Tema 2.

Structura conflictelor
1. Structura conflictului
 1. Structura conflictului

Savanții ruși propun următoarea structură a conflictului.

P1 P2

Participanți Obiectul S2 Participanți

S1
conflictului

Motive Motive

Obiectul conflictului – sau cauza conflictului (idei, păreri, norme, principiile, puterea, valori,
nivel de educație, etc)
 1
Există trei tipuri de obiecte ale conflictului:
1) Obiectul care nu pot fi divizat, deținerea lui cu altcineva este imposibilă.
2) Obiectul care poate fi împărțit în părți în diferite proporții.
3) Obiectul care poate fi împărțit între subiecți (în acest caz este vorba despre un
conflict imajinar, care de fapt nu există).
Pentru a rezolva un conflict este necesar de a determina obiectul real sau cauza
reală a conflictului și al elimina, în caz contrar rezolvarea lui poate fi imposibilă.
Procesul de cunoaștere a cauzei reale adesea este destul de anevoios.
 1
S1, S2 – sunt subiecții al conflictului, cei care participă activ în
conflict, îl inițiază și influențează mersul lui. Principalele părțile
implicate în conflict sunt adesea numite partide sau forțe opuse.
Acestea sunt cei care de fiecare data efectuază direct acțiuni active
(ofensive sau defensive) împotriva celuilalt. Unii autori au introdus un
astfel de termen ca "adversarii", care tradus din limba latină înseamnă
”contestator, adversarul în litigiul”.
 1
 Obiectul conflictului și subiecții formează baza conflictului sau situația conflictuală.
 Baza conflictului – se referă la sursele conflictului, la existența motivațiilor fundamentale pentru
ca părțile să intre în conflict. Baza conflictului este cea care oferă condițiile necesare
manifestării. Diferențele de nivel din termeni de clasă, statut sau putere, precum și diferențele de
valori sau cultură sunt surse potențiale de conflict. De cele mai multe ori, izbucnirea conflictelor
se datorează nu atît unori factori singulari, cît interdependenței și combinațiilor dintre acestea.
Condițiile pentru izbucnirea conflictelor sunt mereu prezente, cu toate acestea puține izbucnesc,
iar foarte puține devin destructive. Acest lucru se datorează existenței în cadrul societății a unor
precese și condiții prin care posibile conflicte sunt identificate la timp, precum și existenței unor
serii de remedii ce facilitează aplanarea conflictelor.
 1
Participanții în conflict – sunt acei care în timpul escaladării conflictului pot fi " integrate", atrase în număr
tot mai mare. Transformarea conflictului interpersonal în intergrup și creșterea numerică a participanților
schimbă structura grupurilor rivale, schimbă natura conflictului, extinderea și setul de instrumente utilizate în
conflict.
Motivele din conflict - este motivația de a adera la conflictul legat de satisfacție a nevoilor de un adversar. În
conflictul este adesea dificil de identificat adevărate motive, ca în cele mai multe cazuri subiecții le ascund,
declarînd cu totul alt motiv, care diferă de la motivul real.
Analiză motivele pentru comportamentul părților aflate în conflict arată că acestea sunt reduse la o dorință
satisfacerii interesele proprii.
O rezolvare eficientă a conflictului presupune satisfacerea nevoilor sau intereselor fiecărui?
În psihologie, nevoia este definită ca „o condiţie a cărei satisfacere este necesară pentru menţinerea
homeostaziei” (Dworetzky, 1988). Homeostazia fiind tendinţa organismului de a-şi menţine stabilitatea, la
nivelul optimal de funcţionare, orice deviaţie de la acest nivel va crea o nevoie. Nevoia produce motivul, care
este forţa motivaţională pentru acţiune.
Structura conflictului după Johan Galtung 1969

El a vizualizat conflictul ca pe un triunghi, cu contradicţia (C), atitudinea (A) şi comportamentul (B) în

unghiuri. Galtung vede conflictul ca pe un proces dinamic în care cele trei componente se modifică
permanent şi se influenţează reciproc.
C. Contradicţia semnifică situaţia conflictuală, care include incompatibilitatea scopurilor.
A.Attitudinea cuprinde elemente afective (emoţiile), elemente cognitive (convingerile) şi elemente
conative (voinţa). Ea presupune percepţiile corecte şi percepţiile eronate despre celălalt şi sine, atît
pozitive, cît şi negative. Atitudinile sunt deseori influenţate de emoţii ca teama, furia, amărăciunea şi ura.
B.Comportamentul (Behavior) poate include cooperarea sau coerciţia, concilierea sau ostilitatea – ca
extreme. Comportamentul violent în conflict este caracterizat de ameninţări, coerciţie şi atacuri
distructive.
 Structura conflictului după Bernard Mayer 2000

Tot triadică este şi structura propusă de Bernard Mayer în anul 2000. El defineşte

conflictul ca pe un „un fenomen psihosocial tridimensional, care implică o componentă

cognitivă (gîndirea, percepţia situaţiei conflictuale), o componentă afectivă (emoţiile şi

sentimentele) şi o componentă comportamentală (acţiunea, inclusiv comunicarea).

 1. Componenta cognitivă
Percepţia conflictului, modul în care îl înţelegem şi cum îl evaluăm. Percepţia nu este totdeauna rezonabilă sau realistă,
întrucît fiecare individ decodifică datele situaţiei în funcţie de grila de lectură proprie: experienţe anterioare, cogniţii,
capacitatea de analiză a situaţiei, atitudini, dorinţe, starea dispoziţională momentană etc. Astfel, el poate vedea surse
ale unui conflict acolo unde ele nu există. Conflictul începe prin a exista numai în imaginaţia unei sau mai multor
persoane (stadiu în care încă mai vorbim de conflict imaginat), dar curînd devine conflict real, prin diferie
mecanismele psihologice între care cel mai important este autoîmplinirea profeţiei (dacă eşti convins de ceva, te aştepţi
să aibă loc, pozitiv sau negativ, el se va adeveri). Ca atare, este suficient ca numai unul să creadă că există o
incompatibilitate şi el va transmite mesaje implicite sau chiar va acţiona în consecinţă; rezultatul este că partenerul va
fi implicat în conflict, chiar dacă nu împărtăşeşte acea percepţie, nu simte ceea ce crede celălalt şi /sau nu are
cunoştinţă de aceasta. Multe conflicte se dezvoltă din presupunerea despre ce ar putea să se întîmple dacă sau cînd una
din părţi va face ceva. În mare măsură ostilitatea interpersonală este provocată de conflictele imaginate. Utilitatea
practică a acestei informaţii constă în atenţia cu care vom cerceta percepţiile fiecărei părţi cu privire la conflictul pe
care îl acuză, sau a părţii cu care ne confruntăm noi înşine, înainte de a face prima intervenţie în direcţia rezolvării.
Ascultarea activă cu rol de informare este foarte indicată în acest scop.
 2. Componenta afectivă
Afectivitatea în conflict (emoţiile şi sentimentele). Emoţiile sunt inerente conflictului. Unele emoţii (îndeosebi
emoţiile-şoc de genul furiei, disperării, spaimei, urii, dar şi tensiunea, frustraţia, tristeţea sau teama) şi /sau unele
persoane se cer cu prioritate detensionate fie direct în interacţiunea conflictuală, fie în exteriorul acesteia. În multe
conflicte oamenii ajung să acţioneze împotriva propriilor interese, arătîndu-se mai interesaţi să-şi exprime
sentimentele, decît să obţină satisfacerea nevoii care a cauzat intrarea lor în conflict. Distingem astfel un aspect
expresiv al conflictelor şi unul orientat spre rezultat. (Este ceea ce identifica L. A. Coser, în lucrarea sa clasică
„Funcţiile Conflictului Social”: componenta nerealistă a conflictului (manifestarea emoţiilor) şi componenta realistă
(satisfacerea nevoilor, a interesului).
Eforturile de tratare a componentei expresive prin propunerea de soluţii nu dau rezultate, dacă partenerul de conflict
sau o terţă parte nu-i oferă sprijin persoanei, ocupîndu-se de emoţiile sale. Adesea (deşi nu întotdeauna), oamenii
trebuie să găsească mai întîi un mijloc de a-şi exprima emoţiile – uneori înainte de a se putea axa efectiv pe un
rezultat care le va satisface nevoile. Şi invers, este inutil să încurajezi exprimarea sentimentelor prin recunoaşterea
stresului pe care-l trăieşte persoana, cînd ea vrea să te ocupi de rezultat ori acest lucru se impune.
 3. Componenta comportamentală
 Acţiunea. Comportamentul în conflict poate avea două roluri: exprimarea conflictului, a emoţiilor implicate şi
satisfacerea nevoilor. Acţiunile pot îmbrăca o largă diversitate de manifestare, de la încercarea de a face ceva în
dezavantajul altuia, la exercitarea puterii, apoi la violenţă şi distructivitate sau, dimpotrivă, la caracterul
conciliant, constructiv şi prietenos. Acţiunea poate avea un caracter constructiv /cooperant, ori dimpotrivă,
distructiv /competitiv. Să observăm că cele trei laturi ale conflictului nu corelează: creşterea sau reducerea
intensităţii uneia nu ne dau nici o informaţie despre evoluţia celorlalte. Această relativă autonomie de
manifestare face uneori greu de înţeles şi de anticipat comportamentul persoanei cu care te afli în conflict,
“iraţionalitatea” actelor sale ne derutează.