Importanţa afectivităţii în conflicte

 Una din definiţiile afectivităţii spune ca aceasta este o sumă de trăiri psihice subiective - emoţii, dispoziţii, sentimente şi
pasiuni - care reflectă relaţiile omului cu lumea înconjuratoare şi care dau coloratura, substanţa a tot ceeea ce gândim şi
facem.
 Afectivitatea este o componentă de bază a psihicului uman, neexistând practic vreun proces psihic (memorie, senzaţie,
gând, motivaţie) care să nu fie strâns legat de o trăire afectivă sau invers. Am putea spune că procesele mentale interioare
dar şi comportamentele sunt determinate de trăiri afective şi/sau declanşează emoţii, sentimente, dispoziţii sau pasiuni.
 De multe ori afectele (felul în care simţim şi ne simţim) vin împreună cu o puternică nevoie de a exprima în exterior
încărcătura emoţională. Uneori prin cuvinte, dar şi prin tonalitatea vocii, gesturi diferite, posturi corporale sau grimase
faciale. Alteori ele transpar în felul în care organismul nostru funcţionează (ne înroşim, ni se usucă gura, creşte ritmul
respiraţiei şi al bătăilor inimii, ni se "taie genunchii", etc.) Totodată aceleaşi afecte "au nevoie" să fie aprobate, ascultate,
înţelese şi chiar plăcute, îndrăgite, simpatizate de interlocutor.
Câteva particularităţi ale proceselor afective ar fi:
 polaritatea (sunt fie pozitive/plăcute, fie negative/neplăcute);
 mobilitatea (se referă la capacitatea pe care omul o are de a trece de la o stare afectivă la alta, sau de la un nivel
de intensitate la altul);
 durata (în timp);
 intensitatea;
 valoarea lor motivaţională (a face din dragoste ceva pentru cineva, de exemplu).
 Sfera afectivităţii omului este foarte variată. Vom regăsi însă, ca şi forme ale afectivităţii: emoţiile, dispoziţiile,
sentimentele şi pasiunile.
 Emoţiile sunt trăiri afective cu durată scurtă, cu intensitate în general ridicată, dar variabilă, şi de obicei apar ca reacţie la
lucrurile sau gândurile cu care ne confruntăm. De reţinut în plus, la emoţii, este că uneori, unele dintre ele, mai exact
groaza, furia, disperarea şi bucuria explozivă se trăiesc extrem de intens. Ele mai poartă denumirea de emoţii şoc tocmai
pentru că, atunci când le trăim, au tendinţa de a acapara întreaga fiinţă, scăpând controlului conştient al omului şi, sub
imperiul lor, oamenii săvârşesc cel mai des fapte necugetate.
 Dispoziţiile, în schimb, sunt trăiri afective cu o intensitate mai mică, mai difuze şi generalizate care pot dura ceva mai
multă vreme (ore, zile). Atunci când suntem bine dispuşi avem tendinţa de a ne bucura mai des, mai mult, pe când atunci
când suntem prost dispuşi parcă nimic nu ne intră în voie şi găsim uşor motive de ceartă şi de nemulţumiri. 
Când vine vorba despre sentimente, atunci e bine de ştiut că, aceste sunt trăiri afective (mai) complexe - pentru că
intervin în menţinerea şi manifestarea lor şi alte procese psihice. Au o durata lungă (ani, întreaga viaţă), o intensitate
moderată şi o stabilitate crescută. Ele evoluează din emoţii prin repetare şi cristalizare şi tocmai din acest motiv uneori
poartă aceleaşi nume (ură, iubire). Însă mecanismul de formare constă în faptul că, de exemplu, emoţia îndrăgostirii
repetată si stabilizată (la vederea aceleiaşi persoane dragi) dă naştere, prin cristalizare sentimentului iubirii, care sentiment
se întreţine mai apoi voluntar şi conştient. În cele din urmă pasiunile sunt trăiri afective foarte intense, de foarte lungă
durată (întreaga viaţă), foarte stabile şi care implică în manifestarea lor întreaga personalitate a omului. Nu de puţine ori
se spune ca pasiunile îl "stăpânesc" pe om. Ele îi mobilizează omului întreaga energie către satisfacerea ei. Unele pasiuni
sunt nobile si constructive pe când altele sunt negative (patimi, vicii).
 Rolul afectivităţii în activitatea umană este acela de a pune omul în acord cu situaţia, de a regla şi adapta conduita umană
la interactiunea cu mediul, dar şi de a exprima nevoile, trebuinţele individului sau de a susţine energetic diverse acţiuni
(comportamente).
 După Ana Stoica-Constantin (2004), procesele afective asociate conflictelor pot avea mai multe funcţii:
1. Afectivitatea poate deveni cauză a conflictului - stările de furie, nemulţumire, nedreptate, frustrare, se pot
manifesta înafară sub forma acuzelor, atacurilor direcţionate către cei din jur, indiferent dacă exista sau nu la
mijloc şi nişte lucruri concrete pe care persoanele să se certe. Doar simplele emoţii negative pe care una dintre
părţi le simte sunt uneori de-ajuns pentru a stârni o ceartă.
2. Aşa cum am văzut mai sus, stările noastre afective pot susţine energetic activităţile noastre. Oamenii fac tot felul
de lucruri mânaţi de simţămintele lor. Ele pot alimenta încăpăţânarea, puterea, curajul, astfel încât cineva poate să
persiste în conflict sau dimpotrivă să se grabească în rezolvarea lui.
3. Emoţiile noastre pot constitui şi un mecanism de stingere a conflictului. Uneori ne simţim bine, eliberaţi, atunci
când ne spunem oful, cand ne "vărsăm nervii". Sentimentul de satisfacţie că am spus ce aveam de spus poate
stinge conflictul. Dar stingerea conflictului se poate obţine şi dacă recompensăm pozitiv (printr-un zâmbet, un
gest, sau un ton mai cald al vocii) sentimentele pozitive ale celuilalt participant la conflict.
4. Trăirile noastre afective pot fi şi un indicator sau un simptom ori al unui conflict interior, ori al conflictului trăit
poate de partenerul de discuţie. Orice conflict (interior sau exterior) provoacă diverse emoţii celor implicaţi, iar
faptul de a avea prezente aceste emoţii sunt un indiciu asupra faptului că persoana traieşte un conflict.
5. O altă funcţie a proceselor afective în conflicte este aceea de indicator al importanţei lucrurilor întâmplate,
discutate pentru cei implicaţi. Avem tendinţa, normală şi naturală dealtfel, ca atunci când ne confruntăm cu
lucruri importante să ne şi implicăm emoţional, şi cu cât importanţa este mai mare cu atât intensitatea emoţiilor
este mai mare
 
Se poate intui că în conflicte participă tot felul de emoţii, fie ele pozitive sau negative.
Emoţiile negative (neîncrederea, furia, tema, ruşinea, etc.), mai ales dacă sunt necunoscute, neascultate, nevalidate de
cealaltă baricadă (ceea ce poate provoca ofensă), pot duce la blocaje în împăcare chiar dacă problema are rezolvare,
partea adversă refuzând continuu orice propunere.
Tot trăirile negative resimţite de una dintre părţi pot duce la conflicte interminabile atunci când aceasta simte că îi sunt
atacate valorile (identitatea, principiile) sau dacă omului îi sunt atacate interesele imediate este posibil ca emoţiile
negative să provoace reacţii foarte virulente.
Trăirile emoţionale pozitive, în schimb, influenţează conflictele în sensul rezolvării lor mai facile, mai rapide. Buna
dispoziţie implică lipsa agresivităţii ceea ce duce la atitudini cooperante între părţi. Pozitivitatea mai implică
ingeniozitate, respect, disponibilitate crescută către obţinerea acordului şi dorinţă de rezolvare rapidă.
Deşi am arătat până acum cât de important este rolul emoţiilor în conflicte, totuşi ele sunt neglijate şi de literatura de
specialitate şi de cei care instruiesc oameni în managementul conflictelor şi chiar de negociatori. Iar asta se întâmplă din
mai multe motive: de multe ori se pune accentul pe aspectul (interesul) concret, pragmatic al negocierii întrucât
rezolvarea acestuia atrage dezamorsarea conflictului; recunoaşterea emoţiilor este evitată şi din credinţa că acestea
vulnerabilizează; ori pur şi simplu pentru că ele sunt greu de gestionat.
 a) Furia - este o stare naturală, de extremă iritare, în care de obicei se pierde stăpânirea de sine (controlul
conştient), care apare instantaneu (în caz de ameninţări, frustrări sau neîmpliniri) şi se manifestă printr-o activare
expresivă facială, nonverbală şi comportamentală (gestuală).
 b) Frica - este o reactie emoţională puternică (unii susţin - având dreptate - că este un mecanism de
supravieţuire) ce apare ca răspuns al omului la o ameninţare concretă, de obicei negativă şi neaşteptată (surprinzătoare).
Se deosebeşte de teamă (care apare când pericolul este cunoscut şi anticipat) dar şi de angoasă (care nu identifică
pericolul, dar îl bănuieşte).
Frica este importantă în conflicte pentru că ea poate declanşa comportamente iraţionale, deranjante, periculoase,
extreme care pot avea ca rezultat escaladarea conflictului.
Gestionarea propriei fricii sau furiei se face în primul rând, prin conştientizarea lor, apoi prin identificarea
modurilor în care frica sau furia proprie se exprimă verbal, comportamental şi fiziologic străduindu-ne să evităm aceste
manifestări. Este de dorit recunoaşterea acelor situaţii care generează frica sau furia şi evitarea lor pe cât posibil. De
asemenea este binevenită practicarea de tehnici comportamentale pentru reducerea fricii, furiei sau a stresului.
c) Vina şi ruşinea - sunt două trăiri afective distincte, dar care merg deseori împreună întrucât vina provoacă
ruşine. Vinovăţia poate avea cauze reale (când comportamentul persoanei încalcă norme, legi, reguli, principii) sau cauze
imaginare (când individul crede ca ar fi sau nu ar fi trebuit să...). Ruşinea în schimb, este sentimentul penibil de sfială, de
jenă provocat de un insucces sau de o greşeală, aşadar o emoţie puternică survenită în urma conştientizării vinei sau în
urma incorectitudinii ori a nerespectării cuvântului dat.
Ambele emoţii au importanţă şi în rezolvarea şi în prevenirea, dar şi în crearea conflictului. Sentimentul de
vinovăţie, atunci când apare, poate preveni apariţia unui conflict. Noi îi tratăm pe cei din jur aşa cum noi am vrea să fim
trataţi (după propriile valori morale). Aşa încât, cel mai probabil, vom evita să facem ceva nepotrivit (în dezacord cu ceea
ce noi considerăm că e moral) pentru a nu ne simţi vinovaţi după aceea. Dacă însă conflictul este deja în plină desfăşurare
cele două emoţii, vina şi ruşinea se comportă diferit. Vina poate duce la o atitudine (din parte părţii care o resimte) de
colaborare şi dedicare pentru rapida soluţionare a neînţelegerii, în timp ce ruşinea are un efect opus - omul tinde să fugă,
să se retragă din interacţiune, să-i evite pe ceilalţi. În concluzie mai degrabă ruşinea provoacă conflict, iar vina ajută la
rezolvarea lui.
 d) Umilirea - când vorbim despre umilire vorbim de fapt despre două lucruri: o data despre actul umilirii (care
se întâmplă în interacţiunea dintre un umilitor şi un umilit) şi apoi despre emoţia sau sentimentul umilirii - ca fiind ceea
ce subiectul simte în urma actului umilirii. Un aspect foarte important aici este faptul că umilirea poate fi precedată de
teama puternică de a nu fi umilit. Teama aceasta este atât de puternică încât uneori oamenii preferă moartea decât
umilirea (de exemplu, samuraii îşi făceau sepuku mai degrabă decât să fie prinşi de inamic). Umilirea, ca stare (emoţie)
este atât de puternică încât se consideră că ea creează o rană psihologică profundă persoanei, ea vizând direct identitatea
personală. Omul este devalorizat şi degradat, pus pe o treptă mult inferioară celei care i s-ar cuveni împotriva voinţei lui.
Umilirea se deosebeşte clar de ruşine (care e mai uşor de acceptat fiind şi mai puţin intensă şi care nu atacă identitatea
personală), se deosebeşte de vinovăţie, de jenă, de zeflemea şi de umilinţă (care este o smerenie voită, neprovocată forţat).
Reacţia de răspuns la actul umilirii poate fi lipsa schimbării (mai ales în cazurile în care cel umilit dezvoltă
depresie), schimbarea violentă (în sensul răsturnării situaţiei umilitor-umilit) sau schimbare nonviolentă (dacă cel umilit
reuşeşte să-şi ierte asupritorul). În general însă, umilirea provoacă amplificarea conflictului şi dorinţă de răzbunare tocmai
datorită violenţei şi profunzimii deosebite a emoţiei.
 e) Respectul - este o atitudine sau un sentiment de stimă, de consideraţie sau de preţuire deosebită faţă de cineva,
de recunoaştere a valorii acelei persoane. Când respectăm pe cineva îi luăm în serios sentimentele, nevoile, gândurile,
ideile, dorinţele. Respectul, în afară de a fi simţit, poate fi şi arătat. Desigur, putem afişa comportamente care dau iluzia că
respectăm, însă dacă simţim respect, atunci comportamentul plăcut va veni natural.
 
 f) Recunoaşterea - aici, recunoaşterea, nu are sensul de admitere a vreunei vinovăţii, ci mai degrabă se referă la
capacitatea personală de a-l acceptape celălalt ca fiind egal cu mine, cu drepturi şi îngrijorări legitime. Se referă mai
degrabă la ceea ce oferim, şi nu la ceea ce primim.

Refacerea relaţiilor după conflict

 
 În faza post-conflict, indiferent cum a fost rezolvat, rămân emoţii şi stări, cel mai adesea anxietate, suferinţă şi furie, care
au consecinţe negative asupra persoanei respective, dar şi asupra relaţiei cu celălalt. Dacă relaţia nu s-a rupt, atunci e
nevoie de repararea ei pentru ca tensiunea care a rămas să nu nască noi divergenţe sau, mai târziu, disoluţia relaţiei.
 Cel mai important instrument pe care îl aveţi la dispoziţie este comunicarea eficientă, sinceră. Renunţaţi la orgoliu şi
mărturisiţi-vă partea de vină, cereţi-vă scuze, apoi exprimaţi-vă dorinţa de a repara totul şi, în acelaşi timp, recunoaşteţi că
persoana respectivă şi relaţia cu el sunt importante pentru dumneavoastră. Dacă nu sunteţi dumneavoastră vinovatul, deşi
acest lucru este discutabil pentru că e nevoie de doi pentru a fi bine şi tot de doi pentru a fi rău, atunci cu la fel de multă
deschidere începeţi o discuţie care să diminueze sau să şteargă emoţiile negative, atât ale dumneavoastră, cât şi ale
celuilalt. „Îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat între noi doi, situaţia m-a afectat şi aş dori să discutăm pentru a preveni
repetarea incidentului. Aş vrea să rămânem în continuare în relaţii bune.” Amintiţi-vă de comunicarea asertivă (vezi
„Prevenirea conflictelor”).
 Oricine ar fi vinovat, e necesar ca primul pas să fie făcut repede, clar şi bine. Orgoliul este cel mai mare duşman pe care
l-aţi putea avea acum. Dacă îl acceptaţi, el va prelungi gustul amar de după dispută, indiferent cine şi-a asumat
responsabilitatea culpabilităţii.
Relatiile umane sunt fragile. Cand este nevoie de un act reparator si acesta nu este facut, pierde toata lumea. Din
nefericire, cand între doua persoane apare o mica suparare, ambele parti au tendinta de a o agrava. Indiferent cine este
vinovat (si adeseori ambele parti sunt raspunzatoare), este indicat ca relatia sa fie stabilita cat mai repede, iar initiatorul sa
fiti dvs. însiva. Orice relatie nesanatoasa produce o reprocesare mintala a conflictului, iar si iar, abatandu-ne atentia de la
scopuri mai productive. Conflictele emotionale de la locul de munca pot fi mai stresante si obositoare decat orele lungi de
activitate profesionala. În plus, statisticile arata ca peste 50% din demisii se datoreaza conflictelor nerezolvate. Sunt
situatii în care o relatie rupta si nesupravegheata va poate transforma în victima. De aceea, începerea de catre dvs. însiva a
restaurarii relatiei va poate fi de mare folos, chiar atunci cand nu  sunteti cauza principala a deteriorarii.

         Daca sunteti total sau partial raspunzator de conflict, renuntati la mandrie si treceti la abordarea directa. Cereti-va
scuze, spuneti ca va pare rau si incercati sa transmiteti mesajul urmator: „As vrea ca relatia noastra sa fie tot asa de
buna cum era înainte, cat de curand posibil. Tu si relatia dintre noi sunteti importanti pentru mine si eu intentionez sa fiu
mai atent în viitor”.
            Daca celalalt este raspunzator de conflict, dati-i prilejul de a va aborda pentru a restabili relatia. Fiti accesibil si
cu mintea deschisa. Daca partenerul nu va abordeaza în limite rezonabile de timp, luati dvs. însiva initiativa. Nu uitati ca
dvs. ati putea avea de suferit mai mult sau cel putin tot atat cat si persoana vinovata. De ce sa ajungeti victima? Ati putea
sa-i spuneti: „Incidentul de saptamana trecuta m-a afectat serios, si vreau sa-l discutam, în speranta ca nu se va mai
repeta. Daca nu ne dam tot interesul sa fim prieteni, avem de pierdut amandoi”.
            Cand nimeni nu este evident vinovat, initiati o discutie reciproc avantajoasa, în care sa fie trecute în revista
avantajele fiecaruia de pe urma bunei întelegeri. Numai cand avantajele sunt oarecum egale se poate cadea de acord.
          Nu uitati: instrumentul cel mai adecvat pentru repararea unei relatii este comunicarea, singura atitudine
recomandabila este renuntarea la orgoliu, iar primul pas va revine dumneavoastra, indiferent daca va simtiti
vinovat sau nu.