Imaginea de sine, stima de sine

şi încrederea

Imaginea de sine, stima

de sine
 Imaginea de sine, stima
de sine şi încrederea
1. Ce este personalitatea?
2.Definirea termenilor : individ,
individualitate, persoană şi personalitate
3. Tipuri şi definiţii ale personalităţii
4.Accepţiunea conceptului de personalitate-
antropologică, anxiologică şi psihologică
5.Abordarea structural-sistematică a
personalităţii
6. Psihoterapia şi gratificarea trebuinţelor
7. Abordarea nevoilor din perspectiva lui
Maslow şi a lui Casriel
8. Nevoile personale din acest moment. Parte
practică
9. Expectanţe şi comportamente
10. Motivaţia
11. Analiza în binom şi apoi în cartel
12. Aplicaţii practice. Exerciţii folosind
oglinda. Rolul
13. Maniera în care comunicăm despre noi
înşine
14. Triunghiul victimă-salvator-executor
15. Teme şi exerciţii
 
 
 PERSONALITATEA

Personalitatea estePERSONALITATEA
totalitatea psihologică ce caracterizează
un om particular. Ea este omul viu, concret, empirirc, pasional,
• raţional, deci este
Personalitatea omul aşa cum este psihologică
totalitatea el resimţit în afara
ce noastră sau în
caracterizează un om
propria Ea
particular. noastră
este fiinţă.
omul viu, concret, empirirc, pasional, raţional, deci omul
aşa cum este el resimţit în afara noastră sau în propria noastră fiinţă.
  Delimitări concepţionale
• Delimitări
Deoarece definirea conceptului de personalitate este dificilă,
concepţionale
câteva diferenţieri sunt necesare.

• Deoarece definirea conceptului de personalitate este dificilă, câteva

diferenţieri sunt necesare.
• In literatura de specialitate întâlnim utilizarea nediferenţiată a unor
termeni In literatura
cum ar fi de: specialitate întâlnim utilizareapersoană,
individ, individualitate, nediferenţiată
personalitate şi
personaj.
a unor termeni cum ar fi : individ, individualitate, persoană,
  personalitate şi personaj.
• - Individ- Individ
- Individualitate
• - Individualitate
- Persoană
• - Persoană
- Personalitate
• - Personalitate
- Personaj
• - Personaj
 INDIVID
Individ este un termen folosit pentru a
desemna orice organism viu care apare în
cursul evoluţiei biologice şi ca rezultat al
procesului de adaptare la mediu.
Termenul ca atare vine de la latinescul
individio = indivizibil, astfel prin individ
înţelegându-se o entitate nedezmembrabilă,
care este realizat pe baza unui înalt mecanism
de integrare şi fuzionare a părţilor componente.
În această accepţiune termenul de individ se
aplică tuturor fiinţelor vii, de la plante până la
om.
În cazul omului, când folosim termenul de
individ se presupune că ne referim la esenţa lui
biologică, la unitatea lui morfologică şi
funcţională determinată biologic.
 
DEX- Persoana privită ca unitate distinctă faţă
de alte persoane ; ins.
MIHAI GOLU- Totalitatea elementelor şi
însuşirilor fizice, biochimice, biologice şi
psihofiziologice –înnăscute sau dobândite- 
care se integrează într-un sistem pe baza
adaptării la mediu.
DUMITRU CRISTEA – Entitatea biologică a
fiinţei, în ceea ce are ea generic la nivelul
speciei din punct de vedere material. Unitatea
primară şi indisolubilă a oricărei specii.
WIKIPEDIA- Fiinţa singulară în sens spaţial şi
temporal.
INDIVIDUALITATE
De la termenul individ a derivat termenul
individualitate.
Aceasta exprimă faptul că în cursul existenţei
sale orice individ parcurge un proces de
diferenţiere, de diversificare a organizării
structural funcţionale care duce la o
ierarhizare şi integrare specifice care fac ca un
individ să se deosebească de altul
(individualitatea exprimă acel atribut al
organizării structural-funcţionale interne care
face ca un individ să se distingă de alţii din
aceeaşi specie şi să reprezinte un dat unic şi
ireductibil).
 
Individualitatea este de asemenea valabilă şi
aplicabilă în caracterizarea tuturor
organismelor vii (chiar la nivelul inferior
indivizii se diferenţiază prin modul
organizării lor structurale interne). La om se
trece de la individualitatea biologică la una de
tip psihologic; vorbim de particularităţi psiho-
individuale.
DEX – Totalitatea particularităţilor specifice
unui individ, sau unei persoane care
deosebesc un individ de altul sau de altă
persoană.
LAROUSSE –Cuplu conceptual care descrie
normele distincte ale societăţilor(în
general,occidentale şi orientale) şi care
explică cogniţiile, emoţiile şi
comportamentele membrilor societăţii.
DUMITRU CRISTEA – expresia individului
diferenţiat în plan biologic şi psihologic.
Individualitatea este dată de acele
caracteristici fizice, psihice şi psihofiziologice
unice, irepetabile, care particularizează
individul concret, pe fondul unor mecanisme
şi forme proprii de adaptare şi manifestare
comportamentală.
 PERSOANĂ
În viata de zi cu zi de multe ori sunt folosiţi termenii de persoană şi
personalitate, sensul comun al acestuia din urmă fiind o însuşire sau
calitate pe care cineva o poate avea sau nu. Dar utilizarea lor ca
termeni psihologici necesită o definire mai exactă a personalităţii.
Înainte de a defini personalitatea trebuie să definim persoana.
Persoana înseamnă individul uman concret. Personalitatea însă,
este o construcţie teoretică elaborată de psihologie, în scopul
înţelegerii şi explicării modalităţilor de fiinţare şi funcţionare ce
caracterizează organismul psihofiziologic pe care îl numim persoană
umană.

Persoana reprezintă corespondentul în plan social al individului din

plan biologic. Termenul desemnează aşadar individul uman ca
entitate concretă într-un cadru relaţional dat, aşa cum este perceput
de cei din jur şi aşa cum se trăieşte el pe sine. Prin conţinut, termenul
de persoană include ansamblul însuşirilor psihice, care asigură
adaptarea la mediul social istoric şi în cadrul acestor însuşiri se
subliniază necesitatea prezenţei componentelor de ordin superior
conştient. Se afirmă astfel că omul este persoana în virtutea faptului
că îşi defineşte conştient atitudinile faţă de realitate. Spre deosebire
de individ, care este rodul evoluţiei biologice, persoana este
considerată produs al dezvoltării social istorice. Acest atribut de
persoană nu este dat prin naştere; el se dobândeşte treptat în
ontogeneză, graţie procesului de socializare. De asemenea, acest
atribut se poate pierde în anumite boli psihice care se caracterizează
prin alterarea eului, a imaginii de sine, a autopercepţiei şi a percepţiei
realităţii înconjurătoare.

DEX – Individ al speciei umane, om considerat prin totalitatea

însuşirilor sale fizice şi psihice; fiinţă omenească, ins.
DUMITRU CRISTEA- Ansamblu de însuşiri , relaţii şi calităţi
psihosociale care dau identitate socială individului.
MIELU ZLATE - Persoana am legat-o de manifestarea actuală a
omului într-o situaţie socială dată, manifestare care se subordonează
unui anumit rol.
WIKIPEDIA- Se referă în general la o fiinţă umană considerată a fi
un individ.
PERSONALITATE
Personalitatea este principala diferenţă dintre indivizi, reprezentând
profilul general sau o combinaţie de caracteristici psihologice ce
cuprind natura unică a unei persoane şi care influenţează modul în
care acea persoană reacţionează şi interacţionează cu celelalte
persoane sau cu mediul. Personalitatea include un set de caracteristici
mentale care reflectă cum gândeşte, acţionează şi simte o persoană.
Personalitatea este organizarea dinamică în cadrul individului a
acelor sisteme psihofizice care determină gândirea şi comportamentul
său caracteristic.
Personalitatea, ca realitate psihologică, reprezintă o preocupare
veche, la fel de veche ca specia umană. Omul maimuţă a sesizat de
foarte timpuriu existenţa unor diferenţe individuale între membrii
hoardei. Astfel şi-a dat seama că unii erau mai calmi, în timp ce alţii
erau mai irascibili, unii mai proşti, alţii mai inteligenţi, unii mai
apatici, alţii mai iuţi în răspunsurile lor emoţionale.
Ca realitate, personalitatea este totalitatea psihologică ce
caracterizează şi individualizează un om particular. Ea este omul viu,
concret, empiric, pasional, raţional, deci omul aşa cum este el resimţit
în afara noastră sau în propria noastră fiinţă, omul de alături de noi, pe
care îl întâlnim pe stradă, acasă, la birou, la un spectacol sau la un
miting. Aşadar nu omul abstract, ci omul aşa cum există şi cum se
manifestă în viaţa curentă, cotidiană.
În calitate de concept, personalitatea este obiectul ultim şi cel mai
complex al psihologiei (Richard Meili), cadrul de referinţă
fundamental pentru definirea sensului şi valorii explicative a celorlalte
noţiuni psihologice.
Din punct de vedere practic personalitatea reprezintă principalul ghid
în modelarea concretă a omului.
Personalitate
„Personalitate” este un termen derivat din termenul „persoană” căruia i
se asociază o notă de valoare. El exprimă organizarea superioară a
persoanei. Persoana se referă la forma fundamentală a fiinţei umane şi ea
trebuie studiată de psihologia generală.
Personalitatea se referă la particularităţile psihice individuale, la ceea ce
îl distinge şi îl detaşează pe un om de alţii. Cineva este personalitate
numai comparativ cu alţii. Esenţial deci în acest context este faptul că
noţiunea de personalitate tinde să se lege de existenţa unei componente
şi a unei dimensiuni axiologice, de valoare (spre deosebire de persoană).
DEX- Ceea ce este propriu, caracteristic fiecărei persoane şi o distinge
ca personalitate conştientă şi liberă; ansamblu de trăsături morale sau
intelectuale prin care se remarcă o persoană; felul propriu de a fi al
cuiva.
LAROUSSE-Ansamblul de caracteristici afective, emoţionale, dinamice,
relativ stabile şi generale ale felului de a fi al unei persoane în modul în
care reacţionează la anumite situaţii în care reacţionează la anumite
situaţii în care se găseşte.
MIHAI GOLU -Personalitatea am asociat-o cu mecanismul şi logica
generală de organizare şi integrare în sistem genetic supraordonat a
componentelor bioconstituţionale, psihice şi socio-culturale. Persoana şi
personalitatea sunt determinanţii pe care îi atribuim exclusiv omului”
(M.Golu, Fundamentele psihologiei. Compendiu, Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti, 2000, pag. 285);
- „Personalitatea este un sistem hipercomplex, cu autoorganizare,
teleonomic, determinat biologic şi socio-cultural, cu o dinamică
specifică, individualizată” (Idem, pag. 287).
Personalitate
DUMITRU CRISTEA – Persoana maximal valorizată social, recunoscută ca atare prin performanţă,
ţinuta morală sau profesională exemplară, rolul deosebit jucat în anumite situaţii importante pentru
comunitate este persoana , respective personajul devenit etalon valoric pentru anumite domenii de
activitate sau pentru viaţa socială în general.

SIGMUND FREUD- Este sistemul dinamic, animat de doi vectori energetici fundamentali (erosul şi
thanatosul) a cărui evoluţie este dată de raportul dintre determinaţiile genetice (pulsiunile sexuale –
în primul rând) şi cele socio şi ontogenetice (norme morale şi culturale care reglează imperativ
relaţiile umane).

ALLPORT (1937) definea personalitatea: “O organizare dinamică în cadrul individual al sistemelor

psiho-fizice care determină gândirea şi comportamentul caracteristic persoanei în cauză.”

P.P.NEVEANU: “Personalitatea este ansamblul însuşirilor care se exprimă constant în conduită şi

sunt definitorii pentru persoana în cauză.”

URSULA SCHIOPU - Termenul de personalitate se referă la acele „dispoziţii generale şi

caracteristice pe care le exprimă o persoană şi care conturează identitatea ei specifică” (coord.
Ursula Schiopu, Dicţionar de Psihologie, Editura Babel, Bucureşti, pag. 517);

R.MEILI -  Personalitatea constituie totalitatea particularităţilor psihologice care caracterizează un

om particular (R. Meili, La structure de personnalité);

E.J.PHARES - Personalitatea este definită ca fiind un model al caracteristicilor de gândire, simţire şi

comportamente ce persistă peste timp şi situaţie, de distincţii ale unei persoane faţă de alta (E.J.
Phares, Introduction to Personality);
CONSTANTIN GORGOS-  Personalitatea este „ansamblul de trăsături morale şi intelectuale, de
însuşiri şi aptitudini sau defecte care caracterizează modul propriu de a fi al unei persoane,
individualitatea ei comparativ cu alte persoane” (Constantin Gorgoş, Dicţionarul Enciclopedic de
Psihiatrie, Editura Medicală, Bucureşti, 1989, pag. 428);
SHELDON (inspirat din lucrările lui Warren şi Allport) personalitatea este „organizarea dinamică a
aspectelor cognitive, afective, conative, fiziologice şi morfologice ale individului” (H. Piéron, în
Vocabularul psihologiei, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2001, pag. 260);
 PERSONAJ

• Personajul este o persoană care deţine o funcţie importantă în viaţa politică, socială, culturală. Mai
poate fi definit ca fiind fiecare dintre persoanele care figurează într-o operă literară, erou într-o
literatură, muzicală, cinematografică sau plastică.
• Există două accepţiuni ale conceptului de personaj strâns legate între ele: personajul ca manifestare
în afară, în comportament a persoanei şi personalităţii, ca exteriorizare a lor, ca desfăşurare a
potenţialului de activitate, a excesului de energie, a excitabilităţii şi emotivităţii; personajul ca
persoană în rol, omul interpretat ca un rol social. Şi cum fiecare om poate juca mai multe roluri
înseamnă că el se manifestă prin mai multe personaje, îşi relevă faţă de alţii diverse faţete ale
personalităţii sale.
 
Există:
• -personaje sociale (cele care joacă rolurile aşteptate sau impuse de societate),
• -personaje volitive (joacă rolurile pe care şi le impun singure conform propriilor aspiraţii),
• -personaje mască (jocă roluri străine personalităţii lor tocmai pentru a-şi ascunde propria
personalitate, ele fiind un refugiu al Eului).
• Dat fiind faptul că sub fiecare personaj se află o personalitate înseamnă că personajul este veşmântul
social al personalităţii, uneori chiar învelişul ei protector, mecanismul ei de apărare. Personajul se
prezintă ca o faţetă, ca o imagine fragmentată a persoanei, ca o mască, ca o aparenţă în spatele căreia
se ascunde persoana.
• DEX- Persoană care deţine o funcţie importantă în viaţa politică, socială, culturală.
DUMITRU CRISTEA – este persoana aflată în împrejurări concrete, îndeplinind anumite funcţii
publice şi fiind implicată activ într-un context relaţional determinat.
• MIHAELA MINULESCU - Personajul reprezintă modul concret de manifestare în exterior, prin
comportament, a persoanei şi personalităţii; este echivalent cu rolul social; există mai multe tipuri de
personaje: sociale, volitive, „mască”.
• WIKIPEDIA –Persoana care are un anumit rol în diferite întâmplări reale sau imaginare.
 Accepţiunile conceptului de personalitate

• - Accepţiunea antropologică
• - Accepţiunea psihologică
• - Accepţiunea axiologică
 
 Accepţiunea antropologică
• Avem în vedere antopogia filozofică, socială şi unele variante mai centrate pe
influenţa factorilor de mediu, pe utilitatea acestora în formarea omului
(pragmatismul).
• Se pleacă de la premiza că la naştere, copilul nu dispune de personalitate, el fiind
un candidat la dobândirea acestui atribut.
• Personalitatea se formează în decursul vieţii numai în cadrul relaţiilor sociale, prin
interacţiunea individului cu multitudinea şi varietatea relaţiilor sociale. Izolarea
copilului la naştere de mediul social, ca şi bolile psihice grave, anulează atributul
de personalitate, rămânându-se la stadiul de individ. Esenţa personalităţii umane o
reprezintă ansamblul relaţiilor sociale în expresia lor subiectivă, interiorizată.
• Calitatea personalităţii va depinde de calitatea relaţiilor sociale în care ea se
formează, imperfecţiunile şi slăbiciunile mediului social ducând la înstrăinarea sau
destructurarea personalităţii.
• Esenţa personalităţii umane o reprezintă ansamblul relaţiilor sociale în expresia lor
subiectivă, interiorizată.
• Avantaje : - amplasarea şi integrarea omului în sfera vieţii sociale
• - ne ghidează în procesul de formare, dar şi de schimbare a personalităţii
(formare şi respectiv schimbarea condiţiilor de mediu, şi nu prin intervenţia directă
asupra personalităţii, ce ar duce la rezultate temporare)
 
 Accepţiunea psihologică
• Conform accepţiunii psigologice, personalitatea este un “ansamblu de condiţii interne”. Ea nu
se constituie printr-un simplu efect de amprentă a relaţiilor sociale, ci precum spunea
Rubinstein , întotdeauna influenţele externe acţionează prin intermediul condiţiilor interne,
acestea din urma fiind interiorizări ale primelor.
• Natura condiţiilor interne poate fi dublă:
• 1.Ereditară ( ele controlează constituţia somatică, tipul de sistem nervos, predispozitiile native
care stau la baza aptitudinilor şi a altor însuşiri). Condiţiile interne de natură biologică
definesc individul
• 2.Psihologică (se referă la formaţiunile psihice structurate în procesul dezvoltării- cognitive,
afective, motivaţionale, energizoare, aptitudinale şi atitudinale , ce s-au constituit datorită
interacţiunii dintre factorii interni şi condiţiile externe, prin interiorizarea unor date externe).
Condiţiile interne de natură psihologică  au rolul de a filtra solicitările din exterior. Ele se
interpun între cauză şi efect, producând:
• • fie asimilarea şi interiorizarea stimulărilor externe
• • fie devierea, amânarea, suspendarea efectului
• Se generează astfel o serie de întrebări:
• - întrebări generate de încercarea de a surprinde originea acestor condiţii inferioare;
- întrebări asupra naturii lor şi a rolului îndeplinit.
• La prima întrebare răspunsul se poate afla invocând un principiu. Natura lor ar putea fi
biologică, iar aceste condiţii biologice sunt încorporate în individ.
• Natura condiţiei interioare este psihologică, subiectivă, fiind vorba de aspecte intelectuale,
afective, motivaţionale, aptitudinale. Pentru a înţelege diferenţele dintre condiţiile interioare
care pot avea şi alta natură decât cea psihologică, subiectivă, putem folosi noţiunea de însuşire
psihică pentru a determina aceasta specificitate.
 Accepţiunea axiologică
• În viziunea axiologică, personalitatea este un ansamblu de valori. În formarea
acesteia, important nu este orice fel de mediu social, ci un mediu impregnat de
valori.
• În decursul existenţei sale, omul asimilează nu doar experienţe de cunoaştere
pe cale practică, ci şi sistemul de valori materiale şi spirituale, semnificaţia
existenţei şi activităţii umane în general, criteriile şi procedeele de apreciere-
valorizare-alegere şi fixare a lor ca mecanisme fundamentale de reglare a
conduitei umane.
• Prin asimilarea acestor aspecte, personalitatea umană dobândeşte o
dimensiune valorică (axiologică). Omul trece astfel, de la stadiul de
consumator de valori la stadiul de producător de valori.
• Dimensiunea valorică a personalităţii este de fapt o faţetă a dimensiunii
culturale.
• Din perspectiva celor trei accepţiuni, personalitatea umană apare ca :
• Entitate bio-psiho-socioculturală, ca întreg, ca unitate
• Purtător şi executor al funcţiilor epistemice, pragmatice şi axiologice, ca fiinţă
care cunoaşte, acţionează şi valorizează, transformând astfel lumea şi pe sine
 Tipuri şi definiţii ale personalităţii
• Multitudinea definiţiilor creează mari dificultăţi în
realizarea unei abordări unitare a domeniului psihologiei
personalităţii, dar existenţa lor este justificată de marea
complexitate pe care o pune în evidenţă realitatea
personologică, astfel încât ea permite desprinderea
diverselor laturi care pot fi hipostaziate ca reprezentând
întregul în totalitatea lui.
• În lucrarea sa ”Structura şi dezvoltarea de personalitate”,
Gordon Allport a încercat să realizeze o sistematizare a
definiţiilor existente în literatura de personalitate la acea
vreme. El a grupat aceste definiţii în trei clase:
 
• 1. Definiţii prin efect extern
• 2. Definiţii prin structura internă
• 3. Definiţii de tip pozitivist
1.Definiţiile prin efect extern determină personalitatea în funcţie de
efectele pe care le produce asupra receptorilor externi, asupra celorlalţi
semeni, după impresiile pe care atitudinile şi conduitele unei anumite
persoane  influenţează stările şi sentimentele celor din jur.
Se iau în considerare modul de manifestare a personalităţii în exterior şi
efectele produse asupra comportamentelor altor oameni.
Personalitatea este suma totală a efectelor produse de un individ asupra
celorlalţi.
Personalitatea este stilul general al persoanei de interacţiune cu lumea.
Neajunsul acestor definiţii este acela că el multiplică profilele de
personalitate, întrucât cei din jur percep diferit o anumită persoană şi ar
rezulta că un individ are mai multe personalităţi, ori una din
caracteristicile definitorii ale personalităţii trebuie să o constituie
unitatea  şi integritatea sa.
2. Definiţiile prin structura internă se orientează în definirea
personalităţii pe conţinuturile şi trăsăturile interne care alcătuiesc
organizarea integrală a personalităţii. Aceste definiţii au fost împărţite
în două subclase:
• Definiţii de tip sumativ,  în care personalitatea se defineşte printr-o
simpla însuşire de componente sau de trăsături ( personalitatea este
suma globală a tuturor dispoziţiilor, impulsurilor, tendinţelor, dorinţelor
şi insinctelor biologice înnăscute ale individului, precum şi a
dispoziţiilor şi tendinţelor dobândite prin experienţă)
• Definiţii integrative sau structuraliste, care pun accentul pe
conexiunile interne dintre elementele componente şi pe existenţa unui
efect de emergenţă al acestor conexiuni, din care rezultă organizarea
calitativă specifică a personalităţii.
Vom prezenta în continuare câteva modele ale acestor definiţii:
Warren şi Carmichael: „Personalitatea este întreaga organizare mentală a unei fiinţe
umane în orice stadiu al dezvoltării sale. Ea îmbrăţişează fiecare aspect al caracterului
uman: intelect, temperament, abilitate, moralitate şi fiecare atitudine care s-a format în
cursul vieţii”
Ralpf Linton: „Personalitatea  este ansamblul organizat al proceselor şi stărilor
psihologice aparţinând individului”
Lechy: ”Personalitatea este o schemă unificată a experienţei, o organizare de valori care
sunt compatibile între ele.”
Huber: ”Personalitatea este ceva unic şi relativ stabil în individ care permite explicarea
conduitei lui în anumite situaţii.”
Eysenck: ”Personalitatea este organizarea mai mult sau mai puţin durabilă a caracterului,
temperamentului, inteligenţei şi fizicului unei persoane, această organizare determină
adaptarea sa unică la mediu.”
Stern: ”Personalitatea este o unitate multiformă dinamică.”
Neveanu: ”Personalitatea este un macrosistem al invarianţilor informaţionali şi
operaţionali ce se exprimă constant în conduită şi sunt definitorii pentru subiect.”
Mielu Zlate vorbeşte de laturi ale personalităţii, astfel:
1.Temperament 2. Aptitudini 3. Inteligenţă 4. Creativitate 5.
Caracter
3. Definiţii pozitiviste
Definiţiile pozitiviste pornesc de la afirmaţia că personalitatea, ca organizare internă, este un
mit; structura internă a personalităţii nu are cum să fie dezvăluită, ea fiind inaccesibilă
cunoaşterii ştiinţifice.
Ceea ce cunoaştem noi sunt doar rezultatele operaţiilor noastre de măsurare, iar acestea sunt
supuse conceptualizării şi interpretării teoretizante.
Ca urmare, definiţia personalităţii nu poate fi decât una care se circumscrie datelor
măsurătorilor şi constatărilor concrete pe care le efectuăm în cadrul unei anumite cercetări O
variantă extremă a pozitivismului o reprezintă interpretarea behavioristă a personalităţii, care
este definită ca „Ansamblul răspunsurilor individuale la mulţimea stimulilor externi sau
ansamblul operaţiilor pe care individul le efectuează asupra situaţiei externe sau asupra lui
însuşi pentru a se pune de acord cu această situaţie externă.
Pozitiviştii obiectează împotriva definiţiilor ce se axează pe structura internă a personalitaţii
care nu e accesibilă ştiinţei. Ceea ce se cunoaşte despre personalitate  sunt doar operaţiile şi
comportamentele pe care le face individual.
David McClelland spunea despre personalitate că este „conceptualizarea cea mai adecvată a
comportamentului unei persoane în toate detaliile sale pe care omul de ştiinţă o poate da la
un moment dat .”
O variantă extremă a pozitivismului este interpretarea behavioristă, conform căreia
„Personalitatea este ansamblul răspunsurilor individuale la mulţimea stimulilor externi sau
ansamblul operaţiilor pe care individul le efectuează  asupra situaţiei externe sau asupra lui
însuşi pentru a se pune de acord cu această situaţie externă”.
Allport nu consideră că  există definiţii corecte sau incorecte, ci definiţii ale unor termeni,
elaborate pentru un scop dat , spunând despre personalitate, adoptând o definiţie esenţialistă,
că este „organizarea dinamică în cadrul individului a acestor sisteme psihofizice care
Abordarea structural sistematică a personalităţii
stabileşte următoarele structuri ale personalităţii:

- subsistemul de orientare
- subsistemul bioenergetic
- subsistemul instrumental
- subsistemul relaţional-valoric şi de autoreglaj
- susbsistemul rezolutiv-productiv
-susbistemul transformativ-constructiv
 Subsistemul de orientare a personalităţii
în care încadrăm:
• - concepţia despre lume şi viaţă;
• - ansamblu de valori asimilate de individ;
• - idealul de viaţă;
• - imaginea de sine;
• - sistemul motivelor şi al intereselor, al
dominantelor afective diferenţiatoare, pentru
fiecare persoană
 
 Subsistemul bioenergetic al personalităţii
include:

- intercorelaţiile neurohormonale;
- -tipul somatic transmis individului prin zestrea
sa genetică;
- tipul de activitate nervoasă superioară;
- - temperamentul.
Subsistemul instrumental al personalităţii (aptitudinile)

arată ce poate face persoana, care este calitatea

răspunsului şi acţiunii sale asupra ambianţei.
Acest subsistem are în vedere:
• – nivelul de cultură;
• – gradul de dezvoltare a deprinderilor, priceperilor şi
obişnuinţelor;
• – nivelul aptitudinilor şi capacităţilor;
• – potenţialul creativ.
 Subsistemul relational valoric si de autoreglare a personalitatii
(caracterul)

• Trebuie sa avem în vedere că orice model are numai o valoare

orientativă, că elementele şi substructurile relevate sunt în general
umane, dar modul cum se interconectează ele, cum se integrează şi
ierarhizează, cum se instituie anumite dominante structurale şi
funcţionale – este individual, specific fiecăruia.
• Andrei Cosmovici, subliniind două dimensiuni fundamentale ale
caracterului – una axiologică, orientativ-valorică, alta executivă,
voluntară, afirma: „Caracterul este acea structură care exprimă
ierarhia motivelor esenţiale ale unei persoane, cât şi posibilitatea de
a traduce în fapt hotărârile luate în conformitate cu ele”. În opinia
lui Taylor caracterul este „ gradul de organizare etică efectivă a
tuturor forţelor individului”, însă conform lui Rohack A.A.,
caracterul este „o dispoziţie psihofizică durabilă de a inhiba
impulsurile conform unui principiu reglato”. P. Popescu-Neveanu
spune despre caracter că „este un sistem de atitudini proprii
subiectului, exprimate de el constant în comportament, având o
relevantă semnificaţie social-umană şi definindu-l individual pe
subiect din punct de vedere axiologic”.
 Subsistemul relational valoric si de autoreglare a personalitatii
(caracterul)
• În 1952 H. Pieron semnala în ,,Vocabular de psihologie” 4 definiţii ale
caracterului:
1. maniera obişnuită şi constantă de relaţie, proprie fiecărui individ
(Wallon)
• 2. individualitate psihologică (Dumas)
• 3.ansamblul, uneori sinteza dispoziţiilor stabile ale unui individ
(Burloud)
4. ansamblul tendinţelor afective care dirijează reacţiile unui individ la
condiţiile mediului în care el trăieşte (Heyer)
• Pentru Fr. Paulhan caracterul este ,,forma particulară a activităţii
mentale”, însă
Le Senne defineşte caracterul ca fiind ,,scheletul mental”, ,,armătura
mentală” a omului. Al. Rosca consideră caracterul ,,ansamblul
sentimentelor”, St. Zisulescu spune despre caracter că este ,,însuşirea
personalităţii luminată de intelect, susţinută de sentiment şi direcţionată
de voinţă spre a lua o atitudine faţă de realitate”, iar confrom lui Amitai
Etzioni „caracterul este muşchiul psihologic de  care este nevoie pentru
o conduita morală”.
 Subsistemul rezolutiv-productiv
• Subsistemul rezolutiv productiv are ca şi componentă principală
INTELIGENŢA. Câteva definiţii ale inteligenţei sunt:
• V. Oprescu spunea că „Inteligenţa se relevă ca o aptitudine intelectuală a
individului uman de a sistematiza şi apoi utiliza achiziţiile anterioare în
situaţiile problematice noi, modificând în mod necesar semnificaţia
funcţională a elementelor cunoaşterii în scopul realizării unui echilibru
optimal la situaţiile noi şi mereu variabile ale mediului”, însă M. Zlate
consideră că ”Inteligenţa apare ca o activitate a întregii activităţi mentale,
ca expresia organizării superioare a tuturor proceselor psihice, inclusiv a
celor afectiv-motivaţionale şi voliţionale”
• Conform lui Piaget, „Inteligenţa este forma superioară de adaptare prin
echilibrări progresive între operaţiile fundamentale ale intelectului
( asimilare şi acomodare )”, în timp ce Cosmovici susţine că ”Inteligenţa
este aptitudinea generală care contribuie la formarea capacităţilor şi la
adaptarea cognitivă a individului la situaţiile noi”
• Sperman vede inteligenţa ca fiind o aptitudine generală (factorul g)
combinată cu una specifică (factorul s), iar Thurstone consideră că
inteligenţa constă dinr-o serie de aptitudini diferite şi nerelaţionate.
• M.Golu, însă, defineşte inteligenţa ca fiind „o calitate specifică a
organizării mentale a omului, concretizata în capacităţile de disociere-
corelare-sistematizare-generalizare a proprietătilor semnificative ale
obiectelor din lumea externă şi a relaţiilor dintre acestea”
 Susbistemul transformativ-constructiv

• CREATIVITATEA este principala componentă a subsistemul transformativ-

constructiv. Câteva dintre definiţiile creativităţii sunt următoarele:
• Margaret Baden vede în creativitate realizarea de combinaţii originale în ideile
vechi, iar Al. Rosca spunea că „Creativitatea este ansamblul factorilor subiectivi şi
obiectivi care duc la realizarea de către indivizi sau de către grupuri a unui proces
original şi de valoare.
• H.Jaoni considera că ” Creativitatea este aptitudinea de a realiza ansambluri
originale şi  eficiente, pornind de la elementele preexistente.” , însă E. Limbas
susţine că” Creativitatea este capacitatea de a elabora soluţii inedite şi originale, de
a imagina răspunsuri la probleme.”
• În timp ce Guilford considera că între creativitate şi rezolvare de probleme nu
există nici o diferenţă, P.Popescu-Neveanu dă următoarea definiţie:”Creativitatea
presupune o dispoziţie generală a personalităţii spre om, o anumită organizare a
proceselor psihice  în sistemul de personalitate.”
• Componentele personalităţii interacţionează, se organizează şi se relaţionează
reciproc, se ierarhizează dând naştere unei structuri ce dispune de o arhitectonică
specifică. În existenţa concretă a individului ceeea ce contează este nu atât prezenţa
uneia dintre aceste laturi, nu atât gradul lor de dezvoltare cât modul în care se
structurează. De aceea, psihologia se centrează pe evidenţierea structurii
personalităţii, a relaţiilor reciproce existente între laturile şi componentele sale care
conduc, în plan psihocomportamental, la efecte diverse.
 Psihoterapia şi gratificarea trebuinţelor
 Discrepanţe între teorii şi rezultate

• Există diferite dezacorduri între şcolile de psihoterapie. Totuşi, un

psiholog va întâlni în activitatea sa clinică pacienţi vindecaţi de
reprezentanţi ai fiecăreia dintre aceste şcoli de gândire. La fel de
uşor se pot întâlni şi cazuri de eşec pentru fiecare şcoală de gândire,
ori, mai mult, medici şi psihiatrii fără vreun fel de pregătire în
psihoterapie care să vindece pacienţii. Se poate realiza o statistică a
acestor date, însă, trebuie acceptat că rezultatele terapeutice pot să
apară indiferent de teorie într-un anumit grad sau chiar în afara
oricărei teorii.
 
 

 
 Rezultate bune cu tehnici diferite

• Chiar şi între graniţele unei şcoli de gândire există

diferenţe mari de la analist la analist, nu numai în ceea
ce priveşte caacităţile în accepţiunea obişnuită a
cuvântului, ci şi în eficacitatea în vindecarea bolilor.
Unii analişti străluciţi, care aduc importante contribuţii
în scris şi la catedră, veritabili profesori şi formatori,
eşuează adesea în a-şi vindeca pacienţii. Iar alte
persoane care se bucură de un real succes în vindecarea
bolilor, poate nu au scris niciodată un articol în acest
sens, ori nu au făcut vreo descoperire. Un anumit grad
de corelaţie între capacităţile teoretice strălucite şi cele
de vindecare există, dar rămân de explicat excepţiile.
•  
 Personalitatea terapeuţilor

• De-a lungul istoriei au existat câteva cazuri

binecunsocute în care maeştrii unor şcoli de
gândire terapeutică, deşi extraordinar de
capabili ca psihoterapeuţi, nu au reuşit să
transmită învăţăceilor lor aceeaşi capacitate.
Dacă ar fi doar o problemă de teorie, iar
personalitatea terapeutului nu ar conta,
studenţii ar trebui să ajungă la fel de buni ca
profesorii lor sau chiar să-i depăşească.
 Ameliorarea fără „terapie”

• Se întâmplă adesea ca terapeuţii, indiferent de

orientarea teoretică, să discute pentru prima
oară cu pacienţii, iar la următoarea întâlnire
aceştia să dovedească o ameliorare a stării de
sănătate. Uneori, rezultatele terapeutice apar
fără ca terapeutul să spună măcar un cuvânt.
 Efectul terapeutic al experienţelor de viaţă
 

• În anumite cazuri, (nu prea grave sau foarte avansate),

experienţele de viaţă pot fi terapeutice în cel mai deplin
înţeles al cuvântului. O căsnicie reuşită, succesul într-
un serviciu adecvat, dezvoltarea unor bune relaţii de
prietenie, naşterea copiilor, confruntarea cu situaţii de
criză şi depăşirea lor, oricare pot produce schimbări
profunde la nivelul caracterului, înlăturând simptomele
de boală, chiar fără ajutor specializat. De fapt,
condiţiile bune de viaţă se numără printre agenţii
terapeutici supremi, iar psihoterapia tehnică are adesea
sarcina de a-l ajuta pe individ să profite de ele.
•  
 Tratamente nereuşite ale unor terapeuţi neprofesionişti
• În anii 1920-1930, pregătirea absolvenţilor de psihologie era limitată,
uneori până la sterilitate. Tinerii care veneau să studieze psihologie se
trezeau iniţiaţi într-o atmosferă stranie, ca de cult, în care îşi petreceau
marea parte a timpului studiind silaba fără sens şi peregrinările şobolanilor
albi prin labirinturi.

• Cu toate acestea, pentru nespecialist, psihologul rămânea psiholog, o ţintă

pentru marile întrbări despre viaţă, mai ales în oraşele mici, în care nu se
văzuse niciodată un psihiatru şi nu se auzise de psihanaliză. Şi totuşi,
aceste încercări pe bâjbâite dădeau uneori rezultate remarcabile, spre
uluirea totală a tinerilor psihologi.
 
• Cum se explică aceste fenomene? Prin teoria interpersonală a motivaţiei. În
toate cazurile citate mai sus, terapeutul era interesat de pacienţi, preocupat
de starea lor şi încerca să-i ajute, dovedindu-le astfel că sunt valoroşi,
măcar pentru o persoană din lume. Prin metodele utilizate în vindecarea
pacienţilor, terapeuţii le gratifică acestora trebuinţele primare.
Disponibilitatea de a asculta, lipsa mustrărilor, încurajarea sincerităţii,
acceptarea şi aprobarea chiar după dezvăluiri damnabile, bunătatea şi
blândeţea, sentimentul pacienţilor de a avea pe cineva de partea lor, toate
acestea îi ajută pe pacienţi să înţeleagă inconştint că sunt agreaţi, protejaţi
şi respectaţi.
 Piramida lui Maslow

Teoria ierarhiei nevoilor a fost elaborată de psihologul american

Abraham  Maslow. Maslow ierarhizează nevoile umane în
funcţie de prioritatea lor în cinci  categorii:
• Nevoile fiziologice sunt nevoile de bază ale corpului uman:
hrană, apă, somn, adăpost, etc. Ele sunt dominante atunci când
nu sunt satisfăcute la un  nivel acceptabil. În acest caz nici o
altă nevoie nu poate sta la baza motivaţiei.
• Nevoile de siguranţă  şi  securitate cuprind nevoia de
stabilitate, protecţie împotriva îmbolnăvirilor, a vătămărilor
fizice, a dezastrului economic, a factorilor ocazionali şi
imprevizibili, nevoia de structură, ordine şi lege. De obicei
nevoia de securitate este activă şi dominantă în cazuri
deosebite , cum ar fi războiul ,  epidemiile ,  catastrofele 
naturale ,  dezorganizarea  societăţii ,  crize economice,
nevroze, situaţii negative cronice.
Nevoile sociale sunt legate de natura socială a omului. Iniţial Maslow  s-a referit la ele ca
nevoie de dragoste şi apartenenţă. În această categorie intra şi nevoia de prieteni, de relaţii
agreabile cu cei din jur, nevoia de familie. Nevoile sociale se manifestă sub următoarele
forme:
Nevoia de afiliere se referă la dorinţa de a avea prieteni, colaboratori,  de a se asocia cu alte
persoane. Individul caută compania altor  persoane, fie în grupuri mici, informale, fie în
organizaţii formale.
Nevoia de afectivitate este o nevoie socială universală şi se manifestă în două direcţii: de la
individ spre alte persoane şi dinspre cei din jur spre individ.
Nevoia de cooperare este una din cele mai puternice nevoi umane şi  rezultă din nevoia de
afiliere. În cadrul organizaţiilor se manifestă mai ales prin munca în echipă.
Nevoia de stimă cuprinde două grupe de nevoi delimitate în funcţie de  unghiul de abordare
care poate fi intern sau extern. Din punct de vedere intern, nevoia de stimă cuprinde dorinţa
de putere, realizare, încredere, independenţă, libertate iar din punct de vedere extern dorinţa
de a avea reputaţie sau prestigiu, statut, faimă şi glorie, recunoaştere, demnitate, apreciere.
Satisfacerea acestor nevoi  duce la încredere în sine, conştientizarea valorii proprii,
sentimentul de a fi util  şi necesar în lume.
Nevoia de autorealizare (autoactualizare) este dorinţa unei persoane  de a se realiza ca o
personalitate unică în concordanţă cu potenţialul său şi în cadrul  limitelor  impuse  de 
realitate.  Satisfacerea  acestei  nevoi  permite individului să-şi realizeze
potenţialul, talentele şi capacităţile de care dispune, totodata va duce şi la creşterea
celorlalte nevoi.
Dacă nici o nevoie nu este satisfăcută, cele de la baza piramidei trebuie  satisfacute mai
întâi. După ce un nivel de nevoi a fost satisfăcut într-o măsură acceptabilă, poate deveni
operant următorul nivel. O nevoie odată satisfăcută încetează să mai fie motivatoare.
Nevoile de nivel superior, mai ales cele personale (stimă, realizare), sunt mult mai
puternice sub aspect motivaţional decat cele de nivel inferior şi efectul lor este mai
îndelungat.

Maslow susţine că pentru satisfacerea nevoilor de bază există anumite precondiţii. Fără
existenţa acestora nevoile nu pot fi satisfăcute. Ameninţările asupra existenţei acestor
condiţii acţionează ca şi cum ar fi ameninţată însăşi satisfacerea nevoilor. Din această
cauză mulţi autori includ cele două condiţii între nevoi, rezultând astfel o piramidă cu
şapte nivele. Cele două condiţii sunt:
Libertatea de exprimare şi investigare, care se referă la existenţa unor condiţii sociale
ce permit unei persoane să se exprime liber, să facă ceea ce doreşte, atâta timp cât nu
răneşte pe alţii, să investigheze, să caute informaţii, să se apere şi încurajează justiţia,
cinstea şi onestitatea.
Nevoia de a ştii şi a înţelege, care cuprinde dorinţa de a dobândi şi a sistematiza
cunoştinte despre mediu, nevoia de a-şi satisface curiozitatea, nevoia de meditaţie,
experimentare, explorare.
Aspecte specifice:

Nevoile sunt interdependente şi îşi găsesc exprimarea maximă în nevoia de

autorealizare, care apare pe măsura satisfacerii tot mai multor nevoi de pe nivelele
inferioare.
Nevoile de ordin  superior  nu acţionează în mod obligatoriu în ordinea ierarhiei lor.
La un moment dat pot fi active mai multe categorii de nevoi.
În plus, chiar Maslow a subliniat că ierarhia nevoilor nu trebuie privită rigid, deoarece
ordinea nevoilor poate varia de la o persoană la alta.
Ierarhia nevoilor depinde de personalitatea, mediul social-cultural şi succesele sau
eşecurile anterioare ale persoanei. De exemplu, pentru persoanele creative satisfacerea
nevoii de creativitate, parte a nevoii de autoactualizare, este mai importantă decât
satisfacerea oricărei alte nevoi. Creativitatea lor se manifestă nu ca nevoie de
autorealizare activată ca urmare a satisfacerii nevoilor de nivel inferior, ci ea este activă
şi în cazul în care nevoile de bază nu sunt satisfacute.
O alta cauză a răsturnării ierarhiei poate fi  satisfacerea unei categorii de nevoi pentru o
perioadă îndelungată după care nevoia va fi subevaluată. De exemplu, persoana care
niciodată nu a suferit de foame subestimează efectele nesatisfacerii nevoii de hrană şi
priveşte hrana ca ceva neimportant.
O nevoie nu trebuie să fie satisfăcută în proporţie de 100% pentru ca o altă nevoie să
  
Casriel
 Nevoi fundamentale

• Nevoile fundamentale ale fiinţei umane se reflectă în cele zece atitudini sănătoase. A practica aceste
atitudini sănătoase înseamnă a intra în contact cu vocea internă care ne guvernează. A revendica atitudinile
sănătoase pentru noi înşine înseamnă să renaştem, să accedem la o nouă identitate, cea reală. Cele zece
atitudini sănătoase care ne fac posibil accesul la noi înşine sunt:
• Eu exist.
• “Eu exist” este diferit de ”Eu supravieţiuesc”.
• ”Eu exist” înseamnă că locul meu e aici, că iau în stăpânire spaţiul meu, că aduc o contribuţie la valorile
lumii, că lumea devine un loc mai bun de a trăi datorită faptului că eu exist.
• Eu îmi ascult nevoile.
• Dacă nu pot accepta faptul că am nevoi, înseamnă că nu mă pot accepta pe mine însumi. Nevoia este o
plăcere. A-ţi împărtăşi nevoile este cel mai frumos cadou pe care îl poţi face celulilalt. Deci, ascultându-mi
şi acceptându-mi nevoile, eu mă ascult şi mă accept pe mine însumi.
•  Am dreptul
• Am dreptul să fiu eu, am dreptul să am atitudini specifice, fără să cer nimănui permisiunea pentru a fi ceea
ce sunt.
• Eu simt
• “Eu simt” înseamnă că am dreptul să am emoţii şi să le exprim, indiferent dacă celuilalt îi pasă sau nu,
dacă este de acord sau nu cu acest lucru. Exprimarea emoţiilor mele nu îl va răni pe celălalt şi nici pe mine.
Nu am nevoie să îmi ascund emoţiile.
• Eu însumi/însămi
 
• Este în regulă să fiu eu însumi, să-mi urmez propriul drum fără ca acesta să aibă legătură cu
ceea ce alţii şi-au dorit pentru mine (mama, tata sau prietenii). Este în regulă să fiu diferit, este
în regulă să fiu asemănător.
 
• Eu pot fi iubit/iubită aşa cum sunt
• Eu sunt o persoană pe care celălalt o poate iubi aşa cum este şi am acest drept; pentru asta nu
am nevoie să mă schimb, este dreptul meu să nu mă schimb. Nu am nevoie să fac lucruri
pentru a obţine iubirea celuilalt. Dacă celălalt nu mă iubeşte aşa cum sunt, acest lucru reflectă
gusturile sale, nu ceea ce sunt eu. Şi nu este necesar să fiu iubită de către toată lumea. Este
bine să ne păstrăm imaginea de sine.
• Dacă voi nu mă iubiţi aşa cum sunt, voi îmi spuneţi ceva despre gusturile voastre şi nu despre
mine.
• Exemplu: eu sunt cea mai bună îngheţată de ciocolată din lume. Dacă vouă vă place îngheţata
de vanilie şi nu vă place îngheţata de ciocolată, asta e. Eu rămân aceeaşi îngheţată de
ciocolată, cea mai bună din lume!

• Sunt suficient de bun/bună

• Înseamnă să accept că sunt în regulă, chiar dacă nu sunt perfect/perfectă. Nu am nevoie să mă
compar cu alţii.
 •Eu sunt puternic/puternică
Nu sunt nici fără resurse, nici fără speranţe. Îmi asum nevoile şi sentimentele, obţin
ce am nevoie şi mă protejez.
•Sunt responsabil/responsabilă de mine, nu de tine
Eu sunt responsabil de ceea ce sunt, eu sunt responsabil de împlinirea nevoilor
mele, nu oamenii din jurul meu şi nu mă aştept ca aceştia să îmi citească gândurile şi să
îmi împlinească dorinţele. Pot fi responsabil în faţa altora, dar nu responsabil de alţii.
Este în regulă să primeşti fără să ceri, dar nu este în regulă să te întristezi că nu ai
primit nimic din moment ce nu ai cerut nimic. Eu răspund de mine, nu de oamneii din
jurul meu.
•Întâi eu
Nu înseamnă “doar eu”. Fac ceea ce fac pentru mine, nu pentru voi, chiar dacă voi
sunteţi de accord sau nu cu asta.
EU îmi iau partea pe care o aduc şi TU parte pe care tu o aduci.
 Comportament conştient sau inconştient

• Exprimarea în formele sale cele mai pur este inconştientă sau

cel puţin nu pe deplin conştientă. De obicei nu suntem
conştienţi cum mergem, stăm, zâmbim sau râdem. Actele de
expresie care sunt conştiente – alegera hainelor, mobilei,
coafurii – sunt privite drept cazuri speciale, neobişnuite sau
intermediare. Dar comportamentul de confruntare cu situaţiile
este de obicei conştient. Cazurile când este inconştient sunt
considerate excepţionale sau neobişnuite.
 Comportamentul orientat sau neorientat spre scop

• Comportamentul de confruntare cu situaţiile are întotdeauna printre

factorii determinanţi impulsurile, trebuinţele, scopurile, obiectivele,
funcţiile sau ţelurile şi apare pentru a efectua ceva, cu un anumit
scop (plimbarea până la o anumită destinaţie, cumpărarea de
alimente, mersul la poştă pentru a trimite o scrisoare etc.). Termenul
confruntare cu situaţiile în sine (Maslow şi Mittelman, 1951)
sugerează intenţia de a rezolva o problemă sau cel puţin de a ne
ocupa de ea. Trimite deci la ceva dincolo de el, la trebuinţele
primare sau la cele imediate, la scopuri, la comportamentul
determinat de nesatisfacerea dorinţelor, dar şi la cel de urmărire a
obiectivelor.
• Comportamentul expresiv este în general nemotivat, deşi, fireşte, e
determinat. El pur şi simplu semnifică, oglindeşte, reflectă o stare a
organismului. Mai mult decât atât, cel mai des face parte din din
acea stare: prostia tonului, zâmbetul şi mersul sprinţar al omului
sănătos, aerul binevoitor al celor buni şi afectuoşi, frumuseţea unei
persoane plăcute la vedere, ţinuta ghemuită, tonusul scăzut şi
expresia de disperare a celui deprimat etc. Toate acestea sunt
neorientate spre scop. Sunt epifenomene.
 Comportamentul orientat sau neorientat spre scop

• Toate acestea sunt adevărate, însă trebuie luat în considerare conceptul de

exprimare motivată. O persoană mai sofisticată poate încerca să fie onestă,
graţioasă, bună sau chiar naivă. Mai mult, acceptarea de sine şi spontaneitatea se
numără printre realizările cel mai uşor de atins (la copiii sănătoşi) şi printre cele
mai dificil de atins (la adulţii preocupaţi de autoexplorare şi autoperfecţionare, în
special cei care au fost sau încă sunt nevrotici). Pentru a demonstra contradicţiile
(aparente) presupuse de conceptul de spontaneitate motivată, se pot enumera cel
puţin două exemple: cel al abandonului şi renunţării taoiste şi cel al încordării
muşchilor şi sfincterelor. Modul cel mai dezirabil de a dansa, îndeosebi pentru
amatori, presupune să fii spontan, fluid, să răspunzi automat ritmului muzicii şi
dorinţelor inconştiente ale partenerului. Dansatorii buni se pot abandona, devenind
instrumente pesive pe care muzica le modelează şi le cântă. Într-un mod foarte real
şi potrivit al cuvântului, pot deveni pasivi chiar dacă dansează până la extenuare.
Astfel de spontaneitate pasivă sau abandon voit poate oferi unele dintre cele mai
mari plăceri ale vieţii, ca atunci când te laşi rostogolit de valuri sau îi laşi pe ceilalţi
să îţi facă masaj. Însă puţini oamnei pot dansa atât de bine. Majoritatea îşi vor da
silinţa, vor primi îndrumări, se vor controla atent şi-şi vor propune scopuri, vor
asculta ritmul muzicii şi, printr-o alegere deliberată şi conştient, se vor adapta la el.
Vor fi nişte dansatori slabi, atât din punct de vedere al publicului, cât şi din cel
subiectiv, căci nu se vor bucura niciodată de dans ca de o experienţă profundă a
uitării de sine şi renunţării voite la deţinerea controlului.
 Comportamentul orientat sau neorientat spre scop

• Mulţi dansatori devin buni fără antrenament. Totuşi, educaţia poate ajuta şi aici. Individul trebuie să
„înveţe” să renunţe la inhibiţii, timiditate, voinţă, control, enculturare şi demnitate. („Odată ce te-ai
elibera de toate aparenţele, dorinţele şi poftele, abia atunci te vei mişca în virtutea impulsurilor
proprii, fără ca măcar să ştii că te mişti”, Lao-Tze).
• Despre oamenii aflaţi la nivelul exeminării naturii trebuinţei de actualizare a sinelui se poate spune
că acţiunile şi creaţiile lor sunt în foarte mare măsură spontane, sincere, deschise, de autodezvăluire
şi, ca atare, expresive („starea fără efort”, după cum spunea Arsani). În plus, motivaţiile lor se
schimbă în asemenea măsură la nivel calitativ şi se deosebesc atât de mult de trebuinţele obişnuite
de securitate, dragoste sau respect, că nici măcar n-ar mai trebui numite astfel.
• Dacă numim dorinţa de iubire trebuinţă, presiunea în direcţia actualizării sinelui ar trebui să fie
numită altfel decât trebuinţă, pentru că are numeroase caracteristici diferite. Iubirea, respectul etc. Ar
putea fi considerate calităţi exterioare care lipsesc organismului şi, deci, trebuinţe. Actualizarea
sinelui nu reprezintă o deficienţă ori lipsă în acest sens. Faptul că organismul are nevoie să fie
sănătos, aşa cum un copac are nevoie de apă, nu este intrinsec. Actualizarea sinelui înseamnă
dezvoltarea intrinsecă a ceea ce se află deja în organism sau, mai corect, a ceea ce este organismul în
sine. Aşa cum copacul are nevoie să-şi ia hrană, soare şi apă din mediul înconjurător, persoana are
nevoie de securitate, dragoste şi respect din partea comunităţii. Dar, în ambele cazuri, acesta este
punctul din care începe dezvoltarea individualităţii. Toţi copacii au nevoie de lumina soarelui şi toate
fiinţele umane au nevoie de dragoste şi totuşi, odată satisfăcute aceste trebuinţe elementare, fiecare
copac şi fiecare fiinţă umană încep să se dezvolte în felul lor unic, folosind aceste nevoi universale
în scopuri personale. Într-un cuvânt, dezvoltarea începe din interior, nu din afară şi, în mod
paradoxal, motivul cel mai înalt constă în a fi lipsit de motivaţie şi de străduinţă, adică a te comporta
pur expresiv. Deci, actualizarea sinelui este motivată de creştere, nu de deficienţă. Este o „a doua
stare de inocenţă”,o inocenţă înţeleaptă, o „stare fără efort”.
 Comportament învăţat sau spontan

• Comportamnetul ideal de confruntare cu situaţiile este în mod tipic învăţat, iar

comportamentul expresiv ideal este în mod tipic spontan. Nu trebuie să învăţăm să
ne simţim neajutoraţi, să arătăm sănătoşi sau să ne dezlănţuim furia, însă în mod
obişnuit trebuie să învăţăm cum să construim rafturi de cărţi, să mergem cu
bicicleta sau să ne îmbrăcăm. Acest contrast poate fi văzut clar în factorii
determinanţi ai reacţiei la testele de aptitudini, pe de o parte, şi la testul Rorschach,
pe de altă parte. De asemenea, comportamentul de confruntare cu situaţiile tinde să
dispară dacă nu este recompensat; cel expresiv persistă de obicei fără recompensă
sau întărire. Unul urmăreşte gratificarea, celălalt nu.
 
• Orice analiză completă a relaţiilor interpersonale va arăta că trebuinţele primare pot
fi satisfăcute numai interpersonal şi că satisfacerea acestor trebuinţe oferă
siguranţă, iubire, apartenenţă, sentimentul de valoare şi stima de sine. Trebuinţele
nu pot fi satisfăcute de munţi, copaci şi nici măcar de câini. Numai de la o altă
fiinţă umană putem primi respectul, protecţia şi iubirea care să ne satisfacă profund
şi numai unei fiinţe umane îi putem oferi pe deplin aceste lucruri. Acestea sunt
întocmai satisfacţiile pe care le căutăm într-o relaţie interumană bună, de orice fel
ar fi ea. Şi tot ele sunt condiţiile sine qua non pentru dezvoltarea pozitivă a fiinţei
umane, care reprezintă la rândul ei scopul ultim al tuturor psihoterapiilor.
 100 de căi spre automotivare
• Arnold Schwarzenegger nu era încă celebru în 1976, atunci când am luat masa cu el la Doubletree
Inn în Tucson, Arizona. Nimeni din restaurant nu l-a recunoscut.
• Nici eu nu ştiam cine e şi ce avea să devină. Am acceptat să-mi pterec ziua alături de el pentru că
trebuie – era o sarcină de serviciu. Şi, cu toate că am abordat întâlnirea cu o atitdine total neinspirată,
a fost până la urmă una de neuitat. La un moment dat, i-am pus o întrebare de rutină: „Acum, că v-
aţi retras din culturism, ce veţi face în continuare?” La care, cu o voce la fel de calmă de parcă mi-ar
fi povestit nişte planuri banale de călătorie, mi-a spus: „Voi deveni starul numărul unu al
Hollywood-ului”. L-am întrebat cum are de gând să devină vedeta numărul unu a Hollywood-ului.
„Voi proceda la fel ca în culutrism, mi-a explicat el. Trebuie să creezi o viziune a ceea ce vrei să fii,
iar apoi să trăieşti ca şi cum respectiva viziune ar fi deja adevărată”.
• I-am îndemnat pe oameni să să fie atenţi la faptul că Arnold a spus că trebuie să creezi o viziune. El
nu a spus că trebuie să aştepţi să primeşti din afară o viziune. Trebuie să o creezi. Altfel spus, să o
inventezi. Viziunea poate fi creată chiar în acest moment – mai bine acum decât mai târziu. O puteţi
schimba oricând dacă vreţi, ideea este să nu lăsaţi să treacă niciun moment fără să aveţi una. Fiţi
atenţi la felul în care foamea de a trăi acea viziune vă influenţează capacitatea de a vă automotiva.

• Fiica mea de 12 ani, Margery, a participat la un cenaclu şcolar de poezie, unde fiecare dintre colegii
ei trebuia să scrie un „poem-miniună” despre cât de grozavi erau ei.
• Trebuiau să inventeze lucruri neadevărate despre ei înşişi, lucruri care să îi facă să pară incredibil de
minunaţi. Mi-am dat seama, ascultând poemele, că acei copii realizau în mod neintenţionat o
versiune a ceea ce făcea Arnold pentru a-şi clarifica planurile de viitor. „Minţind” în privinţa lor, ei
nu făceau altceva decât să creeze o viziune a ceea ce vroiau să fie.
• Curând, veţi începe să puneţi la punct planurile necesare pentru a vă extinde împlinirile. Fără o
imagine a excelenţei eului dumneavoastră, nu puteţi trăi cu adevărat acest eu. Simulaţi-l până reuşiţi
să-l realizaţi. Minciuna va deveni adevărul însuşi.
 Rămâneţi concentraţi asupra premiului

• Cei mai mulţi dintre noi au tendinţa de a-şi pierde concentrarea în

viaţă datorită faptului că ne facem permanent griji, gândindu-ne la o
multitudine de posibilităţi negative. În loc să ne concentrăm asupra
punţii, ne preocupăm de tot ceea ce înseamnă posibilitatea de a
cădea de pe ea. În loc să ne concentrăm asupra scopurilor, ne lăsăm
distraşi de grijile şi spaimele noastre.
• Dar atunci când vă concentraţi aupra a ceea ce doriţi să obţineţi, acel
lucru va intra până la urmă în viaţa dumneavoastră. Dacă vă veţi
concentra pe faptul de a deveni o persoană fericită şi motivată, asta
veţi ajunge.
• Puteţi „înscena” întotdeauna o bătălie mai mare decât cea pe care
urmează să o susţineţi. Dacă trebuie să faceţi o prezentare în faţa
cuiva care vă porvoacă teamă, o puteţi exersa mai întâi în faţa cuiva
de care vă temeţi şi mai tare. Dacă aveţi ceva greu de făcut şi ezitaţi,
alegeţi ceva încă şi mai greu şi faceţi asta mai întâi.
• Fiţi atenţi la efectul pe care îl are asupra motivaţiei dumneavoastră
în ceea ce priveşte „adevărata încercare”.
 Simplificaţi-vă viaţa

• Unul dintre foloasele pe care le veţi trage dacă vă planificaţi în mod creativ viaţa
este acela că planificarea vă va permite să vă simplificaţi viaţa. Puteţi evacua,
reprograma şi elimina toate acele activităţi care nu contribuie la realizarea
scopurilor pe care vi le-aţi propus.
• O altă modalitate eficientă de a vă simplifica viaţa este aceea de a vă coordona
sarcinile pe care le aveţi de îndeplinit. Coordonarea vă va permite să atingeţi două
sau mai multe obiective în acelaşi timp.
• O abordare agresivă a zilei – cu ideea de a face fiecare zi mai simplă şi mai
eficientă decât ziua precedentă – vă permite să aruncaţi o privire asupra tuturor
sarcinilor pe care le aveţi de îndeplinit.
• În cartea ei, Brain Building (Formarea creierului), Marilyn Vos Savant recomandă
ceva similar ca modalitate de simplificare a vieţii. Ea ne sfătuieşte să alcătuim o
listă cu absolut toate sarcinile, oricât de mici, pe care ni le propunem, să spunem, în
timpul weekend-ului, iar apoi să le facem pe toate de-odată, în cadrul unei acţiuni
concentrate, extrem de palpitante. Un efort maniacal. Cu alte cuvint, ca să punem
laolaltă toate micile sarcini şi să facem din îndeplinirea lor o singură sarcină mare,
astfel încât să avem la dispoziţie tot restul weekend-ului pentru a ni-l programa aşa
cum dorim.
 Căutaţi aurul pierdut

• Când sunt fericit, văd fericirea şi în ceilalţi. Când sunt cuprins de

compasiune, văd compasiune şi în alţii. Când sunt plin de energie şi
speranţă, văd peste tot şanse şi oportunităţi. Însă atunci când sunt furios, îi
văd pe ceilalţi ca fiind excesiv de iritabili. Când sunt deprimat, remarc că
privirile celorlalţi sunt triste. Când sunt plictisit, întreaga lume mi se pare
cenuşie şi neatrăgătoare.
• Văd ceea ce sunt!
• „Când deschid ochii de dimineaţă, spunea Colin Wilson, ceea ce descopăr
este nu lumea, ci milioane de lumi posibile.”
• Avem tot timpul posibilitatea de a alege. Ce lume vrem să vedem astăzi?
Oportunităţile constituie aurul vieţii. Este tot ceea ce ne trebuie pentru a fi
fericiţi. Solul fertil în care prindem rădăcini ca persoane. Iar oportunităţile
sunt precum acele partcicule cuantice subatomice, care capătă existenţă
doar în mometul în care sunt văzute de către un observator. Oportunităţile
dumneavoastră se vor nmulţi atunci când vă veţi hotărî să le vedeţi.
 
 
 Apăsaţi pe toate butoanele

• V-aţi aruncat vreodată privirea în cabina unui avion, când v-aţi suit la bord? Acolo se află o
desfăşurare impresionantă de butoane, manete, comutatoare şi cadrane.
• Ce-ar fi dacă, suindu-vă la bord, aţi trage cu urechea la conversaţia celor din cabină şi l-aţi
auzi pe pilot spunându-i copilotului: „Joe, mai spune-mi o dată, ce fac butoanele astea?”
• Dacă aţi auzi aşa ceva, zborul n-ar mai fi deloc plăcut. Însă cei mai mulţi dintre noi îşi
pilotează viaţa în acest mod, fără să cunoască prea mult instrumentele cu care au de-a face. Nu
ne preocupăm să învăţăm unde se află propriile noastre butoane sau ceea ce pot ele să facă.
• De acum încolo, fixaţi-vă sarcina de a nota tot ceea ce vă declanşeaă butoanele. Notaţi ce
anume vă inspiră. Acesta este panoul dumenavoastră de control. Acele butoane controlează
întregul dumneavoastră sistem de motivare personală.
• Motivaţia nu trbuie să fie ceva accidental. De exemplu, nu aşteptaţi ore întregi ca un anumit
cântec să fie transmis la radio. Dacă există anumite cântece care vă dau o stare bună, adunaţi-
le pe o casetă, creaţi o casetă personală cu „cele mai mari hituri motivaţionale”.
• Puteţi folosi şi filmele în acelaşi fel. De câte ori nu aţi ieşit de la un film având un sentiment
puternic de inspiraţie şi fiind gata să cuceriţi lumea?
• Puteţi avea asupra lumii înconjurătoare mult mai mult control decât vă imaginaţi. Puteţi începe
prin a vă programa conştient să fiţi din ce în ce mai concentraţi şi mai motivaţi. Învăţaţi
comenziel de pe panoul dumneavoastră de control şi învăţaţi cum să apăsaţi pe propriile
butoane. Cu cât aflaţi mai multe despre modul popriu de funcţionare, cu atât vă veţi
automotiva mai uşor.
 Creaţi un jurnal de bord

• Nu ceea ce facem ne oboseşte, ci ceea ce nu facem. Sarcinile pe care nu le ducem la bun sfârşit ne obsesc şi
ne tracasează cel mai tare.
• La unul dintre seminariile motivaţioanle, un om mic de statură, ce părea să aibă în jur de 60 de ni, mi-a
spus: „Problema mea este că am impresia că nu tremin nimic niciodată.” A pus problema corect, ca fiind
una ce ţinea de convingeri. Îşi dorea un cuvânt fermecat, o frază magică, pe care să şi-o repete şi care să-i
spele creierul până la a-l transforma într-o altă persoană.
• „Cel mai bun mod de a vă modifica sistemul de convingeri este să modificaţi adevărul despre
dumneavoastră. Pentru a vă considera capabil de a duce lucrurile până la capăt, trebuie să începeţi prin a
ţine un jurnal de bord al sarcinilor îndeplinite cu succes”, i-am explicat.
• Şi-a cumpărat o agendă şi în capul primei pagini a scris: „Lucruri pe care le-am dus până la capăt”. În
fiecare zi îşi propunea să îşi fixeze mici scopuri şi să le îndeplinească. Acolo unde, în trecut, şi-ar fi pus
mâinile în sân şi ar fi lăsat treaba neterminată la primul ţârâit al telefonului, acum lăsa telefonul să sune
pentru a-şi putea termina treaba şi a o trece în jurnalul de bord. Cu cât nota mai multe lucruri acolo, cu atât
devenea mai încrezător în faptul că era din ce în ce mai capabil să ducă lucrurile până la capăt. Şi avea un
jurnal de bord pentru a o dovedi.
• Gândiţi-vă la cât de solidă era această nouă convingere a sa, în comparaţie cu ceea ce ar fi reuşit să
realizeze în această privinţă utilizând doar afirmaţii. Şi-ar fi putut şopti toată noaptea: „Sunt foarte capabil
să duc lucrurile până la capăt”, însă partea dreaptă a creierului său ar fi ştiut mai bine cum stau lucrurile şi
i-ar fi răspuns: „Ba nu, nu eşti”.
• Nu vă mai faceţi griji în legătură cu părerea pe care o aveţi despre dumneavoastră înşivă şi alcătuiţi un
jurnal de bord care să dovedească faptul că vă puteţi automotiva să faceţi tot ceea ce doriţi.
• Majoritatea oamenilor nu se consideră creativi, dar creativi suntem cu toţii.
• Nu trebuie să fiţi originali pentru a fi creativi. De fapt, câteodată este util să vă daţi seama că nimeni nu
este original. Până şi Mozzart a declarat că nu a scris în viaţa lui vreo bucată originală. Toate piesele sale
erau rearanjări ale unor vechi melodii populare.
Cu toate că Mozzart nu era original, el era creativ. Şi asta pentru că a reprezentat ceva atât de
neaşteptat.
Dacă aveţi credinţa că aţi fost creaţi după chipul şi asemănarea Creatorului dumneavoastră, atunci
rezultă, în mod necesar, că trebuie să fiţi creativi. Apoi, dacă doriţi să vă priviţi pe dumneavoastră
înşivă, ca fiind creativi, puteţi începe să cultivaţi creativitatea în tot ceea ce faceţi. Puteţi veni cu
tot felul de soluţii neaşteptate la povocările vieţii.
Unii dintre noi s-ar putea gândi că, în acest moment, sunt prea deprimaţi pentru a declanşa o nouă
cursă de motivare personală. Sau prea furioşi. Sau prea trişti din cauza anumitor probleme.
Însă Napoleon Hill insistă asupra faptului că acesta este cel mai potrivit moment din viaţă pentru a
învăţa cele mai neobişnuite reguli: „Există o regulă imbatabilă în privinţa controlului asupra
suferinţelor şi a dezamăgirilor şi aceasta constă în transformarea emoţionale în energie activă,
canalizată printr-o programare exactă şi eficientă a muncii. Este o regulă de neegalat”.
De îndată ce ne-am creat imaginea referitoare la ceea ce vrem să fim, „a ne planifica munca” este
următorul pas. Planificarea muncii are ca efect faptul că ne umplem în avans cu energia scopului
pe care vrem să-l atingem. Fără asta, suferim de o ciudată deficienţă manifestată prin dezordinea
intenţiei. Nu ştim încotro ne îndreptăm sau ce avem de gând să facem.
Pe vremea când eram instructor de formare profesională în cadrul unei companii, cu mulţi ani în
urmă, învăţam lumea să-şi eficientizeze la maxim timpul petrecut la birou. Ideea de bază era
următoarea: o oră de planificare economiseşte trei ore de execuţie.
Oricum, cei mai mulţi dintre noi consideră că nu au timp pentru această oră de planificare. Suntem
prea ocupaţi cu rezolvarea problemelor rămase de ieri (lucru cauzat tocmai de lipsa de planificare).
O întâlnire planificată cu grijă poate dura de trei ori mai puţin decât una prost sau deloc
planificată. O zi de muncă bine planificată poate dura de trei ori mai puţin decât una post sau deloc
planificată.
Săptămâna îmi aparţine într-adevăr. Munca la fel. Viaţa la fel.
Este imposibil să munceşti ştiind limpede ce ai de făcut şi încotro te îndrepţi, şi în acelaşi timp să
fii deprimat. Planificarea atentă a muncii vă va motiva să lucraţi mai mult, mai bine şi vă veţi face
mai puţine griji.
 Exerciţiu : În faţa oglinzii

• Se intră în sală şi ne aliniem, pe două rânduri, cu faţa la oglinzi. După aceea se comandă „la stânga” şi
fiecare pune mâinile pe umerii celui din faţă. Din această poziţie se face masajul umerilor celui din faţă,
apoi al cefei şi scalpului, timp de 10 minute.
• Urmează o întoarcere astfel încât cel care masează să fie masat de către cel care a fost în faţa lui. Se repetă
procedura ca în prima fază (10 minute).
• Urmează rotirea capului către dreapta, întâi încet şi apoi din ce în ce mai repede. Ne oprim şi conştientizăm
cum energia circulă de-a lungul spatelui şi pe coloana vertebrală. Acum rotim capul către stânga, întâi încet
şi apoi din ce în ce mai repede. Ne oprim şi conştientizăm din nou curgerea energiei pe spate şi de-a lungul
coloanei vertebrale.
• Urmează apoi gimnastica umerilor, care se efectuează ridicându-i şi coborându-i în contratimp. Ne
imaginăm că acest lucru generează un masaj eficient de-a lungul coloanei vertebrale. Din nou, ne
imaginăm că energia curge pe tot spatele şi de-a lungul coloanei vertebrale.
• Apoi ne aliniem pe două rânduri, în faţa oglinzilor, în aşa fel încât cel din spate să se poată vedea în
oglindă printre cei doi din faţa lui. Fiecare se priveşte în oglindă cu mare atenţie şi urmăreşte ce simte; nu
evităm să ne privim în ochi, dimpotrivă. Nu închidem ochii, chiar ne privim reflexia din oglindă, ne privim
pe noi înşine. Închidem ochii şi observăm ce simţim legat de această etapă a exerciţiului, care durează 10
minute.
• Apoi facem doi paşi înainte şi astfel ne privim în oglindă mult mai de aproape. Ne privim intens, cu dorinţa
de a afla ceva despre noi. Evităm să închidem ochii. După aceea, închidem ochii şi încercăm să
conştientizăm ceea ce simţim în urma efectuării acestei etape a exerciţiului, care de asemeni durează 10
minute.
• Ne depărtăm din nou, revenind la vechile locuri şi reluăm procedura privirii în oglindă, tot 10 minute.
• După aceste trei secvenţe ne aşezăm şi apoi, fiecare se duce în faţa oglinzii şi se adresează în monolog sau
în dialog lui însuşi, cel proiectat în oglindă, redescoperit prin tehnica privitului în oglindă.
 
 Învăţaţi să jucaţi un rol

• Viitorul nu este determinat de personalitatea dumneavoastră. De fapt, nici măcar propria personalitate nu
este determinată de personalitatea dumneavoastră. Nu aveţi în interior nimic de tipul vreunui cod genetic
care să determine ceea ce veţi fi. Sunteţi proiectanţii a ceea ce veţi fi. Felul în care acţionaţi este cel care
decide ce evţi deveni. Nu este vorba de felul în care arătaţi, ci de modul în care gândiţi. Veţi căpăta energie
şi inspiraţie, fiind personajul pe care vreţi să îl jucaţi.

• Leonard Nimoy (din Star Trek) povestea că a urmat un curs de actorie, întru-cât s-a gândit că îl va ajuta să
îşi depăşească teama de a vorbi în public. Însă a învăţat ceva mult mai preţios decât simpla tehnică de a fi
relaxat în faa unei mulţini. A învăţat că emoţiile sale personale sunt unelte de care se poate folosi, şi nu
forţe demonice. A învăţat că trăirile îi aparţin şi că le poate modela după voinţa proprie. Gândirea noastră,
conştientă, premeditată, are puterea de a ne controla emoţiile, iar sentimentele pe care le avem sun cauzate,
toate, de ceea ce gândim.

• „Am avut nevoie de o mare profesoară de actorie, Judy Rollings, şi de lungi chinuri cu scene greu de jucat
pentru a-mi putea plasa în sfârşit emoţiile sub controlul total al minţii. Am descoperit că mă pot motiva
gândind şi acţionaând ca o personă motivată şi că mă pot motiva singur gândind şi acţionând ca o persoană
deprimată. Prin exerciţiu, graniţa subţire dintre a juca şi a fi dispărea”, afirma actorul din Star Trek.
• Îi iubim pe marii actori pentru că intră cu totul în pielea personajelor lor. Actorii slabi sunt cei care nu pot
„fi” rolurile pe care le joacă şi, de aceea, nu reuşesc să ne convingă de realitatea personajelor lor.
• Şi totuşi, nu ne dăm seama că noi înşine pierdem aceleaşi ocazii în viaţă nereuşind să „fim” persoana pe
care vrem să o întruchipăm. Nu e nevoie de circumstanţe autentice pentru a fi acel personaj. E nevoie doar
de repetiţie.
• Încurajaţi-vă experimentele spunându-vă că nu vă interesează să faceţi decât lucruri distractive. Dacă nu
reuşiţi să vedeţi instantaneu în ce constă distracţia din cadrul unei activităţi, găsiţi o cale de a o crea
dumneavoastră înşivă. Odată ce o sarcină a devenit distractivă, aţi rezolvat problema automotivaţiei.
 
 Identificarea rolurilor : Victima , agresor sau salvator

• Etapa 1 ( 10 minute )- se descrie cadrul terapeutic , apoi pacientul

interpretează un rol , acela al agresorului .
• Etapa 2 ( 10 minute ) – o discuţie pacient – terapeut ( feed – back sau
orice)
• Etapa 3 ( 10 minute ) – partea de reparaţie – vorbeşte copilul agresat
( pacientul )
• În subconştient lucrurile se petrec într-un prezent continuu.
• Salvator înseamnă:
 
• Să faci în locul său şi să-l menţii pe celălalt dependent, împiedicându-l să
înveţe.
• Să preiei puterea asupra celuilalt, care devine astfel dependent sau să joci
rolul unui intermediar. Expresii din litaniile sfinţilor traduc această situaţie
într-un mod savuros: fecioara Maria – Mama salvării noastre eterne,
Ocrotitoare a tuturor celor suferinzi. Salvatorul are impresia că serveşte,
dar, fără a-şi da prea bine seama, agaţă Victima de el, o face dependentă şi
preia puterea asupra ei.
• Să-ţi proiectezi sentimentul de inferioritate asupra celuilalt, imaginându-ţi
că ar fi mai neajutorat decât este în realitate şi plansându-l astfel într-o
 Aprindeţi-vă dinamita adormită

• Henry Ford obişnuia să le spună colegilor săi că nu există lucru pe care ei să nu-l
poată face, cu condiţia să-l descompună în părţi mai mici.
• Iar când faceţi asta, amintiţi-vă să vă îngăduiţi ceva lentoare în abordarea primei
piese. Luaţi-o încet şi uşor. Pentru că nu contează cât de repede o faceţi. Ceea ce
contează este că o faceţi.
• Cele mai grle sarcini par să nu fie niciodată duse până la capăt. Simplul gând de a
face toată treaba dintr-odată, la un nivel înalt de energie, este de cele mai multe ori
prea descurajant pentru a permite apariţia automotivaţiei.
• Însă o metodă bună pentru a vă uşura eforturile şi a câştiga în motivaţie este aceea
de a acţiona ca şi cum aţi fi cea mai leneşă persoană de pe planetă. Acceptând
faptul că veţi face treaba lent, leneş, dispare acel gen de anxietate care ne împiedică
să ne apucăm de ea. De fapt, s-ar putea chiar să vă distraţi începând-o ca şi cum aţi
intra într-o comedie filmată cu încetinitorul.
• Paradoxul este însă că, cu cât începeţi mai lent ceva, cu atât mai repede veţi
termina. Când vă gândiţi pentru prima oară la ceva greu de făcut sau epuizant,
sunteţi extremi de conştienţi că, de fapt, nu doriţi câtuşi de puţin să faceţi acel
lucru. Imaginea mintală pe care o aveţi despre respectiva activitate, aceea că o veţi
îndeplini repede şi intens, nu este una fericită.
 Aprindeţi-vă dinamita adormită

• Gândul de a începe încet este un gând uşor. Iar ideea de a de a face

încet un anumit lucru vă permite să începeţi, propriu-zis să-l faceţi.
Astfel, ajungeţi să şi terminaţi ceea ce v-aţi propus.
• Alt lucru care se întâmplă atunci când vă apucaţi încet de un proiect
este că veţi căpăta viteză în activitate, în mod natural, fără să forţaţi.
Ritmul natural din interiorul dumneavoastră vă va pune în armonie
cu ceea ce faceţi. Veţi fi surprinşi de cât de repede va înceta
conştiinţa să forţeze activitatea, permiţând astfel subconştienului să
vă alimenteze cu energie.
• Aşa că nu vă grăbiţi. Începeţi la modul leneş. Foarte curând,
sarcinile dumneavoastă vor căpăta ritmul lent, dar persistent, al
acelui cântec hipnotic al lui Paul McCartney de pe albumul Red
Rose Speedway, „Oh Lazy Dynamite”.
• Aveţi dinamita în dumnevoastră. Nu trebuie să vă forţaţi să o
declanşaţi. Se aprinde la fel de bine la o simplă şi lentă scăpărare de
chibrit.
 Exerciţiu – Imaginea de sine, stima
 Faceţi o listă a vieţii dumneavoastră

• Nu ezitaţi să staţi niciodată singuri cu dumneavoastră şi să faceţi liste. Cu cât vă notaţi mai multe
lucruri, cu atât mai mult vă măriţi capacitatea de a vă hotărî propriul viitor. Circulă un mit nefericit
conform căruia listele transformă lucrurile în ceva meschin. Dar listele fac exact opusul: fac ca
lucrurile să capete viaţă.
• Am un prieten care şi-a făcut o listă cu toate lucrurile pozitive despre el care i-au venit în cap. A pus
pe listă toate caracteristicile şi realizările de care şi-a putut aminti şi de care era mândru. Îşi ţine tot
timpul lista în geantă şi spune că citeşte adesea din ea atunci când se simte deprimat.
• „Când văd toate acele lucruri notate şi le citesc, unul câte unul, mi se modifică toată atitudinea. Nu
mă mai simt descurajat. Mă simt bine”, spune el. Dacă aţi încercat vreodată să faceţi cumpărături
pentru un mare eveniment fără să aveţi o listă cu tot ce trebuie să cumpăraţi, ştiţi deja ce coşmar
poate fi. De ce nu aplică oamenii acelaşi principiu şi în viaţa lor? Mulţi pierd mai mult timp
planificând un picnic decât planificându-şi propria viaţă. Pentru că ei ştiu că dacă nu-şi fac o listă şi
uită tocmai chiflele pentru hot-dog, cineva îi va desconsidera.
• Dar nu e mai importantă viaţa decât un picnic? Începeţi prin a întocmi o listă cu toate lucrurile pe
care aţi vrea să le faceţi. Păstraţi lista undeva la îndemână, astfel încât să o puteţi găsi uşor pentru a o
completa. Apoi faceţi o listă cu prietenii dumneavoastră cu care vreţi să rămâneţi în relaţii apropiate
şi cu care vreţi să păstraţi în continuare legătura. Prietenia este atât de preţioasă, deci, de ce să uităm
de ea?
• Nu trebuie să aşteptaţi să ajungeţi celebri pentru a vă scrie alţii biografia şi istoria. Vă puteţi scrie
istoria pe măsură ce ea se desfăşoară.
• Iar când vă puneţi pe listă scopurile, vă scrieţi istoria în avans.
• Un scop capătă forţă atunci când e notat şi capătă din ce în ce mai multă forţă de fiecare dată când îl
notaţi. Ceea ce vă motivează cel mai mult în viaţă trebuie să fie scris de mâna dumneavoastră.
Oamenii caută prea adesea motivaţia în ceea ce au scris alţii. Dacă veţi deveni buni autori de liste,
veţi învăţa cum să vă automotivaţi citind ceea ce aţi scris dumneavoastră înşivă.
 Exerciţiu – Imaginea de sine, stima
 Bucuraţi-vă mai mult de ceea ce faceţi

• Există o imensă diferenţă între plăcere şi bucurie. Iar atunci când vă este absolut limpede
această diferenţă, vă veţi dezvolta mai rapid înspre o viaţă canalizată spre atingerea unui ţel şi
plină de energie.

• Mihaly Csikszentmihaly descrie cel mai bine această diferenţă în cărţile sale despre „val”,
starea psihologică în care intrăm atunci când timpul dispare şi suntem cu totul implicaţi în
ceea ce facem.

• Csikszent Mihaly distinge între ceea ce facem pentru plăcere (sex de rutină, mâncare, băutură
etc.) şi ceea ce facem cu bucurie. Bucuria este mai profundă. Bucuria presupune întotdeauna
punerea la lucru a unei abilităţi şi asumarea unei provocări. Deci, navigatul, grădinăritul,
pictura, bowlingul, golful, gătitul şi orice altă activitate care implică o abilitate şi o provocare
constituie bucuria.
• Oamenii care au limpede în minte această diferenţă fac astfel încât să introducă mai multă
bucurie în viaţa lor. Ei ating acea stare psihologică de fericire şi împlinire cunoscută sub
numele de „a fi pe val”. Cultivarea abilităţilor şi căutarea de provocări pentru punerea lor în
valoare este ceea ce te face să te bucuri de viaţă.
• O persoană cu o extraordinară capacitate de a-i inspira pe ceilalţi este Martha Stewart. Ea este
personificarea însăşi a ideii de bucurie. Revistele şi înregistrările ei celebrează gătitul,
grădinăritul şi, în general, abilităţile de bricotaj. Entuziasmul ei contagios faţă de lucrurile de
care se bucură şi pe care le împărtăşeşte şi altoar face din ea, în opinia mea, unul dintre eroii
de astăzi ai optimismului. Dacă simţiţi că aţi uitat cum să vă bucuraţi de propriul
dumneavoastră cămin, de grădina şi de bucătăria dumneavoastră, cumpăraţi una dintre casetele
ei şi luaţi inspiraţie de la ea.
• Vă puteţi creşte automotivarea învăţând să faceţi mai bine diferenţa între bucurie şi simplă
 Exerciţiu - Imaginea de sine

• Aşa cum o companie poate poate funcţiona mai eficient atunci când toate grupurile din interiorul său
cooperează şi lucrează pentru acelaşi scop, şi un individ poate funcţiona mai eficient atunci când fiecare
„parte” a sa cooperează cu celelalte. Această stare de acord poate fi obţinută prin controlarea schimbării la
anumite niveluri.
• Folosiţi acest model pentru a vă clarifica felul în care gândiţi despre dumneavoastră înşivă, despre echipa
dumneavoastră şi despre compania dumneavoastră. Începeţi prin a aplica modelul la propria persoană.
Schimbarea vine din interior; odată ce modelul nostru mental este în acord, suntem pregătiţi să facem faţă
mediului exterior, din jurul nostru.
• Nivelul scopului este descris uneori ca nivel al spiritualităţii. Înţelegând nivelul spiritual, înţelegem
conexiunile noastre cu sistemele mai cuprinzătoare. La acest nivel, ne putem da seama cu ce valoare
contribuim la acele sisteme mai mari din care facem parte. De exemplu, am putea spune că un sistem mai
mare din care facem parte poate fi oricare dintre următoarele:
• Familia noastră.
• Căsnicia noastră sau parteneriatul nostru.
• Echipa noastră.
• Comunitatea nostră.
• Compania noastră.
• Credinţa noastră.
• Lumea noastră.

• Scopul nostru trăieşte pin ceea ce suntem. Identitatea/misiunea defineşte sentimentul nostru de sine şi
conţine noţiuni care descriu ce credem despre noi înşine, propoziţii de genul „Eu sunt”
 Exerciţiu - Imaginea de sine
 Identificare

• „Eu sunt o persoană de succes.”

• „Sunt optimist.”
• „Sunt timid.”
• „Sunt pragmatic.”
 
• Sistemele noastre de convingeri şi valori sunt conturate de scopul şi identitatea noastră şi, invers, ele
sprijină ceea ce suntm şi ceea ce dăm.
 
• Convingerile noastre sunt pucte de vedere despre noi înşine, despre alţii şi despre situaţiile pe care le
considerăm adevărate. Sunt puncte de vedere emoţionale, nu bazate pe fapte:
• cred că, în general, oamenii sunt de încredere.
• Cred că pot să învăţ din orice experienţă pe care o am.
• Cred că nevoile clienţilor sunt esenţa afacerilor de succes.
• Cred că integritatea reprezintă cheia unei afaceri de succes.
 

• În cazul unei companii, acestea ar putea fi convingerile pe care se întemeiază organizaţia şi modul de
administrare al afacerii.
 Exerciţiu - Imaginea de sine
 Identificare
• În cazul unei companii, acestea ar putea fi convingerile pe care se întemeiază organizaţia şi modul de
administrare al afacerii.
• Convingerile funcţionează sub forma valorilor în funcţie de care luăm decizii tot timpul în viaţă.
Acestea sunt calităţile pe care le considerăm importante pentru felul în care ne conducem afacerea
sau viaţa. De exemplu:
• Onestitatea
• Francheţea
• Integritatea
• Distracţia
• Învăţarea
 
• „Toate călătoriile sunt, în cele din urmă, o excursie în timp şi în minte. Ca mulţi alţi oameni, am
convingerea că peisajele din natură sunt oglinda sau poate cheia peisajului nostru interior.”
Brian Keenan, Between Extremes (Între extreme)
 
 
• „Dă-i unui om un peşte şi îl hrăneşti o zi. Învaţă un om să pescuiască şi-l vei hrăni o viaţă întreagă.”
 
• „Oamenii au înlăuntrul lor toate resursele necesare pentru a obţine ceea ce îşi doresc.”
 Exerciţiu

• Se scrie “tată” pe tabla de lucru şi fiecare cursant scrie acele

atribute pe care le simte ca fiind potrivite pentru această
noţiune. Suma atributelor descrie portretul tatălui ideal al
acestui grup. Acelaşi lucru se poate face şi pentru noţiunea de
mamă. Acele atribute descriu nevoile noastre. Cerând
părinţilor aceste atribute, este puţin probabil ca ei să se
schimbe pentru nevoile noastre. Ştiind că în analiza
tranzacţională avem trei instanţe, respectiv copilul, adultul
responsabil şi părintele critic, identificăm din ce perspectivă
am scris atributele pentru părinţi (copilul din mine).
 Exerciţiu

• Ne îndreptăm către un coleg, observând care instanţă psihică

acţionează în el. Apoi, se întreabă: “Care este nevoia ta?”.
Se lucrează cu cinci colegi.
• 2. De câte ori am iniţiat o întrebare şi de câte ori am fost
întrebat,
• 3. În fiecare caz, ce instanţă a acţionat în mine (analiză
tranzacţională)
 
• Scopul exerciţiului :
• Care sunt nevoile noastre descoperite ( gestalt );
• De câte ori am iniţiat o întrebare şi de câte ori am fost
întrebat ;
• În fiecare caz, ce instanţă a acţionat în mine (analiză
tranzacţională)
 Exerciţiu– Locul nostru în familie .
Ritualul de trecere (exerciţiu colectiv )

• În general, părinţii suprapun copiilor propriile nevoi, tipare, lucru care marchează de multe ori
nefavorabil existenţa copiilor. De aceea este important ca la un moment dat „copiii”, orice vârstă ar
fi atins, să lase în urmă părinţii şi tiparele lor şi să devină chiar ei înşişi. Acest lucru se face în
comunităţile arhaice prin intermediul „ritualurilor de trecere”.
• Acum se efectuează „ritualul de trecere” astfel:
• În mijlocul clasei patru colegi simbolizează părinţii reali şi părinţii din imaginaţie (patternurile). Toţi
ceilalţi ne găsim în spatele „părinţilor reali”. Ritualul de trecere începe prin trecerea fiecăruia, la
momentul simţit ca potrivit, într-o poziţie situată între „părinţii reali” şi „patternuri”, conştientizând
efectiv lăsarea în urmă a „părinţilor reali”.
• Se observă că unii colegi cu foarte mare greutate reuşesc să se despartă de acest concept. În antiteză,
un alt coleg, în această parte a trecerii, împinge violent „mama reală” cu tot cu fotoliu, în spate,
numai după aceea simţind că a făcut „trecerea”.
• Urmează partea a doua a „ritualului de trecere” în care, fiecare în ritmul propriu, depăşeşte şi
„părinţii din imaginaţie”, „patternurile”, tiparele comportamentale moştenite de la părinţi. Şi acest
lucru decurge anevoios şi cu multe lacrimi, pentru unii dintre colegii noştri.
• După efectuarea completă a ritualului de trecere fiecare găseşte cuvântul său cheie care să
dovedească că a parcurs corect şi integral această procedură complexă (Eu sunt, eliberare, înălţare,
etc.).
• Urmează o scurtă pauză, după care fiecare împărtăşeşte în grup sau în cartel, ce a simţit în timpul
„ritualului de trecere”. O colegă, în urma gestului de împingere în spate a „mamei reale” are un in-
sight dureros, ea fiind mamă şi gândindu-se că poate şi copilul ei cândva va simţi şi va face figurativ
aşa ceva. Atenţie deci cum ne auto-implementăm în conştiinţele copiilor noştri.