TEMA NR.

10
VOINŢA
a. Definiția voinței și a efortului voluntar
b. Caracteristicile efortului voluntar
c. Structura actului voluntar
d. Calitățile voinței
e. Defectele voinței

DEFINIȚIA VOINȚEI ȘI A EFORTULUI VOLUNTAR

Voinţa este forma superioară de reglaj psihic.

Voinţa este capacitatea individului de a iniţia, determina şi a acţiona, dar şi
capacitatea de a amâna, frâna, inhiba tendinţa spre acţiune. Ea comportă o putere
de impulsiune, dar şi o putere de inhibiţie.
Psihologii au ajuns la concluzia că specificul psihologic al voinţei îl reprezintă
efortul voluntar.
Efortul voluntar constă în capacitatea atenţiei de a menţine energic reprezentările
sub privirea conştiinţei. El se diferenţiază de efortul muscular, ca sinteză a tuturor
senzaţiilor periferice ocazionate de o contracţie musculară, cu care adeseori este con-
fundat.
Dar, cercetările au evidenţiat că specificul psihologic al voinţei constă nu doar în
efortul voluntar ce urmează a fi mobilizat în vederea atingerii scopurilor, ci şi în di-
namica acestuia. Or, dinamica efortului voliţional, ca stare de tensiune, de încordare
internă, de mobilizare a tuturor resurselor psihonervoase, depinde de mularea lui pe
mărimea efortului.
Din punct de vedere psihologic, obstacolul rezultă din confruntarea posibil-
ităţilor individului cu condiţiile obiective ale activităţii, fapt care face ca una şi
aceeaşi piedică externă sau rezistenţă internă să reprezinte un obstacol pentru un indi-
vid, nu însă şi pentru un altul.
 Când între mărimea efortului voluntar şi mărimea obstacolului există o concor-
danţă, avem de-a face cu un reglaj voluntar eficient, iar când între cele două mărimi
apar discrepanţe, reglajul voluntar este deficitar. Situaţiile de supramobilizare volun-
tară, ca şi cele de submobilizare sunt la fel de neeficiente: în primul caz, deşi activi-
tatea se finalizează, are loc un consum energetic prea mare, care duce la oboseală,
surmenaj, satisfacţii îndoielnice; în cel de-al doilea caz, activitatea nici nu se final-
izează măcar. De aceea, este necesară realizarea nu doar a unui optim motivaţional
sau afectiv, ci şi unui optim voliţional.
Dat fiind faptul că voinţa pune la dispoziţia individului energia utilă organizării
şi concentrării activităţii în direcţia realizării scopului, ea devine unul dintre mecanis-
mele psihice ale reuşitei activităţii, ale obţinerii unor performanţe înalte.

STRUCTURA ACTULUI VOLUNTAR

Presupune următoarele etape:

- conceperea situaţiei – stabilirea obiectivului ce urmează a fi realizat;
- deliberarea – examenul soluţiilor disponibile, inventarierea argumentelor „pro”
şi „contra” în funcţie de sistemul de valori de care ele dispun, ezitările şi pen-
dulările între diversele alternative;
- decizia – reţinerea unei singure variante acţionale din cele disponibile;
- execuţia – traducerea în fapt a actului respectiv şi realizarea obiectivelor pro-
puse.
Referitor la această schemă au apărut şi unele comentarii
➢ nu toate fazele actului presupun prezenţa voinţei, deci a efortului voluntar.
Foulquie considera că actul propriu-zis şi exclusiv care aparţine voinţei este
doar decizia, celelalte trei faze fiind expresia altor fenomene psihice (reprezen-
tative sau asociative), relevând prezenţa raţiunii sau inteligenţei.
➢ nu toate fazele sunt acceptate în structura actului voluntar. Este pusă la îndoială
şi uneori chiar total negată de existenţialişti şi psihanalişti, valoarea deliberării.
Voinţa este, într-adevăr, expresia conştiinţei de sine, dar ea este şi expresia în-
 tregii personalităţi a individului, ea este expresia învăţării, a inteligenţei, edu-
caţiei sociale, dar şi a motivaţiilor inconştiente.
➢ fazele actului voluntar nu parcurg ordinea prescrisă de schema clasică. În focul
acţiunii, nu observăm distincţia netă a momentelor care pun succesiv în joc
funcţii psihice diferite. N-ar fi exclus ca momentele actului voluntar să se in-
verseze, să se revină asupra unora şi să fie compromise altele.

CALITĂŢILE VOINŢEI

Principalele criterii după care apreciem voinţa sunt:

- forţa,
- perseverenţa,
- consecvenţa,
- fermitatea,
- independenţa.
Forţa exprimă capacitatea mecanismelor de autoreglare de a mobiliza şi concen-
tra energia neuropsihică şi musculară în vederea asigurării rezistenţei şi ripostei nece-
sare la presiunea pulsiunilor interne sau a situaţiilor şi stimulilor din afară.
Perseverenţa constă în menţinerea efortului voluntar la nivel optim atât timp cât
este necesar pentru atingerea scopului, în pofida diverselor piedici şi dificultăţi ce se
pot ivi în cale. Opusul ei este renunţarea sau delăsarea.
Consecvenţa se exprimă prin stabilitatea scopului şi a liniei de conduită, în con-
cordanţa dintre convingeri şi acţiune, dintre vorbă şi faptă. Ea se integrează în struc-
tura caracterului şi devine o trăsătură axiologică a personalităţii.
Fermitatea reflectă stabilitatea operaţional-instrumentală a deciziilor şi
hotărârilor luate în diferite situaţii, în pofida tentativelor potrivnice ale celor din jur,
de a ne determina să revenim asupra lor, spre a le modifica sau anula.
Independenţa exprimă capacitatea unei persoane de a-şi organiza şi duce viaţa pe
cont propriu, pe baza iniţiativelor, hotărârilor şi scopurilor proprii.
 Calităţile voinţei se află într-o permanentă relaţie de interdependenţă şi
condiţionare reciprocă. Dacă una are valori ridicate şi celelalte vor tinde să ia valori
proporţional mari şi invers. Se pare că trăsătura bazală în jurul căreia gravitează cele-
lalte este forţa sau tăria voinţei. Când forţa este slab structurată devine puţin probabil
ca perseverenţa, fermitatea sau independenţa să o compenseze. De aici rezultă că edu-
carea voinţei trebuie să înceapă şi să aibă în centrul obiectivelor sale, forţa.

DEFECTELE VOINŢEI

O voinţă perfectă provine din echilibrul perfectă al forţei de impulsiune şi puterii

de inhibiţie. Cum o asemenea situaţie reprezintă un ideal, cel mai adeseori întâlnim
dezechilibrul forţelor, care constă fie în excesul, fie în deficitul lor.
Principalele defecte ale voinţei sunt:
- defecte derivate din excesul de inhibiţie – în acest caz avem de-a face cu un
suprainhibat care fie nu ia hotărâri, fie că nu ajunge la nici o concluzie. Bloca-
jul se produce în momentul luării deciziei sau după decizie;
- defecte derivate din deficitul de inhibiţie – sunt întâlnite la persoanele subinhi-
bate, caracterizate prin: decizii rapide, dar extrem de instabile, angajarea după
prima impresie, insuficienţa evaluării consecinţelor acţiunilor întreprinse;
- defecte derivate din excesul de impulsiuni – apar atunci când o excitaţie puter-
nică, un elan irezistibil îl împing pe individ spre acţiune;
- defecte derivate din deficitul de impulsiuni – provin dintr-o slăbiciune a
voinţei, a puterii ei de decizie. Persoanele cu deficit de impulsiuni se simt pier-
dute în faţa unor situaţii noi în care trebuie să facă o alegere, ele având nevoie
de un sfătuitor.
Concluzionând, putem spune că educarea voinţei constă în stabilirea echilibrului
între cele două categorii de forţe: impulsiunea şi inhibiţia.