alege. Ce lume vrem să vedem astăzi? Oportunităţile constituie
aurul vieţii. Este tot ceea ce ne trebuie pentru a fi fericiţi. Solul fertil în care prindem rădăcini ca
persoane. Iar oportunităţile sunt precum acele particule cuantice subatomice, care capătă existenţă doar în
momentul în care sunt văzute de către un observator. Oportunităţile dumneavoastră se vor înmulţi atunci
când vă veţi hotărî să le vedeţi.

Apăsaţi pe toate butoanele

V-aţi aruncat vreodată privirea în cabina unui avion, când v-aţi suit la bord? Acolo se află o
desfăşurare impresionantă de butoane, manete, comutatoare şi cadrane.
Ce-ar fi dacă, suindu-vă la bord, aţi trage cu urechea la conversaţia celor din cabină şi l-aţi auzi pe
pilot spunându-i copilotului: „Joe, mai spune-mi o dată, ce fac butoanele astea?”
Dacă aţi auzi aşa ceva, zborul n-ar mai fi deloc plăcut. Însă cei mai mulţi dintre noi îşi pilotează
viaţa în acest mod, fără să cunoască prea mult instrumentele cu care au de-a face. Nu ne preocupăm să
învăţăm unde se află propriile noastre butoane sau ceea ce pot ele să facă.
De acum încolo, fixaţi-vă sarcina de a nota tot ceea ce vă declanşează butoanele. Notaţi ce anume
vă inspiră. Acesta este panoul dumneavoastră de control. Acele butoane controlează întregul
dumneavoastră sistem de motivare personală.
Motivaţia nu trebuie să fie ceva accidental. De exemplu, nu aşteptaţi ore întregi ca un anumit
cântec să fie transmis la radio. Dacă există anumite cântece care vă dau o stare bună, adunaţi-le pe o
casetă, creaţi o casetă personală cu „cele mai mari hituri motivaţionale”.
Puteţi folosi şi filmele în acelaşi fel. De câte ori nu aţi ieşit de la un film având un sentiment
puternic de inspiraţie şi fiind gata să cuceriţi lumea?
Puteţi avea asupra lumii înconjurătoare mult mai mult control decât vă imaginaţi. Puteţi începe
prin a vă programa conştient să fiţi din ce în ce mai concentraţi şi mai motivaţi. Învăţaţi comenzile de pe
panoul dumneavoastră de control şi învăţaţi cum să apăsaţi pe propriile butoane. Cu cât aflaţi mai multe
despre modul popriu de funcţionare, cu atât vă veţi automotiva mai uşor.

Creaţi un jurnal de bord

35
 Nu ceea ce facem ne oboseşte, ci ceea ce nu facem. Sarcinile pe care nu le ducem la bun sfârşit ne
obosesc şi ne tracasează cel mai tare.
La unul dintre seminariile motivaţionale, un om mic de statură, ce părea să aibă în jur de 60 de
ani, mi-a spus: „Problema mea este că am impresia că nu termin nimic niciodată.” A pus problema corect,
ca fiind una ce ţinea de convingeri. Îşi dorea un cuvânt fermecat, o frază magică, pe care să şi-o repete şi
care să-i spele creierul până la a-l transforma într-o altă persoană.
„Cel mai bun mod de a vă modifica sistemul de convingeri este să modificaţi adevărul despre
dumneavoastră. Pentru a vă considera capabil de a duce lucrurile până la capăt, trebuie să începeţi prin a
ţine un jurnal de bord al sarcinilor îndeplinite cu succes”, i-am explicat.
Şi-a cumpărat o agendă şi în capul primei pagini a scris: „Lucruri pe care le-am dus până la
capăt”. În fiecare zi îşi propunea să îşi fixeze mici scopuri şi să le îndeplinească. Acolo unde, în trecut, şi-
ar fi pus mâinile în sân şi ar fi lăsat treaba neterminată la primul ţârâit al telefonului, acum lăsa telefonul
să sune pentru a-şi putea termina treaba şi a o trece în jurnalul de bord. Cu cât nota mai multe lucruri
acolo, cu atât devenea mai încrezător în faptul că era din ce în ce mai capabil să ducă lucrurile până la
capăt. Şi avea un jurnal de bord pentru a o dovedi.
Gândiţi-vă la cât de solidă era această nouă convingere a sa, în comparaţie cu ceea ce ar fi reuşit
să realizeze în această privinţă utilizând doar afirmaţii. Şi-ar fi putut şopti toată noaptea: „Sunt foarte
capabil să duc lucrurile până la capăt”, însă partea dreaptă a creierului său ar fi ştiut mai bine cum stau
lucrurile şi i-ar fi răspuns: „Ba nu, nu eşti”.
Nu vă mai faceţi griji în legătură cu părerea pe care o aveţi despre dumneavoastră înşivă şi
alcătuiţi un jurnal de bord care să dovedească faptul că vă puteţi automotiva să faceţi tot ceea ce doriţi.
Majoritatea oamenilor nu se consideră creativi, dar creativi suntem cu toţii.
Nu trebuie să fiţi originali pentru a fi creativi. De fapt, câteodată este util să vă daţi seama că
nimeni nu este original. Până şi Mozzart a declarat că nu a scris în viaţa lui vreo bucată originală. Toate
piesele sale erau rearanjări ale unor vechi melodii populare.
Cu toate că Mozzart nu era original, el era creativ. Şi asta pentru că a reprezentat ceva atât de
neaşteptat.
Dacă aveţi credinţa că aţi fost creaţi după chipul şi asemănarea Creatorului dumneavoastră, atunci
rezultă, în mod necesar, că trebuie să fiţi creativi. Apoi, dacă doriţi să vă priviţi pe dumneavoastră înşivă,
ca fiind creativi, puteţi începe să cultivaţi creativitatea în tot ceea ce faceţi. Puteţi veni cu tot felul de
soluţii neaşteptate la provocările vieţii.
Unii dintre noi s-ar putea gândi că, în acest moment, sunt prea deprimaţi pentru a declanşa o nouă
cursă de motivare personală. Sau prea furioşi. Sau prea trişti din cauza anumitor probleme.
Însă Napoleon Hill insistă asupra faptului că acesta este cel mai potrivit moment din viaţă pentru a
învăţa cele mai neobişnuite reguli: „Există o regulă imbatabilă în privinţa controlului asupra suferinţelor
şi a dezamăgirilor şi aceasta constă în transformarea emoţională în energie activă, canalizată printr-o
programare exactă şi eficientă a muncii. Este o regulă de neegalat”.
De îndată ce ne-am creat imaginea referitoare la ceea ce vrem să fim, „a ne planifica munca” este
următorul pas. Planificarea muncii are ca efect faptul că ne umplem în avans cu energia scopului pe care
vrem să-l atingem. Fără asta, suferim de o ciudată deficienţă manifestată prin dezordinea intenţiei. Nu
ştim încotro ne îndreptăm sau ce avem de gând să facem.
Pe vremea când eram instructor de formare profesională în cadrul unei companii, cu mulţi ani în
urmă, învăţam lumea să-şi eficientizeze la maxim timpul petrecut la birou. Ideea de bază era următoarea:
o oră de planificare economiseşte trei ore de execuţie.
Oricum, cei mai mulţi dintre noi consideră că nu au timp pentru această oră de planificare.
Suntem prea ocupaţi cu rezolvarea problemelor rămase de ieri (lucru cauzat tocmai de lipsa de
planificare).
O întâlnire planificată cu grijă poate dura de trei ori mai puţin decât una prost sau deloc
planificată. O zi de muncă bine planificată poate dura de trei ori mai puţin decât una post sau deloc
planificată.

36
 Săptămâna îmi aparţine într-adevăr. Munca la fel. Viaţa la fel.
Este imposibil să munceşti ştiind limpede ce ai de făcut şi încotro te îndrepţi, şi în acelaşi timp să
fii deprimat. Planificarea atentă a muncii vă va motiva să lucraţi mai mult, mai bine şi vă veţi face mai
puţine griji.

Învăţaţi să jucaţi un rol

Viitorul nu este determinat de personalitatea dumneavoastră. De fapt, nici măcar propria
personalitate nu este determinată de personalitatea dumneavoastră. Nu aveţi în interior nimic de tipul
vreunui cod genetic care să determine ceea ce veţi fi. Sunteţi proiectanţii a ceea ce veţi fi. Felul în care
acţionaţi este cel care decide ce veţi deveni. Nu este vorba de felul în care arătaţi, ci de modul în care
gândiţi. Veţi căpăta energie şi inspiraţie, fiind personajul pe care vreţi să îl jucaţi.
Leonard Nimoy (din Star Trek) povestea că a urmat un curs de actorie, întrucât s-a gândit că îl va
ajuta să îşi depăşească teama de a vorbi în public. Însă a învăţat ceva mult mai preţios decât simpla
tehnică de a fi relaxat în faţa unei mulţini. A învăţat că emoţiile sale personale sunt unelte de care se poate
folosi, şi nu forţe demonice. A învăţat că trăirile îi aparţin şi că le poate modela după voinţa proprie.
Gândirea noastră, conştientă, premeditată, are puterea de a ne controla emoţiile, iar sentimentele pe care
le avem sunt cauzate, toate, de ceea ce gândim.
„Am avut nevoie de o mare profesoară de actorie, Judy Rollings, şi de lungi chinuri cu scene greu
de jucat pentru a-mi putea plasa în sfârşit emoţiile sub controlul total al minţii. Am descoperit că mă pot
motiva gândind şi acţionaând ca o personă motivată şi că mă pot motiva singur gândind şi acţionând ca o
persoană deprimată. Prin exerciţiu, graniţa subţire dintre a juca şi a fi dispărea”, afirma actorul din Star
Trek.
Îi iubim pe marii actori pentru că intră cu totul în pielea personajelor lor. Actorii slabi sunt cei care
nu pot „fi” rolurile pe care le joacă şi, de aceea, nu reuşesc să ne convingă de realitatea personajelor lor.
Şi totuşi, nu ne dăm seama că noi înşine pierdem aceleaşi ocazii în viaţă nereuşind să „fim”
persoana pe care vrem să o întruchipăm. Nu e nevoie de circumstanţe autentice pentru a fi acel personaj.
E nevoie doar de repetiţie.

Încurajaţi-vă experimentele spunându-vă că nu vă interesează să faceţi decât lucruri distractive.

Dacă nu reuşiţi să vedeţi instantaneu în ce constă distracţia din cadrul unei activităţi, găsiţi o cale de a o
crea dumneavoastră înşivă. Odată ce o sarcină a devenit distractivă, aţi rezolvat problema automotivaţiei.

Aprindeţi-vă dinamita adormită

Henry Ford obişnuia să le spună colegilor săi că nu există lucru pe care ei să nu-l poată face, cu
condiţia să-l descompună în părţi mai mici.
Iar când faceţi asta, amintiţi-vă să vă îngăduiţi ceva lentoare în abordarea primei piese. Luaţi-o
încet şi uşor. Pentru că nu contează cât de repede o faceţi. Ceea ce contează este că o faceţi.
Cele mai grele sarcini par să nu fie niciodată duse până la capăt. Simplul gând de a face toată
treaba dintr-odată, la un nivel înalt de energie, este de cele mai multe ori prea descurajant pentru a
permite apariţia automotivaţiei.
Însă o metodă bună pentru a vă uşura eforturile şi a câştiga în motivaţie este aceea de a acţiona ca
şi cum aţi fi cea mai leneşă persoană de pe planetă. Acceptând faptul că veţi face treaba lent, leneş,
dispare acel gen de anxietate care ne împiedică să ne apucăm de ea. De fapt, s-ar putea chiar să vă distraţi
începând-o ca şi cum aţi intra într-o comedie filmată cu încetinitorul.

37
 Paradoxul este însă că, cu cât începeţi mai lent ceva, cu atât mai repede veţi termina. Când vă
gândiţi pentru prima oară la ceva greu de făcut sau epuizant, sunteţi extremi de conştienţi că, de fapt, nu
doriţi câtuşi de puţin să faceţi acel lucru. Imaginea mintală pe care o aveţi despre respectiva activitate,
aceea că o veţi îndeplini repede şi intens, nu este una fericită.
Gândul de a începe încet este un gând uşor. Iar ideea de a de a face încet un anumit lucru vă
permite să începeţi, propriu-zis să-l faceţi. Astfel, ajungeţi să şi terminaţi ceea ce v-aţi propus.
Alt lucru care se întâmplă atunci când vă apucaţi încet de un proiect este că veţi căpăta viteză în
activitate, în mod natural, fără să forţaţi. Ritmul natural din interiorul dumneavoastră vă va pune în
armonie cu ceea ce faceţi. Veţi fi surprinşi de cât de repede va înceta conştiinţa să forţeze activitatea,
permiţând astfel subconştienului să vă alimenteze cu energie.
Aşa că nu vă grăbiţi. Începeţi la modul leneş. Foarte curând, sarcinile dumneavoastă vor căpăta
ritmul lent, dar persistent, al acelui cântec hipnotic al lui Paul McCartney de pe albumul Red Rose
Speedway, „Oh Lazy Dynamite”.
Aveţi dinamita în dumnevoastră. Nu trebuie să vă forţaţi să o declanşaţi. Se aprinde la fel de bine
la o simplă şi lentă scăpărare de chibrit.

 Căsnicia noastră sau parteneriatul nostru.

 Echipa noastră.
 Comunitatea noastră.
 Compania noastră.
 Credinţa noastră.
 Lumea noastră.

Sistemele noastre de convingeri şi valori sunt conturate de scopul şi identitatea noastră şi, invers,
ele sprijină ceea ce suntem şi ceea ce dăm.
Convingerile noastre sunt puncte de vedere despre noi înşine, despre alţii şi despre situaţiile pe
care le considerăm adevărate. Sunt puncte de vedere emoţionale, nu bazate pe fapte:
 Cred că, în general, oamenii sunt de încredere.
 Cred că pot să învăţ din orice experienţă pe care o am.
 Cred că nevoile clienţilor sunt esenţa afacerilor de succes.
 Cred că integritatea reprezintă cheia unei afaceri de succes.

În cazul unei companii, acestea ar putea fi convingerile pe care se întemeiază organizaţia şi modul
de administrare al afacerii.
Convingerile funcţionează sub forma valorilor în funcţie de care luăm decizii tot timpul în viaţă.
Acestea sunt calităţile pe care le considerăm importante pentru felul în care ne conducem afacerea sau
viaţa. De exemplu:
 Onestitatea
 Francheţea
 Integritatea
 Distracţia
 Învăţarea

„Toate călătoriile sunt, în cele din urmă, o excursie în timp şi în minte. Ca mulţi alţi oameni, am
convingerea că peisajele din natură sunt oglinda sau poate cheia peisajului nostru interior.”
Brian Keenan, Between Extremes (Între extreme)

„Dă-i unui om un peşte şi îl hrăneşti o zi. Învaţă un om să pescuiască şi-l vei hrăni o viaţă
întreagă.”

38
„Oamenii au înlăuntrul lor toate resursele necesare pentru a obţine ceea ce îşi doresc.”

39