Tema 8.

Afectivitatea

Procesele afective sunt stări sau trăiri subiective care reflectă relațiile omului cu lumea
înconjurătoare, măsura în care necesitățile lui interne sunt sau nu satisfăcute. Ansamblul
proceselor afective (emoții, dispoziții, sentimente, pasiuni) constituie afectivitatea.
Procesele afective se clasifică în funcţie de:
• proprietăţile de care dispun (intensitate, durată, mobilitate, expresivitate);

• gradul de conştientizare (unele se află sub controlul conştienţei, altele în afara acesteia);

• nivelul calitativ al formelor motivaţionale din care izvorăsc (unele apar din
satisfacerea/nesatisfacerea trebuinţelor, iar altele din necesitatea idealurilor,
convingerilor, concepţiilor despre lume şi viaţă).
Există trei grupe mari de procese afective sau stări emoţionale:
I. Procesele afective primare, sunt înnăscute, involuntare, spontane:
- Tonul emoțional, se referă la reacțiile emoționale care însoțesc orice act de cunoaștere
(ex: simțim un miros puternic care ne place sau nu).
- Trăirile de natură organică, determinate de funcționarea organelor interne, generând stări
de confort sau disconfort fiziologic.
- Stările de afect: trăiri impulsive, de scurtă durată, care pot scăpa de sub controlul
conștientului (ex: furia, groaza, râsul exploziv)
II. Al doilea grup cuprinde procesele afective complexe, care se caracterizează printr-un
grad mai mare de conştientizare şi intelectualizare:
1. emoţiile curente, sunt forme afective de scurtă durată, active, intense provocate de
însuşirile separate ale obiectelor. bucuria, tristeţea, simpatia, antipatia, entuziasmul,
admiraţia, dispreţul, speranţa, deznădejdea, plăcerea, dezgustul etc.
2. emoţiile superioare sunt legate nu atât de obiecte, cât de o activitate pe care o desfăşoară
individul. Ele pot să apară în activităţile intelectuale, în reflectarea frumosului din realitate, în
realizarea comportamentului moral.
3. dispoziţiile − stări afective de intensitate medie care colorează într-o perioadă mai scurtă
sau mai lungă de timp reflectarea realităţii şi întreaga conduită. Dacă dispoziţiile se repetă, se
pot transforma în trăsături de caracter.
III. Al treilea grup reflectă procesele afective superioare care se caracterizează printr-o
mare restructurare şi raportare valorică, situată nu la nivel de obiect (ca cele primare), de
activitate (ca cele complexe), ci la nivel de personalitate. Din acest grup fac parte
sentimentele şi pasiunile.
1. Sentimentele sunt trăiri afective intense, de lungă durată, relativ stabile, specific umane,
condiţionate social-istoric. Datorită stabilităţii sentimentelor putem anticipa conduita
afectivă a individului. Sentimentele se nasc din emoţii, dar nu trebuie reduse la acestea.
Sentimentul este o emoţie repetată, oscilantă şi abia apoi stabilizată şi generalizată.
Sentimentele pot avea trei particularităţi:
1) de reciprocitate  persoanele relaţionate manifestă una faţă de alta acelaşi tip de
sentiment (respect sau dispreţ, dragoste sau ură);
2) de contrariere  persoanele manifestă unul faţă de celălalt sentimente opuse;
3) unilateralitate  o persoană manifestă faţă de cealaltă un sentiment determinat, iar
aceasta reacţionează cu o stare de indiferenţă.
 Clasificarea sentimentelor:
intelectuale (curiozitatea, tendinţa spre cunoaştere, dragostea de adevăr, de învăţare care
apar în procesul cunoaşterii şi reflectă relaţia faţă de ideile proprii sau ale altora;
estetice (admiraţia, tendinţa spre frumos, original, extazul) care provin în procesul reflectării
frumosului din viaţă, natură, societate;
morale (patriotismul, datoria, sentimentul civic) ce reflectă atitudinea faţă de bine sau rău,
faţă de conduiele personale sau ale semenilor.
Există şi sentimentele Eu-lui (amorul propriu; sentimentele de inferioritate sau de
superioritate).
tipuri de iubire:
1) iubirea oarbă, „nebună”  este prezentă doar pasiunea, în sensul idealizării iubirii pentru
cineva, acest cineva uneori fiind o persoană inaccesibilă (vedetă de cinema, celebritate);
2) iubirea romantică, în care domină intimitatea şi pasiunea;
3) iubirea-camaraderie  dominante sînt intimitatea şi implicarea în relaţie;
4) iubirea naivă  sînt prezente pasiunea şi implicarea;
5) iubirea „golită”  a mai rămas doar angajamentul, obligaţia;
6) iubirea completă în care toate componentele atît implicare, cît şi pasiune, intimitate,
angajament sînt prezente la un nivel ridicat.
2) Pasiunile sunt trăiri afective foarte intense, stabile, de lungă durată, care antrenează întreaga
personalitate.
Din punct de vedere valoric, pasiunile pot fi
- pozitive (nobile, constructive) Iubirea pasională, pasiunea pentru un domeniu științific,
artistic ori pasiunea de colecționar sau
-negative (pasiuni oarbe, numite patimi sau vicii). Gelozia, avariția, patima jocurilor de
noroc, dependența de droguri, alcoolismul - sunt pasiuni oarbe sau vicii care au ca efect
bulversarea vieții psihice ori degradarea fizică și morală a omului.
Funcţiile proceselor afective
 rol de comunicare (se face cunoscută în exterior starea afectivă trăită de o persoană sau
cea pe care ea doreşte ca ceilalţi s-o perceapă);
 rol de influenţare a conduitei altora (o persoană poate plînge pentru a impresiona, a
obţine mîngîierea, acordul sau ceea ce şi-a propus;
 rol de autoreglare în vederea adaptării mai bune la situaţiile cu care ne confruntăm
(plîngem în situaţiile triste, rîdem în cele vesele; comportamentul invers ar fi un exemplu
tipic de dezadaptare expresiv-emoţională);
 rol de contagiune (de a se transmite şi de a trezi reacţii similare şi la alte persoane, de a
da naştere la stări afective colectiv-pozitive sau negative — prin aceasta întărindu-se forţa
de coeziune sau de dezbinare a membrilor grupurilor);
 rol de accentuare sau diminuare a însăşi stării afective („descărca”/„încărca” afectiv).
Proprietăţile proceselor afective:

- Polaritatea proceselor afective - aprecierea pozitivă sau negativă a situaţiilor în funcţie de

satisfacerea sau nesatisfacerea trebuinţelor personale. De obicei procesele afective sunt
cuplate două cîte două în perechi, cu elemente contrare: bucurie-tristeţe, simpatie-antipatie,
entuziasm-deprimare, iubire-ură etc. Polaritatea se exprimă în caracterul plăcut sau neplăcut
 al stărilor afecive, stenic sau astenic al acestora (unele mobilizînd, „împingînd” spre
activitate, altele, dimpotrivă, demobilizînd, întîrzîind sau inhibînd activitatea).
- Intensitatea reprezintă forţa, tăria, profunzimea de care dispune la un moment dat trăirea
afectivă.
- Durata proceselor afective constă în întinderea, persistenţa în timp a acestora, indiferent
dacă persoana sau obiectul care le-a provocat sunt sau nu prezente.
-Mobilitatea proceselor afective este proprietatea ce exprimă trecerea rapidă în interiorul
aceleiaşi trăiri emoţionale de la o fază la alta, sau trecerea de la o stare afectivă la alta.
- Expresivitatea proceselor afective constă în capacitatea acestora de a se exterioriza, de a
putea fi „văzute”, „citite”, „simţite”. Cele mai cunoscute expresii emoţionale sînt:
·Mimica – ansamblul modificărilor expresive, la care participă elementele mobile ale feţei; ·
Pantomimica – ansamblul reacţiilor la care participă tot corpul: ţinuta, mersul, gesturile; ·
Modificările de natură vegetativă – amplificarea sau diminuarea ritmului respiraţiei,
vasoconstricţia, vasodilataţia, creşterea conductibilităţii electrice a părului, hiper- sau
hipotonusul muscular, modificarea compoziţiei chimice a sîngelui sau hormonilor etc.,
soldate cu paloare, înroşire, tremurături, lacrimi, transpiraţie, gol în stomac;
· Schimbarea vocii – a intensităţii, ritmului vorbirii, intonaţiei, timbrului vocii etc.; după
intonaţie; un „da” poate semnifica mai mult decît un „nu”
Inteligenţa emoţională - a şti cînd şi cum să-ţi exprimi emoţiile şi cum să le controlezi.
Inteligenţa emoţională este formată din cinci factori:
1. cunoaşterea propriilor emoţii (self awarness);
2. autocontrolul emoţiilor (self regulation);
3. motivaţia;
4. empatia;
5. relaţiile interpersonale (self skills)

Tema 10. Voinţa

Voinţa se defineşte ca proces psihic complex de reglaj superior, realizat prin mijloace verbale şi
constînd în acţiuni de mobilizare şi concentrare a energiei psihonervoase în vederea depăşirii
obstacolelor şi atingerii scopurilor conştient stabilite.
Înţelegem prin voinţă capacitatea de a acţiona în vederea realizării unui scop conştient,
înfrîngînd anumite bariere interioare sau exterioare.
Caracteristicile acţiunii volitive:
1. Efortul voluntar constă în mobilizarea resurselor fizice, intelectuale, emoţionale prin
intermediul mecanismelor verbale, fiind trăit de către persoană ca o stare de tensiune,
încordare internă, de mobilizare a tuturor resurselor în vederea depăşirii obstacolelor.
2. Prezenţa obstacolului în calea realizării scopurilor.
Din punct de vedere psihologic obstacolul reprezintă o confruntare între posibilităţile
omului şi condiţiile obiective ale acelei activităţi, (una şi aceeaşi piedică obiectivă poate fi un
obstacol mic pentru o persoană şi unul dificil pentru alta).
3. Specializarea efortului, dezvoltarea capacităţilor de efort voluntar de la obstacol la
obstacol.
4. Interacţiunea efortului voluntar cu celelalte formaţiuni psihice: operaţiile, produsele
şi activităţile gîndirii cer implicarea unui efort voluntar îndelungat, imaginaţia creatoare
implică o voinţă puternică etc.
Structura şi fazele actului voluntar:

1. actualizarea unor motive şi proiecatrea pe baza lor a unui scop sau proiect;
2. deliberarea/analiza şi lupta motivelor, compararea şi evaluarea alternativelor prezente la
momentul dat în cîmpul conştiinţei (examinarea soluţiilor disponibile, inventarierea
argumentelor pro şi contra, în funcţie de sistemul de valori de care ele dispun);
3. decizia/ luarea hotărîrii, alegerea unui motiv şi scop şi inhibarea, amînarea celorlalte, pe
această bază putîndu-se asigura concentrarea energiei psihonervoase (reţinerea unei singure
variante acţionale din cele disponibile);
4. executarea hotărîrii luate, (traducerea în fapt a actului respectiv şi realizarea obiectivelor
propuse);
5. verificarea/ evaluarea rezultatului obţinut şi formularea unor concluzii valoroase pentru
activitatea viitoare.
Fazele actelor voluntare descrise anterior pot fi sintetizate în:
- faza de preparare, care include:
1. Actualizarea unor motive.
2. Lupta motivelor.
3. Luarea hotărîrii.
- faza de execuţie, care încheie şi confirmă puterea reglajului voluntar. Aici intră:
1. Executarea hotărîrii luate.
2. Verificarea rezultatelor obţinute şi formularea concluziilor
Principalele criterii după care apreciem voinţa sunt:
1. Puterea voinţei/ Forţa se exprimă în intensitatea efortului prin care subiectul,
confruntîndu-se cu obstacole importante, îşi urmăreşte scopurile. Opusul acestei calităţi este
slăbiciunea voinţei care exprimă abandonarea realizării scopului o dată cu primele dificultăţi
întîmpinate.
2. Perseverenţa presupune realizarea efortului voluntar la nivel optim o perioadă
îndelungată de timp, chiar şi în condiţiile în care, aparent, n-ar fi posibilă continuarea
activităţii.Opusul perseverenţei este delăsarea/ renunţarea pe măsură ce apar obstacolele
în atingerea scopului şi încăpăţînarea.
3. Independenţa voinţei se exprimă în tendinţa constantă de a lua hotărîri pe baza
chibzuinţei proprii. Opusul independenţei este sugestibilitatea/ dependenţa.
Independenţa este, în cea mai mare parte, rezultatul stilului parental din copilărie.
4. Promptitudinea constă în rapiditatea cu care omul deliberează într-o situaţie complexă şi
urgentă şi adoptă hotărîrea cea mai potrivită.
Opusul acestei calităţi este tergiversarea (nehotărîrea).
Actul de voinţă exprimă întreaga personalitate, deci hotărîrile cuiva sunt în funcţie de
convingerile, deprinderile, sentimentele, principiile sale morale, de forţa sa de voinţă. Totul
rezultă din predispoziţiile sale ereditare şi din experienţa vieţii.
Tulburările voinţei
Dintre tulburările voinţei distingem: hiperbulia care reprezintă exagerarea forţei
voliţionale. În alte cazuri putem întîlni o diminuare a voinţei, cînd orice activitate se execută
cu încetineală, aceasta purtînd denumirea de hipobulie. O altă formă de tulburare a voinţei
este abulia, care se caracterizează prin lipsa spontaneităţii şi iniţiativei în acţiuni.
Pentru dezvoltarea voinţei este necesar ca subiectul:
1. conştient să-şi pună sistematic scopuri şi sarcini din ce în ce mai dificile, ce depăşesc
condiţiile obişnuite de îndeplinire;
2. să depună efort cînd este nevoie de înlăturat obstacolele, să-şi impună anumite restricţii
pentru atingerea scopului;
3. să realizeze activităţi ce reflectă valorile moral-spirituale;
4. să tindă sistematic spre dezvoltarea inteligenţei, să tindă spre autoperfecţiune;
5. să ţină cont ca perfecţionarea autoreglajului volitiv să aibă loc concomitent în toate
sferele: intelectuală, motivaţională şi emoţională