4. Voinţa 4.

1 Noţiuni despre voinţă ca act autoreglator superior Omul, ca o fiinţă activă, nu numai că
percepe lumea înconjurătoare, nu numai că are o anumită atitudine, dar reacţionează la influenţele ei sau
acţionează singur asupra lumii înconjurătoare, reorganizînd-o în vederea propriilor scopuri. În viaţa
cotidiană omul realizează multe activităţi, care urmăresc un anumit scop, dar care nu necesită un efort
volitiv însemnat. Voinţa însă se manifestă în momentul înlăturării obstacolelor interne şi externe, luării
deciziilor, dirijării şi controlului conduitei, acţiunilor sau abţinerii de la realizarea unor activităţi. Astfel, ea
necesită efort şi mobilizarea resurselor emoţionale, psihice şi fizice. Orice activitate cu un scop bine
determinat cere un autocontrol din partea celui care o face. Astfel de activităţi sînt numite activităţi
voluntare. Actul voluntar este comportamentul în care există o intenţie conştientă şi un control conştient.
Importantă în manifestarea actului voluntar este lupta dintre motive şi luarea deciziilor. Deciziile se iau, de
obicei, avînd la dispoziţie mai multe soluţii contradictorii, iar o alegere corectă e posibilă la depunerea
efortului voluntar. Presupunem următorul caz: Un elev avea nevoie pentru evaluarea curentă să se ocupe
suplimentar la matematică. Mergînd spre casă, prietenii l-au invitat la joacă. El le-a refuzat, argumentînd că
trebuie să se pregătească pentru testul de evaluare. Insă ajuns acasă s-a aşezat în faţa calculatorului şi
timpul... a trecut. Elevul a săvîrşit un act voluntar refuzînd prietenilor, dar nu putem spune că are voinţă,
deoarece a iniţiat scopul, însă nu 1-a finisat (s-a inclus în joacă la calculator). Voinţa este capacitatea omului
de a iniţia în mod conştient acţiuni cu un scop şi de a le finisa. Voinţa este o formă a reflectării psihice, în
care drept obiect al reflectării servesc scopul obiectiv, stimulul de realizare a lui, obstacolele ce apar în cale,
iar în calitate de proces al reflectării devine scopul subiectiv, lupta motivelor şi efortul volitiv; rezultatul
acestei reflectări devine acţiunea şi scopul satisfăcut. Trebuie menţionat faptul că voinţa, pe de o parte,
orientează acţiunile omului sau le frînează, iar pe de altă parte, organizează activitatea psihică, pornind de la
sarcinile existente, de asemenea şi de la faptul că pentru apariţia reglării volitive e nevoie de anumite
condiţii, de prezenţa anumitor dificultăţi interne şi externe. Voinţa se defineşte drept un proces psihic
complex de reglaj superior, realizat prin mijloace verbale şi constînd în acţiuni de mobilizare şi concentrare a
energiei psihonervoase în vederea învingerii anumitor greutăţi sau obstacole în activitate şi atingerii
scopurilor conştient stabilite. Voinţa este numită de către psihologi „reglajul reglajelor”. Ea reglează
raţiunea, activitatea cognitivă şi practică a omului, precum şi sentimentele. La om mecanismele interne de
autoreglare se structurează şi se integrează la două niveluri funcţionale diferite calitativ: nivelul involuntar şi
nivelul voluntar. Nivelul involuntar se caracterizează prin absenţa intenţionalităţii, a analizei prealabile a
condiţiilor, a comparării – alegerii şi a deliberării. El asigură declanşarea automată a acţiunilor de răspuns şi
centrarea ei directă pe obiectiv (efectul adaptiv final). Exemplul tipic al reglării involuntare îl constituie
actele reflexive, ce stau la baza homeostazei fiziologice a organismului reflexele de orientare-explorare-
ţintire în cadrul activităţii perceptive, reflexele de apărare. De nivelul involuntar se apropie actele
comportamentale puternic automatizate, de genul deprinderilor şi mai ales al obişnuinţelor, a căror
derulare nu mai reclamă un control conştient susţinut şi nici o concentrare specială. Nivelul voluntar se
subordonează, din punct de vedere structural, funcţiei reglatoare a conştiinţei (deci el implică obligatoriu
atributul conştiinţei), iar din punct de vedere instrumental, se conectează la subsistemul motivaţional,
favorizînd şi optimizând finalizarea motivului în scop. Elementele sale definitorii vor fi: intenţionalitatea
(acţiunea este intenţionată), analiza prealabilă a condiţiilor, a raportului dintre scop şi mijloc (acţiunea va fi
mediată de un model mental), deliberarea şi decizia (acţiunea este rezultatul unei evaluări a raportului
dintre avantaje şi dezavantaje, dintre câştiguri şi pierderi), efortul (acţiunea implică un anumit grad de
mobilizare energetică, relativ direct proporţională cu dificultatea obstacolului). „Obstacolul” devine pilonul
central, în lucrul căruia se structurează şi se dezvoltă mecanismul reglării de tip voluntar şi voinţa ca
dimensiune psihică. Acesta nu are însă un sens fizic, obiectual, ci unul psihologic, relaţional, desprinzîndu-se
şi individualizîndu-se pe fondul interacţiunii subiectului – cu capacităţile şi disponibilităţile lui – cu situaţiile,
pe care trebuie să le rezolve, în vederea satisfacerii unor stări proprii de motivaţie sau îndeplinirii unor
obligaţii (profesionale, sociale). Activitatea nu are o organizare uniformă şi o desfăşurare întotdeauna pe
aceleaşi trasee şi coordonate. Ea variază semnificativ atît în funcţie de tabloul stărilor psihofiziologice
interne ale persoanei, cît şi de caracteristicile situaţiilor obiective – grad de complexitate, nivel de
dificultate, noutate etc. Voinţa este în corelaţie cu majoritatea fenomenelor psihice şi, în primul rînd, cu cele
cognitive. Cunoaşterea mai amplă a mediului ambiental se realizează prin percepţia intenţionată a anumitor
obiecte şi fenomene, analiză şi sinteză, generalizarea şi abstractizarea impresiilor, memorarea voluntară a
tezelor esenţiale etc. Voinţa este în strînsă legătură şi cu procesele afective. Ea amplifică voinţa. Astfel,
sentimentul fricii în unele condiţii ne stagnează activitatea, în altele ne mobilizează în depăşirea
dificultăţilor. Sentimentul de jenă şi al responsabilităţii ne ajută să ne abţinem de la unele fapte urîte.