UNIVERSITATEA DIN PETROŞANI

VASILE CIOCODEICĂ

DOCTRINE SOCIOLOGICE

Petroşani, 2013
 CUPRINS

Pag.

I Dezvoltarea teoriilor sociale din antichitate

până în secolul XIX
1.1. Stiinţa socială în antichitate
1.2. Dezvoltarea teoriei sociale în epoca medievală şi
modernă
1.3. Aplicarea metodelor cantitative în analiza
fenomenelor sociale
Test grila 1
II Gândirea sociologică din România
2.1. Precursori
2.2. Concepţia generaţiei de la 1848
2.3. Monografierea judeţelor, plăşilor şi satului
2.4. Teoria lui Vasile Conta
2.5. A.D. Xenopol; Spiru Haret; C.Dobrogeanu-
Gherea
2.6. Scoala monografică
2.7. Stefan Zeletin; Petre Andrei
2.8. Influenţa fascistă în sociologie
Test grilă 2
III Orientarea pozitivistă în sociologie
3.1. A. Comte
3.2. Herbert Spencer
3.3. Teoria sociologică organicistă
3.4. Noţiunea spenceriană de structură socială
3.5. Tipologia spenceriană a societăţilor
Test grilă 3
IV Dezvoltarea pozitivismului la sfârşitul secolului
al XIX-lea-începutul secolului XX
4.1. Organicismul
4.2. Darwinismul social
4.3. Psihologismul
Test grilă 4
V Emil Durkheim
5.1. Concepţia sociologică
5.2. De la Division du Travail Social
5.3. Le Suicide
5.4. Sociologia religioasă
 5.5. Principii metodologice
5.6. Sociologia franceză în epoca contemporană
Test grilă 5
VI Vilfredo Pareto
6.1. Concepţia sociologică
6.2. Metoda logico experimentală
6.3. Societatea umană
Test grilă 6
VII Sociologia germană la sfârşitul secolului al
XIX-lea şi în secolul XX
7.1. Orientarea neohegeliană şi neokantiană în
epistemologie
7.2. E. Husserl şi fenomenologia
7.3. W Dilthey
7.4. Windelband şi Rickert
7.5. E. Cassirer
Test grilă 7
VIII Direcţii principale în sociologia germană
8.1. Sociologia formală sau relaţionistă. G. Simmel;
Von Wiese; Ferdinand Tonnies; Vierkandt; Spann
8.2. Sociologia comprehensivă sau sociologia istoristă.
Oppenheimer; A. Weber; K. Manheim; M.Scheller
Test grilă 8
 PARTEA I

CURS NR.I
Dezvoltarea teoriilor sociale din antichitate până în secolul XIX

1.1.Stiinţa socială în antichitate

Cunoaşterea esenţei omului şi a relaţiilor reciproce dintre oameni,

definirea modalităţilor de organizare şi a direcţiilor principale de dezvoltare a
societăţii, într-un cuvânt, evidenţierea specificităţii faptelor sociale s-a impus de
la apariţia societăţilor civilizate.
Primele încercări de cunoaştere a fenomenelor sociale au apărut în cadrul
unor sisteme mitologice.
Apariţia filozofiei creează în Grecia antică premisele ontologice,
gnoseologice şi logice pentru înţelegerea şi studierea proceselor sociale.
La grecii antici se naşte o gândire filozofică liberă şi critică la adresa
societăţii. Noile reflecţii adoptă o poziţie normativă (pentru a spune ceea ce
trebuie să fie), poziţie străină de ceea ce se va numi ulterior punctul de vedere
sociologic.
In secolul V î.e.n. în Grecia sofiştii sunt primii care au o reflecţie asupra
organizării oamenilor în societate. Termenul sofist desemna acele persoane care
posedă competenţă şi înţelepciune (sophia). Sofiştii punând la îndoială existenţa
zeilor condamnă sclavia folosind cu predilecţie arma criticii. Ei consideră
justiţia, ca orice altă instituţie care contribuie la menţinerea ordinii sociale, drept
o simplă convenţie umană. ,,Omul este măsura tuturor lucrurilor’’ (Protagoros):
astfel este exprimat limpede şi lapidar acest refuz al transcendenţei.
Si Democrit nu mai explică etapele dezvoltării naturale şi sociale cu
ajutorul zeilor şi titanilor, ci pe baza gândirii raţionale.
 In desfăşurarea procesului social-istoric Tucidide înlocuieşte mitul, ca
formă de explicaţie a vieţii sociale, cu metoda deducţiei inverse. Metoda
deducţiei inverse constă în aprecierea (deducţia) perioadelor istorice după
vestigiile trecutului, care au devenit inutile, dar care în epocile anterioare erau
necesare. Astfel, din faptul că templele foarte vechi din Atena se află pe
Acropole, Tucidide conchide că, iniţial, întregul oraş se limita la Acropole.
Studierea faptelor concrete necesare pentru cunoaşterea fenomenelor
sociale a fost realizată de Herodot care poate fi socotit nu numai părintele
istoriei dar şi părintele informaţiei sociale.
Spre deosebire de Herodot (considerat primul mare ,,sociolog
descriptivist) care nara fapte lăsând cititorului să aprecieze ce este adevărat şi ce
este fals, Tucidide introduce metoda critică de descoperire şi verificare a
faptelor. El utilizează fapte arheologice şi antropologice. După observarea,
verificarea şi definirea riguroasă a faptelor, procedează la evidenţierea cauzelor
acestora.
In perioada înfloririi elenismului se elaborează filozofia socială
normativă care-şi propune să studieze modul cum trebuie organizată societatea.
Apar două orientări principale în teoria socială, orientări pe care le regăsim
inclusiv în sociologia contemporană: orientarea filozofant-speculativă,
reprezentată de Platon şi orientarea empirică, reprezentată de Aristotel.
Originalitatea lui Platon constă în a susţine că există o lume a ideilor,
lume stabilă şi perfectă, a cărei imagine schimbătoare este realitatea. Prin
amintiri oamenii beneficiază de experienţa unei vieţi anterioare, cea a unui
suflet nemuritor şi imaterial ce s-a coborât într-un timp şi a beneficiat de
contemplarea ideilor de bine, de frumos. In această lume a ideilor se află justiţia
în sine, principiu pe care oamenii trebuie să se sprijine în timpul vieţii lor
pământene pentru a clădi o cetate ideală şi să-şi asigure salvarea sufletelor.
Organizarea, spune Platon, garanţie a fericirii individuale, nu mai ţine, ca la
sofişti, de opinii ci de tehnică. ,,Cine nu e geometru nu pătrunde aici’’ scrie pe
frontonul Academiei, un fel de şcoală menită să formeze oameni de stat, a cărei
bază a fost pusă de filozof. Această expresie este semnificativă pentru ruptura
provocată de Platon. Odată cu acesta politicul trece de la filodoxie (dragostea
pentru doxa, pentru opinie) către filozofie (dragostea pentru înţelepciune).
Dialectica lui Platon dezvoltă elemente esenţiale ale metodei ştiinţifice de
cercetare şi cunoaştere: observaţia metodică, analiza critică şi comparativă,
analiza logică. Absolutizând importanţa noţiunilor abstracte, Platon
subordonează faptele concrete construcţiilor speculative. Filozofia sa socială,
normativă şi abstractă, este expusă în lucrarea sa ,,Republica’’. Deşi subliniază
importanţa datelor geografice şi demografice în organizarea societăţii, Platon
elaborează o utopie socială, un model ideal de stat şi societate după care, într-o
manieră deductivă, încearcă să reconstruiască realitatea socială concretă.
Cetatea model preconizată de Platon trebuie să fie din 5040 cetăţeni. Este ales
acest număr întrucât are ca particularitate divizibilitatea prin primele 10 numere
(1,2,3,…10) şi deci şi prin 10. Cei 5040 de cetăţeni sunt distribuiţi în 12 triburi
care reproduc cele 12 luni ale anului, etc.
Platon susţine atribuirea de statute sociale în funcţie de competenţele
specifice fiecărui individ. Printr-un sistem de educaţie indivizii trebuie să fie
aleşi în virtutea calităţilor lor şi repartizaţi în trei clase: meşteşugari (cei ce se
îngrijesc de problemele economice), războinici (responsabili cu apărarea
cetăţii) şi clasele superioare înzestrate cu capacitatea de a guverna. Pentru a
constitui o familie unită, membrii acestor ultime două clase (conducători,
magistraţi) nu trebuie să posede avere proprie şi să aibă în comun posesiunea
asupra bunurilor, femeilor şi copiilor. Această configuraţie ideală a societăţii nu
este decât reflectarea în ordinea socială a structurii sufletului uman. La Platon
sufletul este compus din trei părţi (dorinţă, inimă raţiune) ce corespund tot
atâtor virtuţi (cumpătare, curaj, înţelepciune). Coproprietatea, stabilitatea,
autarhia economică şi stricta interdependenţă în societate sunt criteriile acestei
idealităţi platonice.
 In teoria despre societate Platon schiţează unele idei valoroase, definite
pe o bază empirică. Astfel pot fi menţionate consideraţiile despre conştiinţa
socială şi conştiinţele individuale, teoria elitei aristocratice care trebuie să
guverneze societatea, ideile despre dezvoltarea istorică a societăţii
(,,istorismul’’ lui Platon este similar evoluţionismului propriu teoriilor
sociologice din secolul al XIX-lea), concepţia despre societate ca un tot unitar,
etc.
Aristotel (384-322 î.e.n.), elevul şi discipolul lui Platon la Academie, pe
baza observaţiei sistematice şi cercetării faptelor concrete, dezvoltă o teorie
socială mai adecvată specificului vieţii sociale, legilor de funcţionare a
societăţii. Fondator al unei şcoli (liceul), Aristotel a creat o operă ce abordează
domenii diverse precum logica, fizica, biologia. Dintre operele de morală şi
politică prezintă interes deosebit ,,Etica lui Nicomaca’’ şi ,,Politica’’.
In ,,Politica’’, scrisă după ce a efectuat 158 de monografii asupra
statelor şi constituţiilor greceşti şi străine, Aristotel dezvoltă principii şi noţiuni
care vor deveni clasice în sociologie. Omul, crede Aristotel, s-a născut pentru a
trăi în societate: este un animal politic. Înzestrat cu darul vorbirii el este capabil
să chibzuiască împreună cu semenii săi astfel încât să discernă dreptatea de
nedreptate, să elaboreze reguli pentru traiul în comun, să caute de comun acord
regimul cel mai bun.
Dincolo de complexitatea realităţii esenţa lucrurilor este sesizabilă
datorită urmării nu a principiilor rătăcite în universul ideilor ci a finalităţii lor.
Aristotel defineşte omul ca o persoană înzestrată cu raţiune, în căutarea fericirii
terestre. Pentru a atinge acest ţel omul trebuie să dea dovadă de virtute ducând o
viaţă cumpătată, perfectă, independentă. Graţie voinţei, raţiunii şi educaţiei,
acest ideal nu este atins cu adevărat decât în momentul în care virtutea a devenit
un veritabil obicei, un fel de a doua natură.
Aristotel se desprinde de linia platonică respingând nu numai
principiul posesiunii în comun ci şi pertinenţa oricărei opoziţii între lumea
posibilă şi lumea ideilor. Tot în contradicţie cu Platon, Aristotel este convins că
nu există nici un sistem politic perfect în sine, nici reguli optime de viaţă în
societate. In măsura în care se îndepărtează de ispita tiraniei, trei regimuri i se
par mai convenabile: democraţia, oligarhia şi monarhia. Aristotel realizează o
analiză profundă, pe de o parte a relaţiilor sociale şi politice, a structurii sociale,
iar pe de altă parte, a unor factori esenţiali care influenţează asupra dezvoltării
sociale: climatul, condiţiile geografice, factorul demografic.
Aristotel ridică politica la rangul de regină a ştiinţelor rămânând
totuşi prizonierul unei filozofii care priveşte natura ca pe modelul absolut al
organizării sociale. Organizarea socială trebuie să respecte calapodul naturii
astfel că, în chip natural, bărbatul este stăpânul femeii iar ea este înclinată spre
supunere. In numele aceluiaşi principiu filozoful refuză să condamne sclavia
care îi ameninţă, după părerea sa, pe oamenii inferiori de la natură.
Se poate afirma că filozofia lui Aristotel se împarte în două
discipline: filozofia practică şi cea teoretică. Filozofia practică cuprinde etica şi
politica. Partea teoretică cuprinde fizica şi logica deşi logica nu-i o ştiinţă
independentă ci este concepută ca un instrument de cercetare pentru celelalte
ştiinţe.
Valoarea dar şi limitele teoriei sociale antice sunt legate de
particularităţile metodologiei care, în ciuda unor deosebiri între gânditori, are
anumite trăsături comune.
Metodologia ştiinţei Greciei antice a promovat principiul înţelegerii
raţionale a lumii, fapt ce a permis înlăturarea explicaţiei mitologice şi schiţarea
elementelor fundamentale ale metodei ştiinţifice.
Filozofia antică promovează în toate ştiinţele metoda observaţiei şi
înţelegerea raţională a realităţii, căci, aşa cum se exprimă Epicur în scrisoarea
de salut către Herodot, este adevărat numai ceea ce observăm cu simţurile şi
înţelegem prin raţiune. Deşi gânditorii greci se conduceau adesea în cercetare
după principii subiectiviste (fapt ce explică alternanţa de idei raţionale cu idei
false), iar observaţia nu avea un caracter metodic, la mulţi dintre ei, în special
istorici, primează cerinţele observaţiei critice în raport cu postulatele – sentinţe
ale filozofiei.
In epoca de maximă înflorire a culturii greceşti, în epoca elenistică,
sunt elaborate teorii sociale închegate, care vizează organizarea raţională a
societăţii umane.
Marile teorii sociale din Grecia antică se bazează pe principiul absolut
al comunităţii ,,locale’’, al ,,cetăţii’’ în raport cu individul, total subordonat
acesteia, dar şi în raport cu alte comunităţi ,,locale’’.

1.2.Dezvoltarea teoriei sociale în epoca medievală şi modernă

După destrămarea orânduirii sclavagiste, multe secole, cugetarea

liberă este înlocuită cu dogma creştină. Filozofia socială este dedusă din
dogmele şi normele religiei şi moralei creştine. Metoda scolastică, ce se
caracterizează prin deductivism abstract, repudiază faptele şi realitatea concretă.

Odată cu apariţia capitalismului se impune elaborarea unor teorii

sociale pe baza generalizării faptelor concrete. În 1370 N.D. Oresme
publică ,,Traite de la premiere invention de monnaie’’, prima lucrare cu caracter
empiric care marchează apariţia unei ştiinţe sociale concrete, a economiei
politice. Idei profunde şi raţionale despre stat şi societate dezvoltă Machiavelli
şi întreaga pleiadă de gânditori care i-au urmat.
Pentru metodologia cercetării ştiinţifice o mare importanţă o are
crearea de către Bacon a metodei inductive, metodă care trebuie să ia în
consideraţie întreaga bogăţie a cunoaşterii umane şi să demonstreze puterea
omului asupra naturii. Dintre principalele teorii sociale şi orientări metodologice
ne referim la filozofia socială creştină şi filozofia istoriei.
 Filozofia socială creştină
Creştinismul tindea să anihileze distincţia dintre înţelepţi şi ignoranţi
şi să accentueze posibilitatea fraternităţii umane universale prin intermediul
credinţei şi nu prin cel al exerciţiului raţiunii (logosul divin la stoici). Atunci
când s-au aplicat aceste idealuri înalte, comunităţile religioase şi comunităţile
laice ,,modelate’’ după primele, au fost transformate dintr-un mijloc pentru
realizarea fraternităţii între oameni într-un scop în sine, în ultima instanţă, în
comunităţi bazate pe inegalitatea socială.

H. Barnes evidenţiază următoarele elemente principale ale doctrinelor

social creştine:
1.In acord cu Aristotel şi stoicii, omenirea este concepută ca fiind,
prin natura sa, socială.
2.,,Epoca de aur’’ a lui Seneca, care se caracterizează prin guvernare
lipsită de coerciţiune, a fost identificată cu starea omului din Paradis, înainte
de ,,căderea’’ acestuia în păcat.
3.Conducerea şi guvernarea laică a societăţii este necesară
datorită ,,păcatului originar’’ şi reprezintă un remediu pentru crimele şi viciile
omenirii.
4.Intrucât cârmuitorii politici îşi derivă puterea de la Dumnezeu şi
sunt agenţii acesteia, orice revoltă social-politică reprezintă un păcat.
5.Orice valoare ar avea instituţiile sociale în a face viaţa pământească
mai suportabilă, activitatea lor este trecătoare şi mai puţin importantă în
comparaţie cu pregătirea pentru viaţa de apoi.
6.Progresul sau reforma socială erau considerate ca fiind relativ
neimportante şi se susţinea că ar fi mai bine să înduri mizeria socială decât să-ţi
pui în pericol mântuirea.
7.Alinarea suferinţelor celor săraci se preconiza a fi făcută prin actele
de caritate a celor bogaţi.
 Filozofia socială creştină a jucat, pe plan ideologic şi politic, un rol
esenţial în menţinerea despotismului feudal. In perioada trecerii de la epoca
medievală la cea modernă valabilitatea teoriei creştine este pusă la îndoială
criticându-se în special doctrina medievală dominantă, a superiorităţii bisericii
asupra statului.
Filozofia istoriei
Termenul de filozofia istoriei a fost încetăţenit în teoria socială de
Voltaire în anul 1765 şi dezvoltat de Herder şi Hegel. Ample sinteze filozofice
asupra istoriei omenirii au fost realizate şi în operele lui Vico şi Condercet. Sunt
enunţate multe principii valoroase (legitatea dezvoltării sociale, ideea
progresului social, istorismul, abordarea raţională şi critică a proceselor sociale).
Prin intermediul metodei deductive se procedează la cercetarea şi cunoaşterea
raţională a faptelor sociale istorice. Metoda a fost aplicată şi de Rousseau, în
special în lucrarea ,,Discurs asupra inegalităţii’’. Rousseau nu analizează riguros
faptele concrete, aşa cum vor proceda etnologii şi sociologii secolelor XIX – X.
El construieşte ipoteze într-o manieră speculativă prin mărturiile călătorilor
despre ţările şi popoarele aflate pe diferite stadii de dezvoltare socială. Rousseau
afirmă explicit că cercetează dreptul şi raţiunea şi nu discută despre fapte. Să
reţinem orientarea critic-revoluţionară a teoriei sociale (teoria lui Rousseau
despre contractul social).
Teoria socială se dezvoltă pe plan teoretico-metodologic odată cu
elaborarea sistemelor de filozofie socială de către Fichte, Schelling şi Hegel
care extind baza faptică a filozofiei istoriei. Hegel aplică în studiul faptelor
istorice metoda dialectică. In analiza societăţii Hegel încearcă să depăşească
deductivismul abstract şi ilustrativismul, proprii teoriilor sociale dezvoltate de
predecesorii săi.
Dezvoltarea unor ştiinţe sociale concrete, istoria, etnografia, statistica
socială, economia politica au dus la criza filozofiei istoriei. Aplicarea de către
ştiinţele sociale, inclusiv de către sociologie, a unor metode exacte şi riguroase
de cercetare, analiză şi explicaţia, fac îndoielnice generalizările filozofice de
genul celor efectuate de filozofia istoriei.
In perioada Renaşterii apar lucrări în domeniul ştiinţelor sociale în care
analiza faptelor concrete primează în raport cu construcţiile filozofice abstracte.
In constituirea sociologiei ca ştiinţă autonomă o importanţă considerabilă au
avut următoarele idei dezvoltate de Machiavelli în ,,Principele’’ şi
în ,,Discursuri’’:
-separarea teoriei politice de etică;
-interesele şi dorinţele individuale şi de grup reprezintă cauzele acţiunilor
sociale;
-definirea explicită a cadrului acţiunii umane, cadrul constituit de relaţia
mijloace-scopuri (Judecata: scopurile scuză mijloacele are un caracter
particular);
-conturarea unei teorii asupra dinamicii sociale (Machiavelli afirmă că un
stat ori se dezvoltă şi se extinde, ori decade);
-în metodologie înlocuieşte deductivismul abstract prin inducţia istorică;
-posibilitatea logică conform ipotezei pe baza evidenţelor.

1.3.Aplicarea metodelor cantitative în analiza fenomenelor sociale

In secolul al XVIII-lea şi mai ales la începutul secolului al XIX-lea

cercetătorii din domeniul ştiinţelor sociale erau puşi în situaţia de a propune
soluţii pentru problemele sociale generalizate de industrializarea capitalistă. Au
apărut următoarele probleme importante:
-necesitatea cunoaşterii exacte a resurselor materiale şi umane;
-aprecierea potenţialului economic al diferitelor ţări;
-situaţia social-economică a claselor şi păturilor sociale;
-problemele sociale ale marilor oraşe industriale;
 -crizele economice, şomajul, etc.
Ca urmare apar primele cercetări sociale care aplică metode statistice şi
matematice în vederea cercetării şi cunoaşterii nu numai calitative, dar şi
cantitative, a fenomenelor sociale concrete. Statistica capătă treptat forma
cantitativă sub care există astăzi. La începutul secolului al XIX-lea cantitatea
datelor oficiale creşte neîncetat iar caracteristicile numerice înlocuiesc treptat
descripţiile lingvistice ale anilor precedenţi. In felul acesta termenul ,,statistice’’
capătă treptat un alt sens (nu doar descriptiv) respectiv, prin statistică se înţelege
exprimarea unor caracteristici ale statului prin metoda cantitativă (prin
intermediul cifrelor şi nu al cuvintelor).
Susmilch (secolul al XVIII-lea) publică prima lucrare de demografie
statistică. Maheu publică lucrarea ,,Recherses et consideration sur la population
de la France’’; matematicianul belgian Quetelet publică (1835) ,,L’home et le
developement des ses facultes ou essai de phisique sociale’’, lucrare în care
aplică statistica la fenomenele patologice şi elaborează teoria ,,omului mediu’’.
Se demonstrează pe bază de date că numărul furturilor, falsurilor, crimelor
depind de condiţiile din societate.
Montesquieu, precursorul sociologiei moderne, defineşte o regulă care
va deveni fundamentală în sociologie; conform acestei reguli faptele sociale
(instituţiile economice şi politice, comportamentul şi activitatea umană) se
bazează pe ,,relaţii necesare care decurg din natura lucrurilor’’ (faptele sociale
trebuie înţelese ca lucruri cum se va exprima mai târziu E. Durkheim). Relevăm
următoarele idei ale lui Montesquieu importante pentru constituirea sociologiei
ca ştiinţă autonomă:
1.Pentru înţelegerea proceselor sociale trebuie studiate condiţiile
concrete, nu numai geografice şi climaterice, dar şi cele economice şi politice.
2.Desfăşurarea proceselor sociale, acţiunea şi comportamentul oamenilor,
sunt determinate de legi şi reguli generale şi în special de legea progresului
social. Condorcet afirmase că orice societate politică este dominată de regula
perfecţionării, care dirijează lumea, iar legea progresului are un caracter
necesar. Montesquieu va sublinia, din contră, că legea progresului nu-i o lege
implacabilă, necesară, ci este o lege probabilă întrucât dezvoltarea şi
perfecţionarea societăţii sunt posibile numai în măsura în care omul este
suficient de inteligent ca să-şi utilizeze cunoştinţele în activităţile raţionale.
3.Pentru a descoperi şi defini legile sociale este necesară cunoaşterea
pe baza observaţiei metodice, prin modalităţi riguroase, a proceselor sociale.

Montesquieu transpune în ştiinţa sa socială ideile lui Buffon

subliniind că cercetarea ştiinţifică a proceselor sociale are consecinţe pozitive şi
pentru cunoaşterea comportamentului omului şi pentru transformarea raţională,
în deplin acord cu natura umană, a societăţii. Individul se află în centrul unui
sistem de forţe naturale (climat, condiţii geografice) şi sociale, pozitive şi
negative.

Montesquieu sesizează posibilităţile limitate de aplicare a metodelor

ştiinţelor naturii (biologice) şi mai ales dificultatea aplicării experimentului în
ştiinţele sociale. In această situaţie trebuie dezvoltate metode specifice de
cercetare.
Metoda principală de studiere şi analiză a faptelor sociale este
metoda comparativă care este înţeleasă de Montesquieu ca un substitut al
metodei experimentale, ca o metodă simplă de experimentare în ştiinţele
sociale. Cum vom vedea, această idee va fi preluată şi dezvoltată de E.
Durkheim care va afirma că analiza sociologică (metoda sociologică) se
identifică cu analiza, metoda comparativă.
Din punct de vedere teoretic şi practic, la sfârşitul secolului al XVIII-
lea, începutul secolului al XIX-lea, sunt pregătite premisele apariţiei sociologiei
ca ştiinţă autonomă şi în raport cu filozofia (mai exact cu filozofia istoriei) şi în
raport cu ştiinţele naturii. In acest context se formulează explicit ideea ştiinţei
sociale pozitive. Saint-Simon (1760-1825) defineşte ştiinţa pozitivă a faptelor
sociale prin termenul de ,,fizică socială’’. Fizica socială trebuie să trateze cu
rigurozitate faptele sociale, după modelul ştiinţelor naturii, dar într-o manieră
specifică. Ca metode ştiinţifice, a afirmat Saint-Simon, trebuie studiate nu
numai faptele economice, dar şi faptele politice, nu numai faptele sociale
materiale dar şi faptele sociale spirituale. Abordarea ştiinţifică a realităţii sociale
o reprezintă industrializarea şi dezvoltarea economică. Saint-Simon nu
neglijează importanţa altor factori sau forţe sociale şi în special a forţelor
politice. Dar forţele politice nu sunt privite în sine: ele, prin reforme social-
politice şi legislative, trebuie să servească celorlalte forţe (economice, sociale,
culturale), să le asigure eficacitatea.
Originalitatea lui Saint-Simon constă în faptul că el este primul care
impune ideea socialistă în Franţa adăugându-i o viziune ,,industrialistă'’ a
societăţii. In spiritul lui Saint-Simon opoziţia între trândavi (,,viespile’’) şi
productivi (,,albinele’’) stă la baza istorică a tuturor antagonismelor de clasă. El
critică inutilitatea funciară a militarilor, legiuitorilor şi a altor burghezi rentieri.
Pe de altă parte, laudă clasa productivă care include patronii-industriaşi,
negustorii, agricultorii şi muncitorii. Teza sa: interesul general al societăţii
coincide cu cel al producătorilor este ilustrată prin celebra parabolă apărută
în ,,L’organisateur’’(1819-1820). Dacă Franţa, explică Saint-Simon, ar pierde
din fiecare ştiinţă, artă, industrie, cele mai importante cincizeci de personalităţi,
ar deveni un corp fără suflet. In schimb, dacă ar pierde în aceeaşi zi toate rudele
apropiate ale regelui, toţi miniştri, întreg clerul, prefecţii şi cei mai bogaţi zece
mii de proprietari ,,acest accident i-ar îndurera, desigur, pe francezi, pentru că ei
sunt buni la suflet, dar nu ar însemna nici o nenorocire politică pentru stat’’.
 TEST GRILA 1

1.Democrit explică etapele dezvoltării naturale şi sociale cu ajutorul:

a) Zeilor
b)Gândirii raţionale
c)Titanilor
2.Cine poate ficonsiderat părintele informaţiei sociale?
a)Democrit
b)Tucidide
c)Herodot
d)Platon
e)Aristotel
3.Valabilitatea teoriei creştine este pusă la îndoială în perioada:
a)medievală
b)modernă
c)de trecere de la epoca medievală la cea modernă
4.Cine afirmă că un stat ori se dezvoltă şi se extinde, oridecade?
a)Vico
b)Condercet
c)Hegel
 d)Schelling
e)Machiavelli
5.Montesquieu a afirmat că legea progresului este:
a)cu caracter necesar
b)lege probabilă
c)întâmplătoare

CURS NR.II
Gândirea sociologică din România

2.1.Precursori

Doctrina reprezintă totalitatea principiilor, tezelor, învăţămintelor

fundamentale ale unui sistem politic sau ştiinţific.
Pentru a înţelege istoria gândirii sociologice din România trebuie să o
legăm de dezvoltarea socială a ţării şi condiţiile care au generat progresul
ideilor.
Primul gânditor român care marchează începutul observaţiilor concrete
asupra realităţii sociale, recunoscute mai târziu ca aparţinând sociologiei, este
Nicolae Milescu (1625-1714) rămas în istorie sub numele de Spătarul Milescu.
In urma călătoriilor sale în Europa şi Asia a elaborat o serie de lucrări. Una din
lucrările cele mai importante, ,,Jurnal de călătorie în China’’, cu multe note de
originalitate, conţine autentice observaţii directe, elemente cu caracter
sociologic. Însemnările lui Nicolae Milescu despre viaţa socială cuprinse
în ,,Jurnal de călătorie în China’’ sunt, în general, fugare şi se mărginesc la
simple relatări de fapte. Ele au însă o valoarea deosebită pentru că aici sunt
cuprinse date despre oameni, locuri şi obiceiuri necunoscute până atunci şi, în
covârşitoarea majoritate a cazurilor, sunt rezultatul constatărilor făcute de un
observator direct al realităţii sociale.
Dimitrie Cantemir (1673-1723), istoric, geograf, literat, om politic şi
mare filozof umanist, a realizat în ,,Descrierea Moldovei’’ o expunere
sociologică a cadrului geografic, social-istoric, cultural şi etnografic, prima
lucrare de acest gen în literatura românească.
Dacă geograful apreciază harta întocmită de Cantemir, istoricul, relatările
sale cu valoare de document, iar filozoful lingvist găseşte la Dimitrie
Cantemir ,,momentul de tranziţie de la literatura religioasă şi cronicărească la
cea modernă’’, pentru sociolog Cantemir este valoros în primul rând prin
bogăţia materialului care se referă la aspecte sociale contemporane lui.
Îmbinarea elementelor obţinute pe baza observaţiei directe cu cele ale
experienţei indirecte şi a acestora cu datele extrase din lucrări ale înaintaşilor,
precum şi cu concluzii teoretice personale cu caracter de generalizare, face din
Dimitrie Cantemir nu numai un mare savant şi cugetător dar şi un pionier al
sociologiei româneşti. Crezul său: ,,Sufletul odihnă nu poate avea până nu
găseşte adevărul, carile îl cearcă oricât de departe şi oricât de cu trudă i-ar fi a-l
nimeri’’, i-a servit drept călăuză. O remarcabilă lucrare sociologică a lui
Dimitrie Cantemir este cea ,,Despre cauza fizică a monarhiilor’’.

2.2.Concepţia generaţiei de la 1848

Ion Eliade Rădulescu, un iluminist cu multiple influenţe, publică o serie

de lucrări, dintre care, importanţă pentru istoria sociologică o au ,,Echilibrul
între antiteze’’ (1859) şi ,,Historia critică universală’’, publicată postum (1892).
Teoria echilibrului între antiteze proclamă faptul că binele constă în
armonie iar răul în dezarmonie, în lipsa măsurii, în dezechilibru. ,,Pentru noi
Binele stă în echilibrul antitezelor. Din ruperea echilibrului rezultă Răul’’,
spune I.E. Rădulescu. Deci I.E. Rădulescu concepe teoria echilibrului între
antiteze ca o etiologie şi o terapeutică universală a răului social pentru că, după
părerea sa, ,,prin cunoaştere clară a fiecăruia din termenii dualităţii vom
cunoaşte de unde provine răul în fiecare loc şi secol’’. De pe această poziţie
eclectică (a alege după criterii arbitrare diferitele elemente ale unor sisteme
diferite pentru a construi noi doctrine teoretice) se poate, crede Eliade
Rădulescu, să acţionezi în vederea ameliorării stării create de răul social.
Cel mai activ dintre personalităţile marcante ale anului revoluţionar 1848
a fost Nicolae Bălcescu care, în special prin scrierea sa ,,Despre starea socială a
muncitorilor plugari, în Principatele române în deosebite timpuri’’ (1846),
prefaţează începuturile sociologiei rurale în România. N. Bălcescu a sesizat
rolul important pe care-l au condiţiile economice în explicarea fenomenelor
istorice şi, mai ales, însemnătatea relaţiilor patrimoniale în dezvoltarea
societăţii.
Preocupările avute în domeniul ştiinţelor sociale l-au dus pe Ion
Ghica foarte aproape de sfera sociologiei. După părerea sa omul trebuie să fie
neapărat sociabil ,,fiindcă numai în contactul cu alţi oameni îşi poate mulţumi
aspiraţiunile sufletului şi ale intelectului, căci numai în starea socială poate găsi
sprijinul necesar la împlinirea trebuinţelor şi dorinţelor sale, numai în viaţa
socială se poate lumina şi perfecţiona’’.
I. Ghica socoteşte societatea ca o colectivitate. Adunarea mai multor
familii care au interese morale şi materiale comune formează o populaţie; când
această aglomeraţie a dobândit prin limbă, prin religie, prin obiceiuri şi prin
aspiraţiuni un caracter propriu şi determinant, trece la starea de popor;
popoarele, prin dezvoltarea literaturii, prin tradiţii istorice, crearea de instituţii şi
prin apărarea unui teritoriu determinat, constituie o naţiune şi formează un stat.
Ion C. Brătianu, sub influenţa lui A. Comte, socoteşte sociologia ca
fiind o ştiinţă naturală a societăţii şi este destinată să ajute la îndrumarea
raţională a vieţii sociale a oamenilor.
 In spiritul gândirii specifice secolului XIX, I.C. Brătianu are convingerea
că viaţa oricărei societăţi este o dezvoltare necontenită, o apropriere crescândă
de perfecţionarea absolută, dezvoltarea socială făcându-se ,,prin progresul
ştiinţelor, al artelor, prin îmbunătăţirea moravurilor, prin introducerea
dreptăţii’’. Omul este perfectibil iar perfectibilitatea lui depinde de sociabilitatea
sa pentru că el trăieşte în societate etc. După părerea sa, societatea, văzută
ca ,,ordin natural are elementele sale proprii’’, care sunt: ,,individul, familia,
naţiunea sau patria, seminţia şi omenirea’’. In unele privinţe, când este vorba de
organizarea şi evoluţia societăţii, Brătianu se află sub influenţa lui A. Comte, în
altele lasă impresia unei oarecare inspiraţii organiciste.

2.3.Monografierea judeţelor, plăşilor şi satului

In a doua jumătate a secolului al XIX-lea apar lucrări valoroase cu

caracter sociologic cum sunt cercetările social-economice asupra realităţii
plăşilor şi judeţelor.
Lucrările lui Ion Ionescu de la Brad cuprind date valoroase pentru
istorici, geografi, economişti, etnografi precum şi numeroase aspecte ce
interesează pe sociologi. I.I. de la Brad, în calitate de inspector general de
agricultură, şi-a propus ca scop al lucrărilor sale ,,să constate ceea ce este şi a
propune ceea ce trebuie să fie’’.
Bogată în aspecte sociale ce interesează pe sociologi este
lucrarea ,,Agricultura română în judeţul Mehedinţi’’, publicată în 1868. Autorul
are în vedere o problematică ce se referă la veniturile proprietarilor funciari,
veniturile clăcaşilor, aplicarea legii rurale sau diverse aspecte referitoare la
instrucţiunea publică, culturală. Realitatea socială concretă observată direct l-a
făcut pe I.I. de la Brad să sesizeze problemele majore ale satului românesc de la
acea perioadă. Astfel el sesizează că deşi agricultura este meseria cea mai
general îmbrăţişată de copiii ce ies din şcolile săteşti, ,,cu toate acestea nici o
noţiune despre agricultură nu se dă copiilor din şcolile săteşti’’. Referirile
documentare justifică interesul pe care-l stârnesc lucrările lui I. Ionescu de la
Brad pentru istoria cercetărilor sociologice concrete din ţara noastră. Se poate
afirma că I. Ionescu de la Brad este întemeietorul cercetărilor monografice
româneşti.
Alte lucrări monografice au fost elaborate de S.P. Rodianu, I.I.
Nacian, P. Scheletti şi alţii. Aceste lucrări au abordat aspecte ale realităţii
sociale, au adus la cunoştinţa publicului probleme şi stări noi ce frământau
oameni şi instituţii şi, într-o însemnată măsură, au contribuit la cunoaşterea
realităţii româneşti.
Dacă o serie de anchete organizate şi conduse de Bogdan Petriceicu
Haşdeu au importanţă în special pentru lingvişti, cea al cărei subiect a
fost ,,Obiceiurile juridice ale poporului român’’ suscită interes nu numai pentru
jurist, lingvist sau folclorist, ci şi pentru sociolog şi etnograf. Folosind
chestionarele, în care cele 40 de întrebări au fost grupate pe trei mari probleme
(I Satul, II Casa, III Lucrurile), B.P. Haşdeu a reuşit să angreneze învăţători,
preoţi şi alţi intelectuali ai satelor în această acţiune. In legătură cu felul cum a
cules şi înregistrat materialul faptic se remarcă faptul că nu este vorba numai de
o relaţie între cel ce a întocmit chestionarul şi cei ce l-au completat. Ca să se
ajungă la răspunsurile cele mai adecvate la întrebările cuprinse în chestionar a
fost nevoie, în multe cazuri, de consultarea diverşilor subiecţi, de obicei oameni
în vârstă, bărbaţi şi femei, buni cunoscători ai fenomenului cercetat. In mod
practic, cu tot materialul acumulat (răspunsuri culese din peste 37 de comune,
unele având ca arie plăşile răspândite în nouă judeţe), acţiunea n-a fost realizată,
materialul nefiind prelucrat sau folosit. B.P. Haşdeu a reuşit să marcheze şi
pentru sociolog, cercetător direct al realităţii înconjurătoare, un moment
important în istoria cercetărilor sociologice concrete româneşti.
Ideea realizării unor lucrări monografice unitare despre sat, văzut
sub o multilateralitate de aspecte, apare la sfârşitul secolului al XIX-lea când se
poate vorbi de o orientare nouă în cercetarea realităţii satelor. Acţiunea de
întocmire a monografiilor săteşti atinge punctul maxim în perioada dintre cele
două războaie mondiale. Începutul tendinţei de monografiere a satelor este
toamna anului 1894 când un grup de tineri români din Sibiu a luat hotărârea să
publice ,,un concurs literar’’ cu premii pentru monografiile comunelor
româneşti din comitatul Sibiu. Ca urmare, autorii au trimis juriului pentru
concurs un număr de 13 monografii dintre care, cele mai bune au fost
publicate. ,,Monografia comunei Orlat’’ (126 pagini) scrisă de Romul Simu,
învăţător în acea comună, a luat premiul I.
Pentru a evita frământările sociale partidele politice trebuiau să
cunoască stările de lucruri de la sate. Deci, nu întâmplător, Vasile Lascăr,
ministru de interne într-un guvern liberal, a luat în 1903 iniţiativa monografierii
comunelor rurale după un program întocmit de A.V. Gîdei care va aduce
elemente noi pentru cercetarea sociologică din ţara noastră. El a socotit că în
România acelor ani cercetarea trebuie să abordeze relaţiile agrare (,,învoielile
agricole de la 1864 până azi’’) şi bugetele ţărăneşti. Este un merit al său faptul
că şi-a pus problema cercetării procesului de destrămare a proprietăţii
devălmaşe, că a surprins procesul de descompunere a gospodăriilor ţărăneşti ce
luaseră naştere în urma reformei agrare din 1864, că a observat procesul de
stratificare socială. Planul lucrării, ca şi planul discuţiei cu subiecţii, arată că
Gîdei pleca de la probleme cu caracter mai general, care să nu stârnească
suspiciuni, pentru a ajunge la chestiuni mai concrete, referitoare la viaţa
economică a locuitorilor (traiul, rentabilitatea unei gospodării, capital şi credit,
impozite). Gîdei socotea că lucrarea trebuie să cuprindă date absolut exacte
pentru că, afirmă el, ,,fără această exactitate, monografia nu numai că e lipsită
de orice valoare, dar face chiar un rău prin concluziile false’’. Pentru a da şi mai
multă veridicitate tezelor lucrării, la sfârşitul cărţii Gîdei dă tabloul
gospodăriilor din Bragadiru, în felul acesta punând la dispoziţia cititorului un
instrument de verificare. Programul monografiei lui A. Gîdei este important
pentru istoria cercetării realităţii sociale româneşti. S-a urmărit culegerea de
date care să servească unor scopuri politico-administrative.
După acest moment, în toată prima jumătate a secolului XX, există o
împletire între acţiunea oficială la care ne-am referit şi lucrările de monografiere
independente ale unor intelectuali din satele şi oraşele ţării, dintre care se
impun: ,,Monografia comunei Răşinari’’ (publicată la Sibiu în 1915, 528 pagini)
realizată de Victor Păcală; ,,Dragoslavele’’ întocmită de C. Rădulescu Codin şi
preot I. Răuţescu şi ,,Monografia comunei Bălăneşti’’, în judeţul Olt, întocmită
de Pavel T. Vitănescu, învăţător, Craiova, 1937, monografie premiată de
Academia Română (premiul ,,Gheorghe Chiţu’’).
In ce priveşte tehnicile şi procedeele de înregistrare folosite de aceşti
cercetători ocazionali în monografiile lor, se poate afirma că sunt cele ale
oricărui început: predomină observaţia directă precum şi culegerea tot directă a
informaţiilor ,,din spusele bătrânilor’’ sau folosirea datelor din diverse
documente ,,găsite pe la locuitori’’. Dar majoritatea acestor monografii folosesc
date şi tabele statistice, fotografiile diferitelor obiective social-economice,
culturale, schiţele şi documentele istorice. Îmbinarea unor procedee şi tehnici
atât de variate a creat posibilitatea ca autorii unor asemenea lucrări de cercetare
directă să exprime cât mai precis constatările lor. Formularea unor observaţii
este uneori lacunară. Aceasta nu diminuează însă valoarea multor date
consemnate în aceste lucrări. Construcţia unora din aceste monografii prezintă
asemănări esenţiale. Fiecare din ele cuprinde date despre aşezarea şi istoricul
comunei, despre climă, faună şi floră, despre populaţie, prezentată nu numai
statistic dar şi din punctul de vedere al portului şi alimentaţiei, al stării sanitare
şi igienice, despre starea economico-socială a localităţii precum şi despre
situaţia ei moral-religioasă şi culturală, despre instrucţia şcolară, însemnări
despre obiceiuri, datini, superstiţii cu multe elemente folclorice.
Monografiile întreprinse individual, chiar dacă fiecare autor a căutat
să prezinte realitatea socială aşa cum a înţeles-o el, au fost influenţate din partea
acţiunilor oficiale, iniţiate în 1903 de V. Lascăr, iar după primul război mondial,
de cercetările sociologice conduse de Dimitrie Gusti.
Noua etapă în cercetarea realităţii satelor româneşti rămâne cea
întreprinsă de Şcoala monografică condusă de D. Gusti, cunoscută şi sub
denumirea de ,,Şcoala sociologică de la Bucureşti’’.

2.4.Teoria lui Vasile Conta

Vasile Conta (1844-1882) este cunoscut în primul rând ca filozof

care a dezvoltat ,,teoria fatalismului’’ şi ,,teoria ondulaţiunii universale’’. Sub
aspect pur sociologic el pleacă însă de la ideea că valoarea Cursului de filozofie
pozitivă a lui A. Comte ,,este foarte îndoielnică’’ şi apreciază lucrarea lui H.
Spencer, ,,Principles of Sociology’’.
Formal el nu vrea să facă ,,o expunere completă a sociologiei fie chiar
şi în prescurtare’’ ci doreşte să se ocupe doar ,,cu câteva chestiuni generale ale
acestei ştiinţe’’, numai pentru a dovedi că legea ondulaţiunii universale are şi
aici deplină aplicare (o teorie generală a evoluţiei printr-o sinteză materialistă a
marilor descoperiri făcute de ştiinţele naturii în secolul XIX).
Pe baza unor teze ale lui Spencer, V. Conta crede că plecând de la
specii animale inferioare şi ajungând la cele superioare se observă tendinţa de a
se forma ,,societăţi care nu se deosebesc de acelea ale animalelor gregare’’
(animale, plante care trăiesc în grupuri compacte, atitudini de supunere oarbă)
propriu-zise. Treptat acestea se unesc pentru a forma ,,societăţi mai mari care
devin din ce în ce mai diferenţiate’’. De la stadiul de indiferenţă individuală se
ajunge la dependenţă prin gruparea indivizilor în tabere care-şi divid
sarcinile: ,,una se ocupă cu apărarea societăţii contra străinilor şi cu
reglementarea raporturilor sociale (militarii, preoţii şi cârmuitorii), alta cu
pregătirea hranei pentru toţi (poporul muncitor, sclavii) iar alta cu distribuirea
hranei (negustorii). Treptat, prin diviziunea acestor grupuri, toată societatea
ajunge să capete o organizare analoagă cu organizarea individului omenesc’’.
Poziţia sa este evident organicistă (concepţie potrivit căreia societatea
ar fi un organism a cărui structură ar fi supusă aceloraşi legi ca şi celor
biologice). Pentru Vasile Conta societatea ,,este în înţelesul cel mai larg orice
adunătură de fiinţe organice care se condiţionează una pe alta până la un punct
oarecare, adică care constituie un organism’’. In concepţia lui Conta nu numai
explicarea fenomenelor sociologice ar căpăta mai multă claritate prin
compararea cu fenomenele biologice dar este cu neputinţă ca sociologia să
poată face un progres real şi repede fără ajutorul biologiei. La rândul său şi
biologia ar putea să lămurească mai bine explicarea mai multor fenomene
biologice numai prin compararea acestora cu fenomenele sociologice.

2.5.A.D. Xenopol, Spiru Haret, C.Dobrogeanu Gherea

A.D.Xenopol

In opinia lui A.D. Xenopol realitatea este formată din fapte de

repetiţie şi fapte de succesiune. Clasificarea ştiinţelor din punctul său de vedere
nu este pur şi simplu o clasificare ci avansarea ideii că există ştiinţe care
operează cu structuri, care surprind statica fenomenelor şi ştiinţe care operează
cu serii, care surprind dinamica fenomenelor. Sociologia este, după părerea lui
Xenopol, o ştiinţă care se află în prima grupă, deci ea are un model logic, cel
puţin analog cu cel al astronomiei, psihologiei, economiei politice.
Când încearcă să arate ce discipline şi cum se ocupă ele de
fenomenele de repetiţie sau de succesiune, Xenopol intră într-o analiză a
problemelor referitoare la legi. In opinia sa ,,legile sunt rostirea regulată a
manifestării acţiunii forţelor naturale, ele apărând acolo unde fenomenele se
repetă’’, ,,adică se reproduc necontenit şi în acelaşi mod în părţile lor
esenţiale’’. Xenopol are convingerea că ,,toată civilizaţia omenească nu este
decât o îngrămădire necontenită de cunoştinţe de legi naturale, care sunt toate
fatale şi necesare’’.
Istoria se realizează ca fapte de succesiune, iar roţile pe care se învârt
faptele omeneşti ca şi cele naturale sunt aceleaşi. El subliniază ideea după
care, ,,cu toată repetarea aceloraşi rotiri, nu se poate tăgădui mersul înainte şi
anume prin forme fără încetare nouă ale chipurilor naturii. Repetiţia se menţine
în sânul propăşirii şi trebuie totdeauna bine deosebit ceea ce rămâne identic de
ceea ce se schimbă’’. Afirmând existenţa legilor Xenopol arată că ,,în societăţile
omeneşti întâlnim legile logice, psihologice şi sociologice, care nu se schimbă
niciodată, dar trecând prin condiţii noi pentru a da naştere la fapte, produc
necontenit forme noi’’.
Xenopol pune şi problema previziunii; gradul de rigurozitate al
prevederii este după Xenopol mai redus pentru fenomenele biologice,
psihologice şi sociologice. El este convins că ,,legile sociologice’’ permit
o ,,prevedere cu totul obştească, dedusă din seriile istorice ce le-au dat naştere’’.
Ele ne dau mijlocul de a întrevedea numai îndreptarea obştească în care se vor
mişca evenimentele viitoare; dar ele nu pot niciodată să ne arate nici când, nici
prin ce evenimente se va îndeplini. Deci ceea ce se poate întrevedea nu este un
anume eveniment, fapt individual, ci doar direcţia de dezvoltare în viitor
dedusă din direcţia identificată în trecut. Dificultatea concepţiei lui este
subliniată de alţi gânditori.

Spiru Haret

Spiru Haret situează sociologia alături de ştiinţele care utilizează

aparatul matematic. Ostil oricărei filozofii sterile, adversar al oricărui
subiectivism în ştiinţă, Spiru Haret a făcut eforturi pentru a dezvălui ceea ce este
logic, raţional în fenomen, folosindu-se însă de o serie de enunţuri şi metode
ale ,,mecanicii raţionale’’. Haret era convins că soluţiile matematice din
mecanică nu se pot transfera aidoma în sociologie. Rezervele pe care le are în
legătură cu felul în care trebuie aplicată matematica şi mecanica la fenomenele
sociale nu confirmă punctele de vedere care îl taxează pe Haret ca fiind un
mecanicist în esenţa enunţurilor în domeniul sociologiei. Când operează cu
instrumentul matematic denunţă idei pe care le socoteşte false, precum este şi
aceea a echilibrului social. El socoteşte că exploziile sociale nu sunt niciodată
spontane; ele provin totdeauna din cauze ale căror efecte se acumulează de-a
lungul timpului spre a izbucni irezistibil în momentul în care au devenit
suficient de puternice pentru a dărâma obstacolele. Ori aceste cauze pot fi
cunoscute şi studiate dinainte şi este datoria oamenilor de stat să urmărească
evenimentele şi să le prevadă urmările pentru a neutraliza cauzele de explozie
pe măsura apariţiei lor. Simpla opoziţie împotriva curentului este în general
mijlocul cel mai puţin abil şi cel mai puţin sigur; el face oficiul unui dig ce
rezistă curentului până în momentul în care masa acumulată în spatele său îl
răstoarnă şi trece pe deasupra lui. Reiese că Spiru Haret nu este numai un
teoretician ci şi un om cu orizont politic, un om al practicii sociale.
Când vorbeşte de civilizaţia integrală arată că în societăţile în care
minimul de bunăstare (libertatea şi securitatea personală, hrană, locuinţă,
îmbrăcăminte) nu este asigurat, societăţile respective sunt prost aşezate, prost
echilibrate. Nu ajunge ca suma bunăstării economice, intelectuale şi morale a
unei societăţi să fie mare, este necesar ca ea să fie repartizată cât se poate de
armonios în masa socială.
In lucrarea sa ,,Mecanica socială’’ apar asemenea elemente demne de
reţinut care demonstrează că această lucrare nu este o pură speculaţie gratuită.
Scopul său mărturisit a fost de a contribui la făurirea unei ştiinţe sociale
riguroase indispensabile conducerii vieţii sociale. Ideea unei sociologii
ştiinţifice pe care să clădească o politică ştiinţifică se datora şi faptului că Haret
era un om politic care aparţinea curentului liberal. El credea că prin luminarea
poporului, îndeosebi a ţărănimii, va reuşi să creeze maselor o viaţă, dacă nu
fericită, în orice caz cu cât mai puţină suferinţă. Sociologia ar fi fost un
instrument necesar conducerii de stat şi al procesului de dirijare al luminării
maselor.

Constantin Dobrogeanu-Gherea

Sociolog prin formaţie, C. Dobrogeanu-Gherea a utilizat investigaţia

sociologică în toate scrierile sale. Exagerându-se influenţa sociologiei marxiste
asupra lucrărilor lui ,,Ce vor socialiştii români’’ (1886) şi ,,Neoiobăgia’’ (1910),
în fapt Gherea a întreprins o analiză sistematică a fenomenului socio-economic
şi politic românesc. Meritul lui Gherea pentru sociologia românească constă în
faptul că în fond el nu preia un model gata făcut ca să-l aplice pe un teren,
indiferent de condiţii de loc şi timp, el sesizând că analiza fenomenelor sociale
trebuie făcută concret-istoric.
El descrie realitatea social-economică românească la sfârşit de secol
al XIX-lea şi început de secol XX astfel: ,,o viaţă politică şi economică plină de
resturi feudale care nu vor să moară şi bazată pe capitalism modern care nu
poate încă să trăiască’’.
Gherea a dat prioritate cercetării problemelor agriculturii pentru că
acesta era sectorul preponderent al economiei româneşti. Susţine însă că
progresul agriculturii pe calea modernă, capitalistă depinde de structura
întregului şi, în special, de condiţia industriei.
In concepţia lui Gherea sociologia nu trebuie să fie numai o teorie
socială, ci trebuie să fie o analiză ştiinţifică a unor realităţi date sub toate
aspectele pentru ca pe această bază să se poată înţelege cauzalitatea unor
fenomene şi să se formuleze soluţii. In acest context Gherea vorbeşte despre
faptul că ,,o societate nu e un agregat confuz ci un organism social’’; deci nu se
poate ca viaţa anormală dintr-o parte să nu influenţeze întreaga viaţă a întregului
organism. Respinge astfel opinia acreditată de poporanism care considera că
devreme ce suntem şi trebuie să ne menţinem o ţară eminamente agrară, era
suficientă rezolvarea problemelor lumii rurale pentru ca organismul economic
românesc să se asaneze radical.
Contrar tezelor marxiste Gherea subliniază rolul ţărilor economic
dezvoltate în transformarea societăţii. Societăţile înaintate capitaliste, prin
legăturile intime de viaţă care se stabilesc între ele şi cele capitaliste înapoiate,
impun acestora din urmă, puţin câte puţin, întreaga lor civilizaţie, tot felul lor de
viaţă: cultură, morală, formele politice, juridice şi economice sociale.
Totodată trecerea la socialism a unor ţări o vedea pe cale luptei legale.

2.6.Scoala monografică

Şcoala monografică sau Şcoala sociologică de la Bucureşti iniţiată de

D. Gusti a pus pentru prima dată bazele cercetării sociologice concrete,
complexe, multi şi interdisciplinare folosind mijloace moderne de investigare.
D. Gusti creează în 1918 Asociaţia pentru ştiinţa şi reforma socială, care în
1921 s-a transformat în Institutul social român, trecând la cercetarea directă şi
organizată a realităţii sociale în 1925 în scopul de a afla mijloacele potrivite cu
ajutorul cărora să realizeze unele reforme.
Sistemul sociolog închegat de Gusti
Gusti a conceput realitatea socială ca fiind un ansamblu
de ,,manifestări’’ (economice, spirituale, juridice şi politice) care s-ar realiza
sub înrâurirea cadrelor vieţii sociale înăuntrul unor ,,unităţi sociale’’ concrete
(satul, oraşul, familia, biserica stâna). Aceste manifestări, susţine Gusti, sunt
condiţionate de acţiunea simultană a patru factori (cadrul cosmologic,
biologic, psihologic şi istoric) şi sunt guvernate de ,,legea paralelismului
sociologic’’ ca lege de bază.
Unii sociologi au reliefat elementele idealiste în conţinutul acestor
termeni în care rolul diriguitor îl are voluntarismul.
După Gusti realitatea socială este constituită din idealuri sociale
realizate iar idealurile sociale sunt realităţi sociale aflate în curs de desfăşurare
sau care urmează să fie înfăptuite. Idealul social capătă astfel o importanţă pe
care de fapt nu o are. In ultimă instanţă realitatea socială nu se desfăşoară în
funcţie de un ideal ci de legile ei interne de dezvoltare, de propriul ei dinamism.
Idealurile nu sunt decât reflectări ale realităţii în conştiinţa oamenilor,
reflectări care nici măcar nu sunt totdeauna exacte, motiv pentru care atâtea
idealuri rămân simple utopii şi deci, nu sunt realizate niciodată. Rămâne însă
faptul că idealurile dinamizează oamenii iar atunci când sunt conforme cu legile
de dezvoltare a societăţii apar ca posibilităţi şi perspective ale acesteia.
Cadrele sau mediul sunt compuse din patru elemente ce formează
două categorii:
1.o categorie permanentă, socotită ,,categorie naturală’’ compusă
din ,,cadrul cosmic’’ şi din ,,cadrul biologic’’ şi
2.o ,,categorie socială’’ alcătuită din ,,cadrul istoric’’ şi din ,,cadrul
psihic’’ care acţionează continuu asupra vieţii sociale pentru ca aceasta,
reacţionând, să creeze valorile sociale, economice, spirituale, politice şi juridice.
Manifestările sociale, juridice şi politice (numite categorii sociale regulative)
sunt cerute de însăşi realitatea socială în care activităţile economice şi spirituale,
numeroase şi contradictorii, ar putea duce la un dezechilibru social.
Metoda monografică
In lucrarea ,,Sociologia monografică – ştiinţă a realităţii sociale’’
precizează că un sistem sociologic adecvat trebuie să asigure o cercetare
sistematică şi integrală a realităţii.
 Gusti notează că cercetarea e necesar să înceapă cu analiza ,,cadrelor
unităţilor sociale’’, adică să studieze întâi factorii ,,cosmici’’
şi ,,biologici’’, ,,istorici’’ şi ,,spirituali’’, apoi să înregistreze ,,manifestările
spirituale, economice, politice, administrative şi juridice’’ prin compararea
fenomenelor, fapt ce ar permite determinarea tipurilor structurale. Sociologul
român preconizează ca în analiza integrală a unei unităţi să se insiste în mod
egal asupra tuturor laturilor şi raporturilor existente în momentul cercetării,
respingând orice încercare de ierarhizare a factorilor constitutivi ai vieţii sociale
sau vreo relaţie de subordonare între fenomenele studiate. Aşadar teza
paralelismului sociologic devine principiu metodologic de bază al cercetărilor
monografice.
Gusti s-a împotrivit practicilor sociologiei din acea vreme, care-şi
procură materialul de cercetat din realitatea socială cu ajutorul chestionarelor
completate de nespecialişti şi folosite apoi de sociologi. El consideră observaţia
directă ca singura metodă care promovează cunoaşterea. Interesul acordat
observaţiei ca metodă este foarte larg: cercetare, investigare, culegere de fapte.
Scopul urmărit era ca printr-o varietate de procedee de investigaţie aplicate în
anchete etno şi antropologice, folclorice, lingvistice, bazându-se pe chestionări
detaliate la care se primeşte răspuns fie prin convorbirea cu persoanele din
grupul studiat fie prin observaţii şi cercetări directe, sociologul să se apropie de
ceea ce are realitatea socială mai intim, pentru a rupe cu tendinţele abstracte,
speculative din sociologie. Se preconizează folosirea mijloacelor fono, foto,
cinematografice, iar pentru înţelegerea şi mai adecvată a realităţii se recomandă
formarea de echipe complexe, care să cerceteze toate domeniile vieţii sociale
corespunzătoare diverselor ,,cadre’’ şi manifestări ale ,,socialului’’.
Metoda monografică se realizează în mod concret în analiza integrală
a unui sat ,,cu toate manifestările pe care le depune şi toate cadrele care-l
condiţionează’’. In prelucrarea materialului această metodă ,,respectă o ordine
sistematică, prin care nici cadrele nu se confruntă între ele şi cu atât mai puţin
cadrele cu manifestările’’. Susţinând că ,,metoda monografică este singura ce ar
putea scoate sociologia din impasul teoretic în care se afla’’, Gusti
enunţă ,,regulile unei bune cercetări monografice’’ astfel: 1.pregătirea
teoretică; 2.sinceritatea şi obiectivitatea faţă de fapte; 3.observaţia să fie exactă
şi completă; 4.observaţia să fie controlată şi verificată; 5.cercetătorul trebuie să
fie documentat şi informat asupra fenomenului pe care îl cercetează;
6.cercetarea trebuie făcută de echipe de specialişti, deci să fie colectivă;
7.fenomenele cercetate trebuie să fie comparate cu alte fenomene.
In cazul cercetărilor de teren, precum şi cu ocazia redactării
materialelor obţinute din cercetare, toate monografiile şcolilor sociologice
bucureştene au păstrat, în alcătuirea lor, scheletul propus de Dimitrie Gusti.
Institutul social român
Întreaga activitatea a Institutului de ştiinţe sociale al României (sub
toate formele evolutive anterioare: Asociaţia pentru studiul şi reforma socială,
Institutul social român, Institutul de cercetări sociale al României, denumire pe
care o ia în 1938) a urmărit cunoaşterea analitică şi sintetică a naţiunii române
pe calea cercetărilor de monografie sociologică şi cunoaşterea realităţilor
europene şi mondiale în care trăieşte şi trebuie să se integreze România. Acestea
s-au oglindit în două direcţii: 1.în acţiunea de cercetare a realităţii româneşti şi
2.în acţiunea publicistică, realizată prin periodicele şi volumele editate sub
egida institutului unde îşi găseau locul rezultatele cercetărilor de teren,
expuneri de teorii şi teze sociologice, probleme de politică internă şi
internaţională.
Paralel cu Institutul social român au desfăşurat activitate de cercetare
şi Institutul social Banat-Crişana din 1932, Institutul social român din Basarabia
din 1934 şi Institutul de cercetări sociale, Cluj, 1934.
In anii războiului au fost publicate lucrări de cercetare socială:
volumele ,,60 sate româneşti’’ sau fragmentele despre plasa Dâmbovnicului, au
fost întreprinse câteva campanii de cercetare monografică dintre care amintim
pe cele din satul Fântâna Domnească din Mehedinţi, 1943 şi comuna Cetatea
Albă de la poalele Munţilor Apuseni.

2.7.Ştefan Zeletin; Petre Andrei

Ştefan Zeletin

Lucrările sale ,,Neoliberalismul’’, ,,Burghezia română’’, ,,Istoria

socială’’ dau posibilitatea înţelegerii concepţiei lui sociologice şi a modalităţii
în care vede evoluţia trecută şi viitoare a societăţii româneşti. Cu
volumul ,,Burghezia română’’ a pus bazele sociologiei statului românesc.
Ştefan Zeletin crede că ştiinţa modernă se dezvoltă sub egida
istorismului care ar izvorî din două idei:
a)ideea cauzalităţii;
b)ideea genezei sau a evoluţiei.
Din această cauză el îşi intitulează istorismul ca fiind teoria şi
metoda ,,genezei cauzale’’. După părerea lui, fenomenele universului sunt nişte
verigi dinainte determinate, exprimând o strictă necesitate care, la rândul ei, este
hotărâtă de o forţă de natură spirituală. El are convingerea că organizaţia socială
se dezvoltă în mod ,,organic’’, sarcina cercetătorului social fiind de a urmări
fazele dezvoltării organice. Zeletin nu-şi pune problema rolului personalităţii în
istorie. El crede că ,,pentru istoricul social nu există individualităţi creatoare;
istoria se creează ea însăşi prin acţiunea colectivă a societăţii, ea se plămădeşte
prin propria lui cauzaţie socială’’. După părerea sa dezvoltarea socială are un
caracter ciclic, istoria cunoscând două tipuri de societăţi:
a)societatea fără clase, care se bazează pe legături de sânge;
b)societatea împărţită în clase şi bazată pe comunitate teritorială.
 Pe baza acestei clasificări Zeletin ajunge la concluzia că în istoria
societăţii omeneşti s-ar fi manifestat patru faze de dezvoltare: 1.faza agrară;
2.perioada de trecere de la faza agrară la cea plutocratică; 3.faza plutocratică;
4.perioada de trecere de la faza plutocratică la cea agrară.
Principalele critici ale teoriei lui Zeletin se referă la faptul că foloseşte
unele şabloane rigide în care vrea să introducă realitatea istoriei societăţii
omeneşti utilizând terminologii marxiste.

Petre Andrei a fost elevul lui Gusti şi a rămas influenţat de acesta în

activitatea sa ştiinţifică şi politică. Acelaşi sistem al celor trei ştiinţe înrudite
(sociologia, etica, politica); aceeaşi viziune integralistă despre unitatea socială
(căreia el îi spune ,,grup’’), aceeaşi ,,voinţă socială’’, aceleaşi ,,cadre’’ (cărora
le spune ,,condiţii’’), aceleaşi ,,manifestări’’ (constitutive: economice
şi ,,psihice’’ şi normative: politice şi juridice), acelaşi ,,echilibru’’ social între
aceste componente, aceeaşi critică a aceloraşi sociologii ,,parţiale’’ care nu sunt
capabile să cerceteze ,,realitatea socială’’, ,,întregul social’’, aceeaşi definiţie a
sociologiei ca ştiinţă care studiază societatea ca ,,întreg’’, ca totalitate de
fenomene şi procese, acelaşi principiu al unităţii între teorie şi practică.
Petre Andrei acordă un rol important personalităţilor în istorie dar şi
claselor sociale şi luptelor de clasă. In explicaţia sociologică a evoluţiei
societăţii arată că trebuie să avem în vedere raporturile dintre diferitele
colectivităţi pe care el le numeşte clase sociale. Existenţa claselor sociale
generează lupta de clasă, o luptă pentru ascensiunea către un alt nivel de viaţă
socială şi politică. Spre deosebire de concepţia marxistă, socoteşte că lupta de
clasă trebuie să se integreze unei politici a statului, ,,să nu piardă niciodată din
vedere interesele generale ale întregului social şi să nu pericliteze prin lupte
intestine viaţa totalului social.
Petre Andrei s-a oprit şi asupra fenomenelor contradictorii care apar
în dezvoltarea societăţii cum ar fi problema raselor în societate. Intre rase,
spune el, nu se pot face delimitări precise. Abordând criteriile care stau la baza
unor analize ce susţin deosebirile între rase, Petre Andrei demonstrează că toate
rasele se formează şi se schimbă sub influenţa diferitelor condiţii ale mediului
înconjurător. Pornind de la aceste idei susţine că rasa nu trebuie niciodată
cercetată în sine ci numai în legătură cu condiţiile de mediu şi cu condiţiile
naturale în care a apărut, fiind în fond împotriva teoriilor care ar putea duce la
exaltarea unor tendinţe reacţionare.

2.8.Influenţa fascistă în sociologie

A.C.Cuza este cel care a organizat primul partid fascist din România,
Liga Apărării Naţionale Creştine (L.A.N.C.). A.C. Cuza şi-a expus concepţiile
sociologice în lucrarea ,,Despre poporaţie’’. Ideile de bază aparţin, în esenţă,
şcolii biologice declarându-se adept al lui Malthus. După părerea sa, creşterea
sau descreşterea populaţiei determină trăinicia unui stat. De aici afirmaţia
că ,,principiul poporaţiei este principiul civilizaţiei. Trebuie arătat faptul că
principiul poporaţiei este cauza adevărată a tuturor progreselor, a
descoperirilor, a cuceririlor, a năvălirilor de neamuri, a răspândirii speciei pe
suprafaţa întregului Pământ. Legea poporaţiei este enunţată astfel: Poporaţia are
tendinţa constantă de a trece limita de pe urmă a dezvoltării ei posibile, limită
determinată în tot momentul de cantitatea mijloacelor de existenţă pe care şi le
poate procura şi cu care este obişnuită să trăiască. Concluzia de principiu la care
ajunge A.C.Cuza este: ,,principiul poporaţiei, cauza căreia îi putem atribui
înmulţirea speciei umane, se confundă cu principiul general al vieţii, care se
manifestă ca o năzuinţă oarbă de păstrare şi de înmulţire nemărginită, în orice
formă sau organism se prezintă’’. In virtutea acestui principiu de care este
stăpânită, poporaţia umană are tendinţa constantă de a trece la limitele de pe
urmă ale dezvoltării ei posibile. Asemenea teze, ca şi alte teorii rasiste luate de
la Chamberlain, Rosenberg le foloseşte în justificarea orientării sale ,,creştine’’
şi antisemite.
Mihail Manoilescu
Ideile sale se integrează în ceea ce el numea ,,sociologia
corporatistă’’. Pentru corporatism, colectivitatea naţională reprezintă o entitate
superioară şi o personalitate deosebită de suma indivizilor care-l compun.
Această colectivitate naţională urmăreşte scopuri care-i sunt proprii şi care
depăşesc scopurile indivizilor particulari. In statul întemeiat pe corporaţii, crede
acest teoretician, ,,individul, în general, şi dezbrăcat de orice caracter funcţional,
nu există’’ ceea ce-l duce la negarea personalităţii umane, teorie asemănătoare
cu corporatismul lui Mussolini.
Înlăturarea exploatării ţărilor agrare de către ţările industriale o vedea
printr-o formă de stat pentru primele, de autarhie naţională concepută ca o
societate corporatistă. Teoria lui Manoilescu viza şi lozinca fascistă a
antagonismului dintre naţiunile ,,plutocrate’’ şi cele ,,proletare’’, lozincă ce a
fost şi semnalul de război al imperialismului german şi italian faţă de grupul
concurent franco, anglo, american.
Nichifor Crainic, profesor de teologie, prezintă o altă variantă a
corporatismului sub numele de corporatism etnocratic. Redactor şef al revistei
,,Gândirea’’, Crainic şi-a construit filozofia sa socială pe baza filozofiei religiei
şi a culturii. In lucrarea ,,Ortodoxie şi etnocraţie’’ el socoteşte autohtonia ca pe
ceva ce se transmite din generaţie în generaţie, ca avându-ţi rădăcinile în
pământul ţării şi hrănindu-se din mormintele generaţiilor precedente. Statul
etnocratic are misiunea să restabilească în spiritul ,,legii sângelui’’ şi a
autohtonismului puterea nelimitată a majorităţii etnice a ţării deoarece străinii,
veneticii au pus mâna pe bunurile materiale şi spirituale ale ţării. Pentru aceasta
propune ,,corporatismul etnografic’’ rezultat din unirea corporatismului cu
etnocraţia.
 După 1945 conducerea şcolii sociologice de la Bucureşti încearcă o
apropiere de noul regim. Dimitrie Gusti încearcă o reorganizare a Institutului de
ştiinţe sociale. Considerat ca apropiat al dinastiei regale, îşi va înceta activitatea.
Cu puţine excepţii, în ultimele decenii au fost serioase dificultăţi în
desfăşurarea cercetărilor sociologice, dificultăţi datorate pe plan teoretic unei
concepţii sectare cu privire la sociologie, concepţie care nega caracterul de
ştiinţă al sociologiei şi al învăţământului sociologic. Dar nu numai din motive
teoretice ci şi din alte motive practice pentru că anumite personalităţi nu doreau
ca în faţa lor să li se arate tabloul real al situaţiei sociale, ci căutau să o
înfrumuseţeze într-o viziune proprie, ce nu corespundea realităţii.

TEST GRILA 2

1.Cine prefaţează începuturile sociologiei rurale în România?

a)Dimitrie Cantemir
b)Nicolae Milescu
c)I.E. Rădulescu
d)Nicolae Bălcescu
2.Bogdan Petriceicu Haşdeu a grupat chestionarele pe trei mari
probleme:
a)Satul
b)Comuna
c)Casa
d)Stâna
e)Lucrurile
3.Vasile Conta are o poziţie:
a)darwinistă
 b)organicistă
c)psihologistă
4.A.D. Xenopol afirmă că legile în societate:
a)se schimbă
b)se schimbă uneori
c)nu se schimbă niciodată
5.Spiru Haret afirmă că exploziile sociale:
a)au cauze şi efecte
b)sunt spontane
c)nu sunt spontane
6.După Gusti, realitatea socială este constituită din:
a)manifestări
b)idealuri sociale
c)unităţi sociale
7.Stefan Zeletin are convingerea că organizaţia socială se dezvoltă:
a) prin personalităţi
b)prin faza plutocratică
c)în mod organic

CURS NR.III
Orientarea pozitivistă în sociologie

3.1. A. Comte

Pozitivismul sociologic este orientarea teoretică şi metodologică iniţiată

de A. Comte care, în opoziţie cu caracterul speculativ al concepţiilor de
filozofie a istoriei, definea sociologia ca ,,ştiinţa pozitivă a faptelor sociale’’. In
a doua jumătate a secolului al XIX-lea ideea fundamentării unei teorii
sociale ,,pozitive’’ după modelul ştiinţelor naturii a fost reluată sub forma
organicismului, a biologismului în genere, a psihologismului. Pozitivismul
sociologic, mai ales în perioada interbelică, s-a dezvoltat în S.U.A. Criticând
apriorismul şi schematismul teoriilor sociologice speculative, pozitivismul
sociologic a subliniat necesitatea unor observaţii riguroase şi controlate şi a
îndreptat atenţia sociologilor spre standardizare şi codificarea informaţiilor, spre
utilizarea unor procedee logic-formale de analiză. Pozitivismul sociologic este
considerat, în prezent, depăşit tinzându-se spre un complementarism al
modalităţilor logic-formale şi intuitive de cunoaştere, spre o sinteză raţională a
sociologiei empirice cu sociologia teoretică, spre înţelegerea metodologiei la un
nivel reflexiv şi nu unul tehnic. A. Comte (1798-1857) vede, prin promovarea
gândirii pozitive şi raţionaliste, realizarea stabilităţii societăţii. El nu caută să
transforme lumea printr-o acţiune practică. Noua ordine socială nu o vede
întemeiată pe ,,credinţe teologice’’ ci pe experienţa filozofiei pozitive pe care o
propovăduieşte. Acest pozitivism se reduce la două reguli elementare:
observarea faptelor în afara oricărei judecăţi de valoare şi enunţarea legilor. ,,A
şti pentru a prevedea şi a prevedea pentru a putea’’ este formula care, chiar şi
astăzi, rezumă cel mai bine spiritul filozofiei pozitiviste. Comte este convins că,
prin combinarea ordinii şi progresului, pozitivismul se ridică deasupra teologiei
şi revoluţiei printr-o societate unită şi o religie a umanităţii care să consolideze
şi să amelioreze temeliile societăţii (adică religia, familia, limbajul,
proprietatea). Este definită astfel misiunea sociologiei: disciplină care are la
bază experienţa metodei ştiinţifice în domeniul observării şi enunţarea legilor
relative la fenomenele sociale.
A. Comte are ambiţia să fie, în metodologia şi filozofia ştiinţelor,
Aristotel, iar în morală şi teoria socială, în noua religie pe care ar reprezenta-o
sociologia pozitivistă, Sf. Pavel al timpurilor moderne (consideră că fondatorul
veritabil al creştinătăţii este Sf. Pavel şi nu Hristos, un şarlatan şi un aventurier).
 Intrucât criza politică şi socială este în primul rând de natură intelectuală
şi remediul ei trebuie să fie de natură intelectuală; reforma societăţii depinde de
reforma inteligenţei. Acţiunea umană şi rezolvarea problemelor sociale depind
direct de cunoaştere, care atinge apogeul în faza pozitivă de dezvoltare a ideilor,
în societatea industrială. Progresul cunoaşterii, relevă în concepţia lui A. Comte,
şi problemele sociale, inclusiv cele politice. Dar nu este vorba de orice
cunoaştere ci de promovarea spiritului ştiinţific care poate fi înţeles în două
maniere diferite:
1.progresul spiritului în general, perfecţionarea metodei de cunoaştere şi
2.crearea unei ştiinţe particulare care are drept obiect societatea.
Comte înlocuieşte termenul de ,,fizică socială’’ prin cel de ,,sociologie’’
(1839) pentru a evita ,,tentativele vicioase de identificare’’ a ştiinţei faptelor
sociale cu alte ştiinţe, în speţă cu metoda statistică (Quetelet). Pentru
cunoaşterea pozitivă a legilor, a faptelor sociale este necesară aplicarea
sistematică a metodei experimentale şi a metodei inductive. Dar pozitiv pentru
A. Comte înseamnă ceea ce este util omului (pozitiv înseamnă real în opoziţie
cu himeric, util-neproductiv, cert-îndoielnic, precis-vag, organic-negativ,
relativ-absolut, social-individual; util şi social atribuite spiritului pozitiv tind să
se identifice). Caracteristica spiritului pozitiv, arată Comte, este de a fi direct
social. Acest sens limitat al pozitivismului îl duce la o schemă liniară de
evoluţie a umanităţii. Prin sociologie Comte înţelege o ştiinţă a speciei.
Noţiunea de sociologie a fost introdusă, scrie Comte în lecţia a 47-a a Cursului
de filozofie pozitivă, pentru a putea desemna printr-un nume unic această parte
complementară a filozofiei naturale ce se raportează la studiul pozitiv al
ansamblului legilor fundamentale, proprii fenomenelor sociale.
Sociologia ca ,,parte complementară a filozofiei naturale’’ este ultima
dintr-un sistem ierarhic de şase ştiinţe fundamentale: matematica, astronomia,
fizica, chimia, biologia şi sociologia. El susţine specificitatea acestor ştiinţe,
necesitatea utilizării de către fiecare ştiinţă a unei metode proprii. Totuşi, în
esenţă, Comte nu presupune ca metode specifice sociologiei alte metode decât
cele care se utilizau în ştiinţele naturii. Explicarea globală a societăţii o face în
maniera filozofiei istoriei dar efectuează o analiză sociologică bazată pe
informaţii ample şi specifice fiecărei etape a istoriei umanităţii.
Comte deosebeşte trei etape ale dezvoltării umanităţii: etapa teologică,
metafizică şi pozitivă, cărora le corespund trei tipuri de societăţi bine definite:
societatea militară sau arhaică, societatea legislatorilor sau feudală şi societatea
industrială. In vederea analizei sociologice a tipurilor de societăţi şi a evoluţiei
umanităţii, pentru fundamentarea teoriei ,,sintetice’’ a ordinii şi progresului,
Comte introduce două noţiuni fundamentale: statica şi dinamica socială.
Statica (sociologia statică), ,,anatomia socială’’, studiază elementele care
constituie structura unei societăţi şi degajă legile de coexistenţă ale acestor
elemente.
Dinamica socială studiază factorii progresului şi în special creşterea
naturală a populaţiei umane, care accelerează evoluţia socială determinând ,,în
ansamblul muncii umane o diviziune din ce în ce mai specială.
In etapa teologică omul explică natura, voinţa, sentimentele, pasiunile şi
acţiunile sale, evenimentele sociale, fie atribuindu-le originea unor lucruri
materiale concrete (faza iniţială a etapei teologice când gândirea are un
caracter ,,fetişist’’), fie conferind unor trăsături ale naturii umane virtuţi, vicii,
motivaţii, puteri supranaturale, în etapa teologică succedându-se fazele
politeistă şi monoteistă. Etapei teologice îi corespunde societatea de tip militar
sau arhaic. Conducătorii politici sunt persoane sacre şi sunt investiţi cu puteri
absolute. In societatea militară între autoritatea civilă şi cea religioasă pot să
apară conflicte cu caracter limitat, cele două tipuri de autorităţi sprijinindu-se
reciproc. Intrucât este bazată pe proprietatea şi exploatarea solului, societatea
militară este în mod necesar o societate rurală. Ea este necesară pentru
asigurarea trecerii de la nomadism la colectivităţi stabile, structurate şi
disciplinate (începutul civilizaţiei).
 In etapa metafizică natura şi cauzele faptelor sociale sunt explicate prin
idei şi noţiuni abstracte, care se substituie factorilor reali, concreţi ai evoluţiei
umanităţii (societăţii). Acestei etape îi corespunde societatea legislatorilor
caracterizată prin independenţa autorităţii civile faţă de autoritatea religioasă şi
prin preponderenţa puterii statului şi naţiunii în raport cu biserica. Este, după A.
Comte, o etapă ,,critică’’ (au loc crize, răscoale, revoluţii). In Europa
Occidentală acest tip de societate a apărut în secolul al XIV-lea şi a durat până
la Revoluţia franceză.
In etapa pozitivă omul caută, prin observaţie şi raţionament, să cunoască
relaţiile necesare dintre lucruri şi să formuleze legi. Acestei etape îi corespunde
societatea industrială în care, scrie Comte, se utilizează ştiinţa pentru
dezvoltarea acţiunii raţionale a umanităţii asupra lumii exterioare.
Dacă societatea arhaică este statică şi dominată de ordine absolută iar
societatea feudală, dinamică şi dominată de legea progresului, societatea
industrială realizează, după Comte, sinteza între statică şi dinamică, între ordine
şi progres. Ordinea este menţinută cu ajutorul unei puteri pe care Comte o
denumeşte ,,temporală’’. Este cazul, spre exemplu, al puterii regale. In
societatea industrială această putere se găseşte în mâinile celor care au făcut
dovada unei competenţe reale (industriaşi, bancheri). Insă această autoritate, de
care beneficiază foarte puţini, are nevoie să fie echilibrată de o
putere ,,spirituală’’. In opinia lui Comte ea revine de drept celor ce au pătruns
secretul ordinii sociale (preoţi, savanţi, sociologi). Scopul exercitării acestei
puteri este de a face ca lumea reală să fie acceptată ca atare, de a trezi afecţiunea
conducătorilor dar şi de a le aminti care sunt limitele funcţiilor lor.
Comte elaborează în primul rând o teorie a ordinii, este ,,omul
organizării’’: el anunţă birocratizarea societăţii industriale, el prevede rolul
crescând al tehnocraţilor industriei şi puterii politice; mai mult, Comte se
exprimă în favoarea unei societăţi raţionalizate, de planificatori şi organizatori.
Afirmarea ordinii în societate presupune după Comte, afirmarea unei ierarhii
stabilizate, negarea egalităţii sociale, cultul statului care concentrează în sine
toate forţele societăţii, concepţia tradiţionalistă a familiei ca ,,celulă socială’’.

3.2.Herbert Spencer

Pionier al sociologiei engleze, Herbert Spencer (1820-1903)

influenţează puternic analiza socială a sfârşitului de secol. Inginerul reconvertit
la filozofie este un liberal ostil oricărei forme de intervenţie din partea statului.
Originalitatea lui Spencer constă îndeosebi în a gândi, încă de la Principiile de
psihologie (1852-1857), chiar înainte de publicarea Originii Speciilor a lui
Darwin, în termeni de evoluţie. Această noţiune este coloana vertebrală a
întregii opere, operă ale cărei principii fundamentale apar în The Man Versus
the State (1884).
Ideile pozitivismului sociologic au fost preluate şi dezvoltate de
reprezentanţii sociologiei engleze, J.S. Mill şi în special H. Spencer. Aceştia
preiau ideea cercetării ştiinţifice a faptelor sociale după modelul ştiinţelor
naturii, metoda ,,pozitivă’’ de analiză, teoria dezvoltării ,,raţionale a societăţii’’
(teoria sintetică a ordinii şi progresului la Comte; teoria evoluţiei la H. Spencer),
conceptele de statică şi dinamică socială şi altele. Există însă şi deosebiri
principiale între Comte şi Spencer: Spencer respinge ,,legea’’ abstractă a celor
trei faze înlocuind-o cu legea evoluţiei care ţine seama în mai mare măsură de
specificul organismului social şi este fundamentată de ample informaţii
etnografice referitoare la societăţi concrete; dacă Comte îşi începe analiza cu
societatea ca sistem, pozitivismul englez, sub influenţa utilitarismului, dezvoltă
o teorie individualistă, reducând socialul la individual.
Dintre multiplele probleme abordate de Spencer ne vom opri asupra
următoarelor:
a)definirea teoriei sociologice într-o viziune organicistă;
 b)analiza spenceriană a structurii sociale;
c)tipologia societăţilor umane.

3.3.Teoria sociologică organicistă

Spencer o pune în evidenţă prin prezentarea legii generale a evoluţiei şi

analiza analogiei efectuată între organismul biologic şi sistemul (organismul)
social.
Teza supravieţuirii celui mai puternic îi serveşte drept paravan intelectual
pentru a lansa ideea că regulile naturii nu trebuie tulburate cu nici o intervenţie
din partea omului ori a statului. Legislatorul trebuie să se ocupe cu suprimarea
legilor mai degrabă decât cu crearea lor ,,pentru a acorda spontaneităţii
individuale un spaţiu mai larg de iniţiativă’’. Tot aşa, Spencer utilizează intens
comparaţiile între societate şi organism. In ,,Principii de sociologie’’ (1874-
1875), Spencer compară instituţiile societăţii cu organele corpului omenesc.
Remarcă totuşi, o diferenţă: în corpul animal există un singur organ care
controlează restul părţilor, ceea ce nu se întâmplă în societate. Intr-adevăr,
conştiinţa socială nu se concentrează într-un singur punct ci la toţi indivizii care
compun corpul societăţii. Aşadar nu societatea ci individul stă la baza unei
organizări sociale eficiente.
Spencer fundamentează o teorie a evoluţiei, independent de Darwin.
Pentru a marca legătura dintre evoluţia biologică şi evoluţia socială, Spencer
defineşte societatea ca pe o realitate ,,supraorganică’’, a cărei evoluţie poate fi
asimilată prin evidenţierea asemănărilor dar şi a deosebirilor cu fiinţele
organice.
Asemănările constatate de Spencer între organismele biologice şi
organismele sociale sunt:
 1.Spre deosebire de materia anorganică, societatea şi organismul biologic,
în cea mai mare parte a existenţei lor, cresc şi se măresc în volum (de exemplu,
transformarea statelor mici în imperii).
2.Pe măsura creşterii în procesul evoluţiei, şi structura societăţii şi
structura organismelor biologice devin tot mai complexe.
3.In ambele tipuri de organisme diferenţierea progresivă a structurii este
însoţită de o diferenţiere analoagă a funcţiilor.
4.Diferenţierea structurii şi funcţiilor în procesul evoluţiei este însoţită de
dezvoltarea interacţiunii dintre organismele biologice şi sociale.
5.Inversând raporturile, se poate afirma că fiecare organism este o
societate compusă din indivizi distincţi
6.Atât în societate cât şi în organismul biologic, chiar dacă viaţa
agregatului ca totalitate este dezorganizată, elemente separate ale totului pot, cel
puţin pentru un timp, să continue să existe.
Deosebirile între societate şi organismele biologice sunt:
1.În timp ce individul (organismul biologic) reprezintă un tot ale cărui
elemente sunt indisolubil legate între ele, societatea reprezintă un tot discret, ale
cărui elemente sunt relativ libere şi dispersate.
2.In timp ce în organismul biologic diferenţierea funcţiilor conduce la
concentrarea capacităţii de simţire şi gândire în părţi determinate ale acestuia, în
societate această simţire este răspândită în întreg aparatul, respectiv conştiinţa
socială nu-i separată de indivizi care-s capabili într-un grad aproximativ egal să
simtă (plăceri, suferinţe) şi să gândească.
Pentru Spencer societatea există pentru bunăstarea membrilor săi şi nu
membrii ei există pentru bunăstarea societăţii. Trebuie să se ţină seama de faptul
că oricât de mari ar fi eforturile îndreptate spre bunăstarea agregatului politic,
pretenţiile în sine ale agregatului politic nu reprezintă nimic şi ele devin ceva
numai în măsura în care întruchipează în sine pretenţiile unităţilor care compun
acest agregat. Constatăm în aceste consideraţii fundamentarea sociologică a
teoriei individualismului.
Precizarea deosebirilor dintre organismul biologic şi societate permite o
înţelegere mai justă a teoriei sociologice spenceriene. In primul rând Spencer nu
procedează la o identificare totală a societăţii cu organismul biologic, cum
afirmă mulţi exegeţi ai acestuia şi cum, de altfel, au procedat unii adepţi ai
organicismului. In al doilea rând, analiza deosebirilor dintre organism şi
societate permite şi evidenţierea deosebirii dintre teoria lui Comte şi teoria lui
Spencer. Dacă pentru Comte totul social precede individului, iar acesta nu
reprezintă nici măcar o celulă independentă a societăţii, pentru Spencer, cum am
văzut, societatea reprezintă un agregat de indivizi ce nu pot fi dizolvaţi în
organismul social. Tocmai de aceea Spencer subliniază că societatea este un
agregat supraorganic.

3.4.Noţiunea spenceriană de structură socială

Analiza structural-funcţională spenceriană a societăţii constă în

reconstrucţia teoretică, după modelul analizei structural-funcţionale din
biologie, prin utilizarea sistematică a informaţiilor istorice, antropologice şi
etnografice, a tipurilor de colectivităţi şi societăţi umane. Astfel, analizând
societatea primitivă, Spencer reconstruieşte teoretic viaţa fizică, emoţională,
intelectuală şi, în special, religioasă a omului primitiv, evidenţiază originea
ideilor şi reprezentărilor acestuia.
Utilizând ,,inducţia sociologică’’, analizează noţiunile de societate,
evoluţie socială, structură şi funcţii sociale, sisteme şi organe ale vieţii sociale.
Sistematic sunt analizate structural, în evoluţia lor: familia, instituţiile politice,
instituţiile religioase, profesiile şi instituţiile economice. Sociologia lui Spencer
apare ca o ştiinţă atotcuprinzătoare care include în sine antropologia, etnografia
şi istoria.
Pe măsura evoluţiei societăţii, structura acesteia devine tot mai complexă.
Societatea simplă, bazată pe vânătoare şi pescuit, utilizează mijloace tehnice
arhaice şi dispune de o diviziune a muncii elementară, simplă. Societatea
dezvoltată dispune de trei sisteme de organe generale şi şase ,,organe’’, instituţii
specifice (familia, instituţiile politice, economice, religioase, profesiile,
proprietatea). Fundamentale sunt organele generale: organul de susţinere
(organizarea părţilor, ,,elementelor’’ care asigură în organismul biologic
hrănirea acestuia, iar în societate producţia bunurilor materiale), de distribuţie şi
repartiţie (asigurarea conexiunii dintre părţile organismului social pe baza
diviziunii muncii), de reglementare (statul care asigură subordonarea părţilor
totului).

3.5.Tipologia spenceriană a societăţilor

Tipologia societăţilor permite ordonarea tipurilor de structură şi

organizare socială ca şi precizarea stadiilor istorice ale procesului evoluţiei
sociale.
Istoricitatea proceselor sociale, dezvoltarea istorică a comunităţilor şi
societăţilor este concepută după modelul evoluţionist, aşa cum a fost definit de
biologia secolului XIX, Darwin, Spencer şi nu ca geneză a structurilor sociale
concrete.
Spencer elaborează două sisteme tipologice a societăţilor: primul sistem
este elaborat după criteriul complexităţii structurale în procesul evoluţiei; al
doilea sistem este elaborat după sistemul de organizare, după tipul de activitate,
după funcţionalitatea societăţilor.
 După criteriul structural, Spencer distinge patru tipuri de societăţi ce
corespund celor patru stadii ale evoluţiei sociale:
1.Societăţi simple, ,,omogene’’, nediferenţiate, cu o diviziune socială a
muncii elementară. Acestea, la rândul lor, se împart în patru sub-tipuri:
-societăţi lipsite de putere politică;
-societăţi cu lideri ocazionali;
-societăţi cu autoritate difuză şi instabilă;
-societăţi cu putere politică permanentă.
In cadrul fiecărui sub-tip Spencer distinge societăţi nomade, semi-
nomade şi stabile.
Toate subtipurile societăţilor au comun absenţa unor grupuri sociale
coezive distincte şi absenţa autorităţii politice; în măsura în care există, se
exercită direct asupra tuturor membrilor societăţii, fără instituţii intermediare.
2.Societăţi compuse, cu o structură mai complexă sub aspect asociativ,
se împart în aceleaşi sub-tipuri: societăţi lipsite de autoritate politică, nomade,
etc. In aceste societăţi se constată nivele intermediare dotate cu putere şi
subordonate autorităţii supreme (şefii familiilor, clanurilor, colectivităţilor
militare, religioase).
3.Societăţi dublu compuse- se caracterizează prin dedublarea grupurilor,
multiplicarea puterilor şi elaborarea unor noi modalităţi de integrare. Sunt
societăţi sedentare, cu o organizaţie politică mai mult sau mai puţin stabilă şi în
cadrul cărora se dezvoltă oraşele şi mijloacele de transport, tehnicile de
producţie, se formalizează dreptul etc.
4.Societăţile triplu compuse se identifică cu marile civilizaţii,
imperii şi religii, cu marile naţiuni moderne, industrializate.
După criteriul funcţional, Spencer elaborează o tipologie bipolară
distingând societatea militară şi societatea industrială.
Societatea militară, cea mai veche, include în sine atât societăţi
simple, cât şi societăţi complexe. Specific acestei societăţi este războiul (de
agresiune sau de apărare) ca activitate dominantă, necesară şi permanentă şi
prioritatea funcţiei militare în raport cu funcţia de producţie. Munca şi viaţa
cotidiană, bazată pe ,,cooperarea obligatorie’’ este controlată de şefii ierarhici şi
autoritari până în cele mai mici detalii.
Societatea industrială, în proces de formare, se caracterizează prin
autonomia şi libertatea persoanelor, care se câştigă treptat, într-un proces istoric
de eliberare a diverselor instituţii sociale: democratizarea instituţiilor politice,
autonomia activităţilor productive şi cotidiene în raport cu autoritatea statului,
dezvoltarea ideologiei individualiste (religioase etc.), liberalizarea comerţului şi
muncii. Predominarea în viaţa socială a individualismului este explicată de
Spencer prin predominarea activităţilor productive. In procesul muncii, în
activitatea cotidiană, ,,cooperarea obligatorie’’ este înlocuită cu ,,cooperarea
voluntară’’ tipică pentru societatea industrială.
In societatea industrială contractul devine cea mai generală şi
universală formă de legătură socială. Dacă descrierea societăţii militare este
asemănătoare la Comte şi Spencer, punctele lor de vedere diferă în ce priveşte
societatea industrială: în timp ce Comte prezintă un model de societate
birocratică, planificată şi supusă autorităţii tehnocraţilor, Spencer întrevede în
evoluţia societăţii industriale trecerea de la societatea centralizată la o societate
individualistă, liberă, în care are loc reducerea treptată a autorităţii politice.
Dezvoltând o teorie a liberalismului economic şi social, Spencer se opune
teoriilor burgheze autoritare cât şi ideilor socialiste, societatea industrială
simbolizând capitalismul idealizat.
Sociologia spenceriană a exercitat o influenţă puternică asupra
sociologiei şi teoriilor social-politice europene de la sfârşitul secolului al XIX-
lea, începutul secolului al XX-lea. Pozitivismul sociologic, în forma pe care i-a
dat-o Spencer, a jucat un rol progresist având o orientare anticlericală în direcţia
libertăţii. Pozitivismul spencerian a exercitat o influenţă considerabilă asupra
sociologiei americane, limbajul folosit devenind o trăsătură standard a
folclorului individualismului.
In secolul XX teoria lui Spencer a fost reluată de adepţii raţionalizării
capitaliste, W. Rostok, R. Aron cât şi de cei de orientare de stânga, C.W. Miels,
care apreciază pozitiv teoria lui Spencer despre evoluţia logică de la ,,societatea
militară’’, bazată pe ,,cooperarea obligatorie’’, la ,,societatea industrială’’
bazată pe ,,cooperarea voluntară’’.
In ultimele decenii neo-evoluţionismul din antropologie şi sociologie
a reactualizat multe din principiile teoriei spenceriene. Elementele raţionale ale
metodologiei preconizate de Spencer au fost incluse în metodologia structural-
funcţională din sociologia contemporană.

TEST GRILA 3

1.Pentru A.Comte reforma societăţii depinde de:

a)spiritul pozitivist
b)evenimentele sociale
c)reforma inteligenţei
2.A. Comte este omul:
a)legislatorilor
b)societăţii industriale
c)organizării
3.Teza supravieţuirii celui mai puternic se referă la :
a)organismele biologice
b)organismele sociale
c)regulile naturii
4.După criteriul structural Spencer distinge:
a)două tipuri de societăţi
 b)trei tipuri de societăţi
c)patru tipuri de societăţi
5.Pozitivismul sociologic pentru Spencer a avut un rol:
a)ştiinţific
b)progresist
c)idealist

CURS NR.IV
Dezvoltarea pozitivismului la sfârşitul secolului al XIX-lea-începutul
secolului XX

Pozitivismul sociologic naturalist de după H. Spencer s-a dezvoltat în trei

mari direcţii:
a)Societatea, fenomen natural în istorie. Organicismul – aplicarea fidelă a
organicismului spencerian şi accentuarea interpretărilor biologiste şi geografiste
(P.Lilienfeld, A.Schaffle, A.Fouillee, R.Worms).
b)Elaborarea darwinismului social şi a doctrinelor sociale rasiste
(Gumplowicz, A.Gobineau, A.W.Small, W.G.Summer).
c)Incercarea de depăşire a pozitivismului naturalist (organicist) prin
interpretarea psihologistă a faptelor sociale (G.Tarde, W.Wundt, F.G.Giddings,
H.Cooley, L.F.Ward).

4.1. Organicismul
 P.Lilienfeld (1829-1903), sociolog rus, concepe societatea ca pe cel
mai perfecţionat tip de organism. Spre deosebire de Spencer care proceda numai
la analogii între organismul biologic şi societate, Lilienfeld le identifică
considerând că între organism şi societate există numai deosebiri de grad,
cantitative. Activitatea economică, juridică, etc. este echivalentă cu aspectele
fiziologice, morfologice etc., proprii organismelor vii.
A.Schaffle (1831-1903) atenuează biologizarea excesivă a proceselor
sociale. Evidenţiază trei tipuri de organe proprii sistemului social sau poporului
ca grup etnic:
a)Instituţii ale vieţii naţionale externe (producţie, comerţ, transport);
b)Instituţii ale vieţii naţionale interne (educative, cultură, ştiinţă, artă,
religie);
c)Statul ca organ central de reglementare, control şi coordonare a
activităţii societăţii ca sistem, ca totalitate. Statul, rezultat al luptei pentru
existenţă, are drept scop să atenueze această luptă.
A.Fouillee (1838-1912) încearcă să unifice într-un tot teoria organicistă
cu cea contractualistă definind societatea ca pe un organism a cărui unitate se
bazează pe contractul social dintre oameni. De aceea, societatea ca ,,organism
contractual’’ are atât fundamente naturale cât şi elemente artificiale.
R.Worms (1869-1926) în lucrarea ,,Organism şi societate’’ (1896)
defineşte societatea ca pe un ,,agregat stabil de fiinţe vii, care desfăşoară
întreaga lor activitate în colectiv’’. Utilizând noţiuni ale biologiei şi medicinei
Worms procedează la analiza anatomiei, patologiei şi terapiei societăţii.
Worms împarte fenomenele sociale în trei familii cu funcţii precise:
funcţia de nutriţie (obiectul ştiinţei economice), funcţia de reproducere (ştiinţele
familiei) şi funcţia de legătură (faptele morale, religioase, intelectuale, estetice,
drept şi politică). Worms estimează că societatea, la fel ca un organism, se
naşte, se reproduce şi dispare. Ea generează, după acelaşi model corporal, două
tipuri de forţe opuse: ereditatea (adică forţele conservatoare) şi adaptarea
(forţele înnoitoare).
In lucrarea sa ,,Philosophie des sciences sociales’’, publicată în trei
volume (1903), îşi atenuează în mare măsură poziţia iniţială. El subliniază
imposibilitatea de a privi societatea ca un organism viu punând în schimb accent
pe faptul că ,,nu există act al unui individ care să nu influenţeze întrucâtva
corpul social; nu există hotărâre a societăţii care să nu se răsfrângă asupra
individului’’.
Sintetizând ideile pozitivismului organicist din secolul al XIX-lea,
sociologul D. Martindale (,,The Nature and Types al Sociological Theory’’,
1960) evidenţiază următoarele caracteristici ale acestuia:
a)obiectul sociologiei constă în cercetarea interacţiunilor dintre diferite
tipuri de fenomene sociale;
b)aceste relaţii sunt considerate ca un caz special al relaţiei parte-întreg;
c)celula de bază studiată de sociologie este societatea.
Organicismul concepe societatea nu atât ca proces de dezvoltare, ci în
primul rând ca sistem, căruia îi sunt subordonate părţile aflate în interacţiuni
funcţionale. Prin modul de analiză, prin noţiunile utilizate (sistem, structură,
funcţie, etc.) pozitivismul sociologic organicist a anticipat modelul analizei
structural-funcţionale din sociologia contemporană.

4.2.Darwinismul social

Darwinismul social se divide în două mari orientări: Rasismul

(Gobineau, W.de Lapouge) care transpune direct în teoria socială principiul
selecţiei naturale şi al luptei pentru existenţă. Rasismul nu este o teorie
sociologică propriu-zisă, ci o teorie social-politică. Teoriile rasiste au fost
preluate de ideologii nazismului şi utilizate ca argumente ,,ştiinţifice’’ în
vederea fundamentării dictaturii fasciste.
A doua orientare, cea mai influentă în cadrul şcolii darwinismului social,
respinge transpunerile mecanice a legilor biologiei la societate. In cadrul acestei
orientări, L. Gumplowicz (1838-1909) subliniază caracterul riguros al legilor
sociale. Consideră că sociologia trebuie să stea la baza celorlalte ştiinţe sociale.
Intrucât fenomenele sociale iau naştere ca urmare a acţiunii grupurilor sociale,
obiectul sociologiei îl constituie nu individul (comparativ cu Spencer) ci
grupurile sociale şi interacţiunile acestora. Lupta pentru existenţă se duce nu
între indivizi ci între grupuri sociale. Originea conflictelor, a războaielor şi a
luptei de clasă se află în deosebirile dintre grupurile rasiale, grupurile etnice şi
clasele sociale. Statul este un organ de violenţă şi nu poate fi decât despotic.
Omul trebuie să aleagă între despotism (stat) şi anarhie, pronunţându-se în
favoarea statului.
A.W. Small (1854-1926) este unul din primii sociologi profesionişti din
America care din 1926 conduce prima facultate de sociologie din lume
(Universitatea Chicago). L-a apreciat pe Marx considerându-l ca pe ,,unul dintre
puţinii gânditori cu adevărat mari în istoria ştiinţei sociale’’.
Teoria sa sociologică depăşeşte cadrul limitat al organicismului. Pentru a
exista, scrie el, oamenii trebuie să se adapteze la condiţiile naturale. Mediul
geografic şi natura biologică a omului generează trebuinţe care, în viaţa socială,
iau forma intereselor. Noţiunea de interes este centrală în sociologie, ea jucând
un rol similar cu cel pe care noţiunea de atom îl joacă în fizică. Interesele sunt
analizate sub un dublu aspect subiectiv (aspiraţii, dorinţe) şi obiectiv (nevoi).
Abordând problema raportului individ-societate, Small subliniază unitatea
dintre individ şi societate. Faptul social, scrie el, reprezintă relaţia între trei
factori principali: 1.natură; 2.indivizi; 3.instituţii sau modalităţi de asociere a
indivizilor. Procesul social reprezintă evoluţia neîntreruptă a indivizilor prin
intermediul evoluţiei instituţiilor care creează indivizi mai perfecţi, indivizi
care, la rândul lor, creează instituţii mai perfecţionate. Tratând conflictele dintre
interese în spiritul darwinismului social (dependenţa dezvoltării sociale de
mediul natural), Small acordă pe de altă parte importanţă vieţii psihice a omului.
Din momentul în care se formează conştiinţa individul este purtător al unor
simţăminte, noţiuni, idei, prejudecăţi, credinţe, teorii. Când indivizii devin
conştienţi că aparţin unor grupuri sociale determinate, ia naştere conştiinţa de
grup (patriotismul, de exemplu).
Wiliam Graham Summer (1840-1910), cel mai influent darwinist social
din S.U.A., procedează la o sinteză între etica protestantă şi principiul selecţiei
naturale. Intr-o serie de lucrări, în special ,,Moravurile populare’’ (1906),
Summer atenuează ideile biologiste extreme. Subtitlul lucrării este intitulat ,,Un
studiu al importanţei sociologice a uzanţelor, manierelor, datinilor, moravurilor
şi moralei’’. Summer îşi propune să explice originea, natura şi evoluţia
principalelor obiceiuri proprii grupurilor sociale. Conducându-se după instincte
(acestea fiind moştenite de la animale – strămoşi ai omului) şi de capacitatea
psihofizică de a distinge durerea de plăcere, în lupta pentru existenţă omul a
elaborat modalităţi de conduită raţionale care, repetându-se, au generat
obişnuinţe (la indivizi) şi obiceiuri (la grupuri sociale). Obiceiurile iau naştere
iniţial în conştiinţa actelor membrilor celor mai puternici ai grupului; prin
imitaţie sunt preluate şi de ceilalţi indivizi şi devin norme obligatorii ale
comportamentului întregului grup. In măsura în care obiceiurile sunt consfinţite
de tabuuri şi religie, ele devin moravuri.
Moravurile, care îndeplinesc o funcţie esenţială în procesul selecţiei
naturale, se obiectivează în instituţii sociale şi capătă o fundamentare teoretică
în filozofie şi etică. Faptul cel mai important la moravuri este dominaţia lor
asupra individului. El nu ştie de unde şi cum se nasc ele. Ele intervin în mintea
lui liberă din fragedă copilărie, o înzestrează cu idei, credinţe şi gusturi şi îl
conduc la procese mentale prescrise. Ele îşi dau coduri de acţiune, standarde şi
reguli de etică. Dacă omul se supune şi consimte, el se poate ridica şi obţine
mari succese sociale. Dacă el rezistă şi nu consimte, el poate fi aruncat sau
călcat în picioare. Moravurile sunt, prin urmare, o maşină de selecţie socială.
Teoria lui Voltaire şi Rousseau asupra ,,blândului sălbatic’’ nu corespunde
realităţii, arată Summer, întrucât un studiu direct al societăţilor primitive
demonstrează că indivizii din cadrul lor, practic, nu dispun decât de un grad
foarte scăzut de libertăţi individuale. Ca şi în societăţile moderne, rolul de
control al obiceiului asupra comportamentului sociale este prezent şi important.
La Summer ,,studiul obiceiului este pentru ştiinţa socială ceea ce celula este
pentru biologie’’.
Summer este unul dintre primii sociologi care studiază relaţiile
intragrupale şi intergrupale. Grupul social, unit prin comunitatea obiceiurilor,
este dotat cu o conştiinţă de grup specifică opusă, datorită conştiinţei
superiorităţii acesteia (etnocentrism), grupurilor externe.

4.3.Psihologismul

Psihologismul încearcă să înlăture exagerările biologiste ale

pozitivismului naturalist şi să apropie teoria sociologică de specificul faptelor
sociale. In esenţă, psihologismul înlocuieşte determinismul biologic prin
determinismul psihologic.
C. Tarde (1834-1904), acceptând cadrul general metodologic al
pozitivismului sociologic naturalist (procesul social este guvernat de legi
obiective, faptele sociale trebuie studiate cu metode ştiinţifice ,,pozitive’’),
consideră că faptul social elementar de la care trebuie să pornească analiza
sociologică îl constituie faptul psihosocial, respectiv psihicul uman sub forma
interacţiunii dintre psihicurile individuale. Legea fundamentală a psihologiei,
care cuprinde esenţa interacţiunilor psihice dintre indivizi, este denumită de
Tarde ,,legea imitaţiei sociale’’. Interacţiunea dintre doi indivizi, în cadrul
căreia unul imită pe celălalt, reprezintă modelul elementar şi caracteristic al
proceselor sociale în general. Fenomenul de repetiţie nu este caracteristic numai
faptelor sociale, repetiţia se manifestă ca o lege universală a lumii obiective.
Această lege universală se manifestă în forme specifice: în natura anorganică
(lumea fizică) sub forma mişcării ondulatorii; în natura organică (lumea
biologică) sub forma eredităţii; în viaţa psihică şi socială sub forma imitaţiei.
Tarde se exprimă categoric: ,,societatea este imitaţie, iar imitaţia este un gen de
hipnotism’’. Legea imitaţiei se află şi la baza teoriei dezvoltării şi a conflictelor
sociale. Mecanismul dezvoltării sociale, în concepţia lui Tarde, este relativ
simplu: personalităţile şi eroii, ,,eliberaţi’’ de rutina cotidiană, creează şi
inventează noul, faptul original, care este încetăţenit de mase în viaţa socială
prin imitaţie. Procesele sociale nu reprezintă în esenţă altceva
decât ,,dialectica’’ dintre fapte sociale. Invenţia, fenomen strict individual, care
creează noi valori materiale şi spirituale şi imitaţia, care asigură difuziunea
inovaţiilor, creaţiilor, ,,noului’’ în societate.
După Tarde există două legi ale imitaţiei. Prima lege exprimă relaţia
dintre procesele interne şi cele externe: imitaţia, consideră el, merge din interior
spre exterior, respectiv modelele interioare generează imitaţia înaintea celor
exterioare. De exemplu, ideologia religioasă se răspândeşte înaintea ritualurilor
religioase. A doua lege exprimă relaţia dintre inferior şi superior: fapte sociale
inferioare imită întotdeauna pe cele superioare. De exemplu, provincia imită
centrul (capitala), nobilimea imită curtea regală. Elaborând o tipologie a
imitaţiilor, Tarde distinge imitaţia-tradiţie, imitaţia-modă, imitaţia-cultură,
imitaţia modelului, contraimitaţia.
Prin intermediul acestor legi, Tarde explică toate faptele şi procesele
sociale: opinia publică, activitatea colectivităţilor umane (maselor), obiceiurile,
moda etc. Analizând particularităţile acţiunii colectivităţilor umane, Tarde
deosebeşte noţiunea de ,,gloată’’ (mare) şi noţiunea de ,,public’’. Gloata
reprezintă o adunătură de persoane unite prin simţăminte, credinţă şi acţiune
care se strânge în acelaşi loc şi în acelaşi timp. Publicul reprezintă o
adunare ,,pur spirituală’’ în care indivizii, din puncte de vedere fizic, sunt
răspândiţi şi despărţiţi unii de alţii dar dispun de o legătură ,,pur spirituală’’.
Publicul este mai raţional decât gloata întrucât opinia sa nu se formează spontan
ci ca urmare a acţiunii mijloacelor de comunicaţie de masă (presa, alte
tipărituri).
In ,,La logique sociale’’(1895) Tarde îşi arată preţuirea pentru cei care nu
imită: aceştia sunt adevăraţii inovatori care determină sensul umanităţii.
Teoria imitaţiei a fost criticată atât de psihologi cât şi de sociologi.
Exprimându-se împotriva reducerii proceselor psihice la imitaţie, Wundt scrie
că ,,imitaţia este numai un factor însoţitor în cadrul interacţiunilor din societatea
omenească’’.
L.F. Ward (1841-1913), primul preşedinte al ,,Asociaţiei americane de
sociologie’’, dezvoltă un sistem sociologic original, ,,Sociologia
dinamică’’(1883), cu o dublă funcţionalitate: analiza teoretică a realităţii sociale
şi fundamentarea unor modalităţi de acţiune practică în vederea perfecţionării
societăţii. Pentru el subiectul sociologiei îl reprezintă realizarea umană. Ward
distinge două ramuri principale ale sociologiei: sociologia pură, teoretică, care
stabileşte principiile ştiinţei sociale şi sociologia aplicată sau practică care se
ocupă cu studiul mijloacelor artificiale (mijloace tehnice create de om) de
accelerare a proceselor spontane ale naturii. Prima ramură este
denumită ,,geneză’’ (analizează originea şi dezvoltarea spontană a structurilor şi
funcţiilor sociale) iar a doua ,,teleză’’ (studiul perfecţionării conştiente a
societăţii).
Preluând multe din ideile lui Comte şi Spencer (dinamica şi statica
socială, evoluţia şi progresul societăţii), Ward se detaşează de biologismul
extrem, de înţelegerea procesului social ca un proces pur natural. Procesul de
evoluţie, progresul univoc până la apariţia omului se dublează odată cu apariţia
omului şi societăţii într-un progres ,,natural’’ a cărui dezvoltare spontană este
condiţionată de forţe stihinice (,,geneza’’) şi un progres ,,artificial’’ a cărui
dezvoltare este condiţionată de activitatea omului bazată pe scopuri conştiente
(,,teleza’’). Pentru înţelegerea progresului artificial este necesară, după Ward,
cercetarea laturii subiective a dezvoltării sociale şi, în special, analiza esenţei
motivelor psihologice care pun în mişcare societatea umană. El afirmă că ,,toate
marile mişcări în istorie au fost realizate şi însoţite de sentimente puternice’’.
Tocmai acei oameni a căror sentimente au fost cele mai puternice au influenţat
cel mai mult asupra modului de viaţă şi caracterului societăţii. Intelectul pur nu
este niciodată suficient să mişte din loc majoritatea.
Depăşirea biologismului este realizată de Ward nu numai prin sublinierea
rolului primordial al forţelor psihice, conştiente, în raport cu forţele biologice,
dar şi prin reformularea principiului darwinismului social al luptei pentru
existenţă. Deosebind statica (studiul structurii, ordinii sociale) şi dinamica
socială, Ward afirmă că dinamica socială (progresul ordinii) este ,,o luptă pentru
structuri’’ mai perfecte şi nu o luptă pentru existenţă.
Sociologul care a exercitat o influenţă considerabilă asupra dezvoltării
sociologiei, inclusiv asupra dezvoltării sociologiei contemporane, este Ch.H.
Cooley (1864-1929. Privind teoria ,,grupurilor primare’’ Cooley scrie: ,,prin
grupuri primare eu înţeleg asemenea grupuri care se caracterizează prin legături
intime dintre persoane şi prin colaborare. Ele sunt primare în multiple sensuri şi
în special în sensul că au o importanţă hotărâtoare în formarea naturii sociale şi
a idealurilor individului’’. ,,Grupuri primare’’ tipice sunt considerate familia,
relaţiile de vecinătate, grupuri de joacă ale copiilor. Relaţiile sociale
macrostructurale se dezvoltă, după Cooley, pe baza grupurilor primare.
Pozitivismul, în varianta sa psihologistă, va influenţa gândirea
sociologică americană, iar în perioada interbelică va fi dominant în cadrul
empirismului sociologic. El va fi, însă, criticat de sociologii europeni. E.
Durkheim, deşi influenţat în prima perioadă de organicism, se va elibera treptat
de pozitivism definind regulile metodei ştiinţifice în sociologie.
Neokantianismul şi în special ,,sociologia sistematică’’ germană elaborează o
epistemologie şi o metodologie a ştiinţelor sociale principiale, deosebite de
epistemologia şi metodologia ştiinţelor naturii.

TEST GRILA 4

1.Organicismul concepe societatea ca:

a)organism juridic
b)organism economic
c)sistem
2.Summer studiază:
a)relaţiile intragrupale
b)relaţiile intergrupale
c)relaţiile intragrupale şi intergrupale
3.Pentru Tarde:
a)nobilimea se opune curţii regale
b)nobilimea imită curtea regală
c)nobilimea se distanţează de gloată

CURS NR.V
Emil Durkheim

5.1.Concepţia sociologică a lui Emil Durkheim

Emil Durkheim s-a născut la 15 aprilie 1858 la Epinal, Franţa şi a murit

în anul 1917.
 Durkheim face parte din generaţia de intelectuali intraţi în universitate
după imperiu şi care a contribuit la formarea unei doctrine laice, la
redimensionarea importanţei moralei şi a educaţiei civice. Epoca de după 1870
este dominată de crize sociale, de nemulţumiri, de nelinişte şi nesiguranţă.
Aceste stări ,,anomice’’ ale societăţii capitaliste franceze formează obiectul
unor preocupări permanente în gândirea socială şi politică a epocii (conceptul
de ,,anomie’’ a fost folosit prima oară de Durkheim desemnând starea
organizaţiei sociale a cărei coeziune este slăbită de contradicţii lăuntrice
ireconciliabile, fiind expusă la apariţia unor acţiuni individuale sau de grup
contrare legilor în vigoare). Răspândirea termenului în sociologia contemporană
se datorează lui Robert K. Merton care a demonstrat valoarea acestui concept
pentru analiza comportamentelor deviante.
In 1897 este numit profesor la Universitatea din Bordeaux, la catedra de
pedagogie şi ştiinţă socială, funcţie pe care o deţine 15 ani. Este perioada în care
apar primele mari lucrări: De la Division du travail social (1893); Les Regles de
la methode sociologique (1895); Le Suicide (1897).
In lucrările sale Durkheim a căutat să constituie o sociologie ştiinţifică, să
realizeze o metodă riguroasă. Pentru el sociologia nu are doar un scop teoretic,
abstract ci are şi o finalitate practică, clar definită. Ea trebuie să contribuie la
fundamentarea unei ştiinţe a moravurilor şi prin aceasta să înlăture ,,stările
anomice’’ şi să contribuie la ,,reconstruirea socială a Franţei’’. Sociologia îşi
propune cuprinderea realităţii sociale intr-o viziune unică, totalizantă. Deoarece
realitatea socială este foarte bogată, practic inepuizabilă, se pune problema: care
dintre aspectele ei vor intra în preocupările sociologiei.
Pe de o parte, spune Durkheim, există un aspect exterior al societăţii care
trebuie studiat. Societatea este formată dintr-o masă de populaţie, de o anumită
compoziţie, de un anumit teritoriu, cu o anumită configuraţie, studiate de o
ştiinţă socială care are ca obiect forma materială şi exterioară a societăţii, ştiinţă
pe care o denumeşte morfologie socială.
 Dar pe lângă substratul material al societăţii există o anumită viaţă
socială. Astfel că, prin analogie cu ştiinţele biologice, pe lângă o morfologie
socială există ,,fiziologia socială’’ care studiază manifestările vitale ale
societăţii. Domeniul fiziologiei sociale este foarte vast şi el formează obiectul
unei pluralităţi de ştiinţe sociale particulare. Concluziile acestor ştiinţe
particulare sub formă de sinteză sunt realizate de sociologia generală, la fel cum
biologia generală degajă legile şi proprietăţile cele mai generale ale vieţii.
Schematic, principalele dimensiuni ale sociologiei s-ar prezenta astfel:
-Studiul bazei geografice a popoarelor în raport cu
organizarea socială
Morfologia socială -Studiul populaţiei, a volumului său, a densităţii sale,
a dispoziţiei ei în teritoriu

-Sociologia religioasă
-Sociologia morală
Fiziologia socială -Sociologia economică
-Sociologia lingvistică
-Sociologia estetică

Sociologia generală
Fiecare dintre cele trei mari dimensiuni ale sociologiei, cât şi majoritatea
subdiviziunilor au format obiectul preocupărilor lui Durkheim.
Dacă rezumăm multiplele faţete ale teoriei fondatorului sociologiei
franceze, trebuie să ne referim la conceptul de integrare. Integrarea traversează
de la un capăt la celălalt toate cercetările conduse de Durkheim.
Încă în lucrarea sa ,,Despre diviziunea muncii sociale’’, în care pune
problema naturii şi a cauzelor evoluţiei societăţii moderne spre o mai mare
diferenţiere a funcţiilor sociale, Durkheim ridică problema originii ordinii
sociale. El propune o teorie bazată pe normă şi sancţiune ca fiind condiţiile
iniţiale ale oricărei existenţe în societate.
Evoluţia societăţilor moderne către o mai mare diviziune a muncii este
provocată de cauze mecanice precum sporirea volumului, a densităţii populaţiei
şi a raporturilor sociale.
E. Durkheim opune perspectivei utilitariste economice iniţiate de A.
Smith şi celei strict evoluţioniste a lui H. Spencer o viziune sociologică. Chiar
dacă diviziunea muncii presupune o specializare a sarcinilor şi o creştere a
productivităţii muncii, ea este un fapt de organizare socială sau solidaritate care
presupune coordonarea sarcinilor specializate pentru realizarea
complementarităţii necesare funcţionării armonioase (organice) a societăţii.
Aceste idei sunt reluate în Suicidul. El vede în acest fenomen şi în
dezvoltarea lui în secolul al XIX-lea confirmarea tezei sale referitoare la
consecinţele individualismului şi ale slabei integrări a indivizilor în societăţile
moderne. Integrarea socială este prezentă în ,,Formele elementare ale vieţii
religioase’’ în care defineşte esenţa religiosului prin sacru pentru că nici
supranaturalul, nici transcedentalul nu îndeplinesc condiţiile unei definiţii
universale asupra religiei. Sacrului trebuie să-i adăugăm credinţele, ritualul şi o
Biserică, simbol al comuniunii credincioşilor. Pentru Durkheim sacrul este un
element colectiv şi impersonal: societatea însăşi. Integrarea este un concept
cheie pentru sociologia educaţiei şi a familiei, două instituţii care contribuie la
socializarea indivizilor cărora Durkheim le-a descris cu precizie mecanismele
pe care cercetările contemporane le descoperă.

5.2.De la Division du Travail Social

Lucrarea ,,De la Division du Travail Social’’ tratează, în principal, trei

probleme: funcţia diviziunii muncii, determinarea cauzelor şi condiţiilor de care
depinde şi analiza formelor anormale pe care le prezintă. Diviziunea muncii nu
este cercetată direct, ci indirect prin intermediul regulilor juridice. Durkheim
procedează astfel întrucât consideră că dreptul reproduce principalele forme ale
solidarităţii sociale şi că sociologul nu va avea altceva de făcut decât să claseze
diferitele specii de drept pentru a căuta apoi care sunt diferitele specii de
solidaritate sociale care le corespund. Regulile juridice pot fi clasate în două
mari categorii:
1.Unele formând dreptul represiv în care încălcarea regulii este o crimă
şi pentru care se aplică o pedeapsă. Crima este o ofensă adusă sentimentelor
colective. Regulile dreptului represiv derivă din faptul că există o conştiinţă
colectivă, o sumă de stări de spirit comune majorităţii membrilor societăţii.
Aceste stări comune dau naştere solidarităţii mecanice din cadrul societăţilor
primitive. Solidaritatea mecanică este puternică numai în măsura în care
conştiinţa socială colectivă depăşeşte în volum şi în intensitate pe oricare dintre
conştiinţele individuale. In fiecare dintre noi există o dublă conştiinţă: una
comună întregului grup, care derivă de la societate şi una strict personală care
reprezintă ceea ce avem distinct şi care face din noi o personalitate.
Solidaritatea care derivă din asemănări atinge punctul maxim când conştiinţa
colectivă coincide total cu conştiinţa individuală; dar în acest moment
personalitatea noastră este nulă, şi invers.
2.O a doua categorie de reguli juridice formează dreptul restitutiv.
Acesta este de două feluri: negativ-stabileşte raporturile omului cu lucrurile şi
pozitiv-stabileşte raporturile indivizilor între ei. Dreptul restitutiv este
cooperativ. Regulile juridice ale acestui tip derivă din cooperarea indivizilor
între ei, cooperare impusă de diviziunea muncii. Această solidaritate este numită
organică prin analogie cu fiziologia animalelor superioare. In timp ce
solidaritatea mecanică implică faptul că indivizii se aseamănă între ei,
solidaritatea organică presupune că ei diferă unii de alţii.
 5.3.Le Suicide

Sociologia morală şi sociologia juridică sunt reprezentate în principal prin

,,Le Suicide’’.
Lucrarea ,,De la Division du travail social’’ se încheie cu o analiză a
trăsăturilor patologice ale organizării capitaliste a vieţii în comun. Durkheim
vorbeşte aici despre anomii, crize, slaba adaptare la muncă a lucrătorilor,
aspecte care sunt puse în legătură cu creşterea numărului de sinucideri. Studiul
sinuciderii îşi propune să surprindă influenţele colectivităţii asupra individului.
Sinuciderea este considerată ca ,,orice caz de moarte care rezultă direct sau
indirect dintr-un act pozitiv sau negativ săvârşit de către victima însăşi care ştie
că trebuie să-şi producă acest rezultat’’. Durkheim respinge ideea predispoziţiei
psihologice la sinucidere şi argumentează ideea unui determinism de ordin
social. In opoziţie cu teoria lui Tarde, refuză imitaţiei orice rol explicativ în
acest domeniu.
Alegerea sinuciderii ca temă de cercetare sociologică a fost condiţionată
de următoarele considerente: în primul rând de faptul că fenomenul poate fi
relativ riguros definit; în al doilea rând, de existenţa unor statistici oficiale
bogate; în fine, fenomenul în sine apărea ca foarte important întrucât numărul
sinuciderilor crescuse în secolul al XIX-lea de 3-4 ori.
Durkheim arată că ratele sinuciderilor variază în raport cu anumiţi factori.
El pune în corelaţie sinuciderea cu vârsta, cu sexul (sinuciderea este mai
frecventă la bărbaţi decât la femei), cu starea civilă, cu religia (este mai
frecventă la protestanţi decât la catolici pentru că religia catolică are o forţă
integrativă mai mare decât religia protestantă), cu situaţia familială. Analiza
statisticilor sugerează trei tipuri de sinucidere:
 1.Sinuciderea egoistă. Oamenii sunt înclinaţi să se gândească mai mult
la ei înşişi decât la grupul de care aparţin. Ei se sinucid din cauza neintegrării în
grup. Se exemplifică printr-un fenomen interesant specific societăţii moderne,
în special societăţii americane: după sinuciderea unei mari vedete de cinema s-a
înregistrat o creştere masivă a tentativelor de sinucidere din partea unor tinere
sau tineri care doreau în acest mod să devină ,,celebri’’. Acest tip de sinucidere
este rezultatul rupturii legăturilor dintre individ şi comunitate şi exprimă
protestul individului faţă de condiţiile de viaţă pe care i le impune comunitatea.
Deci individualismul extrem nu numai că facilitează acţiunea cauzelor, dar
poate fi considerat ca una dintre cauze.
2.Sinuciderea altruistă. Are loc în situaţia în care individul se confundă
cu grupul de care aparţine şi este incapabil de a supravieţui loviturilor primite
de la grup. ,,Oamenii renunţă la viaţă întrucât există ceva ce este iubit mai
puternic decât eul propriu’’. Exemple de asemenea sinucideri sunt numeroase:
obiceiurile primitive de sinucidere a bătrânilor şi bolnavilor (ele există şi astăzi
la eschimoşi), sinuciderea soţiei după moartea soţului, autojertfirea soldaţilor în
timpul războiului.
3.Sinuciderea anomică. Este tipul care îl interesează cel mai mult pe
Durkheim întrucât această sinucidere este o trăsătură caracteristică a societăţii
moderne. Sinuciderea anomică este relevată de corelaţia statistică dintre
frecvenţa sinuciderilor şi fazele ciclului economic. Statistica prezintă o creştere
a sinuciderilor în perioadele de criză economică şi o scădere în perioadele
marilor evenimente politice. Sinuciderea anomică este determinată de condiţia
existenţei în societăţile moderne, de slăbirea legăturilor dintre individ şi grup.
Dar sinuciderea anomică nu este ceva anormal întrucât ,,criza şi starea de
anomie sunt fenomene nu numai permanente dar se poate spune că şi
normale’’. Durkheim explică astfel sinuciderile anomice: dorinţele şi trebuinţele
oamenilor sunt în principiu nelimitate. Societatea însă impune anumite limite
inoculând în conştiinţa oamenilor simţul ierarhiei şi al disciplinei. ,,Dacă
subiectul este disciplinat şi recunoaşte autoritatea colectivă, adică dispune de o
construcţie morală sănătoasă, el simte că cerinţele sale nu trebuie să se ridice
peste un anumit nivel’’. In situaţii de stabilitate, fiecare înţelege acest lucru. In
perioadele de criză, când valorile şi normele se dezintegrează, se creează o
instabilitate generală a societăţii. O manifestare particulară a acestei instabilităţi
este reprezentată de creşterea numărului sinuciderilor.
Cele trei tipuri de sinucidere nu sunt psihologice deoarece sinuciderile
sunt fapte individuale, dar cauzele lor sunt sociale. Intre anumite limite,
sinuciderea este un fenomen social normal; creşterea ratelor sinuciderii, aşa cum
se întâmplă în societăţile moderne, este însă un fapt patologic. Căutând un
mijloc prin care să crească gradul de integrare a individului în grup şi care să
aibă drept consecinţă scăderea ratei sinuciderilor, Durkheim analizează pe rând
grupul familial, grupul religios şi grupul politic, insistând mai ales asupra
statului. Analizând un vast material statistic, ajunge la concluzia că aceste trei
tipuri de comunităţi, în forma lor actuală, nu oferă cadrul social necesar
integrării securităţii individului.
Deosebiri sensibile între fenomenul de sinucidere în rândul familiştilor şi
celibatarilor nu există, ceea ce înseamnă că familia nu mai reprezintă o bază
pentru integrarea indivizilor. Mai mult, în societatea modernă contemporană lui
Durkheim, rolul familiei scade permanent, diminuându-se în primul rând
funcţiile economice care, după cum se ştie, erau esenţiale pentru menţinerea
coeziunii şi stabilităţii acesteia.
Statul, deci corpul politic, este foarte departe de individ, este abstract şi
prea autoritar.
Din punctul de vedere al grupului religios, comparând comunităţile
catolice şi comunităţile protestante, ajunge la concluzia că, datorită unei mai
mari forţe coercitive de care dispune comunitatea catolică, aceasta asigură o
integrare superioară a individului în comparaţie cu comunitatea protestantă, fapt
demonstrat de o rată a sinuciderilor mai înaltă (această rată este cea mai înaltă la
liber cugetători şi cea mai scăzută la evrei).
In ansamblu însă, analiza fenomenului de sinucidere în cadrul
comunităţilor religioase evidenţiază că nici acestea nu mai pot asigura
integrarea persoanei datorită faptului că, în urma pătrunderii ştiinţei şi tehnicii şi
mai ales a dezorganizării sociale, forţa coercitivă a comunităţii s-a diminuat, s-a
deteriorat substanţial.
Singurul grup sau singura comunitate care poate, în concepţia lui
Durkheim, să asigure integrarea indivizilor în societatea modernă o reprezintă
organizaţiile profesionale sau corporaţiile, cum le numeşte el.
Lucrarea ,,Le Suicide’’ reprezintă un model de cercetare sociologică. In
cadrul analizei întreprinse se foloseşte analiza calitativă dar şi analiza cantitativă
a proceselor sociale. Metodologia, conform teoriei lui Durkheim, nu reprezintă
un scop în sine ci urmăreşte aplicarea teoretică a fenomenelor, a proceselor
sociale. El dezvoltă, în special în ,,Sinuciderea’’, diverse tipuri de analiză
sociologică. Astfel dezvoltă aşa-numita analiză multivariată care constă în
studiul şi interpretarea relaţiilor complexe care există între diversele
caracteristici ale fenomenelor sociale. El procedează la ceea ce în Cursul de
metode şi tehnici numim analiză primară, stabilind în primul rând raporturi între
variabila independentă, care este religia, şi variabila dependentă, care este
sinuciderea. Deoarece îşi dă seama că fenomenul este complex, Durkheim
introduce şi alte variabile, mai exact introduce noţiunea variabilă-test. O
asemenea variabilă-test este reprezentată de naţionalitate. Deci el încearcă să
coreleze fenomenul de sinucidere nu numai cu tipul de comunitate religioasă
dar şi cu alte caracteristici, în speţă, naţionalitatea.
Valabilitatea ideilor expuse în această lucrare este atenuată de câteva
neajunsuri: insuficienţa statisticilor folosite (documentele statistice prezintă o
dublă eroare: de înregistrare-nu cuprind toate cazurile de sinucidere, şi o eroare
de interpretare vizând tratamentul statistic al faptelor). Toate informaţiile pe
care le foloseşte sociologul referitoare la cauzele directe ale sinuciderii sunt
primite de la familii. Adesea însă familia nu este interesată să relateze integral şi
exact informaţii referitoare la personalitatea celui ce s-a sinucis. Motivele pot fi
foarte variate şi adesea, din considerente de prestigiu pentru cel ce s-a sinucis,
nu se relatează anumite fapte care ar pune într-o lumină defavorabilă
personalitatea acestuia. De asemenea, marea majoritate a sinuciderilor nu
reuşesc. Pe sociolog îl interesează motivaţia şi cauza sinuciderii, deci ar trebui
să analizeze pe toţi acei care au încercat să-şi rezolve în acest mod dificultăţile
întâmpinate. In cadrul analizei însă au fost folosite numai statisticile
sinuciderilor reuşite şi numai informaţiile familiilor despre cei care s-au sinucis.
Alte neajunsuri se referă la: corelaţiile propuse nu sunt relevante (e dificil
de izolat o variabilă, de exemplu religia, pentru a o pune în corelaţie cu
sinuciderea); socialul şi psihologicul nu pot fi separate într-un act cum este
sinuciderea.

5.4.Sociologia religioasă

Sociologia religioasă s-a bucurat în activitatea lui Durkheim de o atenţie

specială. ,,Formele elementare ale vieţii religioase. Sistemul totemic în
Australia’’, lucrare apărută în 1912, are drept scop să explice formele superioare
ale religiei prin analiza formelor elementare, primitive. Lucrarea reuneşte trei
tipuri de studii: 1.descrierea şi analiza clanurilor şi totemismului din triburile
australiene; 2.o teorie a esenţei religiei; 3.o interpretare sociologică a formelor
de gândire umană, adică o sociologie a cunoaşterii.
Adevărata funcţie a religiei, după Durkheim, nu constă în faptul că
îmbogăţeşte cunoaşterea, ci în aceea că ne determină să acţionăm şi ne ajută să
trăim. Postulatul fundamental al oricărei religii este convingerea (credinţa) în
mântuire cu ajutorul credinţei.
 Esenţa religiei ar consta în diviziunea lumii în sacru şi profan.
Totemurile şi sistemul de totemuri apar ca un univers al lucrurilor sacre şi ele se
deosebesc principial de fenomenele profane proprii vieţii cotidiene şi în mod
deosebit de activitatea social-economică. In cadrul acestei activităţi social-
economice, activitate profană prin excelenţă, omul acţionează în mod deliberat;
asistăm deci, la prezenţa judecăţii sale libere în cadrul acţiunii sociale. In cadrul
universului sacru, omul nu are altceva de făcut decât să se supună totemurilor,
totemuri care apar drept modalităţi de asigurare a coeziunii comunităţii sociale
prin faptul că impun respect şi veneraţie, restricţii rituale, tabuuri. Deci totemul
este simbolul în jurul căruia se reunesc membri unui grup, el reprezintă o forţă
coezivă.
Sacrul reprezintă, în concepţia lui Durkheim, o forţă implantată în
interiorul colectivităţii dar care, în acelaşi timp, se află deasupra indivizilor, este
mai puternică decât aceşti indivizi şi are ca funcţie asigurarea coeziunii
comunităţii umane şi evitarea stărilor conflictuale. Reluând o expresie a lui
Bergson care afirmase că omul este o maşină de fabricat zei, Durkheim afirmă,
la rândul său: comunităţile umane sunt maşini de fabricat zei. Astfel religia
trebuie să fie un lucru eminamente colectiv, pentru că ea nu apare decât
înrădăcinată în grupuri şi în cadre sociale. Originea religiei este deci de natură
socială: realitatea se sacralizează pe sine însăşi. Durkheim oferă o dublă
explicare a fenomenului religios:
-Într-o situaţie: în totemism oamenii adoră societatea fără a şti;
-In altă situaţie: societăţile ajung să-şi creeze dumnezei şi religii în stările
de exaltare în condiţiile unei intense vieţi colective.
Prima situaţie este exemplificată cu ceremoniile din triburile australiene,
a doua prin crizele sociale şi politice, prin momentele revoluţionare ale
societăţii franceze.
Bazându-se pe aceste idei, Durkheim analizează noţiunile de dumnezeu,
de spirit, de suflet, face o teorie a riturilor distingând trei feluri de rituri:
negative (interzic anumite acţiuni), pozitive (recomandă sau obligă la anumite
acţiuni) şi piaculare (de ispăşire).
In această lucrare se întâlnesc analize de o mare profunzime cu artificii de
metodă discutabile. Astfel Durkheim apreciază nefondat că ceea ce este primitiv
este în acelaşi timp şi simplu, că analiza elementelor simple ar fi suficientă
pentru cunoaşterea ansamblurilor complexe. El reduce întreaga viaţă religioasă
la forma sa primitivă, totemismul, şi nu ţine seama de specificitatea formelor
superioare.

5.5.Principii metodologice

Dacă pentru alţi cercetători metoda rămâne o problemă secundară,

pentru Durkheim ea reprezintă preocuparea esenţială şi primară.
In ce constă noutatea metodei?
Durkheim consideră că, pentru a putea fi aplicată corect, metoda necesită
o definire riguroasă a faptelor pe care ea trebuie să le trateze. Trebuie astfel
definit faptul social. Nu toate faptele din societate intră în preocupările
sociologului. Faptul că un individ bea, mănâncă, doarme sunt acţiuni care se
petrec în societate dar nu sunt sociale ci reprezintă răspunsuri la nevoi
fiziologice.
Pentru a fi social, un fapt trebuie să posede, în principal, două
caracteristici:
-să fie exterior individului;
-să i se impună cu o forţă coercitivă.
Modul în care sunt socializaţi copii oferă o dovadă în plus că faptele
sociale sunt feluri de a lucra, gândi, simţi, exterioare individului şi coercitive.
Durkheim consideră că ,,este fapt social orice fel de a face, fixat sau nu, capabil
să exercite asupra individului o constrângere exterioară, sau care este general
pentru o întreagă societate dată, având totuşi o existenţă proprie, independentă
de manifestările sale individuale. Astfel definite, faptele se analizează pe o
metodă riguroasă. Metoda sociologică trebuie să fie de aceeaşi natură cu ştiinţa,
adică obiectivă. Obiectivitatea se asigură prin respectarea unor anumite reguli.
Prima şi cea mai fundamentală regulă este de a considera faptele sociale
ca lucruri. Considerarea faptelor sociale ca lucruri începe cu înlăturarea tuturor
prenoţiunilor din ştiinţă. Opiniile oamenilor despre realitate nu sunt lipsite de
orice valoare dar ele nu pot forma materia unei ştiinţe obiective aşa cum se vrea
sociologia. După expresia lui Bacon, ele sunt nişte prenoţiuni, nişte ,,idoli’’, ,,un
fel de fantome care desfigurează adevăratul aspect al lucrurilor şi pe care le
luăm drept lucrurile înşile’’.
A proceda în mod ştiinţific înseamnă după Durkheim ,,să privim
fenomenele sociale în ele însele, detaşate de indivizii conştienţi care şi le
reprezintă; trebuie să le studiem din afară ca pe nişte lucruri exterioare, căci ele
ni se înfăţişează în această calitate’’.
Această regulă fundamentală a metodei sociologice are o serie de
corolare:
1.Primul recomandă înlăturarea din ştiinţă a tuturor prenoţiunilor.
2.Definirea fenomenelor pe care le cercetează. Definiţia trebuie să fie
obiectivă, adică să exprime fenomenele în funcţie de proprietăţile care le sunt
inerente şi anume, proprietăţile exterioare care sunt evidente când cercetarea
este în faza ei iniţială.
3.Pentru a înlătura subiectivitatea senzaţiei care pune în evidenţă
caracterele exterioare ale lucrurilor, sociologul trebuie să privească faptele pe
latura în care ele se prezintă ca despărţite de manifestările lor individuale.
Această metodă este folosită de Durkheim la clasificarea fenomenelor sociale.
După el, fenomenele sociale sunt unele ,,normale’’, altele ,,anormale’’ rezultate
din antagonismele societăţii, care pot fi readuse la normal printr-o acţiune de
asanare. Un fapt social nu poate fi considerat normal sau patologic în mod
abstract, ci trebuie raportat la o anumită specie socială. Se impune deci
constituirea de specii sociale şi clasificarea lor. Specia socială este intermediară
între societăţile eterogene şi incomparabile între ele (în viziunea istoricilor) şi
omenirea unică şi dominată de legi generale (pentru filozofi).
Pentru a constitui specii sociale nu e nevoie să studiem toate societăţile,
în toate aspectele lor prin metoda monografică care nu este nici posibilă, nici
utilă de urmat. (A face o monografie înseamnă a prezenta inventarul tuturor
caracteristicilor unei societăţi, dar orice societate este infinită şi infinitul nu
poate fi epuizat. Chiar dacă ar fi posibilă monografierea tuturor societăţilor, la
ce ar mai servi o asemenea metodă când obiectul de studiu ar fi deja cunoscut?).
Pentru Durkheim este suficientă observarea metodică a câtorva caractere
esenţiale prin morfologia socială. Această ramură a sociologiei porneşte de la
ideea că societatea este compusă din părţi, din elemente adăugate unele la altele.
Deci, dacă cunoaştem elementul primar, societatea cea mai simplă care a existat
vreodată, ,,hoarda’’ considerată a sta la baza tuturor societăţilor, Durkheim
construieşte o întreagă tipologie în care tipurile se deosebesc unele de altele
după gradul de compunere ce-l prezintă.
Constituirea speciilor sociale şi gruparea lor nu este decât o primă fază a
cercetărilor sociologice. Morfologia socială nu face decât să pregătească partea
explicativă a ştiinţei. La fel ca întreaga metodă, explicarea în sociologie trebuie
să se conformeze anumitor reguli. Una dintre aceste reguli pretinde ca
explicarea unui fenomen să pună în evidenţă atât cauza eficientă care îl produce,
cât şi funcţia pe care o îndeplineşte, rolul său în stabilirea armoniei generale.
Cauza determinată şi originea oricărui fenomen social trebuie căutate în
mediul social intern. Elementele care compun acest mediu sunt de două feluri:
lucrurile şi persoanele. Prin lucruri se înţelege atât obiectele materiale, cât şi
activităţile umane obiectivate în diverse creaţii.. Efortul principal al
sociologului este de a degaja dintre elementele mediului social intern pe acelea
care au o influenţă decisivă asupra evoluţiei fenomenului. Două elemente par a
avea această caracteristică: e vorba de volumul societăţii şi densitatea sa
dinamică (aceasta se referă nu numai la densitatea materială ci şi la intensitatea
raporturilor morale; ea este măsurată prin gradul de coeziune a segmentelor
sociale). Durkheim consideră că singura metodă a sociologiei prin care
sociologul realizează aceste scopuri este metoda comparativă. Dacă sociologia
are ca singură metodă comparaţia atunci se poate afirma că sociologia
comparativă este sociologia însăşi.
Durkheim consideră că metoda propusă de el ar avea următoarele
caractere principale:
1.Este independentă de orice filozofie şi de doctrinele practice.
2.Este obiectivă întrucât porneşte de la considerarea faptelor sociale ca
lucruri.
3.Este o metodă sociologică.

5.6.Sociologia franceză în epoca contemporană

J. Stoetzel defineşte următoarele trei perioade în dezvoltarea sociologiei

franceze: 1.perioada umanistă 1919-1929; 2.perioada de trecere 1930-1944;
3.perioada empirismului 1945-1954.

Perioada umanistă 1919-1929

Adepţii durkheismului publică lucrări inedite ale lui E.

Durkheim: ,,Introducere în morală’’ 1920, ,,Familia conjugală’’
1921, ,,Educaţie şi filozofie’’ 1922, ,,Socialismul’’ 1928.
In 1920 apare lucrarea unuia dintre cei mai remarcabili elevi ai lui
Durkheim, Paul Fouconnet, ,,Responsabilitate’’, în care dezvoltă teoria
responsabilităţii sociale în spiritul sociologismului. Responsabilitatea, produs al
socialului, face parte din sistemul reprezentărilor colective şi se impune, deci,
cercetării ca o ,,realitate dată în observaţie’’. Această realitate, deşi în sine este
constituită ca o latură a moralităţii, în mod curent se exprimă prin mijlocirea
judecăţilor, regulilor şi sentimentelor pe care Fouconnet le defineşte prin
termenul de ,,fapte ale responsabilităţii’’.
Cu toate că apar şi grupări antidurkheimiste, cea mai importantă
fiind ,,Şcoala ştiinţei sociale’’, care reînvie metoda monografică a lui Le Play,
cele mai importante lucrări au fost elaborate de adepţii sociologismului
durkheimist grupaţi în jurul revistei ,,L’annee sociologique’’, condusă de
nepotul lui Durkheim, M. Mauss.

Perioada de trecere 1930-1944

Se constată o stagnare a activităţii sociologice şi datorită absenţei unei

şcoli de sociologie în jurul căreia să se grupeze cadrele de sociologi. Institutele
de sociologie nu organizau cercetări ştiinţifice sistematice, neexistând nici un
laborator de cercetări sociologice. Dacă literatura strict sociologică este relativ
săracă, apar lucrări valoroase în abordarea multidisciplinară a omului şi
societăţii cum ar fi lucrarea lui F. Simiaud, ,,Salariul: evoluţia socială şi banii’’
(1932). Spre sfârşitul perioadei se constată o înviorare a activităţii de cercetare
sociologică. Centrul de documentare socială, sub conducerea lui C. Bougle,
concentrează în jurul său un grup de sociologi care se vor afirma în perioada
postbelică şi în epoca contemporană: G. Friedmann, R. Aron, J. Stoetzel. Un loc
aparte îl ocupă M. Halbwachs care, după expresia lui Stoetzel, ,,transformă
demografia într-un domeniu autentic al sociologiei’’. In metodologia utilizată în
cercetare pot fi evidenţiate două tendinţe. Pe de o parte, sub influenţa lui
Bergson, Halbwachs promovează analiza calitativă, reflexiunea bazată pe
introspecţie şi pe faptele obiective. Pe de altă parte, în special în lucrările de
anvergură, aplică metode de analiză cantitativă, statistice, pentru prelucrarea
informaţiilor conţinute în statistici.

Perioada empirismului 1945-1954

Cercetările empirice din această perioadă continuă una dintre

direcţiile care au apărut în sociologia franceză în secolul al XIX.lea, cercetarea
monografică iniţiată de Le Play. Pentru coordonarea cercetărilor empirice
efectuate de grupuri sau colective de cercetare s-au creat centre şi grupuri de
cercetare, grup de sociologie industrială, rurală, politică, religioasă şi institute
specializate: institutul naţional de cercetări demografice sau institutul de opinie
publică condus de Stoetzel cu revista ,,Sondaje’’.

Aşadar, în sociologia franceză, după o predominenţă a preocupărilor

teoretice, asistăm după cel de-al doilea război mondial, mai ales datorită
influenţei sociologiei americane, la pătrunderea masivă a empirismului.
Rezultatele spectaculoase obţinute de sociologia empiristă americană în
cercetarea opiniei publice, a comportamentului electoral au condiţionat în bună
măsură pătrunderea empirismului şi în sociologia europeană şi, deci, şi în cea
franceză. Dar cauza principală a acestei orientări rezidă în noul stadiu al
revoluţiei tehnico-ştiinţifice, al dezvoltării industriale şi urbane, al creşterii
rolului şi influenţei statului în rezolvarea problemelor fundamentale ale
funcţionării societăţii globale. In acest context a apărut necesitatea apropierii
sociologiei de problemele sociale concrete, reale. Dezvoltarea cercetărilor
sociologice pe făgaşul empirismului a dat, deşi limitat, o anumită perioadă,
rezultate mai ales pe linia elaborării unor soluţii practice parţiale, vizând, în
principal, organizarea socială la nivel microstructural. Treptat însă,
acumulându-se un imens material informaţional, sociologia empirică nu mai
este capabilă să-l interpreteze, să explice fenomenele sociale. Aşa se face că
asistăm, mai ales după 1960, la o orientare a sociologiei occidentale spre teoria
sociologică pentru a explica procesele şi faptele sociale globale.
Teoria acţiunii colective s-a organizat în jurul a doi poli disociindu-se
de schemele prea utilitariste. Primul pol atrage sociologii care refuză să
considere că mobilizarea şi conflictele se explică prin existenţa problemelor
colective devenite suficient de acute pentru a pune o colectivitate în mişcare. Ei
subliniază că mobilizarea nu este posibilă fără integrarea socială prealabilă într-
o comunitate de bază (profesia, un grup primar sau teritorial local).
De partea opusă, A. Touraine estimează că mişcările sociale sunt,
înainte de toate, comportări de clasă a căror acţiune este condiţionată de un
proiect: controlul şi transformarea sistemului de acţiune istorică. Din lucrările
sale despre conştiinţa muncitorească (L’Evolution du travail ouvrier aux usines
Renault – 1955) A. Touraine a desprins trei principii a căror combinare stă la
baza unei adevărate mişcări sociale: principiul de identitate (mişcarea trebuie să
aibă conştiinţa de sine, conştiinţa propriei identităţi), principiul de opoziţie
(mişcarea trebuie să-şi identifice limpede oponentul) şi principiul de totalitate
(mişcarea trebuie să aibă conştiinţa mizei luptei sale: istoricitatea).
După 1968 se poate vorbi de începutul unei noi etape în evoluţia, nu
numai a sociologiei franceze, dar a întregii sociologii contemporane, căreia îi
sunt proprii următoarele caractere specifice:
-In primul rând au fost definite problemele sociale fundamentale
cărora trebuie să le dea un răspuns ştiinţific sociologia.
Problemele principale ale societăţii contemporane cărora sociologia
trebuie să le dea un răspuns teoretic radical, posibil numai prin abordarea
societăţii ca sistem global, sunt următoarele:
-Provocarea lansată societăţii de industrializare, esenţa societăţii de
consum, automatizarea, apariţia unor noi forme de sociabilitate, emergenţa
(teorie care susţine că apariţia noilor calităţi este absolut spontană şi
imprevizibilă deoarece ele nu sunt produse întotdeauna şi în mod necesar de
treapta anterioară de dezvoltare ci de intervenţia creatoare a divinităţii),
manifestarea societăţilor ,,adormite’’ până acum în istorie, apariţia unor noi
forme de comunicaţie a valorilor, caracterul autoritar şi represiv al puterii
politice.
-In al doilea rând, se consideră insuficientă recunoaşterea sociologiei
ca teorie a schimbărilor sociale. Ar fi o eroare sociologică, scrie J.
Duvignoud, ,,să fie confundată schimbarea, cât de multiplă şi variată ar fi ea, cu
transformarea structurilor globale care, singurele, pot aduce înnoiri radicale.
-In al treilea rând, se recunoaşte unanim, că ,,sociologia este o
meditaţie între societatea obiectivă şi acţiunea socială’’.
-In al patrulea rând, s-a conturat mai clar statutul epistemologic
(teoria cunoaşterii ştiinţifice) al sociologiei, care se deosebeşte de statutul
epistemologic al altor ştiinţe sociale care conţin, de regulă, implicit, multiple
consideraţii sociologice dar a căror manieră de abordare este analitică:
economia, antropologia, istoria.

TEST GRILA 5

1.Pentru Emil Durkheim sociologia religioasă aparţine:

a)morfologiei sociale
b)sociologiei generale
c)fiziologiei sociale
2.In viziunea lui Emil Durkheim oamenii se sinucid din cauza:
a)situaţiei economice
b)nesatisfacerii unor trebuinţe
c)neintegrării în grup
3.Adevărata funcţie a religiei, după Durkheim, constă în faptul că:
 a)îmbogăţeşte cunoaşterea
b)sprijină puterea
c)determină acţiunea

CURS NR.VI
Vilfredo Pareto

6.1Concepţia sociologică

In gândirea sociologică din secolele XVII-XX putem vorbi de două mari

orientări: pe de o parte, filozofi ai istoriei, sociologi care îşi bazează teoria pe
idei de moralitate (ansamblul deprinderilor, sentimentelor şi convingerilor,
atitudinilor şi mentalităţilor, principiilor, normelor şi preceptelor, valorilor şi
idealurilor care privesc raporturile dintre individ şi colectivitate-familie, clasă,
naţiune, societate- şi care se manifestă în fapte şi acţiuni, în modul de
comportare) şi finalitate (concepţie determinist-spiritualistă potrivit căreia orice
fenomen sau proces obiectiv, natural sau social reprezintă realizarea unui scop
raţional dinainte stabilit –fiinţă conştientă supranaturală), iar pe de altă parte, de
o teorie socială pe baze moralist-antropomorfice (concepţie care atribuie
forţelor sau obiectivelor naturii, respectiv unor fiinţe supranaturale închipuite-
spirite, zei- însuşiri şi trăsături omeneşti) şi încearcă să transpună în teoria
socială legi ale mecanicii sau matematicii.
In primul grup se pot include moraliştii francezi şi pe Emil Durkheim. In
a doua categorie am putea include pe Descartes, Spinoza, Hobbes, Leibnitz,
Vilfredo Pareto.
 Vilfredo Pareto (1858-1923), sociolog italian născut la Paris, se face
cunoscut prin două tratate rămase celebre: un tratat de sociologie generală şi un
tratat de economie politică.
Tratatul de sociologie generală este o lucrare masivă, de aproape 2.000
pagini, primul volum apare în 1917, al doilea în 1919. Pareto distinge existenţa
a două tipuri de teorii sociologice: teorii logico-experimentale şi teorii nelogico-
experimentale. In realitate, Pareto procedează la o critică radicală, adesea
nihilistă, a tuturor teoriilor sociologice şi, practic, singura teorie care ar avea un
caracter ştiinţific, care are deci un caracter logico-experimental, este propria sa
teorie.
Esenţa teoriei logico-experimentale în sociologie, aşa cum o concepe
Pareto, constă în aceea că, în toate concluziile sale, în toate generalizările,
sociologia se ghidează numai după fapte. Deosebirea esenţială de teoriile
nelogice-experimentale ar consta în aceea că teoriile logico-experimentale nu
procedează deductiv, ci inductiv, nu stabilesc principii şi concepţii apriorice, ci
emit principii în deplină concordanţă cu faptele şi renunţă la principii atunci
când faptele le contrazic.
Sociologia, în concepţia sa, trebuie să se ocupe exclusiv de stabilirea unor
corelaţii concrete dintre fapte, corelaţii care pot fi stabilite pe baza observaţiilor
metodice, în cadrul experimentului. Un singur fapt bine observat şi bine descris,
scrie Pareto, valorează mai mult decât o multitudine de fapte incorect observate
şi descrise.
Ca şi alţi sociologi, încercând să-şi precizeze obiectul teoriei sale, Pareto
se raportează la sociologii din trecut şi, în special, la acei sociologi care aveau
pretenţia că ar fi fost creatori ai unei sociologii empirice, ai unei ştiinţe sociale
pozitive.
Teoria lui August Comte este declarată dogmatică.
 Teoria lui Spencer este declarată ,,religie’’ şi, deci, cu ea trebuie să
procedăm aşa cum procedăm cu toate religiile, adică să o considerăm
neştiinţifică.
Lucrul pe care îl afirmă cu tărie Pareto în consideraţiile critice este acela
că sociologia, pentru a se constitui ca ştiinţă autonomă, trebuie să se debaraseze
de spiritul filozofant, de spiritul metafizic. Sociologia nu-şi propune să explice
sau să creeze ceva.
Pareto critică pe Durkheim pentru că a conceput sociologia ca o ştiinţă
reformatoare a vieţii sociale. Argumentul principal pe care îl aduce împotriva
lui Durkheim este că acesta ar face o confuzie între teoria ştiinţifică, al cărui
obiect este adevărul şi obiectul acţiunii sociale care urmăreşte utilitatea socială.
Teoria ştiinţifică este independentă de orice interes, de orice utilitate, spune
Pareto.
El neagă necesitatea unor teorii utilitare dar afirmă că teoriile utilitare în
nici un caz nu pot avea pretenţia de a fi ştiinţe.
Pareto recunoaşte caracterul obiectiv al faptului social şi încearcă, precum
Durkheim, să elaboreze o teorie socială după modelul ştiinţelor naturii. Dar,
aceste ştiinţe au, într-un fel sau altul, un caracter logico-experimental. Faptele
sociale, inclusiv credinţele, sentimentele vor fi studiate, spune Pareto, în mod
obiectiv, din afară, ca fapte exterioare.
Pareto a pus la îndoială exactitatea şi autonomia unor cercetări
sociologice bazate pe sisteme filozofice speculative şi subliniază că sociologia
trebuie să fie exclusiv experimentală, aşa cum este chimia, fizica sau alte ştiinţe
exacte.

6.2.Metoda logico experimentală

 Pareto evidenţiază cele două modalităţi principale de cunoaştere:
modalitatea deductivă şi inductivă. Respingând metoda deductivă (formă de
raţionament în care concluzia rezultă cu necesitate din premise-Proust) în
sociologie, Pareto arată că toate noţiunile trebuie obţinute prin intermediul
metodei inductive (confirmarea ipotezei pe baza unei evidenţe date) deoarece
cercetarea ştiinţifică trebuie să se bazeze pe experienţă şi observaţie. Disputa,
confruntarea teoretică, nu trebuie să se ducă pe terenul ideilor, ci pe terenul
solid al faptelor.
Criticând concepţiile dogmatice existente în metodologia sociologiei,
Pareto arată că şi sociologia trebuie să urmeze exemplul ştiinţelor naturii, care a
înţeles necesitatea studierii unor părţi, unor compartimente separate ale
realităţii. In sociologie nu s-a înţeles faptul că înainte de a proceda la sinteze
este necesar să cunoşti aspectele separate ale realităţii sociale. Pentru Pareto,
teoriile şi conceptele nu pot fi concepute decât ca simple ipoteze, care sunt
valabile cât timp corespund faptelor concrete şi dispar odată cu apariţia unor noi
informaţii, unor noi fapte. De aceea, nu este posibil să se creeze o teorie
ştiinţifică; nici o teorie socială nu poate să aibă pretenţia că poate explica
totalitatea fenomenelor şi proceselor sociale.
Pentru a înţelege mai exact esenţa metodei logico-experimentale, trebuie
să facem unele precizări în legătură cu unele noţiuni fundamentale ale
sistemului său sociologic care permit înţelegerea mişcării generale a societăţii.
Un loc important în cadrul acestor noţiuni îl ocupă reziduurile şi derivaţiile.
Pareto distinge existenţa în societate a sentimentelor, instinctelor şi
teoriilor.
Derivaţiile sunt teorii justificative ale acţiunilor umane. La Pareto este
vorba de justificarea intereselor elitelor, singurele elemente active în viaţa
socială.
 Reziduurile se raportează în principal la instinctele oamenilor, dar nu le
cuprind pe toate, doar pe cele evidenţiate care au căpătat o anumită formulare în
diversele teorii, în derivaţii.
Pentru a defini ce sunt acţiunile umane logice şi acţiunile non-logice,
Pareto foloseşte un număr de propoziţii sau teoreme. Acţiunile logice, arată
Pareto, sunt acelea care sunt determinate de o cunoaştere ştiinţifică a
uniformităţilor. Această cunoaştere este realizabilă numai graţie ştiinţei logico-
experimentale.
Ce este această cunoaştere ştiinţifică şi ce este acţiunea logică? Putem
vorbi de o cunoaştere ştiinţifică şi de o acţiune logică numai atunci când relaţia
subiectivă mijloc-scop corespunde relaţiei obiective mijloc-scop. Asemenea
cunoaşteri ştiinţifice sunt posibile în societate dar numai în anumite domenii.
Intre planul stabilit de un inginer pentru construcţia unui pod şi ce realizează în
realitate există o corespondenţă totală. Aceasta reprezintă o cunoaştere
autentică, ştiinţifică şi în acelaşi timp o acţiune logică.
In viaţa socială, în acţiunile politice, în mişcările sociale unde nu putem
prevedea cu exactitate realizarea scopurilor propuse, acţiunile au un caracter
non-logic. Deci, non-logic nu este identic, în concepţia lui Pareto, cu ilogic,
iraţional. Dacă ne referim la acelaşi inginer, în măsura în care el acţionează ca
un inginer, el acţionează ştiinţific, acţiunile sale au un caracter logic. Dar în
măsura în care el acţionează ca un individ social, acţiunile sale nu mai au
caracter logic, ci au un caracter non-logic.
Unele din afirmaţiile lui au supărat, uneori justificat, alteori nejustificat
pe sociologi şi mai ales pe politicieni.
Oamenii, spune Pareto, vor să dea o aparenţă logică conduitelor lor, care,
în fapt, sunt non-logice. El învinuieşte pe oameni de duplicitate şi ipocrizie.
Acţiunile lor, în realitate, sunt non-logice însă, din considerente de prestigiu şi
din interese meschine, încearcă să creeze o aparenţă de raţionalitate a acţiunilor.
In această situaţie misiunea principală a sociologiei constă în a arăta oamenilor
că toate conduitele lor au un caracter non-logic, în a denunţa ipocrizia şi falsele
valori şi aceasta într-o manieră ştiinţifică.
In societate, văzută ca un sistem complex, distingem sentimentele, stările
de spirit ale oamenilor, care au un caracter relativ constant. Există apoi teoriile
justificative ale tuturor acţiunilor. In final trebuie evidenţiate conduitele,
comportamentele indivizilor şi grupurilor sociale. Intre aceste trei elemente
există o strânsă legătură. Noi putem să cunoaştem sentimentele, stările de spirit,
dacă le studiem prin intermediul teoriilor şi actelor. Dar întotdeauna, întrucât
teoriile au un caracter justificativ, noi nu vom realiza o cunoaştere autentică.
Teoriile, neavând valoarea unor cunoştinţe autentice, nici actele, acţiunile
oamenilor care au la bază aceste teorii (faptul că actele au un caracter raţional,
conştient nu schimbă cu nimic situaţia) nu vor avea un caracter logic, ele vor fi
non-logice.
Aşadar, întreaga conduită umană este determinată, în ultima instanţă, de
starea de spirit, de sentimente, în mult mai mare măsură decât de raţionamente,
care au caracter fals, sunt reflectări denaturate ale realităţii. (Nu utilizează
metodologia sociologică ci o metodologie psihologistă rudimentară).
Pentru înţelegerea acţiunilor non-logice specifice societăţii umane are
importanţă şi precizarea în legătură cu faptul sau fenomenul social.
Fenomenul social are două părţi: una constantă şi alta variabilă.
Latura constantă a fenomenului se referă la încercarea oamenilor de a
stabili raporturi permanente între lucruri, de a acorda unor fapte, numere, o
valoare de simbol (vezi, de exemplu, numărul 13, pisica neagră).
Elementul variabil se referă la justificarea pe care oamenii o fac
raporturilor sociale. Această justificare variază de la epocă la epocă, de la ţară la
ţară, de la clasă socială la clasă socială şi chiar de la un individ la altul.
Justificările au un caracter, în fond, neştiinţific şi se schimbă în funcţie de
interesele pe care indivizii sau grupurile sociale le au. Specific pentru societatea
umană este acţiunea non-logică.
 6.3.Societatea umană

După analiza particularităţilor acţiunilor sociale, Pareto încearcă să

explice modul de funcţionare specific societăţii umane.
Teoria sa, cu caracter anti-istoric, se bazează pe principiul denumit ,,lege
a echilibrului social’’. In concepţia sa nu există deosebiri între diversele tipuri
de societate. Toate au la bază un echilibru mecanic între forţe. Aceste forţe nu
sunt constituite nici din norme sociale sau conştiinţe colective ca la Durkheim,
nici din anumite relaţii sociale, materiale şi spirituale ca în teoria marxistă. Ele
reprezintă reziduuri şi interese care au un caracter constant, permanent. Nu
există nici o deosebire, în concepţia lui Pareto, între activitatea socială
instinctivă a animalelor şi activitatea bazată pe instincte şi interese specifice
activităţii umane.
Critica acestei teorii constă în neştiinţificitatea existenţei unor interese
universale şi abstracte. Interesele oamenilor variază de la o societate la alta, de
la o generaţie la alta.
In fapt, Pareto reduce interesele foarte multiple şi complexe de ordin
material şi spiritual ale oamenilor la interese şi instincte biologice primare.
Schimbările şi transformările din societate pe care Pareto nu le neagă, le
explică prin teoria elitelor.
Înaintea lui, jurnalistul italian Gaetano Morca (1858-1941), autor al
lucrării ,,Elementi di scienza politica’’ (1896), sublinia caracterul organizat al
elitelor din cadrul tuturor societăţilor care au atins un anumit stadiu de
dezvoltare. Elitele formează un grup minoritar care deţine puterea în societate.
Pentru a justifica inegalitatea politică, ele ştiu să-i înşele pe cei dominaţi.
Solidaritatea elitelor este constituită din legături de rudenie, din valori şi
interese comune. Morca afirmă că există un cerc restrâns, un nucleu compact
care determină destinul societăţilor.
Pareto preia unele idei din analiza lui Morca.
Elitele au ca punct comun apartenenţa la ansamblul indivizilor care prin
talent şi muncă dau dovadă de o competenţă superioară mediei. Pareto consideră
că elitele se substituie neîncetat unele altora în funcţie de nevoile societăţii.
După legea ondulaţiei, când o elită se epuizează îi urmează o
alta, ,,Aristocraţiile nu dăinue...indiferent de cauze, este incontestabil că, după
un anumit timp ele dispar. Istoria este un cimitir de aristocraţii’’. Această
schemă îi îngăduie lui Pareto să descrie panta descendentă pe care se situează
burghezia europeană a vremii sale precum şi ascensiunea (în care nu credea) a
altor elite provenite din mediul muncitoresc şi socialist.
Pentru Pareto masele populare reprezintă o lume a animalităţii, incapabilă
de creaţie. Singurii dotaţi cu capacitate de creaţie sunt reprezentanţii păturilor
sociale, dominante, aşa-numitelor elite. Motorul dezvoltării sociale este lupta
care s-a dus între diferite elite. Istoria societăţii reprezintă, în concepţia lui
Pareto, istoria schimbării elitelor sociale. El vorbeşte de două mari categorii de
elite – elita vulpilor conservatoare şi reacţionară şi elita leilor. Elita leilor (ex.:
cavalerii feudali) este curajoasă, cinstită, luptă pentru cucerirea puterii în stat,
gata pentru orice sacrificiu. Venind la putere reorganizează şi dinamizează
societatea. Dar, în mod treptat, elita leilor se transformă într-o elită a vulpilor
când, pentru a conduce societatea, se pretează la tot felul de tertipuri, de
maşinaţiuni, meschinării şi perversităţi. Este incapabilă să mai conducă
societatea, dar gustul puterii o determină să folosească metode din cele mai
murdare în lupta care o duce cu noua elită, cinstită şi curajoasă. Apare, deci, o
nouă elită a leilor care prinde gustul puterii şi treptat se transformă într-o elită a
vulpilor. Societatea este bazată pe un anumit echilibru: schimbări se fac, dar la
nivelul acestor elite.
 Teoria lui Pareto îmbină idei sociologice, psihologice şi biologice într-un
sistem de principii neriguros fundamentat.
Teoria sociologică paretiană, ca teorie generală a sistemului social, nu
defineşte conceptele de structură şi funcţie socială în ceea ce acestea au specific.
In pofida acestor limite, Pareto are meritul de a fi încercat să abordeze
realitatea socială ca sistem complex, căreia îi sunt proprii acţiuni specifice,
diferite de conduitele proprii sistemelor biologice. In secolul XX sunt reluate
modele teoretice ale sistemului social elaborate de sociologii secolului XIX.
G.Rocher evidenţiază similitudinea care există între metodologia
paretiană şi metodologia preconizată de C. Levi-Strauss. Amândoi elaborează
modele teoretice ale sistemului social care să permită ,,trecerea de la observaţia
incoerentă, dezarticulată, arbitrară, la explicaţia printr-un model logic, articulat,
inteligibil.
Un alt concept introdus de Pareto în sociologie, cel de elită, explică
dinamica sistemului social şi circulaţia ideilor. Teoria paretiană a elitelor va fi
reluată de teoriile sociologice contemporane care se dezvoltă în două direcţii:
apologia elitelor tehnocratice şi critica sistemului puterii sociale, bazate pe
dominarea societăţii de către o minoritate tehnocratică sau politică.

TEST GRILA 6

1.In viziunea lui Pareto teoria ştiinţifică trebuie să:

a)explice ceva
b)creeze ceva
c)fie independentă
2.Pentru Pareto fenomenul social are:
a)o parte constantă
 b)o parte variabilă
c)două părţi: o parte constantă şi alta variabilă
3.Pentru pareto masele populare reprezintă:
a)o lume amorfă
b)o lume a mediului muncitoresc
c)o lume a animalităţii

CURS NR.VII
Sociologia germană la sfârşitul secolului XIX şi în secolul XX

7.1.Orientarea neohegeliană şi neokantiană în epistemologie

O caracteristică principală a sociologiei germane o constituie tendinţa

puternică spre filozofie, orientarea teoretică în cercetare, explicarea şi
înţelegerea fenomenelor sociale. Pentru a ne forma o imagine reală despre
influenţa sociologiei germane asupra sociologiei contemporane este necesar să
evidenţiem formele concrete de filozofie, mai precis acele orientări care au
condiţionat rezolvarea problemelor teoretice şi metodologice ale ştiinţelor
sociale în general, ale sociologiei în special.
Problematica cunoaşterii fenomenelor sociale este pusă într-un plan
epistemologic specific la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX când
asistăm la criza metodologiei pozitivist-naturaliste. Nu este vorba de o reluare
ad literam a dialecticii kantiene sau hegeliene ci de o adecvare a epistemologiei
la problemele noi ale explicaţiei faptelor sociale. (Pe de altă parte, se impunea
renunţarea la unele principii depăşite, existente în cadrul filozofiei speculative
germane, ca şi valorificarea unor idei dezvoltate de ,,filozofia vieţii’’,
fenomenologice.)
 7.2.E. Husserl şi fenomenologia

Intr-o concepţie generală, fenomenologia reprezintă studiul descriptiv al

unui ansamblu de fenomene aşa cum acestea se manifestă în timp sau spaţiu.
Cunoaşterea sociologică a secolului XX a fost influenţată în special de metoda
fenomenologică elaborată de E. Husserl (1859-1938).Ca metodă, scrie G.
Berger, fenomenologia este un efort de a înţelege ,,esenţele’’, semnificaţiile
ideale ale evenimentelor şi faptelor empirice prin studiul concret al acestora,
studiu care constă în sesizarea directă a faptelor singulare prin intuiţie, prin
percepţia reală. Dar, arată Husserl, numai un număr restrâns de obiecte concrete
pot fi reprezentate intuitiv. Masa fenomenelor poate fi înţeleasă prin gândire. El
distinge două tipuri de relaţii faţă de realitate (fapte, date): percepţia reală şi
gândirea (intenţionalitatea vidă).
Metoda fenomenologică face critica cea mai radicală a pozitivismului
naturalist. Ea constă într-o reflexie pură, într-o intuire globală a procesului
social, prin intermediul intuiţiei raţionale ca modalitate de cunoaştere.
Fenomenologia pune câteva probleme foarte importante ale cunoaşterii
fenomenelor sociale: locul judecăţilor de valoare şi al judecăţilor de existenţă în
analiza sociologică. In cadrul reflecţiei sociologice în genere, în cunoaşterea
faptelor sociale noi utilizăm, de regulă, două tipuri de judecăţi: aşa numitele
judecăţi de existenţă (frunza este verde) şi judecăţi de valoare, de apreciere
(această statuie este frumoasă). Disputele în legătură cu locul şi rolul
principalelor tipuri de judecăţi au manifestat tendinţa de a contrapune judecăţile
de valoare judecăţilor de existenţă. Pozitivismul şi neopozitivismul negau
importanţa judecăţilor de valoare, apreciative. Unele orientări speculative negau
importanţa judecăţilor de existenţă. Husserl, prin metoda sa fenomenologică,
încearcă să fundamenteze o metodă în cadrul căreia s-ar stabili o relaţie
dialectică specifică între judecăţile de valoare şi judecăţile de existenţă.
Intuiţia fenomenologică, care permite detaşarea sensului, semnificaţiei
fenomenelor sociale, a influenţat concepţia sociologică a lui Max Weber ca şi
teoria integralistă dezvoltată de sociologul american Pitirim Sorokin.

7.3. W. Dilthey

Un alt gânditor şi filozof al istoriei de orientare neohegeliană, care

subliniază importanţa reflexiunii în înţelegerea socialului, este W. Dilthey
(1833-1911) care, în 1883, publică lucrarea ,,Introducere în ştiinţele despre
spirit’’. Dilthey deosebeşte două forme de cunoaştere: cunoaşterea obiectuală şi
cunoaşterea comprehensivă, înţelegerea (verstehende).
Cunoaşterea obiectuală operează pe baza senzaţiilor, reprezentărilor,
noţiunilor şi judecăţilor, noţiuni şi judecăţi ce se referă la ordinea de fapt a
realităţii sociale, la relaţiile obiective. Această cunoaştere nu presupune
prezenţa unor acte cognitive conştiente.
A doua formă de cunoaştere, înţelegerea, se bazează pe pătrunderea
intuitivă a experienţei personalităţii omului. Deci se au în vedere nu aspectele
foarte concrete şi disparate în cadrul activităţii unei personalităţi ci
personalitatea ca totalitate, ca rezultat al unor experienţe de viaţă. Această
orientare a primit şi denumirea de ,,filozofia vieţii’’.
Intre orientările neohegeliană şi neokantiană există şi elemente
comune cum ar fi critica pozitivismului, aria epistemologică şi metodologică.
Atât pentru unii cât şi pentru alţii este caracteristică contrapunerea istoriei, a
ştiinţelor sociale, ştiinţelor naturii.
Pentru Dilthey, istoria operează cu fapte individuale, cu fapte
irepetabile, în timp ce ştiinţele naturii sunt preocupate de generalizarea, de
cunoaşterea legilor. El are dreptate când afirmă că este nepermisă subsumarea
faptelor sociale unor categorii şi noţiuni abstracte ale ştiinţelor naturii, fizicii şi
biologiei. Dar greşeşte când trage concluzia că generalul este imposibil de
evidenţiat în cadrul vieţii sociale, că nu pot fi descoperite legi sociale.
Ideile lui Dilthey au exercitat o puternică influenţă asupra
metodologiei şi teoriei sociologice.
După afirmaţia lui Raymond Aron, următoarele idei ale lui Dilthey au
un caracter profund contemporan, în sensul că ele fac cor comun cu viziuni
metodologice şi concepţii sociologice existente în gândirea socială
contemporană: critica cunoaşterii empirice; analiza relativităţii cunoştinţelor;
caracterul empiric al tuturor valorilor; caracterul abstract al definirii generalului
şi caracterul relativ al adevărului; ideea unei filozofii a omului conceput ca
fiinţă socială totală. Dilthey, situându-se pe poziţii relativiste, afirmă că nu este
posibilă cunoaşterea autentică, descoperirea de adevăruri în ştiinţele sociale,
fenomenele sociale pot fi doar înţelese.
Ideile raţionale, problemele puse în mod judicios au fost însoţite şi de
unele limite ale neohegelianismului datorită, în principal, lipsei unor cercetări
metodice. Astfel critica determinismului mecanicist s-a transformat într-o critică
în genere a determinismului.

7.4.Windelband şi Richert

O influenţă directă asupra sociologiei germane ca şi asupra

sociologiei contemporane o au ideile dezvoltate de şcoala neokantiană
reprezentată printre alţii de Windelband şi Rickert.
Neokantianismul (ca şi neohegelianismul) a reprezentat, în primul
rând, o critică filozofică, teoretică a pozitivismului.
Referirea la problematica epistemologică neokantiană este necesară
pentru a înţelege pe Max Weber şi teoriile sociologice contemporane.
 Neokantienii au căutat să elaboreze instrumente de cunoaştere
specifice în ştiinţele sociale ca şi rezolvarea unor probleme complexe
metodologice: particularitatea logică a metodei istorice, interacţiunea dintre
logic şi empiric, dialectica individualului, particularului şi generalului în
cunoaşterea fenomenelor sociale etc.
Ca şi Dilthey, Windelband şi Rickert încearcă să degajeze deosebiri
principale între ştiinţele naturii şi ştiinţele sociale, şi în mod analog, contrapun
ştiinţele sociale ştiinţelor naturii. Windelband efectuează această contrapunere
nu după obiect ci după metoda de cercetare. Pentru ştiinţele naturii sunt
caracteristice metodele generalizatoare sau, cum le denumeşte Windelband,
metodele nomotetice (nomos=lege). Pentru ştiinţele sociale este caracteristică
metoda individualizată sau ideografică. El afirmă că în cunoaşterea istorică
predomină metoda ideografică şi această predominantă este legată de faptul că
în societate acţionează personalităţi singulare, personalităţi care determină
mersul procesului social, dezvoltarea societăţii omeneşti.
Rickert face o critică mai radicală a pozitivismului sociologic.
Şi pentru Rickert există două metode de cunoaştere: metoda
individualizată, ceea ce Windelband numea metodă ideografică şi metoda
generalizatoare, nomotetică.
Pe baza acestei împărţiri şi Rickert contrapune ştiinţelor naturii
ştiinţele sociale.
Referitor la problematica cunoaşterii umane, Rickert subliniază
necesitatea de a stabili cu exactitate faptele, aceasta fiind o condiţie
indispensabilă a oricărei cunoaşteri pozitive, autentice. El absolutizează
importanţa activităţii creatoare a subiectului şi afirmă că nu numai forma
cunoaşterii depinde exclusiv de subiect, dar şi faptele reale. Mai exact faptele
apreciate ca adevărate depind exclusiv de subiectul a cărui activitate, în esenţă,
se reduce la modul diferit de utilizare a unor judecăţi apreciative sau a unor
judecăţi de existenţă.
 Preocupări similare a avut filozoful şi sociologul român Xenopol care
face o împărţire a ştiinţelor după metodă în spiritul metodologismului
neokantian, deosebind ştiinţe generalizatoare şi ştiinţe individualizate.

7.5. E. Cassirer

Linia neokantiană a fost continuată între cele două războaie mondiale

de E. Cassirer. El încearcă să fundamenteze o metodologie care să permită
analiza ştiinţifică a fenomenelor sociale. El afirmă că atât faptele fizice, cât şi
faptele sociale nu există prin ele însele, nu au deci o existenţă obiectivă,
independentă de conştiinţa noastră. Aceste fapte depind de o construcţie
teoretică determinată. Acestea ar fi trăsături comune tuturor faptelor, naturale
sau sociale. In acelaşi timp, între faptele naturale şi faptele sociale există
deosebiri importante. In timp ce faptele naturale sunt cele create de observaţie şi
experiment, faptele sociale au un caracter ideal, reprezintă rezultatul unui proces
de reconstrucţie ideală. Cassirer pune în discuţie o chestiune importantă a
epistemologiei, problema activităţii conştiente dar, exagerând momentul
reconstrucţiei ideale a faptelor, afirmă că ele sunt de natură ideală. Primul pas în
cunoaşterea faptelor sociale îl reprezintă, deci, nu observaţia empirică, riguroasă
ci reconstrucţia ideală. Si Cassirer deosebeşte ştiinţele naturii de ştiinţele sociale
dar după obiectul cercetării nu după metodă, ca Rickert.
Dacă pentru ştiinţele naturii obiectul cercetării îl reprezintă lumea
obiectelor fizice, pentru istorie, sociologie, obiect al cercetării este lumea
simbolică. Toate faptele sociale, în ultimă instanţă, se reduc la un ansamblu de
simboluri, iar sarcina cercetătorului este de a învăţa să citească aceste simboluri,
spune Cassirer.
 Metodele ştiinţifice pentru ştiinţele sociale au în principal funcţia
precizării izvoarelor de informaţii. Pentru cunoaşterea propriu-zisă este necesară
înţelegerea, depistarea sensului.
Şi Cassirer consideră că noţiunea de ,,Verstehende’’ dezvoltată de
Dilthey este aceea care trebuie să faciliteze, să asigure înţelegerea fenomenelor
istorice.
Istoria societăţii omeneşti, în esenţa ei, nu este o istorie economică
sau istoria culturii materiale ci este, în primul rând, istoria spiritului uman.
Istoria fenomenului cultural, faptele culturale, spirituale reprezintă obiect al
cercetării. Fenomenele culturale sunt în permanentă schimbare, sunt în
permanenţă susceptibile de a-şi pierde esenţa lor; deci, sunt în pericol de a-şi
pierde valoarea. De aceea, în activitatea sa, cercetătorul trebuie să asigure
menţinerea, păstrarea acestor fenomene culturale, păstrarea valorilor acestor
fenomene. Obiectului istoriei îi este proprie o existenţă reală numai în măsura în
care cercetătorii, oamenii ţin minte aceste obiecte şi fenomene. Vedem, în
esenţă, cum Cassirer încearcă să evidenţieze particularităţile specifice
cunoaşterii faptului cultural; încercarea de a pune existenţa faptului istoric,
cultural, social, în dependenţă de capacitatea de reamintire a subiectului
deschide, însă, calea subiectivismului în epistemologie.

TEST GRILA 7

1.Metoda fenomenologică critică:

a)pozitivismul
b)neopozitivismul
 c)pozitivismul naturalist
2.Pentru Dilthey istoria operează cu:
a)fapte generale
b)fapte individuale
c)fapte raţionale
3.E. Cassirer deosebeşte ştiinţele naturii de ştiinţele sociale după:
a)metodă
b)obiectul cercetării
c)scopul cercetării

CURS NR.VIII
Direcţii principale în sociologia germană

Se disting în sociologia germană două mari direcţii, două orientări

teoretico-metodologice.
1.Sociologia formală sau relaţionistă, preocupată în special de analiza
relaţiilor sociale fundamentale (studiul formelor, grupurilor sociale, structurii
societăţii).
2.Sociologia comprehensivă sau sociologia istoristă preocupată de studiul
legilor sociale, de evidenţierea proceselor de diferenţiere, evoluţie, mişcare a
societăţii.
Regăsim în cadrul acestor mari direcţii problematica iniţiată de Auguste
Comte şi anume: problematica staticii sociale şi problematica dinamicii sociale.
 Prima direcţie, axată pe studiul staticii sociale, este reprezentată, printre
alţii, de Simmel şi Vierkandt, preocupaţi de cercetarea specifică a interacţiunii
umane, interacţiune considerată socială prin excelenţă.
A doua direcţie este preocupată de studiul acelor forme ale culturii umane
în care, în esenţă, se întruchipează legile; deci, reprezentanţii acestei orientări
sunt preocupaţi de studiul formelor sociale obiective. Pentru a înţelege mai bine,
exemplificăm cu noţiunea de clasă socială.

8.1.Sociologia formală sau relaţionistă. G. Simmel; Von Wiese;

F.Tonnies; Vierkandt; Spann

Pentru prima direcţie, clasa socială este concepută ca o unitate de indivizi

ale căror condiţii de existenţă sunt similare, adică, indivizii au aceleaşi venituri,
aceleaşi condiţii de muncă, aceleaşi condiţii de viaţă etc. Pentru înţelegerea
istoristă, comprehensivă, clasa socială ia forma unei entităţi metafizice, situată
la un anumit punct al istoriei (metafizica este opusă dialecticii).
Prima direcţie – orientarea sistemică, preocupată de studiul
comunităţilor şi rolul individului în cadrul acestor colectivităţi.
Georg Simmel – adversar al teoriilor organiciste şi atomiste în sociologie,
este fondatorul sociologiei relaţioniste formale. Ideea centrală a lui Simmel
constă în împărţirea sociologului (faptului social) în formă şi conţinut. ,,Forma’’
reprezintă totalitatea interacţiunilor dintre indivizi rezultate din relaţiile lor
reciproce, interacţiuni care capătă configuraţia unor tipuri variate şi
specifice. ,,Conţinutul’’ se referă la elementele concrete ale vieţii sociale,
totalitatea culturii materiale şi spirituale a activităţilor sociale: concepţii şi
norme de conduită, activităţile indivizilor şi grupurilor sociale desfăşurate în
vederea realizării intereselor, dorinţelor, scopurilor, înclinaţiilor şi stărilor de
spirit. Distincţia dintre conţinut (obiectul ştiinţelor sociale particulare) şi formă
(obiectul sociologiei îl constituie formele de societalizare) este, în concepţia lui
Simmel, esenţială pentru constituirea sociologiei ca ştiinţă distinctă şi
autonomă. Sociologia ar fi ştiinţa sistemelor şi subsistemelor formale în
autonomia acestora faţă de elementele, conţinuturile reale (concrete) şi actuale
(istorice).
Dar forma şi conţinutul oricărei situaţii sociale sunt concepute de Simmel
ca formând o unitate. Conţinutul determină formele care sunt cauzate de
condiţiile faptice ale vieţii sociale. Forma apare ca o definire conceptuală a unei
situaţii sociale sau a unui eveniment social. Evidenţiind aspectul relaţional,
structural şi funcţional al formelor sociale (conceptele de ,,relaţie’’ şi ,,funcţie’’
au şi rolul de principii explicative) Simmel este preocupat de elaborarea unei
sociologii autonome a formelor de asociere umană. Din acest punct de vedere
Simmel poate fi situat alături de Durkheim, preocupat de asemenea de
elaborarea teoriilor, grupurilor, formelor sociale, ca asocieri specific umane.
Formele sociale sunt diferite deoarece grupurile sociale au scopuri diferite,
pasiuni diferite. Formele sociale, arată Simmel, nu reprezintă altceva decât
rezultatul unei interacţiuni reciproce care se stabileşte între indivizi, interacţiuni
ale unor determinate psihologice. Sociologia studiază aceste forme, structuri
sociale care iau naştere în procesul acţiunii reciproce dintre indivizi, acţiuni
reciproce care au la bază legi ale reacţiei specific umane. Sociologia se ocupă
numai de aspectul formal al acestor relaţii şi nu se interesează de conţinutul
propriu-zis al actelor psihice.
Formele sociale sunt, în esenţa lor, supraistorice. Asemenea
forme ,,universale’’ sunt: conflictul, imitaţia, cooperaţia, diviziunea muncii,
subordonarea şi comunităţile, colectivităţile asociaţiile, grupurile, relaţiile. In
opoziţie faţă de conţinutul unei acţiuni (motivaţiile care determină acţiunea
umană), Simmel numeşte forme sociale produsul acţiunilor reciproce. In analiza
lui Simmel, un exemplu tipic de formă socială este moda care se hrăneşte dintr-
o tendinţă cunoscută de unificare a relaţiilor umane, tendinţă pe care Simmel o
numeşte tragedia culturală a modernităţii. Este cazul banilor. Instrumente de
schimb, banii facilitează mult, la începutul secolului, dezvoltarea economică a
societăţilor moderne. Din nefericire, constată Simmel, banii închid totodată
indivizii înăuntrul unor relaţii sociale mai sărace întrucât sunt supuse din ce în
ce mai mult calculului şi strategiilor.
Incercarea de a detaşa trăsături comune proprii formelor sociale are o
importanţă deosebită în metodologia contemporană, facilitând procesul de
formalizare şi codificare a informaţiilor. Dar conceperea structurilor sociale în
forma lor statică ne conduce la o teorie sociologică abstractă care nu surprinde
dinamica vieţii sociale.
Von Wiese – continuator al ideilor dezvoltate de Simmel. Wiese renunţă
la distincţia pe care o făcuse Simmel între formă şi conţinut. El înlocuieşte
noţiunea de acţiune reciprocă din cadrul sistemului lui Simmel cu noţiunea de
relaţie reciprocă. Subliniind că relaţiile dintre doi indivizi nu sunt totdeauna
absolut reciproce, el arată că aceste relaţii influente nu sunt reciproce,
echivalente întrucât influenţa unui individ asupra celuilalt poate fi mai mare sau
mai mică.
Pentru Von Wiese orice proces social (P) este rezultanta componentelor
individuale (H) într-o situaţie dată (S). Analiza sociologică poate fi astfel
rezumată într-o scurtă formulă: (P) = (H) x (S). Sau prin descompunerea
fiecărui termen din dreapta: (P) = (I x E) x (U x H 1), unde I reprezintă tendinţele
ereditare care guvernează în parte atitudinea unui individ, E – experienţele
trecute ale aceluiaşi individ, U – mediul natural şi, în sfârşit, H 1 – atitudinea
celorlalţi indivizi.
Wiese defineşte obiectul sociologiei nu numai în raport cu ştiinţele naturii
dar şi în raport cu ştiinţele sociale. Dacă ştiinţele particulare se ocupă de
formarea unor fenomene sociale particulare – dreptul de fenomene juridice,
ştiinţele economice de fenomenul economic – sociologia încearcă să înţeleagă
relaţiile structurilor sociale fundamentale care permit creaţia istorică.
 Principiile sociologice au fost dezvoltate în lucrarea ,,Sociologie
generală’’. Izvorul sociologiei, subliniază Von Wiese, este realitatea socială
care reprezintă un intermediar între viaţa spirituală şi viaţa fizică, biologică.
In studierea grupurilor sociale, metodologia dezvoltată de Von Wiese
preconizează folosirea simultană a două metode: o metodă care porneşte de la
tot, deci de la structura socială concepută ca totalitate şi o metodă care
preconizează studiul fenomenelor sociale, pornind de la elementele constitutive
ale acestui tot. El subliniază primordialitatea metodei care pleacă de la studiul
elementelor, indivizilor care constituie grupul social, deoarece indivizii sunt cei
care reprezintă realitatea primară, observabilă. Dar Von Wiese este conştient de
faptul că reducând metodologia la observarea elementelor sau indivizilor,
procesele sociale nu pot fi înţelese sub aspectul lor de procese totale. De aceea,
este necesară şi cealaltă metodă, care porneşte de la tot şi care este sinonimă cu
înţelegerea, cu comprehensiunea acestui tot. Wiese este superior lui Simmel
prin încercarea de analiză unitară a realităţii sociale concepută ca tot.
El este preocupat în mod deosebit de elaborarea unor concepte riguroase
care să permită analiza sociologică. Consideră ca fundamentale înţelegerii
structurii sociale şi indispensabile analizei sociologice, următoarele patru
concepte: 1.proces social; 2.distanţă socială; 3.spaţiu social; 4.formaţiune
socială. Aceste concepte sunt prezentate în forme diferite în cadrul metodologiei
contemporane.
Conceptul de proces social defineşte anumite relaţii dintre indivizi, relaţii
în care sesizăm o anumită desfăşurare procesuală. Ex.: doi indivizi se salută.
Conceptul de distanţă socială pune în evidenţă aproprierea sau
depărtarea care există între indivizi pe scară socială, apropierea condiţionată de
statutul economic, de sistemul de valori, de viaţă spirituală, norme. Distanţa
socială se exprimă în procesele de asociere şi disociere.
Conceptul de spaţiu social se referă la formele spaţiale caracteristice
diferitelor grupuri sociale. Toate procesele sociale se desfăşoară într-un spaţiu
social determinat, spaţiul nefiind altceva decât locul unde are loc desfăşurarea
procesului social.
Conceptul de formaţiune socială. Ca rezultat al proceselor sociale, ca
rezultat al relaţiilor de apropiere şi depărtare se creează formaţiuni sociale, se
formează raporturi reale, relativ stabile între indivizii organizaţi în grupuri sau
comunităţi sociale (formaţiuni). Raporturile din cadrul formaţiunilor sociale
sunt de două tipuri: raporturi de socializare, care au la bază fenomenul de
apropiere dintre indivizi şi raporturi de servitute, de ierarhie, de opoziţie, care
au la bază fenomenul de îndepărtare, de respingere. Formaţiunile sociale se
deosebesc şi după gradul de complexitate; există formaţiuni sociale simple şi
efemere (grupul şcolar) şi formaţiuni sociale mai complexe, mai stabile (grup
familial).
Sociologia trebuie să se preocupe de cunoaşterea formaţiunilor sociale, de
cunoaşterea unităţilor sociale, cunoaştere care în esenţă rezidă în evidenţierea
sau cunoaşterea dorinţelor oamenilor, în sesizarea obstacolelor care stau în faţa
acţiunii acestora.
Ferdinand Tonnies (1855-1936) – a continuat unele dintre ideile lui
Simmel şi mai ales ale lui Van Wiese. Opera sa principală este
intitulată ,,Comunitate şi societate’’ (1887).
Sociologia lui Tonnies este remarcabilă şi fecundă nu numai pe planul
teoriei şi metodologiei dar şi pe cel al cercetărilor empirice care au cuprins o
arie largă de probleme: studiul situaţiei socio-economice a docherilor şi
marinarilor, cercetarea relaţiilor dintre fenomenele morale şi condiţiile socio-
economice, cercetarea criminalităţii şi a sinuciderii în landul Schleswig-
Hollstein, un studiu asupra schimbărilor ciclice a ratei căsătoriilor şi a raportului
dintre naşterile bărbaţilor şi femeilor în corelaţie cu situaţia socio-economică.
Pornind de la legătura dintre teoria sociologică şi cercetarea empirică,
Tonnies deosebeşte trei discipline sociologice ale căror statut epistemologic şi
metodologic este distinct: sociologia pură sau teoretică, sociologia aplicată şi
sociologia empirică (sociografia). Deşi distincte, aceste discipline constituie
corpul comun al ştiinţei sociologiei.
Noţiunile fundamentale ale sociologiei lui Tonnies sunt noţiunile de
comunitate şi societate. Punând în opoziţie noţiunea de comunitate şi cea de
societate el preia un punct de vedere psihologic asupra voinţei, baza oricărei
situaţii sociale. Tonnies opune:
-voinţa organică care are ca manifestări: plăcerea, obişnuinţa şi memoria;
-voinţa chibzuită, o acţiune raţională al cărei scop este căutarea fericirii
prin mijlocirea vanităţii, egoismului şi a dominării.
Pornind de la această dualitate Tonnies încearcă să stabilească raportul
dintre comunitate şi societate. El susţine că, dacă comunitatea care se bazează
pe sentiment, pe solidaritatea umană asigură coeziune structurilor sociale,
societatea pune în permanenţă în pericol existenţa comunităţilor, coeziunea şi
solidaritatea socială.
In societate oamenii sunt despărţiţi printr-un schimb sporit de lucruri,
printr-o dezvoltare a practicilor contractuale.,, Societatea este starea în care
orice om este negustor’’, citează Tonnies pe Adam Smith. Această evoluţie
duce la socialism, sistem care va distruge definitiv legăturile comunitare dintre
oameni.
Noţiunile de comunitate şi de societate dezvoltate de către Tonnies au
exercitat o influenţă mare asupra teoriilor sociologice ulterioare. Comunitatea,
în esenţă, este sinonimă cu grupul social (familia este un asemenea exemplu de
comunitate). Teoria grupurilor sociale existentă astăzi în sociologie, teorie în
cadrul căreia voinţa umană ocupă un loc central, îşi are izvorul în principiile
elaborate şi dezvoltate de Tonnies.
Privind disputa raportului care există între natură şi societate şi anume,
trebuie să realizăm o societate ,,artificială’’, complet ruptă de natură sau trebuie
să ne întoarcem la natură, la comunitatea primitivă?, Tonnies afirmă că,
comunitatea este apropiată de natură şi guvernată de solidaritate. Din acest
punct de vedere, noţiunea de societate se deosebeşte principial de comunitate
întrucât nu solidaritatea, nu apropierea de natură caracterizează funcţionarea ei,
ci activitatea economică, care are la bază individualismul, interesele particulare.
Dezvoltând o teorie sociologică a sistemului social, Tonnies depăşeşte
punctul de vedere al filozofiilor sociale, teoriilor speculative. Semnificative în
acest sens sunt consideraţiile asupra teoriei generale a statului ca parte a
sociologiei. Teoria generală a statului, apreciază Tonnies, este parte şi obiect a
analizei sociologice în măsura în care se ocupă cu SEIN (a fi) şi nu cu SALLEN
(a trebui), adică cu statul real şi nu cu modele ideale, ipotetice şi utopice ale
statului.
Vierkandt, influenţat de Simmel şi Tonnies, a contribuit la constituirea
sociologiei ca ştiinţă autonomă. El încearcă să realizeze o sinteză a celor două
orientări din sociologia germană: cea formalistă şi cea comprehensivă. Dacă,
într-o primă etapă a evoluţiei sale, Vierkandt apreciază că problematica istoriei
culturii reprezintă domeniul legitim al sociologiei (vezi ,,Permanenţe în
transformările culturale’’), ulterior, în lucrarea fundamentală ,,Studiul societăţii,
probleme de bază ale sociologiei filozofice’’, defineşte sociologia ca ştiinţa care
studiază formele şi forţele fundamentale şi primare ale societăţii, sociologia
pură trebuind să fie abstractă. Preocupat, în fapt, de funcţionalitatea faptelor
sociale, Vierkandt consideră conceptul lui Simmel de relaţii sociale ca
fundamental pentru sociologie întrucât relaţiile dintre indivizi, membri ai
grupurilor sociale, relaţiile interioare, aspectele, forţele ultime, stabile,
constituie procesul primordial al oricărei societăţi.
Sociologia, în concepţia lui Vierkandt, este teoria interacţiunii, relaţiilor,
legăturilor din cadrul grupului, dar şi o teorie a produselor interacţiunii
relaţiilor.
El arată că este o utopie să concepi omul ca proces exclusiv al naturii;
omul este creaţia societăţii, este modelat de societate. Desigur, aceasta nu
înseamnă că nu există şi o natură umană constantă. Fără să depăşească integral
naturalismul, Vierkandt încearcă totuşi să abordeze mai nuanţat această
constanţă a naturii umane. El arată că ar fi mult prea simplist să reduci
raporturile simpliste din societate la frică sau interes. Instinctul de supunere la
om este mult mai complex, nu frica ci valorile autentice, proprii unor
personalităţi, sunt cele care-i determină conduita. Referindu-se şi el la relaţiile
dintre profesor şi elevi susţine că, dacă supunerea elevilor faţă de profesor s-ar
datora exclusiv fricii sau interesului, elevii s-ar supune profesorului pentru că
trebuie să capete cunoştinţe sau, pur şi simplu, pentru că le este frică. In
realitate, este vorba de imitaţia unui model care pentru elev îl reprezintă
profesorul. Această imitaţie nu se realizează din interes, din frică, ci este vorba
de autoritate bazată pe valoare, respect. Legături interne de acest gen sunt
caracteristice tuturor comunităţilor. Pe baza lor trebuie asigurată integrarea
indivizilor în structurile sociale reale. Pentru a se realiza integrarea indivizilor în
comunităţi este necesar să se stabilească acorduri directe şi indirecte între
indivizi: acordurile directe se stabilesc pe seama sentimentelor, iar cele indirecte
pe baza actului de reflecţie.
In cadrul metodelor de cunoaştere utilizate în sociologie, Vierkandt
evidenţiază câteva funcţii mai importante ale fenomenologiei în cunoaşterea
faptelor sociale.
In primul rând, prin intermediul fenomenologiei, sociologul încearcă să
declanşeze tipurile sociale, intuiţia ocupând locul central.
In al doilea rând, metoda fenomenologică trebuie să faciliteze procesul de
evidenţiere directă a unor sentimente fundamentale, caracteristice societăţii
umane.
In al treilea rând, metoda fenomenologică trebuie să permită să vedem
dacă îndărătul unor exteriorizări comportamentale similare nu stau semnificaţii
diferite ale acţiunilor oamenilor.
In fine, metoda fenomenologică permite cuprinderea ansamblurilor
sociale dintr-o singură privire, fără a se proceda la o analiză a elementelor.
 Apreciindu-se valoarea metodei fenomenologice pentru analiza
sociologică, s-a reproşat că se preocupă exclusiv cu dezvăluirea stărilor de
spirit, a sentimentelor şi trăirilor interioare care ar duce la o psihologie
descriptivă, care are puţină legătură cu analiza sociologică.
Alt sociolog german din cadrul orientării teoretice sistematice a fost
Spann. Spann distinge cele două elemente principale, constitutive ale realităţii
sociale: individul pe de o parte, comunitatea pe de altă parte. Dar comunitatea,
deşi ocupă locul central în cadrul unei teorii sociologice, nu poate fi contrapusă
individului. Pe de altă parte, nu se poate constitui o teorie sociologică numai pe
baza individului, deoarece el există în şi prin comunitatea socială specifică.
Deci sociologia are ca obiect, în principal studiul unor raporturi, relaţii sociale
tipice, dintre indivizi în cadrul comunităţilor, raporturi care apar ca esenţiale în
constituirea ordinii sociale, de exemplu, relaţiile de amiciţie.
Societatea, în concepţia lui Spann, se reduce, în principal, la viaţa
spirituală iar faptul primordial în societate îl constituie comunitatea.
Comunităţile fundamentale sunt comunităţile de limbaj şi cunoaştere care
cuprind şi fundamentează pe toate celelalte comunităţi.
Diversele comunităţi sociale se organizează după o ordine valorică.
Spann concepe societatea şi organizarea ierarhică a societăţii sub forma unei
piramide. La baza piramidei stau un număr mare de indivizi, de grupuri, de
comunităţi cărora le corespund valori de natură inferioară. In vârful piramidei se
află un număr de indivizi mai redus, purtători ai unor valori superioare, creaţii
propriu-zise. Dedesubtul acestei piramide se află de asemenea un număr redus
de indivizi, purtători ai unor valori negative, care se află, într-un fel, în afara
societăţii, cu rol distructiv în viaţa socială.
Dar sociologia nu se poate opri la descrierea structurii ierarhice a vieţii
sociale, ea are nevoie de organe de socializare, în primul rând, de putere
autentică care să asigure funcţionarea normală a societăţii.
 Concepţia sociologică universalistă este cea care indică principiile care
trebuie să stea la baza acestei puteri. Aceste principii trebuie să se bazeze pe un
sistem de valori şi nu pe forţă. Altfel spus, ierarhia socială trebuie să se
fundamenteze pe o ierarhie valorică.
In concluzie, la această primă direcţie din cadrul sociologiei germane –
orientarea sistematică preocupată în special de studiul structurii sociale – se
poate preciza:
-Toţi sociologii sunt preocupaţi de cercetarea relaţiilor sociale considerate
ca fiind fundamentale pentru funcţionarea normală a societăţii.
-In al doilea rând, aceşti sociologi încearcă să arate că relaţiile sociale
sunt universal reglementate, existând anumite reguli, anumite norme care
asigură funcţionarea organismului social, integrarea individului.
-In al treilea rând, aceşti sociologi încearcă să demonstreze supremaţia
relaţiilor comunitare asupra tuturor celorlalte tipuri de relaţii sociale.
In al patrulea rând, sociologii analizaţi sunt preocupaţi de studiul
individului, al conştiinţei, atitudinii, conduitei acestuia.
Şi, în fine, sunt preocupaţi de detaşarea unor formaţii sociale obiective, a
unor structuri sociale obiective, structuri sau formaţii în cadrul cărora indivizii
nu sunt decât prestatori ai unor schimbări sociale profunde.
Cu toate elementele formalist-idealiste, multe dintre teoriile acestor
sociologi au merite în fundamentarea ştiinţifică a unei teorii despre societate.
Astfel, sociologii germani au atras atenţia asupra complexităţii vieţii sociale, a
vieţii spirituale a individului şi colectivităţilor sociale, au denunţat încercările
mecaniciste şi naturaliste care, în fapt, conduceau la o abordare empirică,
superficială a realităţii sociale.
Un alt element pozitiv se referă la importanţa acordată acţiunii,
activităţilor umane, diversităţii relaţiilor dintre persoane, punerii în evidenţă a
unor tipuri de raporturi sociale opuse, adesea antagonice.
 Deosebirea dintre cele două direcţii ale sociologiei germane nu constă în
faptul că sociologii germani ar fi dezvoltat teorii opuse. Distincţia constă în
faptul că într-un caz (sociologia sistematică), locul preponderent îl ocupă
abordarea structurală a societăţii, iar în alt caz (teoriile sociologice istoriste),
locul principal îl ocupă abordarea istoristă a fenomenelor sociale. Unii sociologi
au ţinut chiar să evidenţieze în mod expres necesitatea abordării simultane,
structurale şi istoriste, a proceselor sociale. Este vorba de Tonnies care, înaintea
lui Max Weber, aparţine celor două orientări amintite.

8.2.Sociologia comprehensivă sau sociologia istoristă. Oppenheimer; A.

Weber; K. Manheim; M. Scheller

Dintre sociologii de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului

XX care au acordat o importanţă preponderentă metodei istoriste de cercetare a
fenomenelor sociale amintim pe: Oppenheimer, A. Weber, K. Manheim şi M
Scheller.
Oppenheimer este preocupat de descoperirea unor trăsături generale ale
dezvoltării sociale, de depistarea unor direcţii fundamentale ale evoluţiei istoriei
omenirii. Este o concepţie apropiată de vechile sisteme de filozofie a istoriei.
A. Weber încearcă să distingă diversele sfere, compartimente ale lumii
istorice şi supune unei analize minuţioase sfera vieţii culturale. Concepţia sa se
află la baza sociologiei culturii.
Manheim încearcă să evidenţieze legătura care există între ideile,
concepţiile, diversele ideologii şi mediul social, clasele sociale, concepând
ideologia ca expresie spirituală a intereselor, a claselor sociale. Manheim, ca şi
M. Scheller au adus contribuţii substanţiale la dezvoltarea sociologiei
cunoaşterii.
 TEST GRILA 8

1.In viziunea lui Simmel formele sociale sunt:

a)istorice
b)supraistorice
c)exterioare individului
2.Distanţa socială, în viziunea lui Von Wiese se exprimă în:
a)procese de asociere
b)procese de disociere
c)procese de asociere şi disociere
3.Noţiunile fundamentale ale sociologiei lui Tonnies sunt:
a)noţiunile de comunitate şi clase
b)noţiunile de societate şi grup
c)noţiunile de comunitate şi societate
 Bibliografie selectivă

1. Achim Mihu Antropologie culturală, Editura Managerul, Cluj-

Napoca,2002
2. Andrei Petre Sociologia generală, Editura Polirom, Iaşi, 1997
3. Aron Raymond Les etapes de la pensee sociologiques, Edition
Galimord, 1967
4. Bădescu Ilie Istoria sociologiei, Editura Eminescu, Bucureşti, 1996
5. Boudon Raymond Tratat de sociologie, Editura Humanitas, Bucureşti,
1997
6. Dahrendorf Ralph Conflictul social modern, Editura Humanitas,
Bucureşti 1966
7. Durkheim Emile Regulile metodei sociologice, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1982
8. Herseni Traian Sociologie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1982
9. Husserl Edmund Meditaţii carteziene, Editura Humanitas, Bucureşti,
1994
10. Iluţ Petru Abordarea calitativă a socioumanului, Editura
Polirom, Iaşi, 1997
11. Iordăchel Ion Curs de teorii sociologice contemporane,
Universitatea Bucureşti, 1970
12. Lallement Michel Istoria ideilor sociologice, Editura Antet, Bucureşti,
1997
13. Lyotard Jean Francois Fenomenologie, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997
14. Simmel George Cultura filozofică, Editura Humanitas, Bucureşti,
1998
15. Rotariu Traian, Iluţ Sociologie, Editura Mesagerul, Cluj-Napoca, 1996
 Petru
16. Weber Max Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1993
17. Weber Max Politica, o vocaţie şi o profesie, Editura Anima,
Bucureşti, 1992