TEMĂ INDIVIDUALĂ PENTRU SUSȚINEREA EXAMENULUI FINAL

DIN SESIUNEA IANUARIE - FEBRUARIE 2021

Rolul emoţiilor în declanşarea şi managementul situaţiilor conflictuale.

Cuprins

1.Introducere în problematica subiectului abordat (concepte cheie).

2. Emoţiile: definiţii şi caracteristici.

3.Surse ale conflictului din perspectiva emoţiilor polarizate negativ.

4. Stresul – formă complexă de manifestare psihoemoţională.

5. Forme ale stresului: distresul şi eustresul.

6. Strategii de coping în faţa situaţiilor stresante: coping-ul pe problemă versus

coping-ul pe emoţie.

7. Exemplificarea unei strategii de coping pe emoţie din perspectiva unei situaţii

conflictuale.

8. Concluzii.

Bibliografie
1.Introducere în problematica subiectului abordat (concepte cheie).

Conflictul

Literatura de specialitate cu privire la conflict, săracă înainte de 1989 la noi, s-a îmbogăţit în
ultimul deceniu cu lucrări de psihologia şi sociologia conflictului ca o recunoaştere a funcţiilor
importante a acestui complex fenomen psihosocial dar şi a impactului şi efectelor sale la nivelul
societăţii.

Conflictele apar între oameni, între diferite grupuri, întreprinderi sau organizaţii, între indivizi
şi instituţii statale, între diferite state si naţiuni. "În lumea reală, spune Dahrendorf (1996), există
mereu concepţii diferite şi de aici conflict şi schimbare. De fapt, conflictul şi schimbarea sunt
libertatea noastră, fără ele nu poate exista libertatea”.

După unii autori, termenul conflict provine din verbul latin confligo, conflingere care
înseamnă ciocnire, polemică, luptă. Alţii susţin că termenul derivă tot din latină, dar cuvântul
„conflictus” înseamnă "a ţine împreună cu forţa”. (cf. Z.Bogaty, 2002)

O verificare critică a definiţiilor date conflictului în literatura de specialitate are ca rezultat o

diversitate de definiţii (acest fapt este valabil la toate ştiinţele socio-umane datorită lipsei unor
noţiuni general acceptate). Definiţiile diferă prin varietatea aspectelor incluse, generalitate şi
exactitate.

În concluzie, apreciază Z. Bogaty (2002) conflictul este considerat ca o poziţie reciprocă sau
o agresiune raportată întotdeauna la o tendinţă, scop indivizibil. La baza conflictului stau
ciocnirile dintre interesele particulare (ale grupurilor sau organizaţiilor), condiţiile existente,
părerile şi convingerile de grup, condiţiile sistemului social-economic existent, pe de o parte, şi
interesele general-umane, legităţile economice, juridice, politice, tendinţele dezvoltării societăţii
în ansamblu, pe de altă parte.

Emotiile

Emoțiile reprezintă stări afective care traduc un acord sau un dezacord între nevoile personale
și oferta realității sociale(Sandovici, 2010). Acestea reprezintă coloratura vieții psihice, fundalul
afectiv pe care se derulează existența umană, reprezintă, într-o exprimare metaforică simfonia
vieții psihice în care întâlnim atât note grave, intens-usturătoare, dar și note suave pline de
candoare și blândețe.

Stresul

Stresul este un fenomen psihosocial complex ce decurge din confruntarea persoanei cu cerinte,
sarcini, situatii, care sunt percepute ca fiind dificile, dureroase sau de mare importanta pentru
persoana respectiva (Baban, 1998).Dictionarul de psihologie sociala defineste termenul de stres
psihic ca fiind o stare de tensiune, de incordare si de disconfort, determinata de agentii
afectogeni, cu semnificatie negativa, de frustrarea sau deprimarea unor stari de motivatie
(trebuinte, dorinte, aspiratii), de dificultatea sau de imposibilitatea rezolvarii unor probleme.
2. Emoţiile: definiţii şi caracteristici

Emoțiile reprezintă stări afective care traduc un acord sau un dezacord între nevoile personale
și oferta realității sociale(Sandovici, 2010). Acestea reprezintă coloratura vieții psihice,
fundalul afectiv pe care se derulează existența umană, reprezintă, într-o exprimare metaforică
simfonia vieții psihice în care întâlnim atât note grave, intens-usturătoare, dar și note suave
pline de candoare și blândețe.

Caracteristicile emoţiilor

Emoţiile au două caracteristici definitorii: valenţa şi intensitatea.

Valenţa emoţiilor poate fi pozitivă sau negativă, împărţind emoţiile în plăcute (de ex., bucuria,
entuziasmul, admiraţia, mândria) şi neplăcute (de ex., frica, tristeţea, invidia, ruşinea).

Valenţa reflectă, de fapt, modul în care am evaluat situaţia cu care ne confruntăm: dacă am
interpretat-o ca favorabilă scopurilor noastre, vom avea emoţii pozitive, iar dacă am considerat-o
nefavorabilă în raport cu scopurile noastre, vor apărea emoţii negative. Evaluarea unei situaţii se
face întotdeauna pe mai multe dimensiuni, cum ar fi predictibilitatea şi controlul, iar combinaţia
caracteristicilor care rezultă din aceste evaluări determină ce emoţie va apărea. De exemplu, furia
apare în situaţiile pe care le credem previzibile şi sub controlul nostru, iar frica apare în situaţii
evaluate ca imprevizibile şi incontrolabile.

Cealaltă caracteristică a emoţiilor, intensitatea, semnalează măsura în care credem că o

situaţie e favorabilă sau potrivnică scopurilor noastre. Prin faptul că sunt legate de situaţii
specifice şi sunt de scurtă durată, dispărând, de obicei, odată cu trecerea situaţiei activatoare,
emoţiile diferă de alte stări afective cum ar fi dispoziţiile, care sunt mai difuze şi durează mai
mult. De asemenea, emoţiile diferă şi față de sentimente, care sunt legate de alţi indivizi şi sunt
mai îndelungate. Un alt concept relaţionat e cel de stres, dar acesta e mai general şi se referă la
orice emoţie negativă.

3.Surse ale conflictului din perspectiva emoţiilor polarizate negativ.

Emoţiile negative în situațiile conflictuale:

a) Oamenii intră în conflict, de regulă, cu interesele, dar şi cu emoţiile însoţitoare. Când aceste
emoţii nu sunt recunoscute de partea adversă şi /sau de terţa parte, în primul rînd prin ascultarea
activă, lor li se adaugă şi alte emoţii negative: frustrare, dezamăgire, revoltă.

b) Emoţiile negative ca furia, teama, neîncrederea, dispreţul, jena, ruşinea, mîndria rănită,
dezamăgirea pot bloca obţinerea acordului prin abaterea de la scopul real, de găsire a soluţiei, şi
orientarea spre întoarcerea ofensei, răzbunare sau refuzul sistematic al oricărei propuneri din
partea adversă.

c) Când părţile percep ameninţări la adresa valorilor, statutului şi identităţii proprii, ele
reacţionează prin emoţii puternice, care devin sentimente de durată şi întreţin un conflict
insolubil sau unul prelungit.

d) Când oamenii simt că le sunt ameninţate interesele concrete, ei reacţionează spontan prin
emoţii puternice.
e) Când umilim sau dispreţuim punctul de vedere al celuilalt, el se simte nerespectat, umilit,
poate chiar şi ruşinat, ceea ce complică situaţia, întrucît ruşinea de regulă produce conflicte
prelungite.(Stoica, 2004, p.50)

Emoţiile pozitive în situațiile conflictuale facilitează acordul şi implicit atingerea scopului

realist, instrumental. Ele pot avea efecte constructive, în maniere diferite:

a) Dacă negociatorul este bine dispus, el este mai puţin agresiv şi reuşeşte mai bine să inducă
atitudinile cooperante la disputanţi;

b) Dacă disputanţii au emoţii pozitive, sunt mai doritori să rezolve problema, mai ingenioşi, mai
dispuşi să respecte poziţia oponentului şi mai capabili de operare intelectuală;

c) Se ajunge mai uşor la un acord, dacă li se fac cunoscute oponenţilor întăririle pozitive,
recompensele rezolvării conflictului: stabilirea de bune relaţii personale, încrederea, respectul,
recunoaşterea, satisfacţia, sentimentul de apartenenţă, reputaţia.(Stoica, 2004, p. 51)

4.Stresul – formă complexă de manifestare psihoemoţională.

Stresul psihoemoțional semnifică o stare de tensiune, de încordare și de disconfort,

determinată de agenții afectogeni, cu semnificație negativă, de frustrarea sau deprimarea unor
stări de motivație (trebuințe, dorințe, aspirații), de dificultatea sau de imposibilitatea rezolvării
unor probleme. Răspunsul organismului la stres este individual, diferențele fiind determinate atât
de componenta genetică, cât și de particularitățile caracte-rologice, etative, experiențele de viață
diferite.

Într-o societate în continuă schimbare este nevoie ca responsabilii de procesul instructiv-educativ

din instituțiilede învățământ superior să opteze pentru formarea la cadrele didactice a
competenţelor necesare pentru diminuarea stresului psihoemoțional la copii de diferite
vârste.Copiii trebuie pregătiți moral pentrusituații de stres, deoarece nu-i putem proteja complet
de orice situații negative și responsabilități.

Simptome psihoemoționale ale stresului:

 Depresie sau o stare generală de nefericire;

 Anxietate și agitație;
 Iritabilitate sau chiar furie;
 Senzația de a fi copleșit, depășit de evenimente sau nevoia de a avea mai mult control;
 Singurătatea, izolarea de ceilalți, evitarea contactului social.

5. Forme ale stresului: distresul şi eustresul.

Din fericire, există nu numai stresul negativ (distres) ci şi stresul pozitiv (eustres). Mai puţin
pătrunse în vocabularul curent, aceste două cuvinte (eustres şi distres) desemnează două tipuri
fundamentale de stres, reliefate de către Selye în 1973.

Distresul este termenul ce desemnează stresurile care au un potenţial nociv pentru

organism.Toate caracteristicile stresului general sau psihic amintite anterior s-au referit la
această accepţiune a stresului. Ceea ce merită sa fie subliniat este legat de principalii hormoni
eliberaţi încursul distresului: catecolaminele (în special noradrenalina şi adrenalina) - care pot
favoriza bolile cardiovasculare - şi cor-tizolul, care scade rezistenţa organismului faţă de infecţii
şi faţă de cancer.În literatură,distresul acoperă în general sfera noţiunii de stres apărând într-o
serie de situaţii (agenţi stresori) cu semnificaţie extrem de nefavorabilă pentru majoritatea
indivizilor şi din acest motiv noi vom folosi uneori cuvântul stres tot pentru această semnificaţie
negativă (de distres).

Eustresul reprezintă tot o stare de stres, validată printr-o reacţie însoţitoare moderată
catecolaminică şi cortizolică,alături şi de multe alte reacţii fiziologice de tipul celor ce vor fi
descrise la capitolul consacrat mecanismelor fiziologice ale SP. Diferenţa faţă de distres este însă
fundamentală atâtdin punct de vedere al agenţilor stresori (stimuli cu semnificaţie benefică
pentru individ, excitanţi plăcuţi ai ambianţei sau trăiri psihice pozitive ori „palpitante", de la
emoţii până la sentimente etc.) cât şi al consecinţelor sale pentru organism care sunt, îngeneral,
favorabile(von Eiff). Totuşi, în cazul unei reacţii catecolaminice generate de eustres pot apărea
tulburări grave la un cardiac sau, în cazul unui acces de râs, se pot declanşa crize de astm la o
mare parte dintre cei suferinzi de această afecţiune.

6. Strategii de coping în faţa situaţiilor stresante: coping-ul pe problemă versus coping-ul

pe emoţie.

Strategiile de adaptare la stres implică atât eforturi de natură psihologică, cât şicomportamentală,
pe care oamenii le aleg pentru a reuşi să tolereze stresul, să-l minimizeze sau chiar să îl
gestioneze în mod eficient.

Copingul reprezintă un proces dinamic între persoană şi mediu (proces de tranzacţie).

Perspectiva tranzacţională (Lazarus & Folkman) asupra stresului relevă faptul că stresul rezultă
din interacţiunea persoanei cu dinamica mediului. Aşadar, procesele cognitive de evaluare a
factorilor stresanţi sunt deosebit de importante în relaţia dintre un stresor şi capacitatea
adaptativă de a face faţă acestuia. Evaluarea sau aprecierea este o activitate cognitivă care
implică raţionamente menite să conducă spre luarea de decizii. Astfel, persoana poate să dispună
de alternative pentru a face faţă situaţiei cu care se confruntă.

În prezent nu există o perspectivă unanim acceptată în ceea ce privesc stilurile de soluţionare a

problemelor, însă tehnicile de management ale stresului pot fi împărţite în două mari categorii.

Clasificarea clasică propusă de Lazarus şi colaboratorii acestuia presupune existenţa a 2 strategii

folosite pentru a face faţă stresului:

1. Copingul centrat pe emoţie

2. Copingul centrat pe problemă

Modo groso, copingul centrat pe emoţie se referă strategiile pe care o persoană le adoptă în faţa
unor stresori prin efortul de a elimina sau diminua reactivitatea emoţională resimţită vis a vis de
factorii stresanţi,  în timp ce copingul centrat pe problemă presupune confruntarea directă cu
sursa de stres.

1. Copingul centrat pe emoţie reprezintă modalitatea de soluţionare a problemelor în mod

pasiv, persoana încercând să reducă răspunsul emoţional negativ asociat cu situaţia
circumstanţială stresantă, concentrându-se pe eliminarea sau diminuarea a „ceea ce simte” şi nu
canalizarea pe „ceea ce e de făcut”. Mai simplist spus, copingul centrat pe emoţie se referă la
încercările pe care le face o persoană pentru a-şi regla emoţiile survenite în urma unui eveniment
de viaţă.

În acest sens, persoana poate să folosească strategii de amânare, minimalizare sau „păcălire”:
ignoră problema în speranţa că aceasta se va rezolva de la sine sau odată cu trecerea timpului,
refuză să creadă în circumstanţele negative prezente, să accepte realitatea aşa cum este, apelează
la ajutorul divin pentru ca stresul să fie înlăturat, se implică în tot felul de activităţi care să îi
distragă atenţia de la sursa de conflict, se concentrează pe echilibrarea/reglare emoţională.

O altă modalitate folosită de a lupta cu stresul o reprezintă strategiile paleative: consumul de

alcool, consumul de substanţe psihoactive, de sedative, fumatul excesiv pentru a diminua
încărcătura emoţională dată de stresor, refugiul în visare. Acestea din urmă sunt mecanisme
disfuncţionale de coping sau strategii de coping de evitare. 

Unele strategii de coping nesănătoase ar putea pe termen scurt să reducă tensiunea interioară, să
diminueze încărcătura dată de stresor, însă pe termen lung pot să aducă prejudicii serioase
persoanei în cauză şi „problema” tot nu s-a rezolvat!

Deşi consumul de antidepresive sau anxiolitice prescrise de un medic într-o schemă de tratament
personalizată poate să fie deosebit de utilă la un moment dat pentru un pacient, medicamentele
nu ajută decât în ceea ce priveşte diminuarea simptomului (efectul) şi nu acţionează în ceea ce
priveşte cauza. De accea, complianţa persoanei atât la terapia medicamentoasă, cât şi la
consilierea psihologică este foarte importantă.

Scopul acestor strategii este de a controla emoţiile ca răspuns la stresori, de a minimaliza

emoţiile negative şi nu a de a găsi modalităţi eficiente şi directe de a gestiona circumstanţele
date.

Se consideră că strategiile de coping la stres centrate pe emoţie sunt mai puţin eficiente decât
strategiile de coping centrate pe problemă pentru că acestea nu oferă soluţii pe termen lung, însă
pe termen scurt se consideră a fi benefice pentru unii.

Studiile au demonstrat că stilurile de soluţionare, predilecţia pentru folosirea copingului activ

sau pasiv, este în legătură directă cu pattern-ul de personalitate. Există mai multe modalităţi de a
face faţă stresului, însă eficienţa acestora depinde de tipul de stresor, circumstanţele în care a
avut loc evenimentul negativ de viaţă, experienţa dobândită, vârsta, sexul, precum şi
particularităţi psiho-individuale (personalitatea).

Persoanele care au un grad ridicat de nevrozism folosesc cu precădere strategii de coping

centrate pe emoţie, strategii de tip pasiv, de evitare (ignoră, refuză, amână, le este greu să accepte
situaţia). De asemenea, s-a constat că femeile folosesc mai des strategii de coping centrate pe
emoţie decât bărbaţii.

Cu toate acestea există aspecte benefice ale copingului bazat pe emoţie. O persoană care
foloseşte copingul focalizat pe emoţie poate să îşi reducă impactului emoţional negativ dat de
stresor. Astfel aceasta poate să privească cu mai mult curaj şi să nu se lase copleşită de
sentimente de neputinţă şi descurajare. Important este ca după acea perioadă rezonabilă în care
persoana alege copingul centrat pe emoţie să se pregătească să folosească ce-a de-a doua
strategie, pe care o descriem în cele ce urmează (copingul centrat pe problemă).

2 . Copingul centrat pe problemă implică o latură dinamică, persoana folosind strategii de

soluţionare de tip activ: caută cauzele generatoare de stres şi acţionează asupra lor în mod direct.
În acest fel, persoana nu se depărtează de cauza care îi produce stresul, ci abordează aspectele
stresogene în mod direct.

Persoana care foloseşte strategii de coping la stres focalizate pe problemă se va implica în

rezolvarea situaţiei cu care se confruntă în mod direct, acţionând pentru rezolvarea factorului /
factorilor de stres.
De exemplu, dacă este vorba de o persoană care află că suferă de o anumită afecţiune care îi
pune viaţa în pericol datorită surplusului de greutate, se va pune să slăbească; o persoană care
află că sunt mari şanse să fie disponibilizată pentru că nu are studii superioare pentru postul pe
care lucrează, se apucă de facultate. Dacă o persoană este supraîncărcată de sarcini de către
ceilalţi, aceasta poate să acţioneze spunând „NU” noilor cerinţe. 

Datorită faptului că strategia de coping bazată pe problemă are în vedere cauzele/rădăcinile

stresului şi îşi propune eliminarea acestora, se consideră că acest mecanism de coping la stres
oferă soluţii pe termen lung.

Cu toate acestea, nu se poate afirma cu deplină hotărâre că copingul centrat pe problemă este cea
mai bună strategie de a face faţă situaţiilor stresante. Un exemplu relevant în acest sens este acela
al persoanei îndoliate care pentru a se confrunta cu sentimentul de pierdere are nevoie de
strategii centrate pe emoţie. 

Această strategie de a face faţă stresului este eficientă atunci când persoana are posibilitatea de a
lucra sau confrunta în mod direct sursa de stres: performanţa în competiţii sportive (persoana se
va antrena mai eficient), sesiunea de examene (axarea pe învăţare), probleme financiare (găsirea
unui loc de muncă mai bine plătit), violenţa domestică (despărţirea de abuzator) etc.

Aşa cum am mai spus, persoana care foloseşte ca strategii de a face faţă stresului focusate pe
problemă se ocupă de rezolvarea circumstanţelor generatoare de stres, în timp ce persoana care
alege strategii de coping centrate pe emoţie se preocupă în primul rând de consecinţele negative
pe plan emoţional date de stres, căutând să se echilibreze emoţional.

Nu se poate afirma cu deplină certitudine că una dintre strategii de coping este mai bună
decât cealaltă, oamenii sunt diferiţi şi deci răspund diferit în faţa stresului. Cu toate acestea,
mecanismele de coping centrate pe problemă sunt mai utile decât copingul centrat pe emoţie
atunci când persoana are măcar un minim control asupra circumstanţelor care generează stresul.
În schimb, când sursele de stres sunt percepute ca fiind mai puţin controlabile sau incontrolabile
(cum ar fi decesul unei persoane, o boală incurabilă etc.) copingul bazat pe emoţie este mai
benefic. Copingul centrat pe emoţie este util atunci când persoana nu poate să schimbe aspecte
ale incidentului survenit şi cel mai important pentru aceasta este să-l accepte, în schimb atunci
când persoana are un minim de control asupra situaţie şi poate contribui în mod constructiv la
gestionarea acesteia, copingul centrat pe problema se dovedeşte a fi cel mai adecvat.

De remarcat este faptul că în cele mai multe dintre cazuri, cele două modalităţi de coping la
stres, coping centrat pe emoţie şi coping centrat pe problemă, conlucrează. Cele două tipuri de
coping se pot susţine reciproc, copingul centrat pe emoţie ajută la reducerea intensităţii
emoţionale negative resimţite, teren pe care copingul centrat pe problemă poate să găsească
soluţii mai adaptabile, odată ce tensiunea interioară şi distorsionarea realităţii s-au diminuat
semnificativ.

7. Exemplificarea unei strategii de coping pe emoţie din perspectiva unei situaţii

conflictuale.

În cele ce urmează vom aborda problematica conflictelor din mediul şcolar.În şcoală,
conflictele sunt prezente atât în interiorul diverselor categorii de resurse umane care constituie
organizaţia şcolară(elevi, personal didactic, personal didactic auxiliar, personal administrativ),
cât şi între aceste grupuri, între şcoalăşi familie, între şcoalăşi comunitatea locală.

De asemenea, pot apărea conflicte între grupuri ale aceleiaşi categorii de resurse umane, între
indivizi şi grup, grupuri şi manageri, ca şi între indivizi şi organizaţia şcolară în ansamblul ei.
 Conflictele dintre elevi sunt numeroase în fiecare zi şcolară. Sistemul concurenţial din
învăţământ generează atât marginalizarea elevilor fără aptitudini inalte în domeniul intelectual
(chiar dacă aceşti elevi sunt dotaţi pentru alte domenii: artistic, sportive, etc.) cât și o luptă pentru
putere, o competiţie dură/irelevantă pentru un loc în vârful ierarhiei şcolare; competiţia tinde să
anuleze cooperarea. Există elevi care din dorinţa unei poziţii de top în această ierarhie văd în
colegii lor potenţiali duşmani. Pierde,uneori,miza competiţiei, şi efortul lor se canalizează spre
împiedicarea presupusului adversar de a accede la o poziţie mai bună decât a sa, decât spre
perfecţionarea spirituală.

În soluţionarea acestor conflicte un rol determinant îl are profesorul. El trebuie să fie un

pacificator care utilizează, însă, constructiv conflictul în vederea atingerii finalităţilor
educaţionale stabilite. Acest scop poate fi atins doar cunoscând, cauzele iniţiale concrete ale
conflictului apărut.Utilizarea repetată şi consecventă a tehnicilor de rezolvare a conflictelor de
către profesori va face ca elevii să fi e capabili, după un timp, să-şi rezolve singuri conflictele şi
să nu le aducă de fiecare dată în faţa profesorului. Acest lucru are efecte benefice asupra
atmosferei din clasă, contribuind la crearea unei comunităţi educaţionale în care elevii se sprijină
unii pe alţii.

8.Concluzii

În orice colectivitate apar stări tensionale provocate de cauze diverse, manifestându-se

latent/activ, progresiv/regresiv, de scurtă/lungă durată, cu efecte immediate/întârziate, rezolvate
parţial/total sau amânate, rezolvate direct/indirect.

Calitatea relaţiilor interumane joacă un rol vital în determinarea stării noastre de

sănătate.Instituția școlară trebuie să fie/devină, mai pregnant, un mediu sanogen dar care să nu
ascundă membrilor săi adevarata faţă a relaţiilor interumane, uneori marcate de rupture/violenţe
și, concomitent, să-i instrumenteze pe aceștia cu strategii de prevenire/identificare/soluţionare.

În analiza modalităţilor de depăşire a conflictelor, pornim de la convingerea că este mult mai

avantajos să încercăm prevenirea lor, decât să le lăsăm să evolueze și să se dezvolte pentru ca,
ulterior, să încercăm rezolvare
Bibliografie

Cojocariu, V.M. (2004). Introducere în managementul educației. București: E.D.P.

Cornelius, H., Faire, S.(1996).Ştiinţa rezolvării conflictelor.Bucureşti: Ed. Ştiinţă şi Tehnică.

Cosmovici, A. (1996). Psihologie general. Iaşi: Editura Polirom.

Sandovici, A. (2010). Fundamentele psihologiei. Curs universitar. Iaşi: Editura Polirom.

Sandovici, A. (2017). Psihopatologie. Altfel despre psihicul uman. Iaşi: Editura Polirom.

Stan, E.(1999). Profesorul, între autoritate şi putere.Bucureşti: Editura Teora.

Stoica-Constantin, A. (2008). Fundamentele teoretice ale conflictului.Universitatea “Al. I. Cuza”

Iaşi, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, Masterat Psihologia medierii conflictelor,
Forma ID.