Curs 1.

PERSONALITATEA, ACCEPŢIUNI ŞI DEFINIŢII

1.1. „Personalitatea”, concept necesar

Psihologia personalităţii - ca ramură specială a psihologiei şi ca domeniu
distinct de cercetare şi cunoaştere - s-a prefigurat abia după 1920.
Societatea a avut/are nevoie de un concept care să descrie totalitate trăsăturilor
care fac posibilă recunoașterea unui individ de-a lungul timpului și al multitudinii de
situații în care se manifestă omul. Practica a demonstrat că, indiferent de context și
vârstă, trebuie să rămânem recognoscibili (și noi chiar facem lucrul acesta).
Personalitatea descrie omul viu, concret, empiric, deci omul aşa cum este el
resimţit în afara noastră sau în fiinţa noastră. Aşadar personalitatea nu descrie omul
abstract, aflat în închipuirea noastră, ori omul idealizat - „fiinţă generică", ci omul aşa
cum există şi se manifestă el în viaţa curentă, cotidiană (nu ființa modală).
În calitate de concept, după cum exprima R. Meili, personalitatea este „obiectul
ultim şi prin urmare, cel mai complex al psihologiei".
În limbajul cotidian există sute si chiar mii de cuvinte care să descriu
personalitatea.
Începând din 1937, urmare a reuşitelor lui Gordon Allport, psihologia
personalităţii se constituie într-un domeniu particular al psihologiei. În prezent există
câteva paradigme care abordează personalitatea din diverse perspective
(complementare). Astfel psihologia personalităţii devine cadru de referinţă pentru
explicarea tuturor celorlaltor noţiuni din psihologie.

1
Persoana este o substanță specială de natură rațională (trad. noastră)
 Etimologic, termenul de personalitate derivă din latinescul persona, care
înseamnă „masca de personaj a actorului, din care s-a format cuvântul persoană" 2 În
această accepţiune, personalitatea poate fi privită ca parte a self-ului public.

1.2. Accepţiunile conceptului de personalitate

Dintr-o perspectivă foarte largă, putem defini personalitatea drept realitatea

complexă şi dinamică a fiecăruia dintre noi. Din multitudinea accepţiunilor noţiunii
de personalitate, M.Zlate (2009) selectează trei dintre ele, considerate ca fiind
esenţiale şi complementare, una în raport cu cealaltă: accepţiunea antropologică,
accepţiunea psihologică, accepţiunea axiologică.
Din perspectiva celor trei accepţiuni, personalitatea umană apare ca:
- entitate bio-psiho-socioculturală, ca întreg, ca unitate;
- posesor şi realizator al funcţiilor epistemice, pragmatice şi axiologice ,
omul este o fiinţă care cunoaşte, acţionează şi valorizează, transformând
astfel lumea şi pe sine;
- produs şi producător de împrejurări, omul nu doar asimilează, ci şi
creează, dirijează şi modifică mediile, ambianţele şi situaţiile sociale.

1.3. Precizări terminologice

În existenţa lui pe pământ, subiectului uman se prezintă ipostaze distincte,
astfel încât este util să definim conceptele de individ, individualitate, persoană,
personalitate, personaj care nu sunt sinonimi, pentru că în limba română nu există
sinonime perfecte. Astfel:
A. Individ Este unitatea biologică ce se afirmă atât în interdependenţa
funcţiilor şi organelor între ele, cât şi în relaţiile organismului cu mediul
său. Individ desemnează exemplarul singular - insul - dintr-o specie de fiinţe
(umană, animală, vegetală, etc.), care nu poate fi divizat fără a-şi pierde
specificul.

6
2
Benito, 2003, p. 58

7
 Este în întregime determinat biologic şi nu cuprinde note de diferenţiere
calitativă, fiind o noţiune aplicabilă tuturor organismelor vii (indiferent de vârstă şi de
nivelul de dezvoltare).
B. Individualitatea este ipostaza la care ajunge individul printr-un proces de
diferenţiere şi diversificare a organizării structural – funcţionale, obţinând o
organizare specifică, diferenţială, irepetabilă şi ireductibilă. Însuşirile
biologice se specializează, ierarhizează, integrează, căpătând astfel unele
note distinctive, originale.
Individualitatea reprezintă expresia individului diferenţiat în plan biologic şi
psihologic, total specifică omului, în ea omul particularizându-se şi dobândindu-şi
specificitatea.3
Elementul central al oricărei individualităţi îl reprezintă personalitatea.
C. Persoană este acea entitate psiho-socială, la nivelul căreia se realizează
interacţiunea dintre individual şi social.
Ea este determinată socio-cultural (statut, etnie, religie etc.) constituindu-se
doar prin interacţiunea omului cu mediul socio-cultural.
În timp ce individualitatea vizează caracteristicile care diferenţiază un individ
de altul, persoana nu poate fi înţeleasă decât în relaţie, atributele ei specifice fiind
date de interacţiunea cu mediul social.
Persoana este corespondentul în plan social al individului din plan biologic.
Persoana este individul luat în accepţiunea sa psihologică, deci cu viaţa sa
psihică constituită, superioară şi conştientă.
Noţiunea de persoană este aplicabilă doar omului, dar nu în general, ci doar
celui dezvoltat din punct de vedere psihic4.

3
Ca structură interioară, individualitatea - eul propriu - nu se identifică cu personalitatea care cuprinde
întreaga interacţiune a individului cu mediul şi prin urmare şi relaţiile interiorului său cu exteriorul, actuale
ca şi cele potenţiale - practic întreaga sa devenire.
4
Astfel, copilul mic este doar un candidat la dobândirea persoanei, iar în cazurile patologice când psihicul adultului se
destructurează, rămâne doar atributul de individ; de asemenea, semnificaţia peiorativă de „individ" exprimă intenţia de
a sublinia degradarea socială şi morală a persoanei devenită simplă fiinţă biologică.
 D. Personalitate desemnează în accepţiunea curentă persoana maximal
valorizată social (persoana plus o notă de valoare), ceea ce implică două
condiţii:
1. mai întâi a fi recunoscut ca valoare, ca o individualitate ce contribuie
semnificativ la viaţa socială şi,
2. a avea conştiinţa acestui conţinut valoros (se referă la fiinţa umană care
dobândeşte „personalitatea”).
Personalitatea reprezintă modul de a fi al persoanei, orice persoană având
personalitatea sa.
Dacă la nivelul persoanei, comportamentul este un rezultat al reflexiei, al
alegerii şi deciziei, personalitatea constă/rezultă dintr-un stil comportamental.
În sens strict psihologic/științific, personalitatea este o construcţie teoretică
(abstractă) elaborată de psihologie în scopul înţelegerii şi explicării modalităţii de
fiinţare şi funcţionare al persoanei.
Ea reprezintă modul specific de organizare a trăsăturilor şi însuşirilor
psihofizice şi psihosociale ale persoanei. Este o sinteză (unitate) bio-psiho-socio-
cultural-istorică ce contribuie la adaptarea originală a individului la condiţiile
mediului natural şi mai ales social.
E. Personaj reprezintă exteriorizarea persoanei prin
comportament. Acest concept are două accepţiuni strâns legate între
ele:
1. manifestare în afară, în comportament a persoanei şi personalităţii;
2. pe de altă parte, personajul ca „persoană în rol", omul interpretat
ca un rol social (fiecare om poate juca mai multe roluri înseamnă
că el se manifestă prin mai multe personaje).
În limbajul comun, vocabula „personalitate” este foarte frecvent folosit,
oamenii înţelegând prin acesta individul de excepţie, creator în domeniul ştiinţei,
tehnicii sau artei.
 În limbaj psihologic însă „ personalitatea este o calitate, pe care o poate dobândi
virtual orice individ într-o etapă a dezvoltării sale şi anume în perioada adolescenţei
avansate - întrunind anumite atribute caracteristice"5.

1.4. Definirea personalităţii

Termenul de personalitate este utilizat cu nuanţe semantice diferite în filosofie,
etică, sociologie, pedagogie, accepţiunea cea mai largă oferind-i-o, însă psihologia,
domeniu în care s-au inventariat peste 100 de definţii6.
Subliniind că toată lumea ştie ce este personalitatea dar nimeni nu poate să o
descrie, G. Allport (1991) clasifică definiţiile personalităţii, după criteriul
conţinutului, în trei grupe: definiţii prin efect extern (biosociale), definiţii prin
structură internă (care deplasează centrul de gândire spre interioritatea individului) şi
definiţii pozitiviste (formale, care au apărut ca reacţie împotriva celor structuraliste):
a. Definiţii prin efectul extern potrivit cărora personalitatea este „suma totală a
efectului produs de un individ asupra societăţii; deprinderi sau acţiuni care
influenţează cu succes alţi oameni; răspunsuri date de alţii unui individ considerat ca
stimul; ce cred alţii despre tine" (Allport, p. 35).
Cei care definesc personalitatea din această perspectivă se apropie foarte mult
de accepţiunea sociologică a acesteia, ca deţinătoare a unui set de rol-statusuri. Ex.:
P. Gray susţine (apud Zlate, 2000, p. 240) că personalitatea este „stilul general al
persoanei de interacţiune cu lumea, în special cu alţi oameni" sau Smith, Nolen-
Hoeksema, Fredrickson şi Loftus (2005) - personalitatea cuprinde o „serie de pattern-
uri distincte şi caracteristice de gândire, emoţii şi comportamente care alcătuiesc
stilul personal al unui individ de a interacţiona cu mediul fizic şi social”. Dar
„definiţiile în funcţie de efectele externe confundă personalitatea cu reputaţia; şi
cineva poate avea mai multe reputaţii" (Allport, p. 36).
b. Definiţii prin structura internă - privesc personalitatea ca o entitate obiectivă,
care are propria sa istorie şi propria sa existenţă. W. Stern, amintit de Allport,

5
Radu, 2002, p. 19
6
McClelland, apud Dicţionar de Psihologie socială, 1981
vorbeşte despre personalitate ca unitate multiformă dinamică, nimeni însă nu
dobândeşte o unitate perfectă ci tinde doar spre acest scop (ex. P. Janet). Sunt definiţii
de tip „omnibus" sau „sac de cârpe" care introduc în conţinutul personalităţii o
multitudine de elemente, de la dorinţe şi impulsuri, până la tendinţe dobândite prin
învăţare şi experienţă. Un exemplu menţionat de Allport este M. Prince după care
personalitatea este „suma totală a tuturor dispoziţiilor, impulsurilor, tendinţelor,
dorinţelor şi instinctelor biologice ale individului, precum şi a celor dobândite prin
experienţă". Byrne, în 1966, defineşte personalitatea ca o combinaţie a tuturor
dimensiunilor, relativ durabile şi diferenţelor individuale care pot fi măsurate; la R.
Linton (1968) personalitatea devine agregat organizat de procese şi stări psihologice
aparţinând individului.
Definiţia formulată de G. Allport în 1937, devenită celebră, este tot în termeni
de structură internă: „personalitatea este organizarea dinamică în cadrul
individului a acelor sisteme psiho-fizice care determină gândirea şi
comportamentul său caracteristic" (1981, p. 40).
Conceptele din această definiţie sunt următoarele:
- organizare dinamică relevă faptul că personalitatea este în continuă schimbare, ea
devine mereu, păstrându-şi totuşi identitatea7. Termenul de organizare implică însă
şi procesul invers, cel de dezorganizare, prezent mai ales la pesoanele anormale;
- sistem psiho-fizic este o expresie care „ne aminteşte că personalitatea nu este nici
exclusiv mentală, nici exclusiv nervoasă"8.

- gândire şi comportament constituie o „etichetă pentru a desemna tot ceea ce poate

un individ să facă"9, pentru a se adapta mediu; „comportamentul şi gândirea
înlesnesc atât supravieţuirea cât şi creşterea";
- caracteristic exprimă faptul că gândirea şi comportamentul sunt unice,
individuale, specifice persoanei.

7
Această idee a fost preluată de Allport de la filozoful grec Heraclit, care spunea că nimic nu este ci totul devine; sau
nu te poţi spăla de doua ori în apele aceluiaşi râu (apud Hergenhahn şi Olson, 1999).
8
Allport, 1981, p. 40
9
Noi am spune mai precis: „conduită”.
c. Definiţii pozitiviste care accentuează asupra a ceea ce putem cunoaşte despre
personalitate, "adică operaţiile noastre". O definiţie tipică a dat în acest sens D.
McClelland 195110 "personalitatea este conceptualizarea cea mai adecvată a
comportamentului unei persoane în toate detaliile sale, pe care omul de ştiinţă o poate
da la un moment dat".
*
* *
În prezent, există încă o preocupare vie de a cerceta definitoriu personalitatea
omului. Definiţiile actuale îşi propun să o descrie atât în sens restrictiv cât şi în sens
larg.
A. Lieury în 1990 observă că personalitatea poate fi definită în sens restrictiv
descriind doar aspecte afective şi sociale, adică temperamentul şi caracterul, în ideea
că indivizii au o manieră destul de stabilă de a se comporta în situaţii sociale. O
asemenea definire a personalităţii întâlnim la o serie de psihologi între care: N.
Silamy care apreciază că aceasta este constituită din caracteristici noncognitive,
centrându-se mai ales pe cele emotive şi nonemotive, pe structuri semnificative ale
comportamentului şi pe activităţile voinţei.
În sens larg personalitatea se referă la ansamblul tuturor caracteristicilor
individului, începând de la cele senzorio-motrice, cognitive, aptitudini sau interese,
emotive, aptitudini speciale pană la valorile care depind de societate (Lieury, 1990).
În această accepţiune, personalitatea apare ca un compozit de factori genetici,
culturali-situaţionali, de învăţare, schimbări personale, mecanisme inconştiente,
procese cognitive şi trăsături (Hergenhahn şi Olson, 1999). Astfel conceptul de
personalitate descrie pe de o parte ce au oamenii în comun, cu ce echipament vin pe
lume, iar pe de altă parte ceea ce îi diferenţiază ca urmare a influenţelor socio-
culturale.

10
apud Golu, 2002, p. 657
 Prin urmare „personalitatea” din această perspectivă, apare ca individ uman
privit sub aspectul dezvoltării sale depline şi unitare a însuşirilor sale spirituale şi al
unităţii rolurilor sociale.
Pentru a reduce într-o oarecare măsură diversitatea definiţiilor, J. Bermudez
198611 sugerează următoarea grupare:
1.Definiţii aditive sau ómnibus în care personalitatea este văzută ca sumă a tuturor
caracteristicilor pe care le posedă un individ şi care îl definesc. Exemplificatoare este
definiţia dată de A. Roşea, personalitatea este o „îmbinare unitară non-repetitivă a
însuşirilor psihologice care caracterizează mai pregnant şi cu un mai mare grad de
stabilitate omul concret şi modalităţile sale de conduită" 12. Aceste însuşiri ale
personalităţii sunt aptitudinile, temperamentul şi caracterul.
2. Definiţii integrative sau configuraţioniste pun accentul pe caracterul organizat şi
structurat, dinamic şi evolutiv al personalităţii: „personalitatea este un sistem
hipercomplex, cu autoorganizare, determinat biologic şi socio-cultural, cu o dinamică
specifică, individualizată" (Golu, 1972); „structură complexă implicând un ansamblu
de substructuri şi funcţionând sistemic" (Creţu, 1987). Personalitatea este văzută ca
un sistem deschis către mediul socio-istoric, considerat a fi un macrosistem.
3.Definiţii în termeni de adaptare relevă faptul că personalitatea este un ansamblu
organizat şi integrat de caracteristici individuale care determină adaptarea la mediu.
O asemenea definiţie oferă şi Eysenck (1953), care subliniază că personalitatea este
organizarea mai mult sau mai puţin durabilă a caracterului, temperamentului,

11
apud Benito, 2003
12
Roşea, 1976, p. 466
inteligenţei şi fizicului unei persoane, această organizare determină adaptarea sa
unică la mediu. În domeniul psihologiei dezvoltării, pentru J. Santrock (2002)
„personalitatea se referă la gândurile distincte, emoţii şi comportamente specifice ce
caracterizează căile de adaptare a individului la mediul său".
4. Definiţii care subliniază caracterul distinct al persoanei, identificând
personalitatea cu ceea ce are ea esenţial, distinct, constituind baza stabilirii
diferenţelor dintre indivizi: "disponibilităţi generale şi caracteristici pe care le
exprimă o persoană şi care conturează identitatea ei specifică" (Şchiopu, 1997);
"acele idei care ne evocă pe noi în cel mai înalt grad, consistenţa cunoaşterii,
cauzalitate internă şi distinctivă" (Hansenne, 2003).
Marius Drugaş susţine în 2006, că personalitatea poate fi definită ca „un sistem
structurat şi ierarhizat, dinamic şi evolutiv, constituit din subsistemul biologic,
subsistemul psihic, subsistemul socio-cultural, care asigură individului o adaptare
unică, originală la mediu”13. Fiind un sistem, personalitatea capătă caracteristici
distincte derivate din abordarea sistemică: auto-organizare, emergenţă, reorganizare,
tranziţie, reactivitate, stabilitate etc.
În ce ne priveşte putem susţine că personalitatea este un sistem dinamic şi
evolutiv, constituit din acţiunea comună a subsistemului biologic, a subsistemul
psihic şi a subsistemului socio-cultural, astfel încât să poată fi conturată identitatea
specifică a individului, făcându-l recognoscibil pe parcursul existenţei sale şi
prilejuindu-i o adaptare originală la mediu.
Fiecare are o personalitate unică, compusă dintr-o multitudine de caracteristici
diferite, care rămân stabile o anumită perioadă de timp, în mare măsură pe toată
durata maturităţii.
Carver şi Scheier (2000) sistematizează ideile despre personalitatea astfel:
- personalitatea este organizare şi nu juxtapunere de piese diferite;
- personalitatea este un proces dinamic în interiorul individului;
- personalitatea este un concept psihologic ale cărui baze sunt fiziologice;

13
Marius Drugaş în Bonchiş, E., Drugaş, M., Trip,S., Dindelegan,C., 2006, p. 15.
- personalitatea este forţa internă care îl determină pe individ să se comporte într-un
anume fel;
- personalitatea este constituită din pattern-uri de răspunsuri recurente şi consistente;
- personalitatea se relevă în direcţii diferite: comportamental, gândire, sentimente.
 Curs 2. ABORDĂRI SI MODELE ALE PERSONALITĂŢII

În mod tradiţional, teoreticienii personalităţii au afirmat că personalitatea este

stabilă şi consistentă de-a lungul timpului şi relativ indiferent de situaţii.
Teoriile asupra personalităţii încearcă să descrie esenţa, originalitatea şi unicitatea
personalităţii, oferă explicaţii şi clasificări privind originea, structura, dinamica şi
manifestările comportamentale ale acesteia.
Din păcate, niciuna din teoriile prezentului privind personalitatea nu explică
integral personalitatea. Pentru a facilita o eventuală sinteză a lor, se consideră mai
eficientă analiza comparativă a teoriilor personalităţii.

2.1. Abordarea biopsihologică

Bazele biologice ale personalităţii au fost recunoscute încă din cele mai vechi
timpuri. Hipocrate (460 - 377 î.e.n.), pune bazele viziuni biologice asupra
personalităţii, care a fost apoi preluată şi dezvoltată de medicul Galen (130 - 200
e.n.). Aceşti gânditorii antici susţineau că temperamentul (considerată starea
emoţională predominantă a unei persoane) provine din predominanţa fluidelor
corpului pe care le-au denumit umori. Astfel, au asociat sângele cu jovialitatea, buna
dispoziţie, veselia, deci cu tipul sangvinic, apoi flegma au asociat-o cu
temperamentul calm, flegmatic; au hotărât că bila neagră este indicator pentru
temperamentul melancolic, cu tendinţe şi predispoziţii depresive, iar cea galbenă
reprezintă dovada unui temperament coleric, iritabil.
Mai târziu, psihiatrul german Ernst Kretschmer (1888 - 1964) a efectuat în 1925
măsurători asupra fizicului a sute de pacienţi bolnavi mintal şi a găsit o legătură între
aspectul slab şi schizofrenie, ori între fizicul grăsuţ, bine făcut şi bolile maniaco-
depresive.
William Sheldon (1898 - 1977), a formulat şi el teoria constituţională a
personalităţii. Acesta a identificat trei tipologii fizice pe care le-a denumit
somatotipuri. În viziunea sa, ectomorful are un fizic slab, fragil; mezomorful este cel
atletic, musculos, puternic; endomorful are un aspect grăsuţ, plinuţ.
Astăzi abordării biopsihologice sunt interesate mai degrabă de legătura dintre
ereditate şi personalitate.

2.2. Abordarea psihanalitică

Abordarea psihanalitică a personalităţii poate fi considerată o succesoare a
abordării biopsihologice.
O idee centrală pe care a utilizat-o Freud pentru a explica originile
personalităţii a fost conceptul de libido, pe care l-a considerat o energie vitală
generală, motivantă. Psihanalişti susţin prevalenţa inconştientului în determinarea
personalităţii. Comportamentul este considerat doar o manifestare externă, de
suprafaţă a personalităţii, înţelegerea personalităţii cuiva se poate face prin
descifrarea înţelesurile simbolice ale comportamentului său şi prin sondarea
profunzimile inconştientului.
A. Teoria psihosexuală (Sigmund Freud, 1856 - 1939)
Psihanaliza consideră personalitatea ca pe un „aparat psihic" organizat după un
model ierarhic stratificat, ierarhic, format din instanţe specializate funcţional:
incoştientul şi inconştientul.
- Euleste instanţa conştientă a aparatului psihic al persoanei, sediul
experienţelor individului; este mediatorul intereselor persoanei. Eul se realizează prin
sinteza perceptivă a lumii exterioare.
- SupraEul este sediul „conştiinţei morale", locul unde se formează
aspiraţiile şi idealurile persoanei. SupraEul provine din asimilarea
interdicţiilor parentale şi a celorlaltor forţe represive (sociale de pildă) care-
şi exercită acţiunea asupra individului în cursul dezvoltării sale.
- Inconştientul se află în zonele de profunzime ale sistemului psihic uman şi
se orientează predominant asupra propriei fiinţe, exprimând-o direct prin
 porniri instinctuale, pulsiuni, trebuinţe, stări afective, gânduri ascunse,
fantasme abisale. El are un rol de asigurare a unităţii Eu-lui, este principalul
depozitar al informaţiilor şi al tensiunilor motivaţionale care, prin
organizare psihică, participă la evoluţia conştiinţei.
B. Psihologia analitică (Carl Gustav Jung, 1875 - 1961)
Deşi Freud considera libido-ul de natură esenţialmente sexuală, Jung (şi Adler), l-
au considerat mai curând drept o expresie a vieţii înseşi, decât a sexualităţii. In
concepţia lui Jung, personalitatea (sau psihicul) este constituită din trei straturi
(sisteme) intercorelate: conştientul, inconştientul personal şi inconştientul colectiv .
a. Despre Conştient Jung spunea că reprezintă „punerea în relaţii a
conţinuturilor psihice cu Eul; există conştiinţă în măsura în care ea este
percepută ca atare de Eu" (C.G. Jung).
Eul nu este identic cu totalitatea psihicului, de aceea Jung diferenţiază Eul
de Self, afirmând că: ,,Eul este doar subiect al conştientului meu, pe cand
Selful este subiect al întregului meu psihic, inclusiv al celui inconştient".
Astfel, conştientul denumit Eu (Ego) se referă la procesele şi funcţiile
psihice de care un individ este direct conştient .
b. Inconştientul personal este similar conceptului freudian.
c. Inconstientul colectiv reprezintă stratul comun tuturor indivizilor, iar
materialul conţinut în inconştientul colectiv este cel mai profund şi mai
inaccesibil al psihicului, nedevenind niciodată conştient. El este rezultatul
eredităţii. Şi este alcătuit dintr-o serie de conţinuturi impersonale, din
imagini ancestrale (reziduuri psihice ale dezvoltării umane) depozitate în
psihicul uman şi de care individul nu este direct conştient.
Găsind drept criteriu direcţia majoră de orientare a energiei psihice, Jung
diferenţiază oamenii în două tipuri psihologice fundamentale: tipul extravertit şi tipul
introvertit.
Extravertiţii apreciază în mod deosebit dinamismul vieţii practice şi
circumstanţele externe, fiind de aceea mai sociabili, comunicativi şi uşor adaptabili,
vioi şi expresivi, introvertiţii se îndepărtează lumea obiectivă pentru a se concentra
asupra psihicului propriu, de unde tendinţa de izolare, de închidere în sine.
Totuşi cele două tipuri nu constituie două categorii fundamental diferite ele se află
în fiecare om, la unii predomină una, la alţii cealaltă.
C. Psihologia individuală (Alfred Adler)
Pentru Adler dezvoltarea personalităţii este condiţionată de factorii
socioculturali, accentuând importanţa influenţelor educative (familie, societate) în
formarea Eului.
Pentru Adler elementul esenţial care descrie personalitatea este motivaţia,
analiza şi înţelegerea personalităţii fiind echivalente cu identificarea cauzelor, a
motivaţiei comportamentelor umane. El propune două concepte primare:
a) sentimentul de inferioritate; " A fi om înseamnă a poseda un sentiment de
inferioritate care reclamă în mod constant compensarea sa" (A. Adler).
b) complexul de inferioritate : apare atunci când compensarea sentimentului de
inferioritate eşuează.
Adler acordă o deosebită importanţă "stilului de viaţă" care se fixează înaintea
vârstei de 5 ani, orice atitudine a individului faţă de lume depinzând de mica sa
copilărie. Stilul de viaţă asigura consecvenţa personalităţii.
În funcţie de caracteristicile predominante ale stilului de viaţă, A. Adler identifică
patru tipuri de personalitate: dominant, dependent, evitant şi social

2.3. Abordarea dispozitională

Din abordarea dispoziţională a personalităţii (care ia în considerare
caracteristicile personale ale oamenilor) fac parte atât teoria tipurilor (ca rezultat al
analizei factoriale a personalităţii) cât şi teoria trăsăturilor.
A. Teoria tipurilor (analiza factorială a personalităţii)
Cea mai influentă teorie dispoziţională a prezentului este teoria celor 3 factori
ai personalităţii elaborată de Hans Jürgen Eysenck (1916 -1997), psiholog englez de
origine germană.
 Având convingerea că singura modalitate de cunoaştere a oamenilor din
perspectivă ştiinţifică este prin analiza dovezilor obiective, Eysenck a utilizat
tehnicile de analiză factorială în identificarea tipurilor. Astfel a descoperit 3
dimensiuni ale personalităţii: neurocisim (N), psihoticism(P) şi extraversie(E) din
manifestarea cărora rezultă orice tip de personalitate.
Construind şi aplicând teste şi chestionare de personalitate - scalele EPI
(Eysenck Personality Inventory) şi EPQ (Eysenck Personality Questionnaire – unui
mare număr de subiecţi din domeniului clinic, Eysenck descoperă că şi aceşti factori
principali este compus din câţiva factori secundari, după cum urmează: pentru
extraversiune, factorii secundari sunt dinamismul, sociabilitatea, disponibilitatea de
asumare a riscurilor, impulsivitatea, expresivitatea, chibzuinţa, responsabilitatea;
neuroticismul are factori secundari respectul de sine, bucuria, teama, obsesivitatea,
autonomia, ipohondria, vinovăţia; factorii secundari ce stau la baza psihoticismului
sunt: singurătatea, insesibilitatea, indiferenţa faţă de alţii, nonconformismul, opoziţia
faţă de practicile sociale, lipsa de conştiinţă.
Consecutiv, Eysenck elaborează un model de structurare ierarhică a
personalităţii în funcţie de gradul de generalitate. Personalitatea are, aşadar, o
organizare multinivelară, astfel încât nivelurile cu gradul cel mai înalt de
generalitate îşi subordonează nivelurile inferioare. Rezultă că atunci când se cunoaşte
scorul obţinut de o persoană la una din cele trei dimensiuni, situate la nivelul cel mai
înalt, se pot face predicţii legate de trăsăturile, răspunsurile habituale şi cele specifice,
determinate de dimensiunea respectivă. În ordinea descrescătoare a gradului de
generalitate, acestea sunt:
- nivelul tipului de personalitate (dimensiunea E, N sau P);
- nivelul trăsăturilor de personalitate (tendinţe individuale spre acţiune);
- nivelul răspunsurilor habituale (acţiuni repetitive în situaţii asemănătoare);
- nivelul reacţiilor specifice imediate (preferinţa de a acţiona într-un anumit
mod, răspunsuri necaracteristice).
B. Teoria trăsăturilor de personalitate
 Teoria trăsăturilor de personalitate aparţine personologului G. Allport care a
constatat că fiecare individ are o personalitate unică, conţinând o serie de
caracteristici („trăsături") diferite.
Pentru Allport, trăsăturile de personalitate:
a). Sunt structuri relativ stabile; determină persoana să se comporte consecvent,
indiferent de situaţie.
b). Au o existenţă reală. Nu sunt doar concepţii teoretice sau etichete.
c). Pot fi demonstrate empiric. Deşi trăsăturile nu sunt direct observabile, folosind
instrumentele potrivite putem deduce existenţa trăsăturilor în coerenţa şi consecvenţa
răspunsurilor acelei persoane.
d). Nu sunt rigid separate una de alta, ci numai în mod relativ. Deşi prezintă
caracteristici diferite, ele se pot suprapune, adesea se află în corelaţie unele cu
altele14.
Preocupările lui Allport pentru unicitatea indivizilor şi pentru perspectiva de
ansamblu asupra unei persoane, au echilibrat abordările nomotetice, centrate pe
asemănările dintre oameni, în defavoarea individualităţii. Considerând rolul
interiorităţii psihice, totuşi nu trebuie ignorată influenţa mediului extern în formarea
personalităţii.
Trăsăturile pot fi descrise făcând diferenţa dintre trăsăturile de suprafaţă şi cele
de origine (sursă). Trăsăturile de suprafaţă sunt caracteristici ale personalităţii care
sunt în corelaţie una cu alta, dar nu formează un factor de personalitate pentru că la
baza lor stau mai multe surse. Trăsăturile de suprafaţă sunt mai puţin stabile şi Cattell
le consideră ca fiind mai puţin importante în înţelegerea personalităţii.
Trăsăturile sursă sau de origine sunt stabile, permanente, fiecare fiind sursa
unică a unui comportament. Sunt factorii unici şi invarianţi care pot explica
trăsăturile de suprafaţă. Trăsăturile sursă pot să fie de natură constituţională

14
De exemplu, agresivitatea şi ostilitatea sunt trăsături separate, dar şi în strânsă legătură, ele putând fi
observate în comportamentul uneia şi aceleiaşi persoane.
(depinzând de fiziologia organismului, înnăscută sau nu) sau pot să aibă originea în
mediu (fiind derivate pe baza influenţelor mediului social).
Cattell a identificat în peste douăzeci de ani de muncă şaisprezece factori de
bază sau trăsături sursă; cea mai cunoscută formă de prezentare a lor este chestionarul
16PF (Sixteen Personality Factors). Fiecare factor este exprimat pe un continuum
care se întinde de la scoruri scăzute la scoruri ridicate (Cattell, 1956).

2.4. Abordarea behavioristă

Abordarea behavioristă accentuează importanţa învăţării şi a factorilor de mediu,
excluzând sau minimalizând factorii biologici, influenţele inconştientului ori
trăsăturile dispoziţionale.
A. Teoria condiţionării operante (B. F. Skinner 1904 - 1990)
Pentru mai bine de trei decenii, între 1945 şi 1975, Skinner a fost cel mai cunoscut
psiholog pe plan mondial.
Skinner nu s-a ocupat în mod special de subiectul personalităţii, pe care îl vedea
doar ca o etichetă pentru anumite aspecte de comportament. A încercat în schimb să
ofere explicaţii pentru întregul comportament uman. Skinner a susţinut că psihologia
trebuie să îşi restricţioneze domeniul la ceea ce poate fi văzut, manipulat şi măsurat în
laborator, adică la comportamentul observabil.
Conform lui Burrhus Frederic Skinner, suntem ceea ce facem 15. Iar ceea ce facem
într-o anumită conjunctură particulară depinde direct de experienţa noastră în acea
situaţie sau în situaţii similare. Astfel, tindem să manifestăm comportamente care au
fost induse, consolidate şi încurajate.

B. Teoria învăţării (Albert Bandura n. 1925)

Teoria cognitiv-socială (a învăţării) – 1986 – reprezintă o punte de trecere între
abordarea strict comportamentalistă a lui Skinner şi cea cognitivă. Bandura menţine
rolul întăririi şi pedepsirii comportamentelor în formarea personalităţii dar adaugă

15
Se poate astfel susţine că personalitatea este pattern-ul unic de comportament al unei persoane, strâns
legat de specificitatea situaţiilor.
21
rolul proceselor cognitive în definitivarea comportamentului. Astfel în răspunsurile
noastre la stimulii de mediu, interpretările caracteristicilor noastre personale şi ale
circumstanţelor de mediu ne determină comportamentele.
După Bandura, învăţăm de la alţii, prin observaţie, majoritatea tendinţelor
noastre comportamentale dar acesta este mai mult decât un răspuns mecanic,
reclamând însă şi o interpretare cognitivă a situaţiei respective.
Teoria personalităţii a lui Bandura propune şi conceptul de „determinism
reciproc", care poate explica o multitudine de comportamente, inclusiv cele ale
liderilor, ale persoanelor cu diferite niveluri de atractie fizică, ale depresiei, etc.
Pentru A. Bandura cel mai important aspect cognitiv al personalităţii, este
auto-eficacitatea / auto-eficienţa. Aceasta determină alegerea activităţilor,
intensitatea efortului şi perseverenţa.
Cei trei determinanţi ai auto-eficienţei:
- succesul anterior,
- experienţa prin învăţare şi observare şi
- persuasiunea verbală.

2.5. Abordarea cognitivistă

Abordarea cognitivă a personalităţii recunoaşte accentuează importanţa
proceselor cognitive în modelarea comportamentului, acordând o crescută atenţie
experienţei subiective şi interpretărilor personale. Cea mai influentă teorie
cognitivistă a personalităţii este teoria constructelor personale lui George Kelly
(1905 - 1967).
George Kelly consideră că fiinţele umane se comportă ca nişte oameni de
ştiinţă în experienţele şi activităţile lor zilnice, deoarece (re)consideră evenimentele,
se raportează activ în evaluarea lor şi elaborează teorii referitoare la ele. Dacă teoria
nu se potriveşte, atunci construim alta.
Dezvoltarea continuă a acestor teorii şi testarea lor reprezintă, după Kelly,
cogniţia socială.

22
 Omul model al teoriei constructelor personale este „omul savant", el este
ocupat permanent să realizeze previziuni, să anticipeze ceea ce se va întâmpla, ocupat
mereu cu construirea şi reconstruirea universului său.
G. Kelly introduce un concept cheie al teoriei sale de personalitate, acela de
construct personal. Acesta este constituit di percepţiile, înţelegerile, anticipările şi
interpretările care centralizează modul în care persoana „vede” lumea sau realitatea.
Personalitatea devine un sistem de constructe.
Constructele personale sunt experienţe repetate şi ele pot fi revizuite, ca efect al
acestor experienţe.
Constructele personale sunt bipolare ( inteligent/ neinteligent; calm / nervos,
etc.), se integrează într-un sistem, în care unele sunt supraordonate, iar altele
subordonate.
Din perspectiva schimbării, constructele personale pot fi:
- rigide (conduc la predicţii invariabile, sunt supuse infirmării, dar sunt
puternice);
- suple, flexibile (sunt greu de infirmat, dar pot fi confuze, slabe).
După Kelly, oamenii reacţionează la ceea ce ei interpretează a fi un stimul.
Două persoane pot reacţiona complet diferit într-o situaţie identică. De fapt, ei nu
sunt într-o „situaţie identică" ei având sisteme de constructe particulare si individuale.

2.6. Abordarea umanistă

Psihologi umanişti considerabili alături de Abraham Maslow şi Carl Rogers
sunt Charlotte Buhler, J. Cohen, Rollo May şi A. de Peretti.
A. Teoria Sine-lui / Self-ului (Carl Rogers, 1902 - 1987)
Rogers elaborează în 1959 teoria sinelui în care afirmă că oamenii au o
necesitate fundamentală de a-şi dezvolta potenţialul cât mai mult posibil („nevoie de
auto-actualizare” - necesitatea de realizare a eu-ului, a potenţialului propriu).
 Carl Rogers considera personalitatea ca o unitate coerentă şi îşi centrează teoria
pe ideea „sinelui" şi pe „necesitatea preţuirii". Aceasta înseamnă că orice fiinţă
umană trebuie să fie preţuită de alte persoane, preţuire care să se manifeste prin
dragoste, afecţiune sau chiar simplu respect.
În mod obişnuit oamenii au tendinţa de a condiţiona preţuirea celor din jur de
un comportament „adecvat". Aceasta înseamnă că ei admiră o persoană dacă aceasta
se comportă într-un anumit mod punând aşa numitele condiţii de valoare care sunt
foarte importante în ghidarea comportamentului individual, deoarece ele conduc
individul spre tipurile de comportament aprobate de societate.
Când condiţiile de valoare impun individului să acţioneze pe căi cu totul opuse
comportamentului de autoactualizare apreciat pozitiv de persoana respectivă, atunci
apare ameninţarea (pentru că necesitatea de autoctualizare a individului este
ameninţată). Aceasta produce anxietate, deoarece omul devine conştient (chiar dacă
acest lucru nu-i este foarte clar) că există o lipsă de concordanţă între acţiunile şi
valorile sale. Ca urmare individul dezvoltă reacţii de apărare, care protejează sinele
de confruntarea cu situaţia reală. Aceste reacţii de apărare sunt de două tipuri:
negarea (adică refuzul de a admite că există vreo neconcordanţă) şi distorsionarea
(adică falsificarea sau modificarea amintirii experienţei neplăcute, pentru a adeveni
mai puţin ameninţătoare).
Rogers a văzut personalitatea ca un fel de „mască" pe care o folosim în raport
cu alte persoane, în viaţa cotidiană.
El afirma că este important faptul că această „mască" să fie similară „sinelui
interior" real.

2.7. Abordarea structural-sistemică

Soluţia pentru a ieşi din confuzia definiţiilor prin efect extern şi prin structură
internă se regăseşte, după părerea lui Mielu Zlate, în abordarea structurală şi
sistemică a personalităţii. Abordarea structurală realizează o sinteza şi vede
personalitatea ca dispunând de o structură şi funcţionând structural,
integrează părţile în întreg; evoluţia părţilor depinde de evoluţia întregului.
Abordarea sistemică presupune nu doar relevarea legăturilor dintre
componentele personalităţii în raport cu finalitatea sa, ci şi deschiderea
acesteia către mediul socioistoric ambiant, considerat ca macrosistem
(Zlate, 2009).
Definită din perspectiva celor două tipuri de abordări, personalitatea
devine o
,,structură complexă implicând un asamblu de substructuri şi funcţionând
sistemic"(Creţu, Tinca, 1987, p. 266). Mai mult decât atât, personalitatea
devine un "sistem hiper-complex, probalistic, dinamic, deschis". (Golu,
2009).
CINE SUNT EU