Caracteristica generala a vointei

In viata de toate zilele noi observam cum omul lucreaza, invata, se odihneste, se ocupa cu munca preferata.
Noi vedem cum timp indelungat el tinde spre scopul trasat, isi incordeaza fortele fizice si cele intelectuale,
infrunta o multime de piedici, isi retine sentimentul ce l-a cuprins, renunta la ceva placut in numele cauzei ce
nu - i aduce vreo bucurie deosebita, insa care e dictata de necesitate. In toate acestea se manifesta vointa
omului.
Vointa este regularea constienta de catre om a actiunilor si faptelor sale, actiuni si fapte care necesita
depasirea greutatilor interioare si exterioare.
Inca I. M. Secenov scria ca vointa nu este un agent impersonal ce dirijeaza numai miscarea, ci reprezinta
aspectul activ al constiintei si sentimentului moral. Ea dirijeaza miscarea In numele unui anumit scop,
deseori in pofida chiar si a sentimentului de autoconservare.
Conform opiniei materialiste asupra vointei, libertatea consta nu in visata independenta fata de legile naturii,
ci in cunoasterea acestor legi si in posibilitatea bazata pe aceasta cunoastere de a impune sistematic legile
naturii sa actioneze in vederea atingerii unor anumite scopuri. Libertatea vointei nu inseamna, prin urmare,
altceva decat capacitatea de a lua decizii in cunostinta de cauza.
Vointa se manifesta in regularea activitatii cognitive si practice a omului.
Interpretarea materialista a naturii vointei presupune recunoasterea neconditionata a faptului, ca stimulentii
actiunilor si faptelor se afla in mediul material si social inconjurator, ci nu in insusi omul. Adica, scopurile
omului sunt generate de lumea obiectiva si o presupun, - o gasesc ca data, ca prezenta. Dar omului i se pare
ca scopurile lui sunt luate din afara lumii, sunt independente de lume (libertate).
Regularea volitiva a comportarii omului e determinata de conditiile, in care el traieste si munceste. Prin
vointa se manifesta activismul constient al personalitatii care actioneaza cu orientare spre un anumit scop si
in mod planic.
Vointa nu este o insusire izolata a psihicului omului. De aceea ea trebuie examinata in legatura cu alte
aspecte ale psihicului si, inainte de toate, cu cunoasterea. Dupa, cum se stie, cunoasterea e orientata spre
analiza si sinteza, generalizarea si abstractizarea impresiilor, cunostintelor, capatate din mediul inconjurator.
Fixate de catre memorie si prelucrate in gandire, aceste cunostinte informeaza destul de temeinic despre ceea
ce ne inconjoara. Astfel, vointa este plina de continut. Continutul ei e cuprins in reprezentari si notiuni, cu
care opereaza gandirea, imaginatia. Totodata, vointa este un mecanism specific de pornire si inhibitie.
Regularea volitiva a comportarii este orientarea constienta a eforturilor intelectuale si fizice la atingerea
scopului sau retinerea lor.

Analiza actiunii volitive complicate

Vointa omului se manifesta in actiuni, fapte, realizate cu un scop trasat din timp. Totusi, asemenea actiuni, ca
mersul, numaratul oral in limitele tablei inmultirii, comunicarea verbala cu cei apropiati, cu rudele s. a. m. d.
nu sunt specific volitive. Aceste actiuni sunt orientate spre un anumit scop, insa momentul volitiv in cadrul
lor e neinsemnat.
Actiunile volitive se caracterizeaza prin prezenta scopului, precum si a obstacolelor, greutatilor, prin
prezenta a unui fel de incordari, traite in cursul realizarii lor.
Se obisnuieste a distinge actiunile volitive simple si complicate. Cele simple, de regula, au doua verigi punerea scopului si realizarea. In ele o veriga urmeaza dupa alta imediat, fara de verigi intermediare. In
actiunea volitiva complicata sunt conturate clar trei verigi - constientizarea scopului, planificarea si
realizarea.
Sa examinam actiunea volitiva complicata pentru a clarifica. esenta psihologica a vointei omului.
Constientizarea scopului.
Motivele comportarii omului sunt variate. Ele pot fi trebuinte materiale - foamea, setea, necesitatea de aer,
de imbracaminte - si spirituale - comunicarea cu alti oameni, insusirea cunostintelor.
Trebuinta ce ia nastere se reflecta in constiinta omului sub forma de atractie vaga, nedefinita. Acest lucru e
conditionat de faptul ca trebuinta e inclusa insuficient in sistemul de cunostinte ale omului. Pe masura
cresterii trebuintei si constientizarii ei atractia se transforma in dorinta. A dori ceva inseamna a fi in stare sa
exprimi (sa scrii, sa-i spui cuiva sau siesi), ce anume te nelinisteste, ce necesitate exista si prin ce poate ea fi
satisfacuta.
Dorinta este continutul ce exista ideal al trebuintei. Dorinta se poate dovedi a fi motiv pentru actiune. De
exemplu, intr-o zi de vara cu arsita, aflandu-se la razele dogoritoare ale soarelui, omului i-i sete: i-i uscat in
gura, simte o slabiciune fizica. In acelasi timp in constiinta apar anumite imagini, ganduri despre umbra,
despre un izvor cu apa. In cazul de fata omul isi da seama de faptul ce il nelinisteste, ce necesitate el incearca
si cum poate fi satisfacuta aceasta necesitate.
A dori inca nu inseamna a actiona. Desi in dorinta e reflectat continutul trebuintei, ea nu dispune de
eficienta, de elementul activ. Omul poate sa doreasca multe, insa aceasta nu inseamna ca el actioneaza sau va
actiona in toate directiile. Astfel, a dori ceva inseamna, inainte de toate, a sti ce te determina la actiune.
Totusi, nu se poate pune semnul egalitatii intre dorinta si cunoasterea in general. Nu orice cunoastere se
transforma in dorinta, insa orice dorinta e o cunoastere. Inainte ca dorinta sa se transforme intr-un motiv
nemijlocit al comportarii, iar apoi in scop ea e apreciata de catre om. In cursul aprecierii noi aducem
argumente pro si contra. Noi ca si cum privim in urma, ne gandim inca o data ce ne determina totusi pe
noi sa schitam scopul dat, care sunt dorintele noastre. Noi cantarim conditiile, care ajuta sau impiedica
realizarii scopului, imaginar o luam inainte anticipam in gand rezultatul realizarii deciziei.

Dupa luarea deciziei, de regula, slabeste intensitatea care a insotit lupta motivelor. Omul simte o usurare
deplina, daca decizia luata corespunde dorintelor, intereselor lui. Mai mult decat atat, in acest caz el traieste
sentimentul satisfactiei, bucuriei. Dar usurarea vine si atunci, cand decizia care se ia nu corespunde intru
totul cu dorintele si nazuintele omului, cand nu exista o armonie deplina cu continutul scopului. In acest caz
insusi faptul luarii deciziei reduce incordarea.
Planificarea.
In cadrul complicatei actiuni volitive dupa luarea deciziei urmeaza planificarea cailor de realizare a sarcinii
trasate. Ce-i drept, uneori modalitatile de realizare a deciziei se schiteaza in linii mari paralel cu conturarea
scopului si ca si cum apar din el. Dar si in aceste imprejurari elaborarea lor detaliata are loc nemijlocit
inainte de activitatea practica.
La alegerea mijloacelor, ca si la alegerea a insusi scopului, sunt posibile greutati, traite sub forma de
incordare. Pe de o parte, greutatile apar din cauza ca unele cai si mijloace de realizare a scopului par a fi
simple, insa nu corespund normelor morale, pricinuiesc daune altor oameni. Pe de alta parte, unele cai pot fi
grele, pot necesita un mare consum de energie, insa nu contravin normelor morale, nu apeleaza la cinstea si
constiinta omului, cu alte cuvinte, incordarea interioara se creeaza de aceea ca se statorniceste o situatie
conflictuala: omul intelege posibilitatea caii usoare de atingere a scopului si imposibilitatea acceptarii acestei
cai. Atunci cand aceasta situatie conflictuala este depasita incordarea scade.
Realizarea.
De indata ce sunt schitate caile si mijloacele, omul purcede la infaptuirea practica a deciziei luate. El isi
organizeaza comportarea astfel, incat intentia ce exista in constiinta sa se intruchipeze in obiect, miscare
(exercitiul sportiv), deprindere de munca, intelectuala, fapta. Comportarea omului e subordonata sarcinii
schitate si modalitatilor de actiune planificate din timp. Totusi, omul nu numai actioneaza, el isi controleaza,
isi corecteaza actiunile. In fiecare moment el confrunta rezultatul capatat cu imaginea ideala a scopului (sau
a unei parti a lui), care a fost creat dinainte. Rezultatul partial ce se atinge astfel se pune in acelasi rand cu
cel deja atins si se suprapune pe imaginea ideala.
Efortul volitiv.
Actul volitiv se produce la o incordare mai mare sau mai mica. Acesta e asa-numitul efort volitiv. El se
caracterizeaza prin cantitatea de energie, consumata la realizarea actiunii bine orientate sau la abtinerea de la
ea.
Efortul volitiv strabate toate verigile actului volitiv: constientizarea scopului, luarea deciziei, alegerea
modalitatilor si realizarea practica a deciziei. El, insa, apare in legatura cu greutatile. Piedicile, reflectanduse in constiinta, genereaza starea de incordare, de care se poate de debarasat fie renuntand la invingerea

piedicilor, fie la stop, fie pe calea efortului volitiv depasindu-le in activitatea practica. Greutatile nu
intotdeauna provoaca incordarea si efortul volitiv adecvate. Uneori piedica, obiectiv neinsemnata, genereaza
o mare incordare si necesita un efort volitiv considerabil. De exemplu, copilul se sfiieste sa plece la
cunoscuti dupa un obiect necesar. Actiunea ca atare e relativ simpla. Ea e intru totul accesibila, insa necesita
un efort considerabil pentru a depasi bariera psihologica a sentimentului de jena si a trairii, bariera legata de
apropiata intalnire, convorbire, de posibilul refuz. In acest caz trairea subiectiva a greutatilor nu corespunde
obstacolelor reale.
Dupa cum demonstreaza cercetarile psihologice, intensitatea efortului volitiv, stabilitatea lui depind de un sir
de circumstante. Inainte de toate, trebuie sa indicam asupra conceptiei despre lume, orientarea politica a
personalitatii si semnificatia sociala a sarcinilor pe care ea le realizeaza. Legatura acestor elemente cu efortul
volitiv e directa. Un factor important este stabilitatea morala a personalitatii. Astfel, la omul cu simtul
raspunderii putem observa un grad inalt a1incorarii volitive. si eficienta maxima a fortelor si energiei in
nazuinta spre scop. Omul lipsit de raspundere in majoritatea cazurilor nu e apt de incordare.

Vointa omului se caracterizeaza si prin alte insusiri, cum sunt indrazneala, vitejia, barbatia, darzenia,
disciplina. Ele, insa, constituie intr-o masura considerabila o imbinare individuala a calitatilor volitive
examinate mai sus.
Daca insusirile capata stabilitate, ele reflecta nivelul de dezvoltare a vointei personalitatii. La fiecare om sunt
reprezentate toate insusirile volitive ale personalitatii, insa ele au un nivel diferit de dezvoltare. Intalnim
oameni care se disting prin fermitate. Ei lupta eu o perseverenta exceptionala pentru transpunerea in viata a
deciziilor lor. Se pare ca eforturile si energia lor nu au limita. Ei inceteaza nazuinta spre scop numai dupa
atingerea lui sau convingandu-se in mod absolut de imposibilitatea realizarii deciziei luate. La fel de inalt pot
fi dezvoltate independenta si stapanirea de sine.
Oamenii cu nivel inalt de dezvoltare a unor anumite insusiri volitive sunt numiti pe buna dreptate oameni eu
vointa de fier. Dar adeseori se intalnesc oameni, la care e dezvoltata doar o anumita insusire, pe cand
celelalte se dovedesc a fi la un nivel jos.