MOTIVAȚIA

Fiind o persoană activă, omul se poate autodirecționa către realizarea activităților sale. Dar ce anume din
structura psihicului uman îi declanșează acest comportament orientativ către o activitate sau alta, îl direcționează și
îl susține energetic? Motivele! Termenul de motiv vine din latinescul „movere” care înseamnă „a mișca”. Din punct
de vedere psihologic, prin motiv înțelegem orice condiție internă a persoanei, care determină acțiunea sau
gândirea. Un motiv declanșează acțiunea, îi dă un sens, îi oferă suport energetic și îl conduce spre finalizare până la
realizarea scopului.
Motivația este „cauza internă” a comportamentului și forța motrice a activității și dezvoltării individului. În
funcție de experiența individului, ea sensibilizează diferit persoana la stimuli exteriori.

Structura motivației:

Motivația este un proces reglatoriu care presupune o sferă extinsă de elemente ce conlucrează între ele:
trebuințe, motive, interese, convingeri, idealuri, concepția despre lume și viață.

Trebuințele sunt structuri motivaționale de bază ale personalității. Ele devin specifice prin prezența unor stări și
imbolduri ale individului. Trebuințele sunt:
- primare (înnăscute): biologice, funcționale.
- secundare (dobândite): materiale, spirituale.
Psihologul american Abraham Maslow a clasificat trebuințele în 5 categorii, ierarhizându-le sub forma unei
„piramide” în ordinea apariției lor: trebuințe biologice, trebuințe de securitate, trebuințe de afiliere, trebuințe de
stimă și statut și trebuințe de autorealizare. Pe măsură ce se avansează de la bază spre vârful piramidei, aceste
trebuințe devin tot mai elevate și mai specifice omului.
Satisfacerea trebuințelor determină reducerea tensiunilor, în timp ce nesatisfacerea lor produce tulburări
caracteriale ale individului.

Motivele sunt structuri motivaționale care funcționează ca și „scopuri” ale activității umane. Ele sunt mobiluri
ale acțiunii care declanșează, orientează și susțin activitatea. Motivul are două componente:
- una energizantă,
- alta direcțională.
Nu întotdeauna motivele acțiunilor noastre sunt conștiente, însă existența lor, chiar și la nivel inconștient, este
de cele mai multe ori capabilă să ne direcționeze activitatea.

Interesele reprezintă mobilizări psihice, orientări selective, relativ stabile și active ale omului spre anumite
domenii. Interesele sunt selective pentru că nu tot ceea ce îi interesează pe ceilalți mă interesează pe mine, în plus nu
mă pot interesa toate activitățile, prin urmare selectez doar ceea reprezintă o prioritate pentru mine.
Spunem despre interese că sunt relativ stabile deoarece o persoană care se orientează către pictură va
experimenta o perioadă destul de îndelungată (dacă nu cumva toată viața) acest domeniu.
Interesele sunt active în virtutea faptului că îl determină pe individ să se orienteze către activitatea care face
obiectul interesului său.

Convingerile sunt idei puternic ancorate afectiv, care impulsionează spre acțiune. Convingerile sunt strâns
legate de latura afectivă deoarece, fiind idei forță în care credem, orice atac la adresa lor venit din exterior este
resimțit la nivel afectiv. ( Exemplu: Am avut mereu convingerea că Moș Crăciun există. În momentul în care
descoperim că părinții sunt cei care ne aduc cadourile de Crăciun, convingerea noastră este zguduită, fapt resimțit la
nivel afectiv).

Idealurile reprezintă proiecții ale individului în sisteme de imagini și idei care îi ghidează întreaga existență.
Fiecare dintre noi și-a proiectat mai mult sau mai puțin clar viiorul, stabilindu-și anumite scopuri. În copilărie aceste
țeluri, idealuri, sunt simpliste, pe măsură ce înaintăm în vârstă ele devenind din ce în ce mai complexe și motivante
pentru activitatea noastră. Orice ideal are trei elemente fundamentale:
- sensul vieții (descoperirea adevărului, cunoașterea fericirii),
- scopul vieții (să ajungă om bogat, om de știință),
- modelul de viață (cum înțelege să trăiască viața, fără compromisuri prea mari, departe de ispitele vieții).

Concepția despre lume și viață reprezintă o formațiune motivațională cognitiv-valorică ce cuprinde părerile
despre om, natură, viață, societate. Nu este vorba evident despre simple idei, ci de convingeri adânc înrădăcinate,
formate sub influența condițiilor materiale, culturale și educative care orientează viața individului. Concepțiile pot
fi: științifice/naive, materialiste/idealiste, progresiste/retrograde.
Formele motivației

Elementele din structura motivației se înlănțuie unele cu altele, se intersectează și se intercondiționează unele pe
altele. În consecință apar o serie de structuri motivaționale complexe:

1. Motivația pozitivă care vizează recompense și stimulează la activitate. Motivația negativă este cea care
urmărește evitarea pedepselor în cazul insucceselor.
2. Motivația intrinsecă intervine atunci când suntem interesați de însăși activitatea pe care o realizăm (jucăm
șah pentru că ne place). Motivația extrinsecă este cea care ne stimulează să acționăm pentru a atinge un anumit
scop (jucăm șah deși nu ne place, dar totuși jucăm pentru că sperăm să obținem un premiu important).
3. Motivația cognitivă constă în nevoia, dorința de a cunoaște, de a înțelege ceva. Aceasta este principala
formă de motivație care ne orientează către activitățile intelectuale. Motivația afectivă este determinată de nevoia
omului de a primi aprobarea celor din jur. (Exemplu: copiii învață pentru a-și satisface părinții).

Motivație și performanță. Optimum motivațional

Motivația (ca și celelalte procese psihice) nu trebuie înțeleasă și interpretată ca fiind un scop în sine, ci trebuie
pusă în slujba obținerii unor performanțe înalte. Performanța este nivelul superior de realizare a scopurilor. Ea nu
depinde doar de bagajul instrumental al celui care dezvoltă o activitate, ci și de motivația pe care aceasta o are
pentru a realiza acea activitate. Din această perspectivă problemele care trebuie puse sunt:
- cum este sarcina în realitate: de dificultate mică, medie sau mare.
- cum este considerată sarcina de către subiect.
- cum se mobilizează subiectul în raport cu sarcina.

Cu cât între mărimea intensității motivației și gradul de dificultate a sarcinii există o mai mare corespondență,
cu atât eficiența activității va fi mai mare. Legată de această problematică, în psihologie a apărut ideea de optimum
motivațional, care reprezintă intensitatea optimă a motivației care permite obținerea unor performanțe înalte sau cel
puțin a celor scontate. (Exemplu: performanță înaltă pentru un elev ar fi să obțină nota 10 la o disciplină, iar o
performanță scontată ar fi să obțină nota 9).