MOTIVAȚIA

1.Definiții și caracteristici
2.Funcțiile motivației
3.Dimensiunea structurală a motivației
4.Forme ale motivației
5.Motivație și performanță. Optimum
motivațional
Definiție: Motivația reprezintă ansamblul factorilor care declanșează
activitatea individului, o orientează către anumite scopuri o susține energetic.
Într-o accepţiune mai restrânsă şi ştiinţific mai riguroasă, prin motivaţie vom
înţelege o formă specifică de reflectare prin care se semnalează mecanismelor
de comandă-control ale sistemului personalităţii o oscilaţie de la starea
iniţială de echilibru, un deficit energetico-informaţional sau o necesitate ce
trebuie satisfăcută.
Studiul motivației presupune analiza factorilor care determină
comportamentul și a mecanismelor care le explică efectele. Sub efectul
stimulărilor interne sau externe, motivele aduc individul în stare de acțiune și
îi susțin activitatea o perioadă de timp, în ciuda obstacolelor care pot apărea.
De asemenea, ele pot determina individul să urmărească un scop sau altul și
să stabilească o anumită ierarhie între scopurile posibile. Așadar, motivația
are rolul de activizare și de mobilizare energetică, precum și de orientare, de
direcționare a conduitei într-un anumit sens. Motivația este o sursă de
activitate, fiind considerată „motorul personalității”.
 Motivația transformă ființa umană dintr-un simplu receptacul
al influențelor externe, în subiect activ şi selectiv, cu un determinism
intern propriu în alegerea şi declanșarea acțiunilor şi
comportamentelor.
Motivaţia trebuie considerată şi ca o lege generală de
organizare şi funcţionare a întregului sistem psihic uman, ea operând
distincţia necesară între plăcut şi neplăcut, între util şi inutil, între
bun şi rău. Toate celelalte procese psihice – percepţie, gândire,
memorie, voinţă, precum şi componentele caracterială şi
aptitudinală ale personalităţii – sunt subordonate legii motivaţiei,
conţinutul lor dezvăluind semnificaţia şi valenţele „motivaţionale”
ale obiectelor şi fenomenelor din jur.
FUNCȚIILE MOTIVAȚIEI:

1. Funcția de selectare, activare și semnalizare a unor

dezechilibre fiziologice și psihologice (este specifică
trebuințelor)
2. Funcția de orientare, declanșare a acțiunii (este specifică
motivului declanșator)
3. Funcția de susținere (energetică) a acțiunii pe durata
satisfacerii trebuinței.
Repertoriul motivațional al persoanei este extrem de divers. El
include: trebuințe, dorințe, interese, convingeri, intenții, aspirații.
Trebuințele – structuri motivaționale bazale și fundamentale, forțele
motrice cele mai puternice ale personalității.
Clasificarea trebuințelor:
Trebuințe primare (înnăscute): trebuințe biologice (de mâncare,
sexuale, etc.) și fiziologice (de mișcare, relaxare etc). Sunt comune și
omului și animalelor, dar la om sunt modelate sociocultural. CUM?
Trebuințe secundare, formate în decursul vieții: trebuințe materiale
(locuință, îmbrăcăminte); spirituale (de cunoaștere, de lectură); sociale
(de comunicare, cooperare).
Satisfacerea trebuințelor generează reducerea tensiunii interne.
Nesatisfacerea mai îndelungată, pune în pericol existența fizică și
psihică a individului. CUM?
Omul este antrenat în activitatea lui de o serie de trebuinţe. Aceste trebuinţe, pe parcursul
satisfacerii lor, se supun unor anumite legităţi.
Trebuinţele cognitive și estetice sunt implicate în creşterea şi definirea umană şi au fost
numite de către autor ca trebuinţe de creştere. Ele au următoarele caracteristici:
• apariţia lor în evoluţia umanităţii sub aspect filogenetic şi ontogenetic este mai târzie
faţă de trebuinţele de bază;
• satisfacerea respectivelor trebuințe este mai complicată, presupune existenţa mai
multor condiții sociale, economice şi politice decât satisfacerea nevoilor de bază,
fiziologice.
• actualizarea de sine acţionează pe termen lung, menţine tensiunea în interesul
scopurilor îndepărtate şi de multe ori de neatins.
• trebuinţele superioare sunt rezultatul evoluţiei culturale a omenirii şi cu cât o trebuinţă
este mai înaltă în ierarhie, cu atât ea este mai specific umană.
• persoanele care nu își realizează propriile trebuințe se simt nemulţumite, frustrate,
neîmplinite.
Pentru ca actualizarea sinelui să fie posibilă, Maslow a elaborat următoarele precondiții :
 eliberarea de constrângerile impuse de alții;
 persoana nu trebuie să fie distrasă de preocuparea pentru hrană, securitate, dragoste
etc.
 să fie sigură de capacităţile sale (autocunoaştere), de familia sa, de grupul de
apartenenţă.
 persoana trebuie să se cunoască foarte bine, să-şi evalueze la justa valoare puterile,
slăbiciunile, viciile și virtuțile, pentru a şti ce are de împlinit şi de actualizat.
Cauzele pentru care nu se atinge actualizarea sinelui (Maslow spunea ca numai 1% din
populaţie poate atinge actualizarea sinelui) sunt:
 fiind cea mai înaltă din ierarhie, tendinţa de actualizare este cea mai slabă şi oprimată cel
mai uşor;
 propriile îndoieli despre capacităţile şi abilităţile noastre sunt factori inhibitori
 trebuinţa de actualizare de sine cere efort, disciplină, autocontrol şi muncă din greu.
 experienţele cruciale din copilărie pot inhiba sau stimula orientarea persoanei spre
autoactualizare.
Caracteristici ale autoactualizării de sine:
• Perceperea eficientă a realității;
• Acceptarea altor oameni şi a naturii în general fără încercarea de-a falsifica, disimula
imaginea lor;
• Înțelegerea propriilor slăbiciuni şi imperfecțiuni, fără complexe.
• Se caracterizează pin spontaneitate, simplitate şi naturaleţe.
• Trebuinţă de independenţă şi autonomie
• Prezența interesului social, cu manifestarea simpatiei şi empatiei pentru umanitate în
general.
• Creativitate înaltă, inventivitate, originalitate şi flexibilitate în toate aspectele vieţii.
• Rezistenţă la presiunea socială şi culturală.
• Capacitatea de a aprecia și de-a pune în valoare propria activitate psihică;.
• Trăirea experienţelor de vârf, a momentelor de extaz, de uimire, de revelaţie.
• Structură democratică a caracterului.
Trebuințele pot fi satisfăcute de o gamă variată de obiecte sau situații.
Când trebuința devine conștientă de obiectul său, ea se transformă în
dorință. Oamenii pot controla voluntar selecția, împlinirea sau
reprimarea dorințelor. Întemeietorul psihanalizei, Sigmund Freud,
vorbește despre acest mecanism de reprimare a dorințelor care sunt
inacceptabile din punct de vedere moral, social sau de împlinire a lor
într-o formă admisă de societate.
Intenția marchează orientarea motivului spre scopuri sau proiecte. Ea
se referă la ceea ce individul încearcă să facă. Există intenții imediate
și pe termen scurt (intenția de a cumpăra o carte), dar și intenții pe
termen lung (intenția de a urma o facultate).
Scopul este prefigurarea mentală a rezultatului, a efectului dorit.
Scopul nu se identifică însă cu motivul. În timp ce motivul este
factorul declanșator al acțiunii, scopul este anticiparea, proiecția
punctului terminus al acțiunii. De exemplu, scopul poate fi obținerea
unui premiu la olimpiada națională de matematică, dar motivul este
intrarea fără admitere la facultatea de economie ori nevoia de
performanță, de afirmare.
Interesul este o componentă motivațională complexă, care
exprimă orientarea activă, relativ stabilă a personalității
umane spre anumite domenii de activitate, obiecte sau
persoane. Interesele se formează în cursul activității, în
strânsă legătură cu trebuințele, intențiile, scopurile,
aspirațiile, dar și cu aptitudinile persoanei.
Oamenii acționează pentru satisfacerea trebuințelor,
dorințelor, aspirațiilor, intereselor. Uneori se interpun
obstacole de ordin fizic, moral, social sau psihologic, care
împiedică realizarea acestora. Individul trăiește atunci un
sentiment de frustrare care duce la apariția unor reacții
dintre cele mai variate: agitație, agresivitate, apatie,
evaziune în imaginar, compensare.
Formele motivației
Motivația umană se caracterizează prin varietate și ierarhie:
Motivația extrinsecă și motivația intrinsecă. Motivele extrinseci își au
sursa în afara activității desfășurate. Dacă un student învață pentru a obține
anumite recompense (note bune, aprecieri din partea profesorilor sau
colegilor, laude sau chiar cadouri din partea părinților), atunci motivele sunt
considerate extrinseci. Activitatea desfășurată nu reprezintă decât un mijloc
pentru îndeplinirea unui scop. Elevul realizează activitatea de învățare nu
pentru plăcerea de a învăța și de a dobândi cunoștințe, ci pentru anumite
consecințe pe care le dorește. Motivele intrinseci își au sursa în însăși
activitatea desfășurată și se satisfac prin îndeplinirea acelei activități. Când
citim o carte sau ne plimbăm pentru plăcerea pe care ne-o provoacă aceste
activități, vorbim despre prezența motivelor intrinseci. Pentru geniile
creatoare, pasiunea creației este motivul activității lor. Nu ne putem imagina
că Pasteur sau soții Curie puteau fi animați de dorința de a obține o
recompensă. Pentru perioade lungi de timp, ei uitau de odihnă, chiar și de
hrană, fiind absorbiți de creație.
CARE ESTE RELAȚIA DINTRE MOTIVAȚIA INTRINSECĂ ȘI
EXTRINSECĂ?
Motivația primară (înnăscută) și cea secundară (dobândită). Motivația
înnăscută este legată de procesele de dezvoltare, maturizare și homeostazie
ale organismului. Satisfacerea motivelor primare este absolut necesară
pentru menținerea echilibrului organismului. Din această categorie fac parte
trebuințele biologice (foamea, setea, impulsul sexual). La acestea se adaugă
trebuințele de explorare, de activitate, de manipulare a obiectelor, numite și
trebuințe funcționale. Motivația secundară este dobândită pe parcursul vieții
sub influența experienței și a condițiilor socio-culturale. Din această
categorie fac parte: trebuința de comunicare, trebuința de succes, trebuința
de aprobare, trebuința de autorealizare, trebuința de cunoaștere.
Motivația pozitivă/negativă. M. pozitivă este cea produsă de stimulări
pozitive (laudă, încurajare, premiere, etc), iar în cea negativă sunt folosiți
stimuli aversivi (amenințare, pedepsire, blamare etc)
Motivație cognitivă / afectivă. M. cognitivă își are originea în activitatea
exploratorie, în nevoia de a ști, de a cunoaște, manifestându-se prin
curiozitate. M afectivă este determinată de nevoia omului de-a obține
aprobare, de-a se simți bine.
Motivația pozitivă, intrinsecă și cognitivă sunt mult mai
productive decât cea negativă, extrinsecă și afectivă.

CUM DEPINDE MOTIVAȚIA DE VÂRSTĂ?

CARE ESTE RELAȚIA DINTRE FIECARE FEL DE MOTIVAȚIE

ȘI VOINȚĂ?

La originea comportamentelor noastre nu se află un singur

motiv, ci o constelație motivațională, un ansamblu de factori
conștienți și inconștienți, fiziologici, intelectuali, afectivi,
sociali, care sunt într-o interacțiune permanentă. De aceea
spunem că acțiunile umane sunt plurimotivate.
Motivație și performanță
Cum se poate explica faptul că aceeași notă obținută la o disciplină de învățământ (nota
7, de exemplu) îl bucură foarte mult pe un elev, în timp ce pe altul îl întristează?
Nivelul de aspirație este definit drept standardul pe care o persoană se așteaptă și speră
să-l atingă într-o sarcină dată.
În motivarea actelor de conduită, nivelul de aspirație are un rol important, deoarece
eforturile pe care le facem pentru îndeplinirea unei sarcini sunt în funcție de acest nivel.
Pe de o parte, nivelul de aspirație ne impulsionează în realizarea diferitelor activități, iar
pe de altă parte, rezultatele obținute influențează nivelul de aspirație. Cercetările
efectuate au arătat că succesul face să crească nivelul de aspirație, în timp ce eșecul îl
coboară. Există însă și diferențe individuale. Persoanele foarte ambițioase nu renunță la
țelurile lor, chiar dacă au avut un eșec. Aceste reacții atipice se datorează atât trăsăturilor
de personalitate, cât și mediului familial și educației.
Nivelul de aspirație trebuie să fie în concordanță cu posibilitățile individului.
Cunoașterea propriilor posibilități este foarte importantă. Un nivel de aspirație mult prea
înalt în raport cu posibilitățile reale este dăunător deoarece ne poate angaja în activități
pe care nu le putem îndeplini și ne vom alege doar cu insuccese și decepții. Sentimentul
înfrângerii este demobilizator. El atrage după sine pierderea încrederii în forțele proprii,
frustrarea și chiar resemnarea. La fel de dăunător poate fi și un nivel scăzut al aspirațiilor
în raport cu posibilitățile reale, deoarece împiedică progresul individului, iar capacitățile
sale rămân nevalorificate.
Optimul motivațional

Atât motivarea prea intensă (supramotivarea), cât și motivarea prea

scăzută (submotivarea) într-o activitate pot conduce la rezultate slabe
sau chiar la eșec. Supramotivarea determină o mobilizare energetică
maximă și o tensiune emoțională care pot avea drept consecințe
blocajul psihic, stresul, dezorganizarea conduitei și, în final - eșecul.
Submotivarea conduce la o insuficientă mobilizare energetică, la
tratarea cu superficialitate a sarcinilor, iar în final, rezultatul este
nerealizarea scopului propus. Nivelul optim motivațional este
individual, dependent de caracteristicile persoanei. Poate fi obținut
prin:
 Obișnuința de-a percepe corect dificultatea sarcinii;
 Modificarea intensității motivației pe parcursul rezolvării sarcinii;
 Stabilirea unui nivel al aspirațiilor eficient, puțin peste posibilitățile
de moment.