UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU

Facultatea de Psihologie

SOCIOLOGIE
Curs pentru învăţământ la distanţă

Lect.univ.dr. Oana Gheorghiu

 INTRODUCERE

1.Coordonatorul cursului este lect.univ.dr. Oana Gheorghiu, titular la Facultatea de

Psihologie a Universităţii Titu Maiorescu.

2.Tutorii : lect.univ.dr. Oana Gheorghiu, asist.univ.Oana Olteanu.

CURSUL
1.Introducere

 110 este un curs de un semestru şi este cotat cu 4 credite.

2.Prescriere

 Cursul constă în prezentarea conceptelor de bază, teoriior şi a problematicii

sociologiei.

3.Conţinut

 În acest curs vor fi studiate obiectul şi metodele sociologiei ştiinţifice, legile şi

explicaţiile în sociologie, curente întemeieatoare şi contemporane în sociologie,
natura şi organizarea socială, influenţa scietăţii asupra individiului, locul
individului în societate, instituţiile care cad – în analiză - sub incidenţa
sociologiei, procesele sociale.

4.Obiectivele cursului

 Cursul de sociologie – aşa cum arată şi numele – are rosturi de iniţiere în

terminologia şi problematica sociologiei ca ştiinţă, în interpretarea conceptelor de
bază ale sociologiei ştiinţifice, prin prezentarea unor idei problematizatoare, a
unor curente, teorii, sisteme, metode.

 Cerinţe :
1.aplicarea unor cunoştinţe generale problematicii dezbătute în curs şi specifice,
dobândite şi prin parcurgerea simultană a altor discipline (cum sunt Bazele
psihologiei sociale, Introducre în filosofia minţii) ;
2.demonstrarea unor abilităţi de analiză, sinteză şi evaluare critică a informaţiei prin
diferite modalităţi de evaluare ;

5.Organizarea cursului

Cursulde fundamentele sociologie – învăţământ la distanţă – este structurat astfel :

2
CUPRINS

1. APARIŢIA SOCIOLOGIEI CA ŞTIINŢĂ 5

1.1. Întemeietorii sociologiei
1.2. Contextul apariţiei sociologiei ca ştiinţă
1.3. Premise social-structurale

2.PROBLEMATICA SOCIOLOGIEI. LOCUL

SOCIOLOGIEI ÎN ANSAMBLUL ŞTIINŢELOR
SOCIO-UMANE 11
2.1. Problematica sociologiei
2.2. Sociologia comună şi sociologia ştiinţifică
2.3. Sociologia şi sistemul ştiinţelor

3.METODA DE CERCETARE SOCIOLOGICĂ 24

4.CULTURA 35
4.1. Ce este cultura?
4.2. Componentele culturii
4.3. Cultură ,,reală” şi ,,ideală”. Cultură şi libertate
4.4. Diversitatea culturală. Relativism şi etnocentrism cultural
4.5. Ipoteza decalajului cultural
4.6. Coordonate esenţiale ale spiritualităţii româneşti

5.SOCIALIZAREA 47
5.1. Socialitate, soaciabilitate, socializare
5.2. Natură versus educaţie. Educaţie versus natură
5.3. Perspective teoretice
5.4. Tipuri de socializare
5.5. Agenţii socializării
5.6. Persuasiunea coercitivă – formă specifică de resocializare
involuntară

6.STATUT ŞI ROL – ELEMENTE ALE

STRUCTURII SOCIALE. TIPURI DE SOCIETĂŢI 60
6.1. Structura socială
6.2. Teorii despre tipurile de societate

7.GRUPURILE SOCIALE ŞI ORGANIZAŢIILE.

ORGANIZAŢIILE FORMALE ŞI BIROCRAŢIA 72
7.1. Ce este grupul social. Tipuri de grupuri
7.2. Cum se formează grupurile. Normele şi structura de grup
7.3. Procesele grupului
7.4. Conducerea şi luarea deciziei în grup
7.5. Conceptul sociologic de organizaţie. Natura orhanizaţiei
7.6. Teorii despre birocraţie

3
 7.7. Sunt organizaţiile nişte universuri rigide
7.8. Concluzii privind avantajele şi dezavantajele birocraţiei
7.8.1. Avantajele birocraţiei
7.8.2. Dezavantajele birocraţiei
7.9. Ce înseamnă eficienţa într-un sistem/organizaţie?
7.10. Trecerea de la ierarhii la reţele

8.CONTROLUL SOCIAL ŞI DEVIANŢA 96

8.1. Ce este controlul social, forme şi stiluri de manifestare
8.2. Criterii de definire a fenomenului devianţei
8.3. Diferite teorii despre devianţă
8.4. Teorii sociologice ale devianţei
8.5. Statistica criminalistică

9.STRATIFICARE ŞI MOBILITATE SOCIALĂ 109

9.1. Delimitări conceptuale
9.2. Casta şi clasa – forme ale stratificării
9.3. Teorii despre stratificare
9.4. Menţinerea sistemului stratificării
9.5. Mobilitatea socială
9.5.1. Delimitări conceptuale
9.5.2. Tipuri de cercetări sociologice în domeniul mobilităţii sociale
9.5.2.1.Pitirim Sorokin şi paradigma mobilităţii sociale
9.5.2.2.Selecţia socială negativă în sociologia românească
9.5.3.Sistemul stratificării sociale în România în timpul regimului comunist

10.FAMILIA 124
10.1. Rudenia, familia, căsătoria
10.2. O viziune multiculturală asupra familiei
10.2.1. Reguli de constituire a cuplurilor familiale şi practici de alegere a
partenerului
10.2.2. Tipuri de căsătorie
10.2.3. Modele de descendenţă, de reşedinţă şi autoritate în familie
10.3. Funcţiile familiei
10.4. Familia contemporană
10.5. Viitorul familiei. Forme alternative de căsătorie

11.POLITICA ŞI STATUL. CULTURA

POLITICĂ ŞI SOCIALIZAREA POLITICĂ 133
11.1. Autoritarism, autoritate, putere
11.2. Tipuri de regimuri politice : democraţie, autoritarism, totalitarism
11.3. Cultură politică şi cultură civică
11.4. Rolul socializării politice în formarea culturii politice
11.4.1. Ce este socializarea politică?
11.4.2. Agenţii socializării politice

4
 1.APARITIA SOCIOLOGIEI CA STIINTA

1.1. Întemeietorii sociologiei.

Sociologia ca ştiinţă a apărut relativ târziu : în deceniile 3-4 ale secolului XIX.
Cu mult înainte de această dată, însă, numeroşi gânditori au fost preocupaţi de
studierea proceselor şi a instituţiilor sociale, a elementelor constitutive ale vieţii
sociale. Din gândirea filosofilor, a economiştilor, a istoricilor s-au desprins în
decursul veacurilor fragmente care încet, încet au alcătuit o matcă comună,
constituind în cele din urmă o ştiinţă socială de sine stătătoare, cu obiect, metode şi
rezultate proprii.

 Mulţi gânditori apreciază că Aristotel (384 î. Hr.), cu celebra sa formulă “zoon

politikon”, poate fi considerat ca fondator sau măcar precursor al sociologiei. Un
dialog imaginar între Platon şi Aristotel ar putea rezuma opoziţia dintre
preocuparea pozitivistă a sociologiei şi preocuparea normativă a filosofiei.
Plecând de la un anumit număr de idei a priori despre valorile şi idealurile
omului, Platon “ a construit” o cetate, care trebuia să permită oamenilor să
realizeze acest ideal. Aristotel, urmând o metodă exact opusă, studiază cu
minuţiozitate constituirea diferitelor cetăţi ale lumii elene şi le face o tipologie,
încercând să înţeleagă adevăratul lor spirit. El porneşte,deci, de la descrierea
realităţii sistemelor politice pe care le analizează pentru a stabili concluziile. Ori,
ca principiu, acest demers este cel al sociologului contemporan.
 Mai târziu, în epoca medievală, marile spirite s-au plasat deliberat în perspectivă
platoniciană : Sf. Thomas “construia” cetatea lui Dumnezeu şi Th. Morus, cetatea
ideală (Utopia). Trebuie să aşteptăm până în secolul al XVIII-lea pentru a putea
constata reluarea perspectivei empirice şi pozitiviste a lui Aristotel. Mai multe
puncte de vedere, printre care şi cel al lui Raymond Aron, susţin că Montesquieu
este cel dintâi gânditor care creează o operă sociologică. În lucrarea sa,
Consideraţii asupra măreţiei şi decadenţei romanilor el încearcă, pentru început,
să înţeleagă cum o civilizaţie creşte, ajunge la apogeul său şi apoi intră în declin şi
moare ; problemă de istoria filosofiei, pe care el o pune, însă, în termeni de
sociologie istorică. În faimoasa lucrare Despre spiritul legilor (1748), el nu
încearcă să descrie regulile pe care societatea încearcă să le impună oamenilor, ci
să înţeleagă “spiritul” lor, relaţiile care există între ele, conduita oamenilor şi
structura societăţii, iar acestea sunt, prin definiţie, probleme sociologice.
Montesquieu încearcă să înţeleagă chiar şi diversitatea temperamentelor în funcţie
de climă, veche problemă aristotelică pe care geografii şi-au pus-o la sfârşitul
secolului XIX şi pe care sociologii şi psihologii şi-o pun la ora actuală, în termenii
de personalitate socială. 1
 Cel care a dat numele sociologiei şi care este unanim recunoscut ca părinte şi
fondator al sociologiei ca ştiinţă este Auguste Comte (1798-1857). El susţine că
există un fenomen social aşa cum există şi unul fizic numind “fizica socială”,
sociologie. În concepţia sa, “grupurile au o viaţă, o evoluţie şi o disoluţie”. Ele pot
fi privite din punct de vedere static : prin analiza structurii lor, a organelor care o

5
 compun. Descrierea lor va forma prima parte a studiului sociologic şi se va chema
“statică socială”. O a doua parte se va ocupa cu funcţiunile, cu activitatea socială,
cu evoluţia şi transformările succesive pe care le-au înregistrat colectivităţile de-a
lungul istoriei. Aceste capitole vor constitui ,,Dinamica socială” (Discours sur
l’esprit positif, 1844).
Auguste Comte se înscrie în marile spirite ale secolului al XIX- lea, care aveau
ambiţia de a cuprinde într-o privire trecutul, prezentul şi viitorul umanităţii şi
societăţii într-o viziune oarecum profetică, să facă o sinteză totală a omului. Pentru el,
sociologia este un fel de evanghelie pozitivă pe care el are misiunea de a o
propovădui.
Ştiinţele umaniste în general şi instituţiile, precizează fondatorul sociologiei,
sunt supuse legii celor trei stări, care le călăuzeşte de la etapa teologică la etapa
poztivă, trecând printr-o tranziţie metafizică.
Sociologul român Mihai Ralea evidenţiază inconvenientul sociologiei comtiene,
faptul că fenomenul social este gândit ca find acelaşi pretutindeni. ,,Societatea la care
se gândeşte Comte este umanitatea, una şi aceeaşi în toate părţile, un fel de grup
abstract matematic. Sforţările sociologiei de mai târiu vor fi să arate că există o
mulţime de tipuri de societăţi (…). Sociologia trebuie să le observe, să le studieze, să
le clasifice” 2.
 Charles Alexis de Tocqueville (1805-1859), numit de Henri Mendras al
treilea mare sociolog al secolului XIX, demonstrează o rigoare
metodologică cu adevărat modernă în studierea democraţiei americane şi
a Vechiului Regim francez. Timp de trei ani, el a studiat funcţionarea la
nivel local a societăţii americane şi a surprins ,,regularităţi” ce păreau a
fi spiritul profund al acelei societăţi. În concluzie, el a încercat câteva
presupoziţii verosimile cu privire la viitorul acestei societăţi. Gândin mai
apoi că acest viitor va fi mutatis mutandis cel al scietăţii occidentale, el a
avansat câteva ipoteze şi cu privire la acest fapt.
Gândirea sociologică ulterioară a apreciat că analizele profunde şi veritabile
realizate de Tocqueville constituie o adevărată capodoperă sociologică valabilă şi azi,
iar cartea sa Despre democraţie în America (1835-1840) rămâne o lucrare de referinţă
pentru înţelegerea societăţii americane. În lucrarea mai sus amintită, el încearcă să
demonstreze asemănările şi deosebirile dintre Franţa, Marea Britanie şi SUA în
privinţa modului de transformare a societăţilor democratice. Descrie tipul ideal al
omului democratic, dezvăluind influenţa egalităţii asupra ideilor şi sentimentelor sale.
În acelaşi timp, subliniază efectele ambigue ale individualismului şi indică pericolul
exagerării cultului individului.
Le Play, foarte apropiat de noi prin gustul său pentru cercetarea concretă a
realităţii cotidiene, a făcut ,,anchete de teren”, monografii ale familiilor de-a lungul
întregii lumi. Din nefericire, din descrierea minuţioasă a acestor numeroase familii, el
nu a realizat o teorie, ci numai o simplă confirmare a doctrinei sale social-catolice şi
conservatoare. El a conchis că familia originară, “matcă” (matriarhatul) era superioară
familiei patriarhale. Se remarcă la acest excelent observator al realităţii sciale
tentativa de a trece întotdeauna direct la o atitudine normativă, de a cataloga ceea ce
observă ca fiind bun sau rău.
În cazul lui Le Play, observarea faptelor a condus la consolidarea ideilor
preconcepute, a doctrinei observatorului. Ea ar fi trebuit, de fapt, să conducă la o
elaborare teoretică menită să permită înţelegerea faptelor şi, eventual, prevederea lor.

6
 Herbert Spencer (1820-1903) continuă şi dezvoltă opera sociologică a lui A.
Comte, cunoscând în timpul vieţii o celebritate deosebită. Lucrarea sa, Principii de
sociologie constituie primul efort de construcţie sistematică a unei teorii sociologice.
Dorind să înţeleagă mai bine societatea, el a comparat-o cu un organism biologic,
înscriindu-se astfel în viziunile organiciste şi funcţionaliste care, cu toate că par astăzi
naive, ele mai constituie încă una dintre tentaţiile de care sociologul modern trebuie să
se apere.
În opinia sa, putem asemăna societatea cu corpul unui animal uriaş, grupurile cu
organele corpului şi indivizii cu celulele. Criticii lui H. Spencer evidenţiază lipsa de
fundament ştiinţific a acestei comparaţii : în timp ce indivizii au individualitate, celule
nu au ; cu cât societatea este mai complexă, mai diferenţiată, cu atât indivizii au mai
multă autonomie, celulele, dimpotrivă, au autonomie cu cât organismul este mai
simplu .
Distanţându-se prin aceasta de A. Comte, H. Spencer a încercat să studieze
societăţile în mod comparativ utilizând bogate materiale furnizate de etnografie. De la
el au început cercetările moderne asupra societăţilor primitive (sălbatice), care erau
mai lesne de cercetat, cel puţin din două motive : a) erau mai simple, deci mai uşor
observabile şi b) evoluau mai încet decât societăţile civilizate. De la Spencer a devenit
evident că societăţile umane sunt foarte variate.
În altă ordine de idei, Spencer a aplicat ideea ,,supravieţuirii celor mai
puternici” la studiul schimbării societăţilor, susţinând că dacă guvernul nu ar
interveni, societatea s-ar debarasa de ,,neputincioşi” permiţându-le doar celor mai
buni să supravieţuiască şi să se reproducă.
Multe puncte de vedere susţină că cel mai mare sociolog al secolului XIX a fost
K. Marx (1818-1883). Analiza pe care el o face capitalismului englez al secolului XIX
este, fără îndoială, o analiză sociologică profundă şi pertinentă şi toate lumea
recunoaşte acest lucru. ,,Atunci însă când Marx pretinde că din această analiză poate
extrage legi generale aplicabile în Istorie, ce permit înţelegerea evoluţiei societăţilor
trecute şi prevederea viitorului oamenilor, atunci dezbaterea alunecă în desuetudine.
Marx nu a fost numai sociolog, numai om de ştiinţă ci şi profet : el a pretins aplicarea
teorei extrase dintr-o anchetă limitată la o ocietate particulară la evoluţia umanităţii în
ansamblul ei”3. Explicarea pe care el o dă istoriei este discutabilă iar previziunea
viitorului s-a dovedit a fi falsă.
K. Marx a fost preocupat de studierea structurilor şi a proceselor sociale
urmărind, ca şi Comte, realizarea unei societăţi mai bune, mai drepte, mai umane. El a
încercat să explice mişcările societăţii prin determinismul economic şi tehnologic,
susţinând că ,,legile” fundamentale ale istoriei ar putea fi găsite în structura
economică a scietăţii. În viziunea lui, societatea este divizată în două clase : cei care
posedă mijloacele de producţie, cu alte cuvine mijloacele de producere a bogăţiei
(bogaţii) şi cei care sunt lipsiţi de mijloacele de producţie, care nu posedă decât
propria lor forţă de muncă (săracii). Această diviziune duce în mod inevitabil la
,,conflictul de clasă”. Istoria, conchide Marx, este istoria luptei de clasă.
Marx nu conferă o conotaţie negativă conflictului, considerându-l mai degrabă
ca mijloc de progres atâta vreme cât el provoacă trecerea la o societate structural mai
bună comparativ cu cea anterioară. Tezele lui Marx au fundamentat teoria şcolii
sociologice a conflictului. Influenţa lui K. Marx în sociologie a fost puternică şi este
simţită şi astăzi.

7
  Emile Durkheim (1858-1917). Sub influenţa lui Comte şi Spencer,
sociologul francez E. Durkheim este preocupat de ceea ce ţine societatea
laolaltă, de ordinea socială. El a studiat funcţiile îndeplinite de
elementele constitutive ale societăţii în menţinerea coeziunii sociale,
concentrându-se asupra importanţei opiniilor şi valorilor, a “conştiinţei
colective” şi a ritualului colectiv. Problema integrării constituie un
concept cheie în opera lui Durkheim, ce traversează de la un capăt la
altul toate cercetările pe care le-a efectuat. În vechea societate, mai
simplă şi mai puţin specializată, oamenii erau legaţi între ei datorită
asemănărilor, prin ceea ce el numeşte “solidaritate mecanică”. În
societăţile mai complexe şi diferenţiate, indivizii şi-au asumat sarcini
specializate, fapt ce a creat un sistem de interdependenţe în cadrul căruia
fiecare depindea de celălalt, completându-se reciproc. Acest tip de
legătură a fost numit de Durkheim “solidaritate organică”.
În concepţia lui Durkheim, rostul sociologiei este să studieze “faptele sociale”.
Ele alcătuiesc obiectul exclusiv al sociologiei. Faptul social este exterior individului
în sensul că nu este nici de natură “organică”, biologică şi nu este nici individual (ceea
ce l-ar plasa în domeniul psihologiei). El are un caracter coercitiv, forţând
comportamentele indivizilor să se conformeze la valorile şi normele sociale. Ironia
sau răceala cu care este întâmpinat cineva care nu se îmbracă după obiceiul locului
sunt forme ale constrângerii.
Forţa coercitivă – în viziunea sociologului francez – acţionează precum aerul :
individul o simte doar atunci când acţionează împotriva ei. În acest înţeles,
constrângerea nu suprimă libertatea individuală.
 Max Weber (1864-1920). M. Weber domină sociologia germană de la
sfârşitul secolului trecut. Mai mult decât atât, el exercită o influenţă
uriaşă asupra sociologiei contemporane.
Weber aşează în centrul teoriei sale ideea de acţiune socială şi manifestă un
interes deosebit faţă de valorile, opiniile, intenţiile care ne ghidează comportamentul.
Studiul său cel mai cunoscut este Etica protestantă şi spiritul capitalismului (1920),
în care demonstrează faptul că nu putem înţelege comportamentul oamenilor decât
dacă luăm în calcul concepţiile lor asupra lumii, credinţele lor religioase. El leagă –
fără să pretindă însă existenţa unei cauzalităţi absolute – naşterea capitalismului de
valorile şi atitudinile protestantismului. Weber a contribuit la dezvoltarea
metodologiei sociologice. El a militat pentru eliminarea preferinţelor, a prejudecăţilor
în procesul cercetării sociologice, pentru o sociologie ,,în afara valorii”, cu alte
cuvinte, pentru ,,neutralitate axiologică”.
El a conceput tipul ideal cu scopul de a identifica şi explica ştiinţific cauzele
activităţilor sociale. Tipul ideal este conceptul unui fenomen care cuprinde elementele
sale esenţiale şi cu care fenomenul lumii reale ar putea fi comparat.
Analiza birocraţiei, a structurii şi funcţiilor sale şi a legitimităţii puterii
constituie baza conceptuală a ştiinţelor politice şi a teoriei organizaţiei, uimind prin
actualitatea lor.
Dacă la K. Marx economia joacă un rol determinant, la M. Weber ea constituie
doar unul dintre factorii importanţi, care influenţează viaţa socială. El acordă o mare
importanţă statutului social obţinut din caracteristici personale sau stimă şi putere
politică.
În timp ce Marx considera ideile rezultat al structurii sociale (în ultimă instanţă,
structura economică determinând structura socială şi mai departe suprastructura),

8
Weber consideră ideile cauza schimbării structurilor. Oricum, amândoi, deşi în
maniere diferite, pun accentul pe schimbarea societăţii, distanţându-se de structural-
funcţionalişti (ex.T.Parsons).

1.2. Contextul apariţiei sociologiei ca ştiinţă

Ce constatăm din trecerea în revistă a principalelor contribuţii pe care

predecesorii sociologiei le-au adus în întemeierea ei ca ştiinţă?
Constatăm că posibilitatea construirii sociologiei ca ştiinţă a depins de existenţa
unor condiţii epistemologice şi social-structurale.
 Premisele epistemologice. ,,Apariţia sociologiei ca ştiinţă a fost pregătită
şi de dezvoltarea cercetării experimentale din domeniul ştiinţelor exacte
(fizică, chimie, biologie). Acestea au deprins spiritul cu analiza obiectivă
şi controlul faptelor şi au determinat atitudinea ştiinţifică a
cercetătorului”4.
Dezvoltarea ştiinţelor naturii a generat constituirea unui model exemplar de
ştiinţă, ale cărui presupoziţii fundamentale erau : a) obiectul ştiinţei îl constituie
faptele reale din domeniul cercetării ;b) ştiinţa urmăreşte să descopere legile care
guvernează apariţia şi dinamica fenomenelor ; c) ştiinţa trebuie să aibă o funcţie
descriptiv-explicativă ; d) ştiinţa trebuie să fie compusă atât din teorie cu funcţie
explicativ-predictivă, cât şi din metodologii de descriere şi de prelucrare a faptelor, de
construire a teoriilor şi testare a acestora.
Putem spune că momentul în care a început aplicarea pe scară largă a metodelor
de cercetare ştiinţifică utilizate de ştiinţele naturii, la analiza fenomenelor sociale
marchează constituirea sociologiei ca ştiinţă.
Încă o condiţie epistemologică s-a dovedit a fi necesară pentru întemeierea
ştiinţifică a sociologiei şi anume eliberarea ei de modelul filosofic-speculativ de a
aborda realitatea. Socialul era tratat ca o simplă obiectivare, mai mult sau mai puţin
distorsionată a ideilor, concepţiilor, prejudecăţilor indivizilor. Era necesară abordarea
lui dintr-o altă perspectivă, ca fapt social, cu existenţă autonomă, obiectivă, guvernată
de legi obiective. Cel care a formulat un astfel de proiect, aşa cum am văzut, a fost A.
Comte (1838). Noua ştiinţă trebuie să se bazeze pe observaţii, să subordoneze teoria
ştiinţifică, faptelor. Fenomenele sociale trebuiau explicate prin ele însele, prin
interdependenţa lor obiectivă nu făcându-se apel la conştiinţa autorilor lor. Cel care a
răspuns acestei exigenţe a fost E. Durkheim (vezi cursul anterior).
Cu alte cuvinte, putem spune că sociologia, spre deosebire de filosofie, a fost
interesată, încă de la începuturile ei nu de cum ar trebui să fie realitatea, ci de cum
este ea în mod efectiv. Sociologia s-a eliberat de modul tradiţional, normativ-
speculativ de abordare a realităţii, propunînd o abordare descriptiv-explicativă a
acesteia. Dezvoltarea modelului de ştiinţă în sociologie a inversat raportul normativ-
explicativ, ducând în cele din urmă la discreditarea metafizicii, a discursului său prea
vag şi a problematicii sale prea vaste.

 1.3.Premise social-structurale

Sociologia nu putea să apară decât într-o societate interesată să se organizeze pe

baze raţionale, să-şi rezolve problemele prin mijloace non-represive, prin cunoaştere.

9
 O societate preocupată de realizarea reformelor sociale, o societate care se
întreabă cum se poate organiza astfel încât să poată evita crizele, catastrofele sociale,
are nevoie de sociologie şi creează condiţiile apariţiei ei. Sociologia era chemată să
răspundă la aceste întrebări, să dea soluţii pentru revenirea la ordine, pentru
redobândirea echilibrului social. Această opţiune a sociologiei pentru activism social
este sintetizată de A. Comte în celebra sa formulă ,,Savoi pour prevoir pour pouvoir”.
Societatea capitalistă, începând cu a doua jumătate a secolului XIX şi
continuând cu secolul XX, a constituit un cadru extrem de prielnic dezvoltării
sociologiei. Dezvoltarea rapidă şi maturizarea structurală a capitalismului a creat
numeraose şi complexe probleme ce nu puteau fi soluţionate automat de mecanismul
economiei de piaţă : sărăcia, urbanizarea, rata înaltă a delincvenţei, integrarea
emigranţilor. Aceasta fiind situaţia, în secolul XIX, aşa cum constata şi Edward Shils,
dezvoltarea studiilor sociologie au manifestat o accentuată preferinţă pentru săraci,
marginalizaţi, emigranţi, prostituate, femei părăsite, copii ilegitimi, delincvenţi şi
pentru soluţionarea non-represivă a conflictelor sociale în scopul creşterii gradului de
integrare socială şi îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă a grupurilor marginale.
În anii ’30 ai secolului XX, prin perfecţionarea sistemului economic şi politic al
societăţii capitaliste, sociologia intră într-o nouă etapă a dezvoltării sale prin
contribuţii aduse de două din ramurile sale şi anume, sociologia industrială (ale cărei
studii urmăresc creşterea eficienţei întreprinderilor) şi sociologia politică (care
reuşeşte o analiză pertinentă a electoratului).
Sociologia, ca obiect de studiu, pătrunde în universităţi relativ târziu. Ea apare
mai întâi ca direcţie de specializare în cadrul unui departament de cercetare din cadrul
Universităţii din Chicago, în 1892.
Predarea efectivă a disciplinei sociologie începe în 1906, la Universitatea din
Paris, universitate la care E. Durkheim devine profesor din 1913. Prima catedră de
sociologie ia fiinţă în 1906 la London School of Economics (Anglia).
Sociologia pătrunde în universităţile din Germania după primul război mondial
(fiind apoi suspendată de regimul nazist) şi în ţările scandinave, abia după cel de al
doilea război mondial.
În România interbelică, sub coordonarea lui Dimitrie Gusti, sociologia a fost
considerată ca “ştiinţă a naţiunii”, chemată să realizeze un amplu program de reforme
sociale. Şcoala sociologică de la Bucureşti (întemeiată de sociologul mai sus amintit
1920-1947) a continuat şi perfecţionat cercetarea monografică tradiţională,
bucurându-se de un mare prestigiu naţional şi internaţional.
Datorită politicii anticulturale a anilor ’50, sociologia a fost discreditată ca
ştiinţă, tradiţiile sociologice naţionale fiind blamate sau ignorate.
După 1965 au fost reluate cercetarea şi învăţământul sociologic românesc,
încercându-se însă înregimentarea lor politico-ideologică. Din 1977 şi până în 1990,
învăţământul sociologic a fost suspendat.

Note :
1
Henri Mendras, Elements de sociologie, Paris, P.U.F., 1969.
2
Henri Mendras, Introducere în sociologie, Buc., ed.2., 1944.
3
Henri Mendras, Elements de sociologie, Paris, P.U.F., 1969.
4
Petre Andrei, Sociologie generală, Ed. Scrisul românesc, Craoiva, 1936.

10
2. PROBLEMATICA SOCIOLOGIEI. LOCUL SOCIOLOGIEI IN
ANSAMBLUL STIINTELOR SOCIO-UMANE

2.1. Problematica sociologiei

Din punct de vedere etimologic, termenul de sociologie vine din latinescul

socius (tovarăş, asociat) şi grececul logos (ştiinţe, teorie) şi a fost menit să înlocuiască
termenul de “fizică socială”, utilizat de Saint-Simon (magistrul lui A. Comte). Cel
care decide realizarea acestei substituiri este părintele sociologiei, A. Comte : “
Consider că trebuie să îndrăznesc a folosi de acum acest termen nou (sociologie),
echivalent expresiei mai vechi de fizică socială, pentru a putea arăta printr-un singur
nume această parte complementară filosofiei … care se referă la studiul pozitiv al
totalităţii legilor fundamentale proprii fenomenelor sociale”1. Sociologia – continuă
A. Comte – “urmăreşte raporturile ditre real şi himeric, util şi ceea ce este de prisos,
siguranţă şi nedumerire, constructiv şi metafizic, relativ şi absolut”2.
Într-o primă aproximare, sociologia este ştiinţa despre societate, ea descrie şi
explică fenomenele şi procesele ce intervin în colectivităţile umane.
În viziunea lui J. Szczepanski, această ştiinţă “a dezvoltat” două teorii cu o sferă
generală : a) teoria structurilor sociale şi b) teoria dezvoltării (a tuturor
transformărilor, deci şi a progresului şi a regresului).
Teoria structurilor sociale, precizează sociologul polonez, mai sus amintit,
studiază elementele grupurilor şi colectivităţilor, principiile alcăturii lor, subordonarea
reciprocă a elementelor şi forţele care indică funcţionarea lor, coeziunea internă a
grupurilor, forţele care determină dezagregarea grupurilor.
Teoria dezvoltării studiază fenomenele şi procesele care au loc în diferite
grupuri şi colectivităţi : cum se desfăşoară, cum evoluează în timp.3
Sfera cercetărilor sociologice, conchide Szczepanski, cuprinde următoarele
tematici speciale:
a) Instituţiile sociale (ale educaţiei, politice, ştiinţifice, juridice,
economice, industriale, religioase, familia) ;
b) Diferite tipuri de colectivităţi şi grupuri umane (colectivităţile
teritoriale : sat, oraş categorii profesionale, clasele sociale, diferite organizaţii,
colectivităţile culturale etc.) ;
c) Fenomene şi procese sociale (devianţă socială , procesele mobilităţii şi
stabilităţii sociale, conflictele sociale etc.).
“Studierea acestor domenii duce la apariţia unor discipline ale sociologiei
denumite sociologii particulare”.
În Dictionnaire critique de la sociologie, R. Boudon şi Fr. Bourricaud grupează
planul sociologiei în opt capitole mari :
- Mari clase de fenomene sociale (conflict, ideologie, religie);
- Tipuri şi aspecte fundamentale ale organizării sociale (birocraţie, capitalism,
partid);
- Concepte majore proprii sociologiei (anomie, charismă);
- Concepte de folosinţă curentă în sociologie şi comune multor discipline
(structură, sistem);
- Paradigme şi teorii cu pretenţii generalizatoare (culturalism, funcţionalism,
structuralism);
- Pobleme teoretice majore (control social, putere).
- Probleme epistemologice majore (obiectivitate, pozitivism, teorie);
- Articole privitoare la principalii fondatori ai sociologiei.

11
Sociologul american A. Inkels a realizat o anchetă sociologică, pentru a desprinde
problematica sociologică comună existentă în numeroase manuale de sociologie,
tratate, antologii, reviste de specialitate, antologie etc. pe care le-a investigat.
Cercetarea sa s-a bucurat de aprecierea specialiştilor şi s-a concretizat în stabilirea
următoarei “table de materii” a sociologiei :
- perspectiva sociologică
- metoda ştiintifică în ştiinţele sociale.
* Unităţile primare ale vieţii sociale -
acte sociale şi relaţii sociale;
- personalitate individuală;
- grupurile;
- comunităţi (urbane şi rurale);
- asociaţii şi organizaţii;
- populaţia;
- societatea
* Instituţiile de bază
- familia şi rudenia ;
- economia;
- politica şi dreptul;
- religia;
- educaţia şi ştiinţa;
- recreaţia şi bunăstarea;
- arta şi expresia;
* Procesele sociale fundamentale
- diferenţiere şi stratificare;
- cooperare, acomodare, asimilare;
- conflict social;
- comunicare;
- socializare şi îndoctrinare;
- evaluare socială;
- control social;
- devierile sociale (crimă, sinucidere);
- integrarea socială;
- schimbarea socială.
Fundamentată pe studiile sociologiei americane, această clasificare a făcut şi
obiectul multor critici.
În sociologia românească, dorim să menţionăm contribuţia pe care a adus-o H.
Stahl la elaborarea unei matrice cu probleme ale sociologiei, ordonate pe 5 capitole, şi
anume :
* Natura fizică şi umanizată ;
* Populaţia ;
* Viaţa economică;
* Viaţa politică şi juridică;
* Viaţa culturală.
În opinia Asociaţiei Sociologice Americane)4, “ariile de competenţă” ale
sociologiei sunt în număr de 35.

2.2. Sociologia comună şi sociologia ştiinţifică

12
 Trăind în mijlocul fenomenelor şi proceselor sociale, vrând nevrând facem
aprecieri asupra lor. Am putea spune că fiecare om este un sociolog fără să-şi dea
seama, la fel ca şi “burghezul naiv” al lui Moliere, care nu-şi dădea seama că vorbeşte
în proză. De fapt, spune Szczepanski, fiecare om este un sociolog aşa cum este şi un
medic : “se tratează pe cont propriu”, fie cu ceaiuri medicinale, fie cu alcool !!! Cu
alte cuvinte, putem spune că fiecare din noi posedă o “teorie” generală cu privire la
viaţa socială şi comportamentul oamenilor, prin ghidează propriul comportament şi
stă la baza deciziilor noastre sociale. Această aşa-zisă teorie este nesistematizată şi
cuprinde un ansamblu de aşa-zise legi generale, care stabilesc dependenţele cauzale
dintre fapte, situaţii şi comportamente, dintre motivaţii, aspiraţii şi acţiuni. Exemple
de astfel de legi sunt : “Fiecare om acţionează în conformitate cu interesele sale” ;
“Prietenii ne ajută când suntem în dificultate” etc.
Trebuie să remarcăm însă că exponenţii acestor “teorii” nu sunt “posesorii “
unei sociologii ştiinţifice, nu sunt sociologi în adevăratul sens al cuvântului. În cazul
lor, putem vorbi despre o sociologie a bunului simţ, despre o sociologie comună şi nu
ştiinţifică. Sociologia comună se caracterizează prin : generalizarea experienţei
cotidiene în mod afectiv, nesistematic şi neverificat ; prin realizarea unor “interpretări
de uz casnic” ; prin ignorarea relativităţii instituţiilor.
F. Znaniecki şi W. I. Thomas sesizează caracterul eronat al premiselor de la care
porneşte sociologia comună (“practică”):
a) cunoaştem realitatea deoarece trăim în ea;
b) utilizarea unor metode neadecvate;
d) examinarea faptelor se efectuează în mod izolat.
Sociologia ştiinţifică, spre deosebire de cea comună, se bazează pe cercetări
sistematice, pe utilizarea unui aparat conceptual, pe verificarea tezelor şi a ipotezelor,
ceea ce presupune un efort cognitiv special şi specializat.
Pentru ca sociologia să se dezvolte ca ştiinţă, era necesară detaşarea ei de
experienţa comună, de generalizările neverificate, de aparenţe. “ … Prima
înţelepciune a sociologiei e aceasta : lucrurile nu sunt ce par a fi … Realitatea socială
apare ca având mai multe straturi de înţelesuri. Descoperirea fiecăruia nou strat
modifică înţelegerea întregului” .5 Altfel spus, cunoaşterea sociologică trebuie, pe de
o parte, să se delimiteze de cunoaşterea comună, iar pe de alta, trebuie să se realizeze
multidimensional şi integrativ.
Un moment crucial în dezvoltarea sociologiei ca ştiinţă l-a constituit trecerea de
la utilizarea datelor preluate din surse exterioare care ne explicăm acţiunile şi
comportamentele celorlalţi, care ne (statistici oficiale ale administraţiei de stat sau
observaţii provenite din cunoaşterea comună) la producerea prin mijloace proprii a
datelor necesare (prin interviuri, prin chestionare pe eşantioane reprezentative etc.).
Deşi utilizarea interviurilor a început în Anglia, la sfârşitul secolului XIX, abia
după cel de al doilea război mondial putem vorbi despre o revoluţie în metodologia
culegerii şi prelucrării datelor în sociologie.
Utilizarea noii metodologii în sociologie a scos şi mai mult în evidenţă
discrepanţele dintre rezultatele cercetării ştiinţifice şi simţul comun. Astfel, de
exemplu, cercetările sociologiei americane efectuate în timpul eclui de al doilea
război mondial au infirmat mai multe teze rezultate din experienţa comună, printre
care se află şi următoarele două : 1) ostaşii care provin de la ţară, din familii de
fermieri vor suporta mai bine dificultăţile războiului decât cei din mediul urban ; 2)
ostaşii negri vor lupta mai bine sub comanda unor ofiţeri negri.

13
 Deşi sociologia - ca şi psihologia şi pedagogia etc. – se face cu specialişti, unii
reprezentanţi ai simţului comun se declară cu ostentaţie sociologi, psihologi,
educatori. Posedând unele cunoştinţe mai mult sau mai puţin valide ale domeniului,
au iluzia cunoaşterii ştiinţifice, emiţând pretenţii teoretice nefondate.
Deseori, gânditorii au satirizat pretenţiile şi aroganţa simţului comun faţă de
cunoaşterea teoretică. Astfel, Hegel ne povesteşte o anecdotă în care filosoful Thales,
studiind “harta” cerului, cade într-o groapă spre deliciul unei bătrâne care-l
persiflează, spunându-i că el nu ştie nici ce-i pe pământ, cu atât mai puţin ce-i în cer.
Hegel încheie relatarea anecdotei cu următoarea replică : “cei care râd astfel de
filosofi, nu-şi dau seama că ei, spre deosebire de aceştia nu pot cădea în groapă,
deoarece se află în ea odată pentru totdeauna, fiindcă nu privesc niciodată în sus”.6

2.3. Sociologia şi sistemul ştiinţelor

Primul sociolog care a încercat să încadreze sociologia în ansamblul ştiinţelor

fundamentale a fost A. Comte. În viziunea lui, există trei categorii de ştiinţe : primare,
intermediare şi de completare şi ordonare. Sociologia ocupă un loc onorabil în cadrul
ştiinţelor primare, după biologie şi un loc preferenţial în raport cu ştiinţele socio-
umane. Această clasificare este rezultatul firesc al înţelegerii sociologiei ca “regină a
ştiinţelor”, ca ştiinţă a societăţii “ca totalitate”.

Ştiinţe primare matematica, astronomia, fizica, chimia, biologia, sociologia

Ştiinţe intermediare astronomia cerească, mecanica fizică, chimia organică, psihologia

chimia biologică

Ştiinţe de
completare şi logica …………………………………………………morala
ordonare
Aceeaşi perspectvă integratoare este împărtăşită şi de Mill, Durkheim, Mauss
ş.a. Mill defineşte sociologia ca integrare a ştiinţelor sociale în timp ce E. Durkheim
susţine că sociologia nu poate fi decât sistemul sau corpusul ştiinţelor sociale. Tot pe
aceeaşi linie Mauss identifică obiectul sociologiei în analiza “fenomenelor sociale
totale”.
 Printre sociologii români care se înscriu în aceeaşi viziune se numără şi
Traian Herseni. El clasifică ştiinţele în două mari categorii : naturale şi
sociale. Spre deosebire de ştiinţele naturale, care se ocupă de studiul
materiei anorganice, organice etc., sociologia studiază societatea.
Sociologia se înscrie, deci, în ansamblul ştiinţelor sociale, între ele
existînd numeroase puncte comune dar şi elemente de distincţie.

Pentru sociologie este caracteristic faptul că, în general, ea se preocupă de

societate ca întreg, ca totalitate, adică de realitatea socială în toată complexitatea ei.
Celelalte ştiinţe sociale izolează de regulă unele aspecte sau componente ale societăţii
(economia, politica, dreptul, morala, religia, arta, ştiinţa etc.) şi le studiază în
structurile, mecanismele şi legităţile lor specifice sau, cazul istoriei, geografiei,
folcloristicii etc., se orientează preponderent spre concret, spre individual şi unic”.7

14
 A. Comte sesizează că matemaica este ştiinţa cea mai veche iar sociologia cea
mai recentă, fapt ce explică impreciziile şi incertitudinile ei. În clasificarea ştiinţelor
realizată de sociologul pozitivist H. Spencer, sociologia ocupă un loc modest. Spencer
susţine că sociologia se mulţumeşte cu studiul socialului în manifestările lui concrete,
fiind “ştiinţă” doar a unei părţi a socialului şi nu a socialului ca totalitate. El împarte
ştiinţele după un criteriu logic, în abstracte (logica şi matematica), abstract-concrete
(mecanica, fizica, chimia) şi concrete (astronomia, geologia, biologia, psihologia,
sociologia). Putem conchide, deci, că “Spencer a redus sociologia la studiul socialului
sub manifestarea lui concretă, contestându-i în acest fel orice pretenţii de abordare a
generalului”.8

În istoria sociologiei, întâlnim şi o altă perspectivă a înţelegerii obiectului

sociologiei şi a raporturilor ei cu celelalte ştiinţe sociale. Conform acestei perspective
sociologia este în acelaşi timp şi ştiinţă a totalităţii, şi ştiinţă a diferitelor componente
ale socialului.

Pornind de la această dublă semnificaţie a obiectului sociologiei, sociologul

francez M. Duverger susţine că există două posiblităţi de clasificare a ştiinţelor
sociale : a) una verticală, ce are drept criteriu studierea diverselor aspecte ale vieţii
sociale în interiorul unuia şi aceluiaşi grup (demografie, economie, sociologie
religioasă, ştiinţa politică, sociologia dreptului, estetică etc.) şi b) una orizontală, care
se referă la acele ştiinţe sociale care studiază diverse categorii de grupuri sociale
(etnografia, istoria, antropologia, sociologia generală etc.). Din sociologia generală. 9
Putem concluziona că sociologia este o ştiinţă socială care intră într-o mulţime
de conexiuni cu toate celelalte ştiinţe sociale.
În istoria sociologiei există două mari poziţii în privinţa raportului care există
între sociologie şi celelalte ştiinţe sociale.

 Un prim punct de vedere susţine distincţia absolută dintre ele, sociologia

studiind formele sociale ale activităţii umane (caracteristicile generale
ale relaţiilor sociale, grupurilor), în timp ce ştiinţele sociale particulare
(politologie, ştiinţele economice etc.) au ca obiect diferitele conţinuturi
ale activităţii umane.
 Celălalt punct de vedere, în opoziţie cu primul, consideră că distincţia
dintre sociologie şi celelalte ştiinţe sociale este relativă şi istorică. În
această perspectivă, sociologia este atât o ştiinţă a formelor sociale cât şi
a societăţii ca sistem şi a subsistemelor care o compun şi interrelaţiilor
dintre ele. Cu alte cuvinte, sociologia are o poziţie privilegiată în rapot
cu ştiinţele sociale, fiind structurată pe mai multe nivele : a) o teorie
generală a socialului (teorie a organizării sociale), în cadrul căreia
fenomenele sociale sunt tratate doar sub aspectul prima categorie fac
parte sociologiile de ramură şi din cea de a doua, caracteristicilor lor
sociale făcându-se abstracţie de conţinutul lor concret (politic,
economic, juridic) ; b) o teorie a societăţii globale (macrosociologia, în
care sunt vizate marile tipuri de societate). Cercetarea macrosociologică
îşi aduce o contribuţie considerabilă la înţelegerea fiecărui subsistem
social, a fiecărui fenomen social ; c) o teorie a a componenetelor,
subsistemelor societăţii globale, atât în calitatea lor de fenomene social
cât şi în aceea de subsisteme ale sistemului social global (sociologii de

15
 ramură ca spre exemplu, sociologia industrială, sociologia familiei,
sociologia economică etc.).
M. Achim surprinde complexitatea conexiunilor dintre ştiinţele socio-umane în
schema următoare (vezi pagina 21).

Sociologie şi psihologie. Roger Bastide în Tratat de sociologie (1962),11

constata că iniţial raportul dintre psihologie şi sociologie a fost gândit prin prisma
raportului dintre conştiinţa individuală şi determinările sociale (dintre individ şi
societate). Apariţia ideii de «conştiinţă colectivă» în sociologie a generat punerea
problemei în noi termeni, aruncând în desuetudine viziunea anterioară.
Din păcate, însă, conştiinţa colectivă era înţeleasă ca o realitate exterioară,
străină omului, transcendentă ce juca un rol important în modelarea lui . Cu acest
înţeles, ea nu a mai putut duce la colaborarea psihologiei cu sociologia, ci la
accentuarea conflictului. Psihologia nu putea accepta ideea unei conştiinţe colective
transcendente. Conflictul între cele două ştiinţe a îmbrăcat în timp două forme :
a) Teoriile psihologizante, care proclamă rolul determinant al individului
în grup şi care contestă rolul societăţii ca realitate de sine stătătoare (G. Tarde, G.
Simmel). Astfel, Gabriel Tarde precizează că la baza formării şi menţinerii grupului
social stă imitaţia, respectiv contagiunea mentală de la individ la individ, aceasta fiind
de aceeaşi natură cu sugestia hipnotică. Accentul pe care sociologul francez îl pune pe
factorii psihologici, în explicarea realităţii sociale este evident : faptele sociale sunt în
primul rând, psihice.
b) Teoriile sociologizante care acordă societăţii o putere absolută în explicarea
conduitelor umane, care încarcă explicarea elementelor, subsistemelor, exclusiv prin
ansamblu (sistem).
Sociologismul caracterizează concepţia sociologică a lui E. Durkheim şi a
discipolilor săi : Marcel Mauss, Paul Fauconnet, Robert Hertz etc. În viziunea lor, la
baza ordinii lumii stă ansamblul reprezentărilor colective, un fel de “conştiinţă a
conştiinţelor” care, ca sinteză, îşi pierde caracterul psihic şi devine o realitate
supraorganică (preexistentă conştiinţelor individuale).
Mulţi sociologi consideră că deviza sociologismului a fost lansată de Durkheim
atunci când a afirmat că “orice fapt social îşi are cauza întotdeauna într-un fapt
social”.
Cel care a sesizat exagerările celor două poziţii mai sus prezentate şi care a
încercat să le depăşească a fost Georges Gurvitch. El prezintă raportul dintre cele
două ştiinţe sub forma a două cercuri care se întretaie şi al căror domeniu comun se
lărgeşte continuu în detrimentul părţilor exterioare.
În planul practicii, confruntarea dintre cele două ştiinţe are cel puţin două
urmări demne de luat în seamă.
 primă consecinţă, constă în faptul că sociologia contestă pretenţiile
psihologilor de a elabora o psihologie generală şi abstractă în cadrul
căreia toate formele sociale ar avea ca element comun natura umană.
Sociologia avertizează psihologia experimentală şi psihologia fiziologică
că, încercând să surprindă legile generale ale percepţiei, memoriei,
activităţii “ riscă să generalizeze ceea ce nu este valabil decât în
interiorul unei singure civilizaţii sau al unui moment al duratei istorice”.
12
Ori testele, experimentele de laborator poartă amprenta culturii în
cadrul căreia au fost concepute şi sunt relevante doar pentru aceasta.
Sociologii susţin că experienţele de laborator nu surprind legi, ci doar
conduite şi că ideea de “fenomen psihologic total” este o retorie atâta

16
 timp cât organismul uman, psihicul individual şi societatea se află într-o
conexiune indisolubilă.
 Cea de a doua consecinţă o reprezintă complementaritatea în care se află
cele două ştiinţe. Sociologii se văd nevoiţi să pună întrebări psihologilor,
să se inspire şi să utilizeze rezultatele cercetării psihologice pentru a
putea completa şi aprofunda analiza fenomenului social. De exemplu,
Marcel Mauss pentru a sesiza şi explica mai bine fenomenul social al
magiei, avea nevoie de o psihologie a aşteptării (de care nu a putut
beneficia, însă, la acea dată). Psihologul, la rândul lui, dacă nu vrea să
rămână cantonat în abstract, dacă nu se mulţumeşte cu explicaţii parţiale
şi jumătăţi de adevăruri, trebuie să pună întrebări sociologilor, să facă
apel la cercetarea sociologică. Putem spune că raportul de
complementaritate dintre cele două discipline are o conotaţie pozitivă :
sociologia furnizează date, informaţii psihologiei, ajutând-o să evolueze
ca ştiinţă şi invers. (Raportul dintre psihanaliză şi sociologie este tipic în
această privinţă).
Deşi atât de necesară, realizarea analizei societăţii, atât din perspectivă
sociologică cât şi psihologică, nu este tocmai uşoară. Sunt situaţii în care cercetătorii
se văd obligaţi să opteze între o metodă sociologică şi una psihologică sau cel puţin
să acorde prioritate uneia dintre ele. Astfel, aşa cum sesizează R. Bastide atunci când
studiem societăţile stabile “cristalizate, rigide” (sau cu atât mai mult societăţi
dispărute), socialul este mai accesibil şi de aceea devine recomandabilă utilizara
metodei sociologice. Când, dimpotrivă, ne aflăm în faţa unei societăţi în restructurare,
în tranziţie, psihicul colectiv şi individual este mai accesibil decât socialul, “ de vreme
ce socialul este pe care de a se schimba şi psihicul ne arată limitele evoluţiei şi
obstacolele întâlnite”, impunându-se în acest caz utilizarea prioritară a metodei
psihologice.
Mauss preciza că intersectarea tot mai amplă a celor două discipline face ca, pe
lângă conceptele specifice, ele să utilizeze din ce în istorice” .12 Ori testele,
experimentele de laborator poartă amprenta ce mai mult un limbaj comun, fapt ce
ridică o nouă şi serioasă problemă : dau ele acelaşi sens termenilor comuni? Nu
cumva pot apare confuzii (pentru moment, insurmontabile), în detrimentul
amândorura?
Se observă că unul şi acelaşi concept, ca spre exemplu, cel de personalitate, este
utilizat de filosofie, de psihologie şi de sociologie doar unghiul din care este abordat
diferă. Astfel, filosofia are în vedere “esenţa umană”, omul “în ultimă instanţă”. În
psihologie, se vorbeşte despre “persoană”, “personaj”, “personalitate” şi de tulburările
de personalitate. În sociologie , se utilizează frecvent termenul de “personalitate
socială”, accentuându-se importanţa elementelor sociogene din structura intimă a
omului : interiorizarea normelor şi a valorilor în procesul socializării, însuşirea
modelului cultural, formarea idelurilor, dezvoltarea conştiinţei. De asemenea, în
sociologie (..) are o largă circulaţie termenul de “personalitate de bază” definit de A.
Kardiner ca “ acea configuraţie a personalităţii, care este împărtăşită de majoritatea
membrilor societăţii ca rezultat al experienţelor timpurii pe care ei le au în comun” .13
Dacă restrângem analiza la raportul dintre psihologia socială şi sociologie,
constatăm că asemănările sunt şi mai frapante iar punctele comune şi mai numeroase,
fără însă ca ele să-şi piardă complet specificul, identitatea ştiinţifică, fără să se
“topească una în cealaltă. Şi una şi cealaltă au ca obiect de studiu raporturile dintre
indivizi, dintre indivizi şi grupuri etc.”. Psihologia socială este, însă, un domeniu
interdisciplinar de cunoaştere ştiinţifică a interacţiunii comportamentelor şi proceselor

17
psihice umane. Ca domeniu interdisciplinar, ea integrează contribuţiile teoretice şi
metodologice atât ale psihologiei cât şi ale psihologiei ca şi ale altor ştiinţe sociale
(ex. antropologia) “concentrându-se sistematic pe interacţiunile umane şi
fundamentele psihologice ale acestora”.14
F.H.Allport, în Social Psychology (1924) aprecia că psihologia socială are ca
obiect ,,studiul relaţiilor reale sau imaginare dintre persoane într-un context social dat,
în măsura în care aceste relaţii afectează persoanele implicate în situaţiile respective”.
Luând ca referinţă această definiţie, observăm că psihologia socială, spre
deosebire de sociologie, manifesta interes atât pentru relaţiile interpersonale reale, cât
şi pentru cele imaginare. Constatăm, de asemenea, că relaţiile sociale în sine nu
prezintă interes pentru psihologia socială, aşa cum prezintă ele pentru sociologie. Ele
devin obiect de studiu pentru psihologie doar în măsura în care afectează persoanele
aflate în respectivele interacţiuni.
Pe de altă parte, există fenomene şi procese sociale care – ca obiect de studiu –
revin în mod exclusiv sociologiei, nefiind revendicate nici de psihologia socială, nici
de vreo altă ştiinţă socială, cum ar fi de exemplu, stratificarea şi mobilitatea socială.
Chiar şi atunci când obiectele de studiu ale celor două discipline se întrepătrund,
unele diferenţe continuă să existe : în timp ce psihologia socială se concentrează mai
mult pe analiza microgrupurilor şi a conduitelor persoanelor în cadrul grupului,
sociologia este mai interesată de grupurile mari şi medii şi abia apoi de cele mici şi de
influenţele lor asupra indivizilor care le compun. Sociologia se apleacă mai mult
asupra factorilor sociali ai grupuirilor, în timp ce psihologia socială se apleacă asupra
factorilor psihici.

Psihanaliză şi sociologie. Psihanaliza (numită şi “psihologie abisală”) este

percepută astăzi atât ca “teorie a structurii şi dezvoltării personalităţii umane, cât şi ca
metodă de psihoterapie, elaborată pentru tratamentul nevrozelor”.15 Ea a influenţat
evoluţia sociologiei, antropologiei, psihologiei. Unele din temele abordate de S. Freud
prezintă mare inters şi pentru sociolog. Astfel, complexul lui Oedip, prin
universalitatea lui, poate constitui un model pentru clarificarea unor noţiuni ca :
“interzis”, “culpabilitate”, “civilizaţie”. De asemenea, F. H. Allport, în “Social
Psychology” (1924), aprecia că conflictul dintre Eros şi Thanatos (impulsurile
universale care modelează comportamentul uman) oferă explicaţii cu privire la
fenomenel sociale paradoxale sau paroxistice.
Dezvoltările contemporane ale psihanalizei au adus teme noi în spaţiul
cercetărilor ştiinţifice, care merită să fie reţinute şi valorificate şi de sociologi (ex.,
studiul influenţelor inconştientului asupra activităţilor creative şi a relaţiilor sociale).
Unii psihanalişti au facilitat transbordarea procedeelor specifice psihanalizei
dinspre psihicul individual spre mediul cultural (care socializează individul). Astfel,
după ce antropologul B. Malinowski a descoperit că societăţilor primitive din
Melanezia le este străin complexul lui Oedip, K. Horney încurajat de această
descoperire, susţine ideea că fiecărui tip de societate (cultură) îi corespunde un tip
specific de matrice a nevrozelor.
După cel de al doilea război mondial, teoriile psihanalizei au fost utilizate din ce
în ce mai mult în explicarea profilului şi vieţii societăţilor. Pentru explicarea
principalelor simptome ale civilizaţiei contemporane, H. Marcuse, Erich Fromm, Th.
Adorno au elaborat teorii de esenţă psihanalitică. Astfel, H. Marcuse încercând să
explice psihanalitic problema alienării individului în “societatea de consum”,
conchide că o astfel de societate nu îl eliberează pe om, ci, dimpotrivă, îl constrânge
să-şi reprime toate nevoile ca şi mijloacele de a şi le satisface.

18
 Nu întotdeauna psihanaliza a fost corect utilizată în explicarea socialului. Aşa,
de exemplu, după cercetările efectuate de Freud numeroşi etnografi şi sociologi au
utilizat psihanaliza ca instrument de cercetare considerând-o “cheia ce le deschidea
porţile simbolismului social”. Acest lucru nu trebuie să impieteze asupra utilizării ei
legitime spre beneficuil deopotrivă a tuturor ştiinţelor sociale.

Sociologie şi antropologie. Din punct de vedere etimologic, termenul de

antropologie vine din limba greacă (anthropos, “om” + logos, “cuvânt”, “vorbire”)
având semnificaţia de discurs despre om. antropologie este utilizat în 1501 de Magnus
Hundt într-o lucrare de anatomie şi fiziologie. În 1798, Kant considera că
antropologia este posibilă din două perspective : una fiziologică (ce-şi propunea să
studieze ceea ce natura face din om) şi alta practică (obiectul ei fiind ceea ce omul
face din sine însuşi).
Astăzi cuvântul este folosit în două sensuri. În sens impresionist, speculativ ea
desemnează tot ceea ce referă la om sau are ca finalitate omul. În sens riguros
ştiinţific, antropologia este o ştiinţă complexă a omului, cu o largă sferă de cuprindere
vizând atât structura cât şi comportamentele ipostazelor omului (omul ca individ, ca
grup, ca specie). În conformitate cu cele două dimensiuni fundamentale ale fiinţei
umane : natură şi cultură, antropologia generală cuprinde două ramuri principale :
antropologia fizică şi antropologia culturală. Până la mijlocului secolului XX, Marea
Britanie şi S.U.A. au dezvoltat o antropologie culturală, în timp ce Europa
continentală a fost preocupată de antropologia fizică şi i-a acordat un înţeles sinonim
cu cel de etnologie. În acest ultim înţeles, antropologia s-a constitutit în strânsă
legătură cu sociologia. Primele cercetări antropologice realizate de L.H. Morgan, E.B.
Tylor, J.J. Bachofen (1860-1870) sunt contemporane cu cercetările sociologice
efectuate de F. Le Play, K. Marx, H. Spencer etc. Pentru sociologii francezi,
antropologia (etnologia) este tot un fel de sociologie care studiază, însă, societăţile
trecute şi dispărute. F. Boas subliniază faptul că sociologia, atunci când studiază
societăţile actuale are nevoie de rezultatele cercetării etnologice ca să poată explica,
cum au ajuns lucrurile să fie ceea ce sunt”. Altfel spus, în timp ce cercetările
antropologice mai sus amintite au avut ca obiect de studiu societăţile relativ omogene
şi reduse ca mărime, catalogate ca primitive (nu cunoşteau scrierea), cercetările
sociologice din acea vreme studiau, dimpotrivă, societăţile complexe, eterogene,
considerate moderne, civilizate.
Sociologia şi etnologia folosesc fiecare în manieră proprie un corp comun de
metode, cum ar fi : documentarea, observaţia, tehnica monografică etc. Pe de altă
parte, însă, obiectivele sociologiei par mai Într-o acepţiune apropiată de cea modernă,
ştiinţifică, termenul clare, mai evidente decât ale etnologiei. În timp ce etnologia
permite realizarea unor inventare descriptive complete ale culturilor de mici
dimensiuni, sociologia studiază doar un eşantion reprezentativ dintr-un ansamblu vast.
Deşi uneori subapreciată, etnologia, aşa cum remarca R. Vulcănescu (1970) “
nu este indiferentă faţă de nimic” şi este de folos oricărei ştiinţe socioumane.
În această ordine de idei constatăm că şi astăzi există teoreticieni care consideră
că termenii de antropologie culturală, etnologie şi etnografie sunt interşanjabili,
opunându-se celor care găsesc ca nejustificată această echivalenţă terminologică.
Printre sociologii care au manifestat interes pentru stabilirea conexiunilor dintre
sociologie şi antropologie se află şi Traian Herseni. În încercarea de a clarifica
raportul dintre cele două ştiinţe, sociologul român făcea următoarea aserţiune :
“antropologia pune accentul mai mult pe om, este este de fapt «ştiinţa omului», pe
când sociologia, tot mai preponderent, se vrea mai mult ştiinţa colectivităţilor umane,

19
a aspiraţiilor sau societăţilor omeneşti. Ele studiază în fond aceeaşi realitate umană,
sub două aspecte diferite, aspectul uman şi aspectul socio-cultural, dar tot uman. Pe de
altă parte, antropologia culturală se ocupă mai mult de cultură decât de societate,
mergând, prin unii reprezentanţi ai ei, până la a se confunda cu culturologia”.16

Sociologia şi istoria. În viziunea lui Fernand Braudel, istoria şi sociologia sunt

două ştiinţe care se întâlnesc şi, mai mult decât atât, ele se identifică chiar
“constituind o singură aventură a spiritului”. Ele constituie “singurele ştiinţe globale
susceptibile de a-şi extinde curiozitatea asupra oricărui aspect al socialului”.17
Istoria, în sens de istoriografie, relatează întâmplări, fapte ale sau culese prin viu
grai de la martori şi au fost înregistrate în documente scrise (sau de alt gen). În timp
ce istoria apare odată cu scrierea, odată cu primele regate, sociologia este o ştiinţă
care apare relativ recent (secolul XIX).
Mulţi teoreticieni susţin că istoria se ocupă de individual, concret, de aspectele
unice, irepetabile ale fenomenelor în opoziţie cu sociologia care este interesată de
general, de ceea ce este constant, repetabil, comun diferitelor fenomene sociale.
Deşi nu este împotriva acestui punct de vedere, considerând că ar avea un
oarecare temei, Traian Herseni îl abordează într-o manieră mai nuanţată. El consideră
că această distincţie are caracter relativ deoarece azi istoria a început “să se dezvolte
în sensul unor generalizări ale fenomenelor istorice” iar sociologia “dezvoltă cercetări
tot mai ample cu privire la fenomenele sociale concrete (etnosociologia, sociologia
monografică etc.)”.18 Tot ceea ce se poate afirma – conchide T. Herseni – este că
tendinţa predominantă a istoriei este spre individual, spre particularizare (ea este, cum
s-a spus, o ştiinţă ideografică), pe când sociologia năzuieşte spre universal, spre
generalizare (ea este o ştiinţă nomotetică)”.19
Acelaşi autor se delimitează şi de punctele de vedere care susţin că sociologia
este o ştiinţă a prezentului în timp ce istoria se dedică exclusiv trecutului.
Argumentele lui sunt că, pe de o parte, se poate vorbi şi despre o istorie a
evenimentelor prezente, în curs de desfăşurare, iar pe de altă parte, sociologia nu se
rezumtă la cercetarea prezentului, ea dezvoltând chiar şi o ramură de factură istorică,
respectiv, sociologia istorică.
Istoria furnizează sociologiei un important material faptic şi o ajută să înţeleagă
atât originea fenomenelor sociale, pe care le studiază, cât şi dinamica acestora. Mai
mult decât atât, sociologia foloseşte uneori termeni, metode, exemple provenite din
istorie. La rândul ei, istoria emite “generalizări analitice” (de factură sociologică),
utilizează diverse unor regi, popoare, referitoare la trecut. Acestea au fost trăite de
istorici metode sociologice în investigarea evenimentelor istorice (aşa cum ar fi,de
exemplu, metoda studiului de caz).
Istoria şi sociologia se aseamănă şi prin faptul că analizează fenomenele sociale
în mod critic şi selectiv. Istoria, însă, urmărind exclusiv succesiunea evenimentelor şi
descrierea acestora are, în principal, o funcţie teoretică, informativă. Sociologia (deşi
se poate opri şi la nivel descriptiv), de cele mai multe ori ajunge la explicaţii şi în
anumite cazuri, poate oferi chiar şi soluţii, fapte ce ne îndreptăţesc să susţinem că ea
are, în principl, o funcţie explicativ-aplicativă.
În încheiere, trebuie să precizăm că natura circumstanţelor fac din faptul social
un fapt istoric sau un fapt sociologic. Pentru ca un fapt social să devină istoric, el
trebuie să aibă o importanţă deosebită în epocă, să constituie un eveniment
reprezentativ pentru respectiva epocă. Pentru ca faptul social să devină sociologic, el
trebuie să se caracterizeze prin repetabilitate, constanţă, generalitate. În acelaşi timp,

20
însă, faptul sociologic poate fi abordat istoric iar faptul istoric poate fi tratat din punct
de vedere sociologic.

Sociologia şi economia. La începuturile ei, sociologia a încercat să includă în

interiorul ei şi probleme de economie politică. Ca ştiinţă în sine, economia politică era
renegată. A. Comte acuza economia politică abstractă de “sterilitate”, de incapacitatea
de a studia “pozitiv” fenomenele sociale, aflate într-o profundă conexiune. Pe de altă
parte, Stuart Mill, filosof şi economist contemporan cu “părintele” sociologiei,
susţinea existenţa unei opoziţii metodologice între sociologie şi economie şi a
imposibilităţii reconcilierii lor, prima fiind o ştiinţă generală a societăţii, cealaltă
studiind doar un domeniu al socialului şi înregistrând progrese remarcabile.
În secolul XX, economia se caracterizează printr-o tendinţă de lărgire a
domeniului său de analiză. În acest sens, F. Perroux (1955) definea economia ca “o
cunoaştere ştiinţific controlată, care analizează şi reduce tensiunile dintre oameni” şi
precizează totodată, că aceste tuturor energiilor cosmice în serviciul tuturor energiilor,
care merită să fie numite umane. Necesitatea extinderii orizontului analizei economiei
este sesizată şi de F.A. Hayek, atunci când susţine că “un economist trebuie să
înţeleagă logica întregii societăţi, altfel el nu poate fi un mare economist şi, mai mult
decât atât, el riscă să devină dăunător, chiar periculos”.
Astăzi, numeroase metode şi tehnici de cercetare sunt utilizate deopotrivă de
sociologi şi economişti (experimentul, testul sociometric, sondajul de opinie, etc.),
fapt ce demonstrează caducitatea opoziţiei metodologice (dintre cele două discipline)
susţinute de S. Mill. De altfel, sociologii clasici germani G. Simmel şi M. Weber
sugerau că şi sociologii pot învăţa lecţii de metodă de la economişti.
Conexiunea dintre economie şi sociologie se reflectă şi în faptul că mulţi
sociologi sunt şi economişti în acelaşi timp (ex. V. Pareto, K. Marx etc.). Pe de altă
parte, domeniul economic reprezintă un subsistem important al societăţii şi, de aceea,
cercetarea sociologică nu-l poate ignora. Chiar şi apariţia sociologiei este legată de
necesitatea soluţionării problemelor economice şi sociale create de industrializare
(şomaj, inflaţie, crize economice etc.). La rândul ei, cercetarea economică oferă
sociologului informaţii utile despre fenomenele economice, evoluţia, consecinţele,
implicaţiile lor sociale.
Activitatea economică face, în principal, obiectul sociologiei economice şi a
subramurilor sale : sociologia industrială, agrară, comercială, financiară etc.
Acest fapt nu înseamnă, însă, că obiectul celor două discipline se confundă.
Obiectul sociologiei îl constituie socialul şi doar în particular economicul iar scopurile
celor două ştiinţe sunt diferite. Pe de altă parte, extrapolarea modelului clasic al lui
homo oeconomicus la analiza tuturor fenomenelor sociale (“care presupune dirijarea
comportamentului persoanei de o raţionalizare definită în mod strict”), este nepermisă
şi eronată. Încercările economiştilor de a aplica acest model în cazul divorţurilor,
căsătoriei sau crimei au condus la rezultate discutabile, deoarece în destule cazuri
indivizii s-au aflat în imposibilitatea de a stăpâni prin proceduri raţionale
complexitatea faptelor sociale.

Note:
1 A. Comte, Cours de philosophie positive, vol. IV, Paris, 1908.
2 Ibidem.
3 Jan Szczepanski, Noţiuni elementare de sociologie, 1972, p. 17.
4 1) Sociologie aplicată 2) Comportament colectiv 3) Comunitate 4) Sociologia comparată 5)
Crimă şi delincvenţă 6) Cultură 7) Demografie 8) Comportament deviant 9) Educaţie 10) Organizaţii

21
formale şi complexe 11) Ecologie umană 12) Sociologie industrială 13) Lege şi societate 14) Timp
liber, sport, recreere şi artele 15) Căsătoria şi familia 16) Sociologia matematică 17) Sociologia
medicală 18) Metodologia şi statistica 19) Sociologia militară 20) Ocupaţii şi profesii 21) Sociologia
politică 22) Relaţii rasiale şi etnice 23) Religie 24) Sociologie rurală 25) Grupurile mici 26) Schimbare
socială 27) Control social 28 ) Organizare socială 29) Psihologie socială 30) Stratificare şi mobilitate
31 ) Sociologia cunoaşterii şi a ştiinţei 32) Teorie 33) Sociologie urbană 34) Comunicaţii de masă 35)
Economie şi societate 36 ) Socio-lingvistica (mai nou!).
5 Peter L. Berger, Invitation to sociology, N.Y. 1963.
6 G. W. F. Hegel, Prelegeri de istoria filosofiei, vol. I.
7 Traian Herseni, Sociologie, Ed. şt. şi enc., Buc. 1982, p. 42
8 Mihu Achim, ABC-ul investigaţiei sociologice, vol. I, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1971, p. 155.
9 Mihu Achim, op. cit., p. 154.
10 Ion Ionescu, Dumitru Stan, Elemente de sociologie, vol. 1, Ed. Univ. al . I. Cuza, Iaşi, p. 60.
11 Roger Bastide, Traite de sociologie, Paris, PUF, 1962, p. 67.
12 R. Bastide, ibid., p. 81.
13 Adina Chelcea, Septimiu Chelcea, Cunoaşterea de sine-condiţie a înţelepciunii, Ed. Albatros,
Buc., 1986.
14 K. J. Gergen, M.M. Gergen, Social Psychology, 1981.
15 Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu, Dicţionar de sociologie, Ed. Babel, 1993, p. 471.
16 Traian Herseni, Sociologie, Ed. şt. şi enc., Buc. 1982, p. 39..Y. 1963.
17 Fernand Braudel, Istorie şi sociologie, în “Sociologia franceză contemporană”, Ed. pol., Buc.,
1971, p. 53.
18 Traian Herseni, op. cit., p. 38.
19 Ibidem.

3. METODA DE CERCETARE SOCIOLOGICA

Legitimitatea sociologiei ca ştiinţă este legată de existenţa unor metode, a unui

set de modalităţi cu ajutorul cărora să se poată investiga fenomenele şi faptele soiale.
H. Poincaré afirma că sociologia este ştiinţa cu cele mai multe metode şi cu cele mai
puţine rezultate. Desigur că rezultatele sunt insuficiente în raport cu numărul mare al
problemelor care solicită a fi rezolvate. Pe de altă parte, numărul mic de rezultate în
raport cu aşteptările şi nevoile societăţii, poate fi explicat şi prin absenţa unităţii
cercetării sociologice. Numeroasele metode sociologice întrebuinţate nu beneficiază
de o metodologie coordonatoare. Validarea ştiinţifică a sociologiei presupune deci
atât existenţa metodei sociologice cât şi a metodologiei cercetării sociologice. Cea de
pe urmă este menită să dirijeze cercetările şi să ofere altora o modalitate de a verifica
rezultatele.
Metodă vine din grecescul methodos, semnificând “cale”, “mijloc”, “mod de
expunere”. Orice activitate de cercetare necesită utilizarea anumitor metode. Metoda
este “felinarul care luminează calea în întuneric”, avertiza Fr. Bacon subliniind
importanţa majoră pe care o joacă în realizarea unei bune cercetări. Ea îşi
subsumează tehnici, procedee, instrumente, norme, principii.
Cercetarea sociologică foloseşte atât metode specifice, proprii sociologiei cât şi
metode împrumutate de la alte ştiinţe.
Conceptul de metodologie are o sferă de cuprindere mai largă decât cel de
metodă. În cazul ştiinţelor socio-umane, el include ansamblul metodelor folosite în
investigarea socialului şi are un caracter predominant normativ. Metodologia
reflectează asupra experienţelor trecute de cercetare, elaborează strategii de
investigare, indică atât eventualele obstacole şi deficienţe, cât şi căile de obţinere a
unor rezultate valide din punct de vedere ştiinţific.

22
 Investigaţia sociologică se realizează în mai multe etape. Nu există un punct de
vedere unanim cu privire la numărul etapelor. A.G. Zdravomâslov vorbeşte de cinci
etape, J. Plano şi D. Katz de şase, Mucchielli de douăsprezece, Claude Joveau de
cincisprezece.
J. Plano 1 prevede următoarele momente ale cercetării ştiinţifice :
a) identificarea (definirea) problemei ce urmează a fi cercetată ;
b) formularea ipotezei despre presupusele relaţii între variabile ;
c) stabilirea tehnicilor şi procedeelor aferente ;
d) culegerea de date pentru testarea empirică a ipotezei;
e) analiza cantitativă şi calitativă a datelor ;
f) acceptarea, respingerea sau reformularea ipotezei .
Într-o lucrare de referinţă2, sociologul S. Chelcea preia şi dezvoltă clasificarea
etapelor investigaţiei sociologice propuse de R. Mucchielli şi anume : determinarea
obiectului, preancheta, stabilirea obiectivelor, determinarea universului anchetei,
eşantionarea, alegerea tehnicilor de cercetare, pretestarea instrumentelor de cercetare,
definitivarea lor, aplicarea în teren, prelucrarea informaţiilor deţinute, analiza
rezultatelor şi redactarea raportului de cercetare.
Delimitarea obiectului se referă la decuparea din multitudinea faptelor,
fenomenelor sociale a celor pe care urmează să le investigăm în lumina unei anumite
teorii. Raymond Boudon 3 consideră că există trei mari categorii de “probleme
sociologice “, care au fost şi au rămas în atenţia cercetătorilor : studiul societăţilor
globale, “atât sub raportul schimbărilor sociale cât şi al sistemului social, însuşi
studiul segmentelor sociale a indivizilor în contextul social în care sunt situaţi şi, în
sfârşit, studiul unităţilor naturale (grupe, instituţii, comunităţi). Anumite probleme
sociale devin probleme sociologice.
În viziunea lui C. Zamfir, problema socială este “un proces, o caracteristică, o
situaţie despre care societatea sau un sistem al ei consideră că trebuie schimbat”.4 Ea
însumează următoarele clase de fapte, fenomene, procese sociale :
a) starea socială perimată (tensiunile rasiale, organizarea deficitară) ;
b) procesele sociale considerate în sine ca negative, în orice societate:
omuciderea, furtul, anomia etc. ;
c) consecinţele negative ale unui proces social pozitiv (ex. efectele
negative ale industrializării) ;
d) fluctuaţiile factorilor externi, naturali sau sociali (războaie, catastrofe
naturale etc.) ;
e) decalajele produse de dezvoltarea diferenţelor de ritm, tensiuni,
contradicţii între elemente etc.) ;
f) apariţia de noi necesităţi (creşterea aspiraţiilor, necesitatea creşterii
gradului de calificare în raport cu tehnologiile utilizate etc .) ;
g) probleme de dezvoltare (probleme de perspectivă mai îndepărtate) .
Trebuie remarcat faptul că nu toate problemele sociale sunt şi probleme
sociologice. Problemele sociale conştientizate şi transmise spre cercetare sociologilor
devin probleme sociologice. Ele conţin anumite conceote sociologice sau variabile
sociologice. Acestea sunt definite operaţional, adică sunt traduse în “evenimente
observabile” deoarece “numai astfel este posibilă repetabilitatea măsurării “ (Julian L.
Simon, 1969). Acest lucru presupune alegea indicatorilor şi gruparea lor în
dimensiuni. Indicatorii sociologici sunt raportabili la termenii de dimensiune,
variabilă, coeficient statistic. “Indicatorul este un semn exterior, observabil, măsurabil
care se află faţă de indicat într-un raport de corespondenţă totală, fie într-un raport de

23
corespondenţă statistică. Un fapt de observaţie, un răspuns la o întrebare, un număr,
constituie în cercetările sociologice cei mai frecvenţi indicatori”.5
 Etapa a doua, respectiv preancheta, constă în analiza detaliată a
ipotezelor posibile în vederea selectării celor verificabile. O bună
anchetă, precizează W. J. Goode şi P. K. Hatt (1959) presupune ipoteze
bune, studiul serios al literaturii de specialitate şi experienţă în domeniu.
Preancheta are ca scop şi estimarea costurilor cercetării, stabilirea
termenelor calendaristici, prevederea eventualelor dificultăţi ce pot apare
în desfăşurarea investigaţiilor (aprobări necesare, accesul în diferite
unităţi, economice, culturale, cazarea operatorilor de interviu etc.).
 Cea de a treia etapă are ca scop determinarea obiectivelor şi formularea
explicită a ipotezelor cercetării şi se realizează pornind de la sinteza
datelor obţinute din preanchetă. “Ipoteza este enunţul unei relaţii cauzale
într-o formă care permite verificarea empirică” – precizează Theodor
Caplov (1970). “În procesul inductiv – constată S. Chelcea – ipoteza
constituie o explicaţie plauzibilă ce urmează a fi verificată de materialul
faptic, putând fi confrmată sau infirmată parţial sau total”.6
 În cercetarea sociologică empirică o ipoteză este validă dacă îndeplineşte
următoarele trei condiţii : este verificabilă (utilizează concepte ştiinţifice
şi se bazează pe observarea faptelor reale), este specifică (are un înalt
conţinut informaţional) şi este în conformitate cu conţinutul actual al
cunoştinţelor ştiinţifice din domeniul respectiv (Madelein Grawitz,
1972).
 În etapa a patra, se stabileşte universul anchetei, se determină deci,
populaţia care va fi investigată. În funcţie de caz, universul anchetei
poate fi lărgit mai mult sau mai puţin.
 Se trece apoi la alcătuirea eşantionului, iar pentru aceasta, se stabileşte
mai întâi care este cea mai adecvată unitate de eşantionare : firma,
echipa, angajatul? Trebuie aflat, mai apoi, care sunt cadrele de
eşantionare disponibile : liste nominale cuprinzând angajaţii firmei,
registrele de prezenţă, statele de plată.
 Eşantionarea este o tehnică statistico-metodologică, care constă în
selectarea unei părţi (eşantion) dintr-o populaţie (persoane, organizaţii),
în vederea analizării ei pentru a facilita elaborarea de interferenţe despre
întreaga populaţie. “Eşantionul trebuie să ofere o imagine cât mai
precisă a populaţiei de referinţă, să fie obţinut prin aplicarea unor tehnici
probabilistice (legea numerelor mari, teorema limitei centrale), să fie
reprezentativ în termeni statistici şi cu privire la problema teoretică
analizată, să fie economicos în raport cu resursele (financiare, de timp,
de personal) disponibile”.7
În funcţie de tehnica de selecţie a elementelor populaţei în eşantion, distingem
între eşantionarea probabilistică şi neprobabilistă. În primul caz, “orice eşantion
posibil de dimensiune n din populaţia N dispune de aceeaşi probabilitate de a fi
selectat, tot aşa cum orice persoană sau entitate a populaţiei dispune de probabilităţi
echivalente de selectare”.8
Eşantionarea neprobabilistă presupune utilizarea informaţiilor prealabile sau de
experţi pentru a coordona selecţia de eşantioane tipice sau reprezentative pentru o
problemă teoretică sau factuală.

24
 O altă etapă a investigaţiei sociologice este alegerea metodelor şi tehnicilor de
culegere a datelor empirice (“unelte”, “instrumente”) menite să dezvăluie cât mai
exact faptele şi fenomenele sociale.
S-a constatat că în alegerea metodei de investigare, pe lângă adecvarea
tehnicilor la obiectul cercetat, mai intervin şi alţi factori, cum ar fi accesibilitatea,
economia de resurse ş.a. (Stephen A. Richardson, Barbara Shell, Dohrewend David
Klein, 1965).
Principalele metode de culegere a datelor empirice sunt : observaţia,
experimentul, ancheta socială, analiza documentelor sociale.
Observaţia presupune perceperea sistematică a atitudinilor, comportamentelor
şi interacţiunilor actorilor sociali, în momentul manifestării lor, conform unui plan
dinainte elaborat şi cu aportul unor tehnici specifice de înregistraere.
Gold şi Gans 9 au distins trei roluri diferite ale analistului social : a)participant
total implicat emoţional, înregistrând post-festum date şi informaţii; b) exterior
situaţiilor sociale supuse observaţiei culegând informaţii cu ajutorul unor tehnici
speciale; c) cercetător participant (implicat doar parţial) şi dispunând de posibilităţi de
producere şi înregistrare a datelor.
Gradul de implicare al cercetătorului interferează cu modul de înregistrare a
datelor, rezultând anumite combinaţii ce se concretizează în următoarele trei tipuri de
practicare a obsrvaţiei : observaţia structurată, nedistorsionată şi participativă.
În observaţia structurată, observatorul îşi asumă rolul de cercetător şi foloseşte
ca tehnici de înregistrare a datelor : listele de control, scalele de evaluare, sistemele de
codificare a interacţiunilor şi descrierea narativă. Tipice observaţiei structurate sunt
sistemele de codificare a interacţiunilor al căror scop este de a aduna informaţii
referitoare la conţinutul, frecvenţa, orientarea şi tipologia interacţiunilor, a atitudinilor
şi comportamentelor asociate relaţiilor interpersonale şi manifestate în grupurile în
care se constituie o reţea de comunicare interactivă.
Observaţia nedistorsionată constă în folosirea aparatelor tehnice pentru
înregistrarea fenomenelor sociale în desfăşurarea lor naturală sau în laborator.
Observatorul este în afara scenei sociale, aparatele tehnice sunt camuflate evitându-se
astfel “efectele reactive sistematice sau de conformare a subiecţilor la normele
dezirabilităţii sociale”.
Observaţia participativă presupune implicarea observatorului în activităţile
sociale ale subiecţilor pentru a le înţelege mecanismele şi a le supune analizei
teoretice ulterioare. După modul de înregistrare a datelor distingem două variante de
aplicare : 1) implicarea observatorului în situaţia socială respectivă, până la
identificarea cu actorii şi notarea post-festum (s-a folosit în studiul grupurilor de
muncă şi al devianţei) ; 2) observatorul adoptă în grup atât rolul de participant, cât şi
cel de cercetător, putând apela şi la alte metode de investigare (chestionare, interviuri
formale, teste, analiza documentelor sociale etc.).
Experimentul. El constă în producerea deliberată a unui fenomen şi în analiza
manifestărilor, direcţiei şi intensităţii acestei produceri în condiţii de controlare şi
manipulare directă a factorilor generativi”.10 Producerea fenomenului poate fi
repetată, schimbându-se în mod sistematic condiţiile pentru a nota variaţiile aferente.
Experimentul este metoda cea mai precisă şi productivă de analiză a relaţiilor
dintre variabile, de testare a ipotezelor. În experimentul sociologic, ca observaţie
provocată, se urmăreşte ca factorii exteriori, în afara celor manipulaţi de cercetător, să
rămână constanţi pentru a nu influenţa situaţia experimentală.
Pentru a îşi îndeplini funcţia cognitivă, experimentul sociologic trebuie să se
întemeieze pe teorie, alfel rămâne o activitate sterilă.

25
 J. St. Mill distinge între experimentul natural în care situaţia experimentală este
însăşi viaţa socială şi cel artificial, în care situaţia experimentală este creată de
cercetăor.
F. S. Chapin recurge la o altă clasificare a experimentelor sociologice :
experimentul sociologic proiectat, în care situaţia experimentală este planificată de
cercetător şi cel ex post facto, în care situaţia experimentală oferită de schimbările din
viaţa socială constituie materialul de analiză raţională a legăturilor dintre variabile. E.
Sydenstricker, utilizând criteriul temporal delimitează între experimente sociologice
succesive şi simultane. Clasificarea întâlnită cel mai frecvent este cea care distinge
între experimente de laborator şi experimente de teren.
M. Duverger sesiza faptul că experimentele de teren desfăşurate în situaţii
sociale reale pot fi : pasive, când alţi factori decât cercetătorul determină introducerea
variabileor independente sau active, când cercetătorul are posibilitatea de a introduce
variabilele independente în situaţia experimentală naturală. Nu este permisă
generalizarea rezultatelor experimentului sociologic decât la populaţii din care au fost
selecţionaţi subiecţii experimentului sociologic.
Realizat conform principiilor metodologice deontologice, experimentul
sociologic constituie o metodă principală de cercetare a relaţiilor cauzale în
sociologie.
Ancheta socială. Ea constă în culegera de date sau informaţii despre entităţile
sociale (indivizi, grupuri, organizaţii, zone socio-geografice, unităţi culturale şi chiar
societăţi) cuprinse în eşantion în scopul identificării de distribuţii statistice şi
interrelaţii (asocieri, covariaţii, raporturi funcţionale sau cauzale etc.) între indicatorii
sau variabilele care corespund unui model teoretic şi pentru extrpolarea concluziilor
de la nivelul eşantionului la cel al populaţiei de referinţă.11
Ancheta socială încorporează tehnici, procedee şi instrumente interogative de
culegere a informaţiilor, specifice interviului şi chestionarului sociologic.
Specific acestei metode este că actorii sociali sunt cei care furnizează
informaţiile. Realizarea anchetei sociale presupune un demers metodologic riguros
pentru că, pe de o parte, trebuie suplinită lipsa de control (manipulare, asupra
variabilelor) şi pe de altă parte, pentru că în cadrul acestei metode sunt antrenate şi
cadre ajutătoare (operatorii de anchetă) în scopul culegerii unei mari cantităţi de
informaţii de la populaţia investigată.
Deseori, ancheta nu se mulţumeşte cu utilizarea tehnicilor, procedurilor şi
instrumentelor de lucru interogative pentru culegera informaţiilor ( ca în cazul
sondajului de opinie ), ci în scopul încă mai bunei cunoaşteri, ele sunt corelate cu alte
metode şi tehnici de cercetare cum ar fi observaţia ştiinţifică, analiza documentară şi
de conţinut.
Importanţa deosebită pe care o are ancheta socială în cercetarea sociologică
rezidă în faptul că deseori ea constituie singura modalitate ştiinţifică de investigare a
universului subiectiv al vieţii sociale (opinii, atitudini, satisfacţii, aspiraţii, convingeri,
cunoştinţe, interese). Procedeul de bază al anchetei pentru culegerea datelor empirice
este chestionarea, care constă în formularea de către sociologi (investigatorul social al
unor enunţuri, afirmaţii sau interogaţii la care se aşteaptă reacţii, răspunsuri din partea
subiecţilor investigaţi. Când chestionarea se realizează oral de către operatorii (de
interviu), care-şi notează răspunsurile, atunci ancheta se realizează prin interviu.
Când completarea chestionarului se face în mod independent şi în scris de către
persoana investigată, pe baza unor instrucţiuni de completare, avem de a face cu
ancheta pe bază de chestionar.

26
 Un caz particular al anchetei este sondajul de opinie. El urmăreşte culegerea de
date prin chestionarea orală şi scrisă cu privire la opiniile sau atitudinile unui eşantion
reprezentativ în legătură cu o anumită problemă în vederea predicţiei cu un anumit
grad de probabilitate a comportamntului populaţiei de referinţă sau a diverselor
categorii de persoane. Rostul sondajelor este să înregistreze opiniile în vederea
anticipării probabile a comportamentului corespunzător. Aşa, de exemplu, prezicerea
comportamentului electoral se poate realiza cu ajutorul sondajelor care înregistrează
opiniile alegătorilor despre candidaţi.
Analiza documentelor sociale. Analiza documentelor sociale este o sursă
fundamentală a cercetării din ştiinţele sociale şi, deci, din sociologie. Pentru a nu
derapa pe panta interpretărilor şi explicaţiilor simplificatoare, sociologia nu trebuie să
se cantoneze exclusiv în actualitate, nu trebuie să ignore experienţele trecute tot aşa
cum nu trebuie să omită proiecţiile viitoare. În funcţie de forma de prezentare (limbaj,
conţinut, adresabilitate), documentele pot fi expresive (personal şi/sau publice) şi
oficiale. Primele utilizează un limbaj mai diversificat, mai flexibil, pe când celelalte
îmbracă o formă standardizată “birocratică”, incluzând coduri, indici, cifre statistice
catalogate în diverse modalităţi. Documentele expresive personale includ
autobiografiile, biografiile, istoriile orale etc.
Documentele expresive publice (reportaje, articole din ziar, din reviste, filme
documentare şi artistice, conţinutul emisiunilor de radio şi TV etc.) reprezintă un
domeniu mult mai extins de surse şi de date şi informaţii (pentru cercetarea socială)
comparativ cu cel al documentelor personale şi sunt superioare acestora de pe urmă
sub aspectul fidelităţii, validităţii şi posibilităţilor de cuantificare. O pondere tot mai
mare în categoria documentelor oficiale tind să ocupe băncile de date. Ele reprezintă
înregistrări (pe cartele, benzi magnetice, discuri ), ale datelor rezultate din cercetările
psiho-sociale ce facilitează accesul celor interesaţi în cunoaşterea lor.
În lume (SUA, Germania, Franţa etc.) există multe instituţii de cercetare socială
ce deţin bănci proprii de date, ce constituie surse documentare şi de analiză secundară.
Dacă documentele sociale respective sunt disponibile, urmează analiza conţinutului
lor.
Bernard Berelson (1953) preciza că cercetările sociologice realizate pe baza
analizei de conţinut pot fi grupate astfel : compararea conţinutului unor texte elaborate
în diferite perioade de timp ; amplasarea conţinutului unor texte emise de surse
diferite, compararea conţinutului comunicării utilizându-se diferite etaloane, studiul
reacţiilor verbale în condiţii experimentale.
Cele mai frecvente domenii în care se aplică analiza de conţinut sunt studiul
campaniilor electorale, campaniilor de presă, stabilirea paternităţii textelor, studiul
lizibilităţii în dezvăluirea propagandei camuflate etc.
În efectuarea propriu-zisă a analizei de conţinut, principalele probleme le
constituie fidelitatea şi validitatea.
Revenind acum la etapele investigaţiei sociologice propuse de Mucchielli după
culegerea datelor empirice prin metodele mai sus amintite, după alegerea tehnicilor de
cercetare, urmează pretestarea instrumentelor de cercetare care se realizează în cadrul
anchetei pilon.
Jan Szczepanski susţine că în această etapă pot fi standardizate instrumentele de
cercetare : o anchetă standardizată constă în aceea că fiecăruia dintre cei anchetaţi i se
pune o întrebare identică, într-o formulare identică, cu o intonaţie identică etc., pentru
a asigura astfel deţinerea unui răspuns care să constituie o reacţie la exact acelaşi
stimul”. 12

27
 Pretestarea unui chestionar poate pune sub semnul întrebării accesibilitatea
limbajului folosit. Este necesară întotdeauna adecvarea terminologiei la standardele
culturale ale subiecţilor chestionaţi.
După pretestare are loc definitivarea instrumentelor de cercetare, etapă
premergătoare aplicării lor “în teren”. Definitivarea se referă atât la elementele de
conţinut cât şi la cele de prezentare a instrumentelor (punerea în pagină, formatul
ghidului de interviu etc.).
Cea de a noua etapă constă în aplicarea în teren a instrumentelor de cercetare,
etapă importantă dar nu singura şi nici cea mai importantă în investigarea
fenomenelor sociale.
Urmează apoi etapa prelucrării datelor, informaţiilor obţinute prin aplicarea în
teren a instrumentelor. Pentru a putea fi utilizate informaţiile obţinute trebuie
clasificare înseriate, codificate. Operaţia de codificare constă în atribuirea fiecărei
categorii de informaţii a unui număr sau litere, “fiind un moment esenţial al
cunoaşterii”, deoarece asigură “condensarea, sistematizarea şi normalizarea
informaţiilor “ (Ion Cauc, 1973).
Cel care realizează codificarea face o analiză şi o interpretare a informaţiilor în
vedera încorporării lor în catregorii exclusive. Codificarea informaţiilor obţinute cu
ajutorul chestionarului sau a interviului constă în distribuirea răspunsurilor în mai
multe categorii şi atribuirea unui număr de cod fiecărei categorii de răspuns.
După prelucrarea datelor, urmează analiza rezultatelor cercetării în vederea
confirmării sau infirmării ipotezelor avansate. Se evaluează din punct de vedere
statistic importanţa fiecărei variabile, stabilindu-se dacă “mişcarea” variabilei este
semnificativă sau nu. Cercetând, bunăoară, modelul culturii politice în România, am
avansat ipoteza că nivelul cunoaşterii politice este influenţat pozitiv de nivelul
educaţional. Corelăm apoi indicatorii performanţelor cognitive politice cu nivelul
educaţional şi stabilim apoi dacă respectiva corelaţie este statistic semnificativă sau
nu, aplicând un test de semnificaţie (ex., Karl Parson, 1908). Până aici, aşa cum
preciza C. A. Moser, avem de-a face mai mult cu o descriere statistică a rezultatelor.
Descoperirea unei relaţii direct proporţionate între două variabile nu ne spune nimic
însă în legătură cu raportul de cauzalitate. Pentru stabilirea acestui raport, se trece de
la analiza bivariată la cea multivariată : care constă în introducerea succesivă a
“variabilelor – test” . “Dacă prin introducerea variabilelor-test corelaţia dintre
variabilele iniţiale se menţine şi dacă există un raport de anterioritate temporală a
variabilei independente faţă de variabila dependentă, atunci putem considera că ne
aflăm probabil în faţa unui raport de cauzalitate”.13
Analiza rezultatelor presupune, deci, atât descrierea statistică (analiza
cantitativă) cât şi explicaţia cauzală (analiza calitativă).
În afara acestei analize primare (cantitative şi calitative), în cercetarea
sociologică se pune tot mai mult şi problema analizei secundare. Aceasta de pe urmă
este o tehnică modernă de prelucrare a datelor arhivate, constând în valorificarea
datelor deja colectate şi consemnate de alte persoane şi instituţii, în alte scopuri decât
cele ale temei cercetate.
Ultima etapă cu care se finalizează investigarea socială, susţine M. Mucchielli,
constă în readaptarea raportului de cercetare. Modul în care se readaptează raportul de
cercetare diferă în funcţie de publicul căruia i se adresează : în orice caz, este necesar
ca el să parcurgă următorii paşi :14
- o introducere în problema studiată ;
- un scurt istoric al proiectului de cercetare ;
- un rezumat al cercetărilor anterioare ;

28
 - o clară reformulare a problemei ;
- redactarea completă a procedeelor utilizate pentru cunoaşterea şi prelucrarea
informaţiilor;
- prezentarea detaliată a a rezultatelor ;
- un rezumat cu interpretarea rezultatelor.
Conexiunea dintre căile cercetării sociologice este prezentată succint de S.
Chelcea în următoarea schemă :15

Pentru explicarea traseului operaţionalizării sau a drumului de la teoretic la

empiric, autorul porneşte de la următorul exemplu : “dacă ancheta reprezintă o
metodă, chestionarul apare ca tehnică, modul de aplicare … prin autoadministrare, ca
un procedeu, iar lista propriu-zisă de întrebări (chestionarul tipărit) ca instrument de
investigare”.
În concluzie, principalele caracteristici ale metodologiei ar putea fi rezumate la
următoarele :16
a) metodologia oferă nu atât metoda, cât principiile care ghidează cercetarea
problematicii sociologiei ;
b) oferă cadrele prin care se garantează validitatea şi fidelitatea demersului de
cercetare ;
c) determină normele de folosire a metodelor, tehnicilor, procedeelor ;
d) stabileşte valoarea şi limitele ficărui tip de metodă ;
e) recomandă cercetătorului supunerea faţă de judecata epistemologică a tuturor
faptelor culese pentru a stabili valoarea lor ştiinţifică.
În literatura de specialitate, există un evantai de puncte de vedere cu privire la
numărul metodelor specifice sociologiei, precum şi la criteriile care trebuie să
constituie baza clasificării lor.
L. Coandă apreciază că, după funcţia pe care o îndeplinesc în procesul cercetării
metodele pot fi incluse în următoarele trei categorii :
- metode de proiectare a cercetării (eşantioane, operaţionalizare a conceptelor
etc.) ;
- metode de recoltare a datelor (interviul, chestionarul, documentarea ) ;
- metode de analiză şi interpretare (analiza factorială, comparaţia, analiza de
conţinut etc.) .17
Dacă este să luăm în calcul credibilitatea datelor obţinute în cercetare18, putem
distinge între metode principale (observaţia, experimentul, documentarea), care oferă
informaţii cu valoare de fapte facilitând realizarea unei cunoaşteri preponderent
sociologice şi metode secundare (interviul, chestionarul, sondajul, tehnica
sociometrică, tehnica testelor), care oferă informaţii cu valoare de opinie, înlesnind
cunoaşterea preponderent psihosociologică.
Importanţa şi dificultăţile cercetării sociologice.
1. Cercetarea sociologică, ca şi orice cercetare în domeniul ştiinţelor sociale, nu
este simplu de realizat. Studierea comportamentului uman întâmpină dificultăţi de
care cercetătorii din domeniul ştiinţelor fizice sunt străini. Unele dificultăţi sunt de
ordin tehnic, altele derivă din caracterul limitat al studierii fiinţelor umane.
Acceptarea unui studiu sociologic de către comunitatea ştiinţifică presupune
încrederea că dacă acelaşi studiu ar fi repetat de către alţi cercetători, rezultatele ar fi
similare. Cercetarea sociologică trebuie să se bucure nu numai de încredere, mai mult
decât atât, ea trebuie să fie validă. Variabilele cercetării menite să reprezinte un

29
anumit domeniu (aspect) al realităţii trebuie să reprezinte în fapt, chiar respectivul
domeniu.
2.Validitatea (de conţinut internă) exprimă gradul în care indicatorii măsoară
ceea ce se presupune că măsoară. Măsurarea socială este precedată şi pregătită de
analiza concepuală, de operaţionalizare şi cuantificare. Spre deosebire de alte
domenii, în sociologie se operează cu un număr restrâns de etaloane naturale de
măsură (ce au o semnificaţie empirică reală, de aceeaşi natură cu aceea a obiectului
măsurat sau sunt definite pe baza unor relaţii intermediare, valorile atribuie sunt
numere întregi). Sociologia operează cu etaloane conceptuale ce au o semnificaţie
relativă, sunt elaborări teoretice mai mult sau mai puţin riguroase, nedeterminate
univoc. De aici derivă şi complexitatea efortului de asigurare a validităţii.
3.O altă dificultate care apare în cercetarea sociologică este legată de cooperarea
subiecţilor care urmează a fi investigaţi. Actorii sociali pot deveni necooperanţi din
mai multe motive : lipsa timpului (cercetarea socilă necesită timp), inapetenţa pentru
confesiune (nu sunt dispuşi să-şi împărtăşească gândurile, opiniile, trăirile, riscul de a
intra în polemică, de a dezvălui probleme personale etc.). Cercetătorii trebuie să facă
forţări considerabile pentru a convinge subiecţii să participe, pentru a facilita
participarea lor (astfel încât să nu li se pară o corvoadă insuportabilă), pentru a spori
atractivitatea participării. Uneori, acest lucru se realizează prin limitarea informaţiilor
cerute (deşi cercetătorul consideră că ar fi optimă aplicarea unui chestionar cu 100 de
întrebări de exemplu, el se va mulţumi doar cu 60 de întrebări pentru a nu abuza de
timpul intervievatului şi a nu risca să fie refuzat). Pntru a fi mai persuasivi în
atragerea subiecţilor în cercetare, sociologii pot apela, după caz, la convorbirile
telefonice, la intervievarea la domiciliu mai degrabă decât la Institutul de cercetări.
Acoperirea costurilor participării (costul călătoriei până la locul de cercetare) este şi
ea o metodă prin care subiecţii pot fi convinşi să participe la cercetare. Desigur, însă,
că percepţia subiecţilor asupra importanţei cercetării rămâne decisivă pentru atragerea
lor în respectiva cercetare.
4.O altă dificultate pe care o incumbă cercetarea sociologică se referă la faptul
că ea poate influenţa, poate schimba comportamentul subiecţilor. De altfel, de multe
ori, scopul cercetării în domeniul politică rezidă chiar în schimbarea
comportamentului actorilor sociali. Este posibil, însă, ca dacă s-a schimbat
comportamentul, rezultatele cercetării să nu mai fie valabile. Dar cum se produce
schimbarea comportamentului în cadrul cercetării sociologice? Ştiind că sunt studiaţi,
oamenii îşi pot revizui opiniile şi comportamentul. Un studiu relativ la metodele
educative utilizate de părinţi în raporturile cu copiii lor îi poate determina pe cei dintâi
să îşi reevalueze metodele şi să adopte altele noi.
5.O altă dificultate resimţită de sociologi constă în faptul că ei trebuie să depună
toate eforturile pentru a înţelege situaţiile din perspectiva intervievaţilor, pentru a
surprinde percepţiile participanţilor despre respectivele situaţii sociale. Ei trebuie să
reziste tentaţiei de a impune propriile lor opinii, propriile lor viziuni subiecţilor asupra
problemei sudiate. “Obiectivitatea cercetării reclamă sociologică se referă la faptul că
ea poate influenţa, poate schimba comportamentul subiecţilor . De altfel, de multe ori,
scopul cercetării în domeniul politic posibil, însă, ca dacă s-a schimbat
comportamentul, rezultatele cercetării să nu mai fie valabile. Dar cum se produce
schimbarea comportamentului în cadrul cercetării sociologice? Ştiind că sunt studiaţi,
oamenii îşi pot revizui opiniile şi comportamentul. Un studiu relativ neutralizarea
impactului personalităţii investigatorului asupra subiecţilor” (Mihail Cernea,
Sociologia americană, Ed. Enc. Rom., Buc., 1974, p. 201). Prezicerea şi înţelegerea
comportamentului actorilor sociali nu este o sarcină facilă.

30
 Cercetarea sociologică ridică probleme etice şi politice. Au dreptul cercetătorii
să-şi studieze semenii? Au dreptul oamenii să decidă dacă pot fi sau nu pot fi studiaţi?
Aceste probleme sunt puse cu maximă acuitate în studiile bazate pe observaţie. Există
tot mai mulţi susţinători ai ideii că folosirea aparatelor de înregistrare ascunse, a
oglinzilor false, a observaţiei indirecte etc. încalcă normele etice, constituind
modalităţi ilegitime, de pătrundere în zona privată, intimă a fiinţei umane.
În SUA, precizează N. Goodmann, “procedeele curente stabilite de guvernul
federal prevăd ca subiecţii să-şi dea consimţământul în cunoştinţă de cauză la
particparea în cercetare, eliminându-se astfel această problemă etică
specială”.Cercetarea socială, susţine în continuare autorul citat, poate aduce prejudicii
participanţilor. Dacă cercetătorii dezvăluie unele informaţii delicate şefilor sau
soţilor/soţiilor participanţilor, aceştia de pe urmă îşi pot pierde slujba sau pot rata
căsătoria. 19
O altă problemă de natură etico-politică pe care o ridică cercetarea sociologică
este anunţată într-o formulă succintă de următoarea interogaţie : din punct de vedere
etic, cu cine trebuie să manifeste sociologul loialiate? Faţă de comunitatea ştiinţifică
sau faţă de sursa care-l sponsorizează? Faţă de subiecţii participanţi sau faţă de
societate ca întreg? Pe lângă acestea, următorul set de întrebări urmăreşte să elucideze
aspecte deontologice de maximă importanţă. Ar trebui limitată în vreun un fel
utilizarea rezultatelor cercetării? Există subiecte care nu ar trebui incluse în lista de
cercetări? Este corect ca cercetătorii să accepte sponsorizare pentrua studia cea mai
eficientă modalitate de persuadare a oamenilor pentru a cumpăra un bun economic
inferior? Este legitimă utilizarea rezultatelor cercetării sociologice de către
politicieni?
La iniţiativa lui Paul F. Lazarsfeld – preşedintele Asociaţiei Sociologice
Americane - Congresul din 1962 al acestei organizaţii a fost dedicat analizei
multilaterale a utilizărilor sociologiei. Cu acest prilej, au fost ridicate probleme
majore legate de tema supusă dezbaterii : “Ce relaţii există între cercetarea şi politica
socială?”, “Unde şi cu descoperirile sociologice au penetrat societatea modernă şi cu
ce efecte?”, “Există o prăpastie intelectuală între concluziile teoretice ale cercetării şi
recomandările de acţiune practică?”, “Care este schema raporturilor dintre sociolog ca
profesionist, investigator consultant şi beneficiar, ca şi «client»?”
Utilizarea sociologiei în probleme de politică socială se practică frecvent (mai
ales în SUA dar nu numai aici). Irving Louis Horowitz semnala faptul că deceniul opt
al secoluui XX se caacterizează şi prin instituţionalizarea crescândă a cercetărilor şi
expertizelor efectuate de ştiinţa socială ca parte componentă a procesului de elaborare
a politicii. “Într-un sens – precizează cunoscutul sociolog american – ne aflăm la o
cotitută : problema principală într-o epocă de afirmare a ştiinţelor sociale este nu
statutul ştiinţific al acestora, ci utilizarea politică şi socială ce se dă acestor ştiinţe”20.
Utilizarea politică a sociologiei îi aruncă pe sociologii lucizi într-o dramatică
situaţie dilematică : pe de o parte, ei doresc să-şi ajute semenii cu studiile pe care le
realizează, pe de alta se tem de posibilitatea utlizării lor de către ierarhiile birocratice
în scopul manipulării comportamentale, a opiniilor şi atitudinilor.
O altă dilemă care se naşte din aplicarea politică a rezultatelor cercetării
sociologice – aşa cum sesizează Mihail Cernea – este legată de consecinţele acestei
aplicabilităţi : este ea generatoare în mod preponderent de schimbare sau de adaptare
socială? “…. Un răspuns ar fi că participarea cercetătorilor la elaborarea programelor
poate cel mult îmbunătăţi o situaţie sau alta în cadrul structurilor existente (…) dar nu
să schimbe înseşi aceste structuri. Cercetarea aplicativă riscă să devină astfel

31
prizoniera unor instituţii sau politici care refuză să dispară şi vor să supravieţuiască
prin ajustări”.21
Dezbaterile privind legitimitatea utilizării politice a sociologiei s-au intensificat
după scandalul “planului Camelot” , un proiect de cercetare iniţiat de Pentagon la
începutul deceniului al şaptelea, care urma să se desfăşoare în Chile şi alte ţări latino-
americane şi care urmau de fapt să culeagă informaţii despre pulsul mişcărilor
revoluţionare în ţările studiate în cadrul unei investigaţii ştiinţifice. Când s-a aflat
adevăratul scop al acestui proiect, o serie de sociologi americani renumiţi au protestat
public alăturându-se protestului oficial chilian şi determinând oprirea “planului
Camelot”.
În literatura de specialitate, constatăm că există o multitudine de opinii privind
consecinţele anhajării ideologice a sociologului asupra rigurozităţii ştiinţifice, a
obiectivităţii studiilor sale. Unii susţin că angajarea ideologică a sociologului
echivalează cu pierderea “neutralităţii axiologice” a obiectivităţii. Neangajarea
sociologului este condiţia exercitării libere şi obiective a funcţiei sociale critice a
sociologiei. Alţii, dimporivă, susţin că aderarea sociologului la un sistem politico-
ideologic nu a afectat obiectivitatea studiilor realizate şi nici nu a constituit un
obstacol în realizarea unor mari cercetări. În jurul acestor probleme, au fost formulate
multe puncte de vedere dar şi mai multe interogaţii de genul : “Este posibilă o
neangajare totală a sociologului?”, “Este funcţia critică a sociologiei eficientă?”, “La
ce bun să critici dacă societatea dispune de toate mijloacele necesare pentru a face
critica inofensivă?” etc.
Richard Behrendt se ridică împotriva “analfabetismului sociologiei în viaţa
publică” şi consideră că sociologia are drept sarcină să-l facă pe om capabil de o
analiză raţională şi un control raţional asupra mediului său : sociologia spulberă
iluziile, exercită o acţiune demitologizantă. Autorul consideră că datorită sociologiei,
“pentru prima dată omul gândeşte în mod ştiinţific despre marile puteri, nu unmai
despre puterile naţionale dar şi despre celelalte puteri sociale şi ideologice care-l
înhaţă fără încetare, îl degradează şi îl sacrifică făcând din el propriul lor material”.22
Astăzi se vorbeşte tot mai mult despre sociologie aplicată. Robert C. Angell 23
atenţiona asupra faptului că sociologia nu este numai un scop în sine. Ea este un scop
în sine atunci când îşi propune extinderea cunoaşterii asupra proceselor vieţii sociale
iar atunci când nu este un scop în sine, ci devine u mijloc în vederea unui alt scop, ea
devine sociolgie aplicată”. N. Herpin 24 constată că în SUA sociologia a devenit o
profesie şi ea este supusă regulilor pieţei, fondurile pe care le primeşte depinzând de
rezultatele cercetărilor şi de utilitatea lor, iar sociologul un actor social care-şi
urmăreşte la fel ca şi alţii cariera, “maximizarea gratificaţiei”, “optimizarea” ei. El îşi
alege un anumit domeniu de cercetare, îşi alege anumite tehnici, caută să publice
înanumite reviste, la anumite edituri, îşi negociază puterea şi recunoaşterea cu ceilalţi
sociologi parteneri – adversari – concurenţi , poate intra în jocurile vedetariatului,
poate căuta metode de a “seduce” etc.

Note:
1 J. Plano, Dicţionar de analiză politică, Ed. Ecce Homo, Buc., 1993, p. 96.
2 Septimiu Chelcea, Chestionarul în investigaţia sociologică, Ed. şt. şi encicl., Buc. 1975.
3 Raymond Boudon, Les methodes en sociologie, Paris, PUF, 1969.
4 C. Zamfir, Strategii ale dezvoltării sociale, Ed. pol., Buc. 1977, p. 47, 50-55.
5 S. Chelcea, op. cit., p. 38.
6 S. Chelcea, op. cit., p. 49.
7 Cătălin Zamfir, L. Vlăsceanu, Dicţionar de sociologie, Ed. Babel, Buc., 1993, p. 219-220.
8 L. Vlăsceanu, Metodologia cercetării sociale, Ed. şt. şi enciclop., Buc., 1986, p. 16.
9 L. Vlăsceanu, op. cit., p. 212.

32
10 L. Vlăsceanu, op. cit., p. 235.
11 L. Vlăsceanu, op. cit., p. 145.
12 Jan Szczepanski, Probleme metodologice controversate ale sociologiei contemporane
poloneze, în Teorie şi metodă în şt. sociale, vol. II, Ed. pol., Buc., 1966, p. 38-39.
13 S. Chelcea, op. cit., p. 117.
14 Ibid., p. 126.
15 S. Chelcea, Metode şi tehnici de cercetare sociologică, Buc., 1992, p. 25-30.
16 S.M. Rădulescu, Homo Sociologicus, Casa de Ed. Şt. şi Presă, “Şansa”, Buc. 1994, p. 97.
17 L. Coandă, Sociologie economică, Buc., 1987, p. 202-203.
18 V. Miftode, Introducere în metodologia investigaţiei sociologice, Ed. Junimea, Iaşi, 1982, p.
59.
19 N. Goodman, op. cit., p. 45.
20 Irving Horowitz, The Use and Abuse of Social Science, New Bruncwick, Transaction Books,
1971, apud Mihail Cernea, op. cit., p. 24.
21 Mihail Cernea, op. cit., p. 25.
22 Richard F. Behrendt, L’Homme a la lumiere de la sociologie, Payot, Paris, 1964., p. 158.
23 Robert C. Angell, Problemele etice ale aplicării sociologiei, apud. M. Cernea, op. cit., p. 24.
24 N. Herpin, Les sociologues americains et le siecle, PUF, Paris, 1973, apud I. Ionescu, D. Stan,
Elemente de sociologie, I, Iaşi, 1997, p. 94.

4. CULTURA

4.1. Ce este cultura?

Termenul de cultură vine din latinescul “colo, colere” care semnifică a lucra
pământul, a locui. Sensul lui primar desemna activităţi agricole şi a fost utilizat cu
acest sens din secolul XI până în secolului XIX, în paralel cu accepţiunea dată de
umanismul renascentist (sec. XVI) de cultură a spiritului.
Până astăzi, literatura de specialitate a înregistrat un număr mare de semnificaţii
ale acestui termen şi un număr şi mai mare de definiţii : sociologul francez A. Moles
susţine că ar exista aproximativ 250 de definiţii ale culturii.
În limbajul curent, adesea, termenul sugerează o formă superioară de artă :
operă, teatru, coregrafie etc. Se consideră că o persoană este cultă atunci când deţine
cunoştinţe despre arte şi este capabilă să facă aprecieri fondate referitoare la creaţiile
artistice, este rafinată, are gust şi bune maniere. Acesta este un sens restrictiv : nu
orice om este cult şi nu orice produs al activităţii sale este un act de cultură. Acesta
este şi punctul de vedere al lui J. Szczepanski, care ţine să precizeze că “ nu toate
produsele omului reprezintă cultura lui, ci numai cele superioare, produse oarecum
dezinteresat, pentru ele însele, deci ştiinţa, arta, religia, ideile politice şi sociale,
obiceiurile nobile – într-un cuvânt, produsele superioare ale spiritului care necesită
cultivarea minţii, tendinţa realizării unor scopuri mai înalte decât simpla satisfacere a
nevoilor biologice”.1
Conform semnificaţiei întîlnite în vorbirea curentă, cultura este o caracteristică a
individului, nu a societăţii. Majoritatea sociologilor şi antropologilor se delimitează de
acest înţeles în favoarea unuia mai larg, mai cuprinzător. Astfel, E.F.Tylor (1871)
desemna prin cultură “ansamblul complex al cunoştinţelor, credinţelor religioase, al
artei, moralei, obiceiurilor şi al tuturor celorlalte capacităţi pe care le dobândeşte omul
ca membru al societăţii”.
În sociologie şi antropologie – aşa cum susţine şi Marvin Harris, termenii de
cultură, societate şi, uneori, etnologie, îşi dispută preeminenţa.

33
 Kluchohn (1949) conferă şi el culturii înţelesul de fenomen social, definind-o
într-o formulă succintă ca “mod distinct de viaţă al oamenilor, model de a trăi”.
În viziunea lui Ralph Linton, cultura este de asemenea o caracteristică a
societăţii, nu a unui individ. Ea reprezintă tot ceea ce se învaţă în cursul vieţii sociale
şi este transmis din generaţii în generaţii ; cu alte cuvinte, este “ereditatea socială a
membrilor unei societăţi”.
În altă ordine de idei, unele definiţi au pus accentul mai mult pe sensul obiectiv
al culturii (cultură materială sau civilizaţie), altele pe sensul subiectiv al culturii
(cultură spirituală, cunoştinţe, valori, simboluri etc.).
Wisller, dimpotrivă, ia în calcul multiplelele dimensiuni ale culturii, distingând
în cadrul ei următoarele trei diviziuni : “trăsături materiale”, “activităţi sociale” şi
“idei”.
Aspectele materiale şi nemateriale ale culturii au fost evidenţiate şi de
sociologul american N. Goodman (1982) atunci când o definea ca fiind “moştenirea
învăţată şi socialmente transmisă, a obiectelor făcute de om, a cunoştinţelor, a
părerilor, a valorilor şi a perspectivelor care asigură membrilor unei societăţi unelte
pentru a face faţă problemelor curente”.2 Cu alte cuvinte, pe scurt, cultura organizează
viaţa socială şi-i dă formă.
În aceeaşi perspectivă se înscrie şi opinia lui M.J. Herscovitz conform căreia
cultura reprezintă “ totalitatea valorilor materiale şi spirituale create … în procesul
istoric de afirmare a omului ca om, proces care evidenţiază progresul omenirii în
cunoaşterea, transformarea şi stăpânirea naturii, a societăţii şi a cunoaşterii însăşi”.3

4.2. Componentele culturii

Aşa cum am arătat mai înainte, sociologii au distins între aspectele materiale
(sensul obiectiv) şi aspectele nemateriale (sensul subiectiv) ale culturii.
Cultura materială include toate “produsele” concrete şi tangibile ale societăţii,
toate manifestările fizice ale vieţii unui popor, de la cele mai vechi produse create de
om (descoperite de antropologi) cum ar fi oale de lut, unelte de piatră şi apoi de metal
până la cele mai recente : televizoare, avioane, computere etc.
Elementele culturii materiale sunt transmise de la o generaţie la alta : unele
dintre ele suportă modificări structurale esenţiale (automobilele, avioanele), altele
schimbări nesemnificative din punct de vedere structural (biroul, cada etc.) ; altele
sunt la modă o perioadă, apoi dispar.
Cultura nematerială. Sociologii tind să se concentreze mai mult asupra
dimensiunii spirituale a culturii, considerând că ea dă adevăratul puls al vieţii sociale.
De altfel, cercetări sociologice efectuate în Franţa confirmă faptul că acesta este şi
înţelesul cel mai des utilizat în conversaţia curentă. J. Laroue în Representations de la
culture et conditions culturelles arată că 83% din populaţia investigată adoptă sensul
de cultură spirituală.
În cadrul culturii nemateriale, sociologia include ansamblul cunoştinţelor,
opiniilor, valorlor, normelor, semnelor şi simbolurilor care sunt vehiculate într-o
societate.
Trebuie să reamintim faptul că opiniile şi cunoştinţele nu se identifică.
Cunoştinţele sunt concluzii care se fundamentează pe un anumit criteriu al evidenţei
empirice (de ex., forma sferică a Pământului). Opiniile, spre deosebire de cunoştinţe,
nu au la bază o suficientă evidenţă empirică : există astfel părerea că adoptarea unor
legi care prevăd posibilitatea pedepsei capitale ar duce la scăderea frecvenţei actelor

34
criminale. “Orice cunoaştere umană, începe cu opinii, trece de la acestea la noţiuni şi
se sfârşeşte cu idei” (I. Kant). Deci, pe lângă opinii şi cunoştinţe, cultura oricărei
societăţi conţine şi idei (Kant) despre natură, despre viaţă şi moarte, despre om şi
ocietate.
Cultura oricărei societăţi este impregnată de sistemul valorilor.
Omul este fiinţa cu vocaţia valorilor (“axiologică”) susţine sociologul român
Eugeniu Speranţia. Sistemul de valori la care aderă un individ reprezintă “coloana lui
vertebrală”. Valoarea reprezintă “aprecierea pe care un subiect o manifestă faţă de un
obiect (lucru, idee, atribut, relaţie) după criteriul socialmente împărtăşit al satisfacerii
unei nevoi sau a unui ideal”. 4 Ea trebuie înţeleasă ca o relaţie socială : sunt
consistente numai acele aprecieri, opţiuni individuale care sunt în consens cu
aprecierile sau opţiunile grupului. În acelaşi timp trebuie remarcat faptul că nu putem
vorbi despre universalitatea valorilor în sensul că pe de o parte, o valoare nu are
acelaşi înţeles în toate societăţile şi, pe de altă parte, nu toţi individzii dintr-o societate
acceptă o anumită valoare. Dacă aztecii apreciau favorabil jertfirea copiilor pentru
înduplecarea zeului ploii, astăzi, pentru societăţile moderne, un astfel de act este
innacceptabil şi condamnabil. Sau dacă, spre exemplu, societatea americană apreciază
munca în mod deosebit, nu înseamnă că această valoare este acceptată, fără excepţii,
de toţi americanii. Valorile se schimbă în decursul timpului şi acest lucru este uşor
observabil dacă analizăm valorile referitoare la iubire, sex, căsătorie. Azi se vorbeşte
tot mai puţin despre ,,fidelitate până la sfârşitul vieţii” şi tot mai mult despre fidelitate
succesivă, între două căsătorii, două relaţii consensuale etc.
În altă ordine de idei, trebuie să constatăm că valorile nu sunt întotdeauna în
consens : uneori ele intră în conflict, se ciocnesc, sunt contradictorii. Cercetările
actuale dovedesc că în orice societate există conflicte valorice, diferă doar gradul în
care ele sunt acceptate şi “soluţionate”. În timp ce regimurile totalitare le ignoră, le
resping, societăţile democratice le acceptă, încearcă să le “soluţioneze”, să le
administreze. Respinse sau excamotate, conflictele valorice riscă să se acutizeze şi să
degenereze în stări anomice.
Societatea democratică “reprezintă în fapt, modalitatea raţională de soluţionare
şi de neutralizare a acestor conflicte valorice, este buna administrare a tensiunii dintre
libertate şi ordine, dintre egalitate şi libertate”.5
Valorile au o mare semnificaţie emoţională. Ele nu trebuie privite ca simple
concepte abstracte. Oamenii polemizează, intră în conflicte şi uneori sunt capabili
chiar de mari sacrificii pentru apărarea valorilor ai căror partizani sunt (de exemplu,
pentru “libertate”).
Alături de valori şi în strânsă legătură cu acestea, normele reprezintă elemente
importante ale culturii societăţii. Comportamentul uman este structurat de reguli, linii
de conduită care prescriu un comportament adecvat în situaţii speciale (Nu ne
comportăm la şcoală ca la discotecă, nici la spital ca la operă). De asemenea, normele
reglementează comportamentele oamenilor în relaţiile dintre ei. (De exemplu,
normele de politeţe definesc comportamentul cuvenit, care se cade). Putem spune că
normele duc la stabilirea “unei anumite scheme a vieţii colective”, în cadrul căreia
“fiecare om ştie cum să se comporte în anumite situaţii, ştie ce aşteaptă de la el ceilalţi
membrii ai colectivităţii şi ştie la ce reacţii se poate aştepta în urma acţiunilor sale”.6
Cadrul normativ cuprinde obişnuinţele, obiceiurile, moravurile şi legile
existente într-o societate dată. J. Szczepanski face distincţie între obişnuinţe şi
obiceiuri. “Obişnuinţele sunt modalităţi de conduită statornicite pentru anumite
situaţii”, a căror încălcare nu stârneşte obiecţii sau reacţii negative din partea
societăţii, dar pe care membrii respectivului grup se simt datori să le respecte (de

35
exemplu, în anumite grupuri de muncă există obişnuinţa celebrării aniversării fiecărui
membru sau a evenimentului pensionării).
Obiceiurile sunt modele de conduită legate de valorile împărtăşite de grup, care
au importanţă pentru viaţă şi activitatea grupului a căror nerespectare atrage după sine
sancţionarea lor de către opinia publică. Exemplu de obiceiuri sunt : să arunci gunoiul
la ghenă, să alegi vestimentaţia potrivită (cu ocazia), să oferi locul în autobuz unui
bătrân sau infirm etc.
Dacă nu respectă obiceiurile respectivii indivizi pot fi consideraţi lipsiţi de
amabilitate, neatenţi, bizari, excentrici, pot fi evitaţi, marginalizaţi de către ceilalţi
membrii ai comunităţii dar nu pot fi pedepsiţi de lege.
Moravurile se înrudesc cu obiceiurile dar se diferenţiază de acestea (distincţia a
fost făcută pentru prima dată în 1906 de Summer). Ele sunt definite ca norme cu o
mare importanţă şi semnificaţie pentru funcţionarea societăţii. De exemplu : normele
legate de apărarea proprietăţii private, a bunurilor publice, a valorilor patriotice etc.
Încălcarea lor (furtul, frauda, incendierea unor proprietăţi etc.) atrage după sine
sancţiuni juridice.
În concepţia unor sociologi, distincţia dintre obiceiuri şi moravuri are un
caracter relativ : unul şi acelaşi fapt social este interpretat de anumite categorii sociale
ca obicei iar de altele ca moravuri. Aşa de exemplu, profanarea simbolurilor naţionale
(steag, stemă etc.) poate fi considerată ca o gravă violare a moravurilor societăţii şi
trebuie aspru pedepsită sau poate fi considerată ca nerespectare a unui obicei şi
trebuie să fie doar dezavuată de opinia publică.
În cadrul moravurilor, există o categorie aparte numită tabuuri care definesc
ceea ce este interzis, ceea ce este nepermis, ceea ce nu trebuie făcut ; ele sunt deci,
moravuri proscriptive. Majoritatea societăţilor contemporane au tabuuri cu privire la
relaţiile sexuale şi maritale între rude apropiate (tabuul incestului) şi tabuul referitor la
consumarea cărnii de om. Încălcarea lor atrage după sine sancţiuni de maximă
severitate cum ar fi privarea de libertate, exilul sau chiar pedeapsa capitală.
Legile sunt norme stabilite şi aplicate de autoritatea politică a societăţii ce
cuprind obligaţii generale pentru toţi membrii societăţii şi ce se aplică acelor
comportamente ce sunt considerate importante pentru societate.
Legile pot fi scrise sau nescrise (cutumiare). Constituţiile scrise se impun în
secolul al XVIIIlea (România, Franţa, SUA beneficiază de Constituţii scrise).
Constituţiile cutumiare sunt formate dintr-o parte scrisă şi dintr-o alta nescrisă, care
are la bază obiceiuri, tradiţii, practici politice îndelungate (ex. Constituţia Angliei,
Israelului, Noii Zeelenade).
Indiferent de forma pe care o îmbracă, legile joacă un rol extrem de important în
reglementarea relaţiilor sociale şi nerespectarea lor duce la sancţiuni juridice. În
literatura de specialitate, întâlnim azi numeroase puncte de vedere care susţin că
anumite fapte, reacţii individuale sau de grup nu ar trebui să facă obiectul unor legi, ci
ar trebui să fie tratate ca obiceiuri, stiluri personale de viaţă, gusturi personale etc.
Astfel de controverse au fost stârnite de legile care permit orice fel de
comportament sexual între adulţi, cu consimţământul părţilor.
Semnele şi simbolurile constituie, aşa cum am arătat mai înainte, alte elemente
importante ale culturii spirituale. Filosoful german E. Cassirer constata că “omul nu
mai trăieşte într-un univers exclusiv fizic, ci într-un univers simbolic. Limbajul, mitul,
arta … sunt componente ale acestui univers. Omul nu mai poate înfrunta realitatea în
mod nemijlocit, el nu mai poate privi faţă în faţă … atât de mult s-a învelit pe sine cu
forme lingvistice, cu simboluri mitologice sau cu rituri religioase, încât nu poate

36
vedea sau cunoaşte nimic decât prin mijlocirea acestui mediu artificial”. În viziunea
lui, cultura constă în simboluri şi se transmite prin comunicarea simbolurilor.
Deşi nu putem reduce cultura la suma simbolurilor, trebuie să recunoaştem că
acestea reprezintă o parte, o componentă fundamentală a ei.
Simbolul este definit ca fiind ceva care social reprezintă, semnifică altceva
decât este ; este o reprezentare creată în mod arbitrar (gesturi, cuvinte, obiecte,
imagini vizuale), care capătă înţeles prin consens social. De exemplu, drapelul unui
stat nu reprezintă doar o bucată de pânză colorată şi desenată într-un anume fel. El
este simbolul unei naţiuni, a unei societăţi cu istoria ei, cu teritoriul ei, cu tradiţiile şi
obiceiurile ei etc. Weitman (1973) sublinia că a analiza semnificaţia pe care o
societate o acordă drapelului său naţional furnizează informaţii privind aspecte
importante ale culturii respectivei societăţi.
Limba (vorbită şi scrisă) este cel mai important element al simbolismului social,
cel mai important aspect al culturii. Ea este cel mai important mijloc de comunicare,
este “vehiculul spiritului”, este cel mai important mijloc de socializare. După E. Sapir,
limba scrisă reprezintă simbolurile secundare ale simbolurilor vorbite, reprezintă deci,
“simboluri de simboluri”.
Mimica şi gesturile joacă şi ele rolul de simboluri sociale (sunt simboluri
nonverbale). Primele dezvăluie bucuria, tristeţea, disperarea, surpriza, mânia etc.
Celelalte reprezintă mişcări ale corpului care au semnificaţii consimţite social.
Simbolurile nonverbale sunt mai frecvent folosite în interacţiunile sociale comparativ
cu cele verbale. Experimentele efectuate de Albert Mehrabian au stabilit că impactul
total al unui mesaj este în proporţie de 7% verbal, 38% vocal şi 55% facial. Un alt
cercetător, respectiv Raymond L. Birdwhistell susţine că cel mult 35% din
semnificaţiile unei conversaţii sunt transmise prin intermediul cuvintelor.
Pe de altă parte, se constată că unul şi acelaşi gest poate avea semnificaţii
diferite pentru societăţi diferite. Astfel este, de exemplu, gestui care pentru americani
are semnificaţia “okay” (totul este în regulă), pentru francezi înseamnă că cineva este
“un zero”, o nulitate, în timp ce pentru turci şi greci are o semnificaţie obscenă
(sugerează o invitaţie sexuală grobiană). Gestul de a scoate limba este interpretat la
noi ca nepoliticos, ca lipsă a bunelor maniere etc. în timp ce în Tibet este considerat
semn de respect. Acest exemplu ca şi multe altele confirmă faptul că gesturile ca şi
limba au semnificaţie în cadrul unui context social dat ; scoase din acest context, ele
fie îşi schimbă semnificaţia, fie îşi pierd orice semnificaţie.
Pe de o parte, utilizarea limbajului gestual alături de cel verbal face
comunicarea mai bogată, subtilă, savuroasă, pitorească. Pe de altă parte, limbajul
nonverbal poate da naştere la confuzii, neînţelegeri,chiar conflicte. Utilizarea abuzivă
a limbajului gestual în comunicarea interpersonală este contraindicată sau cel puţin
nepreferabilă, întrucât erodează posibilitatea unui bun dialog, a unei comunicări
eficiente.
Gesturile pot fi utilizate şi în manipularea indvizilor : se face uneori exces de
gesturi amabile, politicoase pentru a obţine anumite favoruri nemeritate. De
asemenea, sunt situaţii în care indivizii interpretează gesturile semenilor săi într-un
mod care le este favorabil, care-i absolvă de vina săvârşită. Aşa se întâmplă atunci
când bărbaţii, care sunt acuzaţi de viol susţin că, deşi victimele lor le-au interzis
verbal să aibă relaţii intime cu ele, totuşi gesurile acestora au susţinut contrariul :
îmbrăcămintea sumară, tonul îmbietor, dorinţa dezvăluită de expresia feţei etc.
Să revenim puţin la rolul pe care limba îl joacă în societate şi la relaţia dintre
limbă şi gândire. Limba este mai mult decât un mijloc de comunicare şi socializare a
indivizilor umani. Limba dă expresie modului nostru de a gândi, concepţiilor noastre.

37
Pe de altă parte, însă, ea influenţează, structurează modul în care percepem lumea –
teorie formulată iniţial de doi antropologi, Edward Sapir (1929) şi Benjamin Lee
Whorf (1956), sub numele de “ipoteza relativităţii lingvistice”. Atât vocabularul cât şi
structura gramaticală a unei limbi – susţin cei doi antropologi – determină concepţiile
despre lume şi viaţă ale membrilor unei societăţi, le dirijează atenţia către anumite
aspecte ale vieţii mai degrabă decât spre altele. Exemplul clasic utilizat pentru
susţinerea acestei ultime idei este următorul : inuiţii – spre deosebire de englezi, care
folosesc un termen general pentru zăpadă – au inventat un număr relativ mare de
cuvinte pentru fiecare tip de zăpadă (zăpadă care cade, nămeţi, zăpadă umedă, zăpadă
pufoasă), întrucât fiecare le influenţează în mod specific viaţa şi activitatea. Ei nu au
un termen general pentru zăpadă, dar au câte unul pentru fiecare tip de zăpadă în
parte. De asemenea, în limba hopi nu există un substantiv pentru timp şi nici un
sistem temporal – verbal (trecut, prezent, viitor).
Astăzi, sociologii admit o versiune mai slabă a ipotezei relativităţii lingvistice şi
anume : o anumită limbă nu te determină ci te ajută să gândeşti într-un anume fel, să
te concentrezi asupra anumitor dimensiuni ale existenţei.
Pe de altă parte, trebuie să abordăm relaţia şi în sens invers : limba, la rândul ei,
se modifică în funcţie de schimbările sociale. Schimbarea concepţiilor, mentalităţilor
oamenilor duce la schimbări în structura gramaticală. Astfel, schimbarea concepţiilor
despre relaţiile dintre genuri a dus la înlocuirea formei generice din gramatica engleză
de chairman (chair = scaun, man = bărbat), respectiv preşedinte, cu forma neutră,
chairperson.7

4.3. Cultură “reală” şi “ideală”. Cultură şi libertate

Ralph Linton, cel care foloseşte termenul de “fundament cultural al

personalităţii” operează şi distincţia între “cultura reală” şi “cultura ideală”, tocmai
pentru a deosebi între ceea ce spun oamenii că sunt şi că trebuie să facă şi ceea ce sunt
ei în realitate, ceea ce fac ei efectiv.
Cu alte cuvinte, cultura “ideală” se referă la normele care ne structurează
comportamentele. Ele reprezintă “idealul”, ceea ce societatea aşteaptă de la membrii
săi, modurile de acţiune aprobate, apreciate de societate. Normele nu se identifică
întotdeauna cu comportamentul. Existenţa sistemului normativ nu garantează că
aşteptările societăţii vor fi în toate cazurile îndeplinite, că în societate se vor manifesta
doar comportamentele dezirabile. Deşi majoritatea membrilor societăţii subscriu la
diferite norme, le înţeleg necesitatea, importanţa, totuşi nu le respectă. Deşi cuplurile
apreciază norma fidelităţii sexuale, multe dintre ele o încală : în SUA, jumătate dintre
bărbaţii căsătoriţi şi o pătrime din femeile căsătorite au relaţii extraconjugale.
Se ridică întrebarea : de ce dacă individul recunoaşte necesitatea normei, în
practica socială curentă el o încalcă? Este norma resimţită ca o constrângere de care
individul încearcă să se elibereze? Componentele culturii : normele, legile etc.
restrâng ele libertatea omului sau dimpotrivă, o fac posibilă şi mai mult, chiar o
extind?
Putem spune că, pe de o parte, restricţiile impuse de norme şi legi limitează
libertatea individului în societate, pentru că acesta nu poate să facă orice vrea(ex., să
danseze în timpul unei conferinţe sau să se prezinte la un interviu pentru ocuparea
unui post de manager în costum de baie etc.).
Limitele impuse de cultură nu sunt aceleaşi pentru toţi indivizii şi pentru toate
categoriile sociale. Stereotipurile, prejudecăţile, discriminările promovate de o

38
anumită cultură îi limitează mai mult pe unii decât pe alţii ; de cele mai multe ori, este
cazul femeilor (în comparaţie cu bărbaţii), a minorităţilor etnice, a săracilor etc.
Pe de altă parte, este indiscutabil faptul că libertatea este posibilă şi se poate
extinde prin intermediul culturii. Cultura ne oferă şansa de a alege între mai multe
alternative (între diferite valori, idei, concepţii, lucruri etc.), ori libertatea nu poate
exista în afara acestei opţiuni. De altfel, absenţa sistemului normativ departe de a duce
la libertate, ar duce la haos, anarhie, imperiul legii junglei.
Cultura nu oferă posibilitatea de a comunica, de a profita de confortul pe care
ni-l oferă tehnologia modernă în toate momentele vieţii noastre : acasă, pe stradă, la
slujbă ; ne eliberează de muncile mecanice, anoste, care solicită efort fizic oferindu-ne
mai mult timp pentru creaţie, cercetare, divertisment.

4.4. Diversitatea culturală. Relativism şi etnocentrism cultural

Cercetările sociologice şi antropologice au scos în evidenţă existenţa unei

diversităţi culturale atât între diferitele societăţi cât şi în interiorul fiecăreia dintre ele.
Societăţile diferă între ele atât sub aspectul culturii lor materiale (civilizaţii), cât
şi sub aspectul culturii spirituale. Dacă comparăm locuinţele şi mijloacele de
comunicaţie din diferite societăţi, observăm cu uşurinţă diferenţele evidente privind
civilizaţiile care le corespund. Dacă este să comparăm normele care precizează
comportamentul adecvat, vom constata existenţa aceleiaşi diferenţe.
În antropologia culturală este prefigurată existenţa a două mari tipuri de culturi
diametral opuse : cultura apolonică (apolinică) şi dionisiacă. Caracterul apolonic –
conform studiilor lui Ruth Benedict (1934-1950) – aparţine unui tip de cultură
primitivă, în care orice exces este prohibit, moderaţia fiind comportamentul
fundamental al colectivităţii, care cultivă personalitatea uniformă, ştearsă. Un astfel
de tip cultural este specific populaţiei Zuni a tribului de indieni din SUA (New
Mexico) , populaţie care se caracterizează prin calm, conformism, o mai mare
înclinaţie spre colectivism decât spre individualism.
La celălalt pol se află cultura dionisiacă, caracterizată printr-un exces de
sensibilitate, activitate frenetică, inividualism, competiţie. Tribul Kwakiutl (din Insula
Vancouver, Columbia Britanică) ai cărui membrii sunt dominatori şi războinici
reprezintă un astfel de tip cultural.
Şi societăţile moderne se caracterizează prin diferenţe culturale. Constatăm, în
primul rând, existenţa diferenţelor culturale dintre statele socialiste (care acrodă
prioritate colectivităţii în raport cu individul) şi statele capitaliste (în care accentul
cade pe individ şi competiţie). Deosebiri culturale există însă şi între ţările capitaliste
(de exemplu, între Anglia şi Japonia), precum şi între ţările socialiste (de exemplu,
Cuba şi China), între ţările maritime şi cele intercontinentale etc. Este de dorit ca o
diversitate culturală – expresie a ingeniozităţi umane – să fie cunoscută, acceptată şi
valorificată de societăţile moderne spre folosul lor reciproc.
Diferenţe culturale există aşa cum am arătat mai înainte şi în interiorul aceleiaşi
societăţi în funcţie de clasa socială, originea etnică, religia, rasa, stilul de viaţă,
interesele urmărite, alcătuind subculturile. Cu cât o societate este mai numeroasă, mai
complexă, mai modernă, cu cât diferenţele culturale, dintre diferitele grupuri sociale
sunt mai mari, cu atât întâlnim mai multe subculturi.
Subculturile reprezintă ansamblul de simboluri, norme, valori care dau identitate
grupului, îl disting de celelalte grupuri şi care se întemeiază fie pe moştenirea etnică,
fie pe situaţia economică a grupului, pe apartenenţa la o anumită regiune, la o anumită

39
breaslă profesională etc. Putem vorbi despre subcultura aurolacilor din canale, a
săracilor din ghetouri, a romilor, a oamenilor de ştiinţă, a muzicanţilor de cartier etc.
Subculturile se deosebesc de cultura dominantă şi prin utilizarea unui limbaj
specific (jargon subcultural). În privinţa rolului jucat de existenţa subculturilor în
societate, părerile sunt împărţie : unuii autori susţin că mozaicul cultural este un factor
de îmbogăţire a societăţii, alţii, dimpotrivă, consideră că este un element nociv pentru
societate, ce are drept consecinţă erodarea culturii naţionale.
Contraculturile sunt construite din acele valori, norme, simboluri, şi moduri de
viaţă care se manifestă în opoziţie cu cultura dominantă din societate. Deşi nu resping
toate normele şi valorile societăţii din care fac parte, adepţii contraculturii resping o
parte mai mare sau mai mică din modelele ei comportamentale. Reprezentările
contraculturii pot fi grupurile de delincvenţi, sectele satanice, grupurile anarhiste, etc.
Mişcarea “hippie” din anii ’60 şi începutul anilor ’70 a sfidat valorile americane
fundamentale de individualism, competiţie, bunăstare materială, constituind o astfel
de contracultură. Tot aici se înscrie şi organizaţia Ku Klux Klan din SUA şi Frăţia
Musulmană din Egipt.
Apariţia unei contraculturi într-o societate este un indicator al neintegrării
sociale, al sentimentului de frustrare încercat de anumite categorii sociale.
Creşterea numerică a contraculturilor şi extinderea lor pot avea efecte
disfuncţionale în societate, fapt pentru care de cele mai multe ori sunt considerate
neacceptabile de societate, fiind chiar reprimate.
Diversitatea culturală între şi în interiorul societăţilor sugerează faptul că nu
există un singur tipar cultural, “cel mai bun”, că nu există o cultură inerent bună sau
rea, idee ce stă la baza relativismului cultural. Acesta este un principiu teoretic impus
de antropologia culturală modernă, în interpretarea culturilor lumii şi a raporturilor
dintre ele. El se opune tendinţei oamenilor de a evalua practicile, tradiţiile,
comportamentele altor popoare în raport cu ale lor, de a le subaprecia pe cele dintâi şi
supraevalua pe cele din urmă. Conform relativismului cultural, valorile unei culturi
trebuie analizate în strânsă conexiune cu contextul social căruia îi aparţin şi nu după
criteriile altei culturi. Pentru un european, de exemplu, pare bizară veneraţia pe care
hinduşii o au faţă de vacă – animal considerat sacru în India.
Principiul relativismului cultural respinge etnocentrismul, adică etichetarea
obiceiurilor altor popoare, etnii, ca fiind “bune” sau “rele”, “civilizate” sau
“înapoiate” şi de a considera cultura proprie superioară altora din punct de vedere
moral. Înainte de a face aprecieri, trebuie să cercetăm de ce oamenii obişnuiesc să se
comporte într-un anume fel şi nu într-altul, care sunt coordonatele sistemului cultural
care conţine respectivele obiceiuri.
Etnocentriştii percep practicile altor culturi ca deviaţii de la normalitate şi nu
doar ca simple şi fireşti diferenţe între culturi.
Manifestările etnocentriste sunt mai frecvente în societăţile tradiţionale,
omogene şi izolate, în care probabilitatea contactului cu alte culturi este redusă.
Etnocentrismul operează cu expresii ca “popor ales”, “naţiune bincuvântată”, “rasă
superioară”, “străini perfizi”, “popoare înapoiate”, “barbari”, “sălbatici” etc.
El are efecte contrare asupra indivizilor, grupurilor şi societăţilor. Pe de o parte,
întăreşte naţionalismul şi patriotismul şi protejează identitatea etnică. Pe de altă parte,
alimentează rasismul, descurajează schimbarea şi obstrucţionează împrumuturile
culturale. În anumite circumstanţe, el facilitează stabilitatea culturală, în altele poate
provoca colapsul unei culturi şi dispariţia unui grup.

40
 Sociologia, politologia, antropologia, educaţia civică invită la respingerea
etnocentrismului şi adoptarea poziţiei relativismului cultural prin care oamenii se pot
distanţa de propria cultură pentru a o privi cu mai multă obiectivitate şi realism.
Relativismul cultural nu înseamnă însă că orice practică culturală este permisă,
nu înseamnă relativizarea, primarea sistemului normativ legislativ şi pierderea funcţiei
sale de mecanism de control social.
Relativismul cultural nu trebuie confundat nici cu xenocentrismul, care este
opusul etnocentrismului şi care, la rândul lui, se fundamentează tot pe anumite
prejudecăţi. Xenocentrismul constă în subaprecierea valorilor culturale autohtone şi
supraevaluarea valorilor culturale străine. El se întemeiază pe prejudecata că tot ceea
ce este străin este în mod automat şi bun.

4.5. Ipoteza decalajului cultural

Sociologul american William F. Ogburn este cel care a formulat ipoteza

decalajului cultural care susţine că “dacă o parte a culturii se schimbă, datorită unei
descoperiri sau invenţii şi, prin aceasta, generază schimbări într-o altă parte a culturii,
dependentă de ea, aceste schimbări se produc frecvent cu o anumită întârziere. Cât de
mare este această întârziere sau acest decalaj depinde de natura materialului cultural
supus schimbării, dar decalajul poate persista un număr considerabil de ani, şi în tot
acest timp putem spune că există o proastă adaptare a culturii. Este, deci, dezirabil să
reducem perioada de maladaptare, să facem ajustările culturale cât de repede
posibil”.8
În viziunea lui W.F.Ogburn, schimbarea culturii materiale duce la schimbarea
metodelor de întrebuinţare a obiectelor materiale ale culturii, iar aceste metode se
transpun în cultura nematerială a societăţii (în obiceiuri, credinţe, valori, norme etc.)
şi care au funcţia de a ajuta adaptarea omului la condiţiile materiale ale vieţii, drept
pentru care poate fi numită cultură “adaptativă”. Cu alte cuvinte, mai întâi, se schimbă
cultura materială, condiţiile materiale ale vieţii şi mai apoi, cu o anumită întârziere se
schimbă şi cultura nonmaterială sau “adaptativă”.
Teoria lui Ogburn a fost vehement criticată de R.K. Merton, P.A.Sorokin, M.
Choucas ş.a. I s-a reproşat, în primul rând, ambivalenţa conceptelor-cheie pe care şi-a
fundamentat teoria, şi anume : cultură materială şi nonmaterială, decalaj, adaptare,
consistenţă. Într-adevăr, putem spune că el nu a definit cu precizie termenii de cultură
materială şi nonmaterială şi a considerat acelaşi obiect când ca element al culturii
materiale, când ca element al culturii “adaptative” (nonmateriale).
Mai mult decât atât, P. A. Sorokin a susţinut că realitatea socio-culturală
concretă contrazice ipoteza lui Ogburn şi a adus dovezi empirice concludente în
sprijinul afirmaţiei sale. Din cercetările sale, deducem că schimbarea culturii
materiale nu se produce mai repede decât schimbarea culturii nonmateriale, adesea se
întâmplă exact invers, şi că aşa cum se vorbeşte despre un decalaj cultural, se poate
vorbi şi despre un decalaj tehnologic.
Teoria formelor fără fond (T. Maiorescu, C. R. Motru, ş.a.) a încercat să explice
tocmai această situaţie în care cultura nonmaterială devansează cultura materială.
Dacă admitem că există situaţii în care cultura “adaptativă” rămâne în urma
culturii materiale, atunci trebuie să admitem că există şi situaţii în care aceste
schimbări sunt fie sincronice, fie în sensul invers decât cel enunţat de Ogburn.
Trebuie să menţionăm, de asemenea, că adaptarea este o noţiune relativă, că nu
putem vorbi despre o adaptare “perfectă”. Mai mult decât atât, pot apărea şi situaţii de

41
neadaptare şi care nu trebuie percepute ca o fatalitate, mai ales atunci când condiţiile
materiale sunt ele însele în schimbare, în tranziţie. Adaptarea socială la fenomenele
socio-culturale, atunci când ea se produce, are un caracter creator, nu mecanic. Este
posibil să ne adaptăm la schimbările condiţiilor materiale, ale vieţii fără să schimbăm
mentalităţile, opţiunile valorice, etc. dacă le vom descoperi noi valenţe.
Ipoteza decalajului cultural, în ciuda tuturor criticilor, uneori exagerate, “poate
fi, totuşi, acceptată în măsura în care ea sesizează un aspect real al vieţii sociale :
coprezenţa ritmurilor sincronice şi asincronice ale evoluţiei sociale”.9
Decalajul cultural poate fi înţeles şi analizat şi dintr-o altă perspectivă şi anume,
ca diferenţe cantitative şi calitative dintre spaţiile culturale. Înţelegerea satisfăcătoare
a distanţei dintre culturi se poate obţine “situîndu-ne pe poziţia metodei logico-
experimentale propusă de V. Pareto”.10 Procedând astfel, vom ajunge la următoarele
concluzii verosimile :
- două culturi aflate în contrast vor exercita presiuni reciproce a căror forţă va
oscila în funcţie de diferenţele, contradicţiile, decalajele care există între ele ;
- când două culturi sunt comparate la nivelul actorilor sociali (indivizi, grupuri),
vor fi conştientizate deopotrivă atât avantajele cât şi dezavantajele fiecăreia ;
- când una dintre cele două culturi în dialog se află într-o situaţie deficitară(
rezolvarea unor probleme sociale importante), aceasta va recurge la împrumutarea şi
imitarea modelelor celeilalte culturi. În această situaţie, spunem despre cultura
imitatoare că se află într-un decalaj faţă de cultura care-i oferă soluţiile ;
- noţiunea de decalaj este relativă pentru că, de regulă, raportul dintre două
culturi este biunivoc, reciproc : cele două culturi împrumutate reciproc se adaptează
reciproc una la cealaltă. Dialogul cultural presupune şi conexiunea inversă, feed-back-
ul;
- în ciuda acestui relativism, conştiinţa colectivă percepe existenţa unei distanţe
culturale (mai ales materială) între clasele superioare şi inferioare, între mediul urban
şi cel rural, între populaţiile din aşa numitele “societăţi de consum” şi populaţiile din
ţările slab dezvoltate din punct de vedere economic ;
- criteriile pe baza cărora “se stabilesc” decalajele culturale sunt de asemenea
relative : decalajul cultural este perceput în funcţie de coordonatele spaţiului cultural
căruia îi aparţinem. În concluzie, aceste criterii pot fi nu numai diferite, ci chiar
contradictorii. În unele societăţi funcţionează (mai mult) criteriul pragmatismului în
aprecierea normelor juridice (SUA), în altele cel al concordanţei lor cu morala
tradiţională (China). În unele culturi, esteticul se bucură de o apreciere mai mare decât
utilul, în altele invers (exemplu, tradiţia românească – tradiţia săsească).

4.6. Coordonate esenţiale ale spiritualităţii româneşti

“Într-o Europă mărturisit faustică pare un popor care nu este faustic : poporul
român” – aşa începe C. Noica eseul Superarea românească, prin care încearcă să mai
dezvăluie încă ceva din viaţa ascunsă şi adâncă a sufletului românesc.
Înţelegând prin “faustic” “cunoaşterea cu orice preţ” şi, în acelaşi timp, “setea
de putere cu orice preţ”, C. Noica conchide că “noi nici nu am fost şi nici nu părem a
ne pregăti să fim faustici”.
De altfel, aşa cum remarca Mircea Vulcănescu, “românul nepăsător, neatent,
necalculat, surâzător, încrezător în Dumnezeu”, trece la fapte nu când poate, ci când
nu mai poate ; “numai deznădejdea în faţa neantului duce la acţiune”.11 “Fie ce-o fi!”,
spune românul oarecum resemnat : imperativul, “acum ori niciodată” care-l scoate din

42
fire pe român, este simptomul unei febre de-o clipă, apoi, “omul ieşit de sub vremi îşi
reia dialogul cu veşnicia”.12
“Fie ce-o fi!” – această uşurinţă cu care românii tratează poblemele vieţii, de
altfel explicabilă, deoarece suntem la porţile Orientului, unde totul este luat uşor a
determinat reacţia critică a paşoptiştilor. Ei susţineau că dimensiunea românească a
existenţei este aidoma unui semn din care românul trebuie deşteptat la realitatea
prezentă.Se pare că românii manifestă aproape aceeaşi uşurinţă cu care tratează
problemele vieţii şi în faţa morţii, spre deosebire de nordici, de exemplu, care se tem
de moarte.
La noi, moartea nu-i privită ca fatalitate, ci ca o lege a firii. “Câte-n lume se
nasc, mor toate”, “Fiecare e dator cun moartea” sunt zicale româneşti care exprimă
lapidar, concentrat, concepţia românului despre inevitabilitatea firească a trecerii în
nefiinţă. În viziunea mioritică, moatea semnifică reintegrarea omului în universul
natural.
Comunitatea om-natură, la români, are rădăcini străvechi manifestându-se încă
la geto-daci ; aceştia, din dragoste pentru plai, preferau moartea, pe pământul ţării, fie
chiar şi prin sinucidere, decât să cadă în mâinile duşmanului, să fie ostateci pe pământ
străin.
Ţăranul român, “trăind în zariştea cosmică şi în conştiinţa unui destin emanat
din veşnicie” se simte solidar cu natura, eternă şi ea, trăieşte în acord cu legile
dumnezeieşti şi legile firii.
În concepţia lui L. Blaga, plaiul apare ca spaţiu interiorizat, ca factor sufletesc
creator, ca “spaţii-matrice”, ca “substrat spiritual al creaţiilor anonime ale culturii
populare româneşti”, ca loc în care se plăsmuiesc destinele. El se înfăţişează sub
forma unui “plan, înalt, deschis, pe coamă verde de munte, scurs molcolm la vale”.13
Pentru ţăranul român plaiul este sfânt. “Codrul, marea, râul, luna sunt divinităţi,
nu fenomene”.14 Orice gând de intrare brutală în cursul naturii este primit cu ironie.
Românul va modifica dar nu va forţa configuraţia pământului. Astfel, uliţele satelor
româneşti, în loc să taie stâncile mai bucuros le ocoloesc. Colaborează la acest fel de a
fi românesc atât dragostea invincibilă faţă de natură, de “plai”, cât şi respectul religios
faţă de “fire”, în ale cărei rosturi e păcat să intervii silnic.
Simţul pitorescului – arată L. Blaga – îl găsim la multe popoare dar la poporul
nostru are rădăcini sufleteşti mai adânci ; el nu dispare nici chiar în condiţii de sărăcie
sau de luptă pentru existenţă.
La ţăranul român nu primează interesele economice, adevărată rămâne
dragostea lui pentru frumos. Astfel, în lumea satului, obiectele cele mai simple şi
modeste sunt împodobite cu un “decor bătrânesc”, iar troiţele lucrate cu migală “ţin
loc de altar şi turlă”.
S-ar putea spune că valorile apreciate, în primul rând, de arhitectura săsească
sunt ordinea şi utilul, în timp ce, valorile puse în prim plan de arhitectonica
românească sunt : frumosul şi firescul.
Spre deosebire de casele româneşti, casele săseşti au la temelie mai mult o
concepţie etică, decât estetică, despre rosturile vieţii. Casele româneşti, deşi mai
sărace, nu sunt reduse la util, ci ne întâmpină cu belşugul lor de inutilităţi (ex., stâlpii
care înconjoară pridvorul.
Sistemul normativ exprimat prin “gura satului” sau “judecta obştii”
funcţionează perfect. “Gura satului, obârşia tuturor convingerilor” şlefuieşte,
modelează necontenit personalitatea românului. 15
“În conştiinţa grupului - susţine C. R. Motru – îşi găseşte dânsul pe de-a gata
până şi cele mai intime motive ale vieţii sale zilnice”. “Românul va căuta să-şi

43
apropie natura externă cu gândul de a o transforma şi a o diferenţia după caracterul
persoanei sale, persoana sa nu cere de la natură diferenţieri speciale, ci ea se
mulţumeşte cu acelea pe care le-a dobândit obiceiul neamului … Românul aproape că
îşi are sufletul individual absorbit în sufletul grupului”.16
De altfel, C.R. Motru se arată mâhnit de faptul că această respectare
necondiţionată a valorilor “primare” şi a normelor instituite de “gura satului” a dus la
pierderea individualităţii ţăranului român, la depersonalizarea lui.
Referindu-se la specificiul spiritualităţii româneşti, Mihai Ralea sublinia că
inteligenţa românească “e incendiată, plină de claritate şi mai ales de bun simţ. Nimic
monstruos, nimic disproporţionat”.
Înzestrat cu un deosebit simţ al măsurii, românul ştie că “lăcomia strică
omenia”, că “lauda de sine, nu miroase a bine”, “ ce e mult nu e bun”. “Cumpătarea e
cel mai mare dar al celui înţelept”.
Heliade Rădulescu vorbea despre o aşa-numită “măsură românească” absolut
trebuitoare pentru propăşirea neamului.
La români, omenia este o statornică lege strămoşească cu caracter global, un fel
de sensibilitate faţă de cei din jur, o solidaritate nativă cu omul de pretutindeni, o
doctrină a înţelegerii semenilor, pe care-i “omeneşte” – cuvânt specific numai limbii
române.
Ca valoare socio-morală proeminentă, omenia concentrează idealul etic al
“omului din popor”, constituie un mod propriu de a interpreta şi aprecia valorile
umane.
“Intuiţia unitară” a spiritualităţii româneşti, sesiza H.F. Stahl – nu are nimic
dogmatic şi autoritar. Sensibilitatea sătenilor români nu se opreşte la tipare, nu se lasă
condusă de canoane. “Deşi toţi vorbesc aceeaşi limbă, au aceleaşi obiceiuri, aceleaşi
feluri de a preţui viaţa şi de a percepe frumosul, acelaşi fel de a-şi întemeia
gospodăria, ei nu imită un şablon, la ei nimic nu e leit cu altceva, ci totul este spontan,
puternic, întocmai ca viaţa însăşi”. De altfel, aşa cum spunea L. Blaga, “un popor aşa
de evident orientat spre pitoresc este departe de orice primejdie conformistă de a crea
după clişee şi în serie”.

Note:
1 J. Szczepanski, Noţiuni elementare de sociologie, Ed. şt., Buc., 1972, p. 61.
2 Norman Goodman, Introducere în sociologie, Ed. Lider, Buc., p. 50.
3 M. Herscowitz, Les bases de l’anthropologie culturelle, Paris, Payot, 1952, p. 64.
4 C. Zamfir, L. Vlăsceanu, Dicţionar de sociologie, Ed.Babel, 1993, p. 661.
5 V. Morar, Valorile morale în democraţie (II), Rev. Dilema, An VI, nr. 307, 18-24 decembrie
1999, p. 16.
6 Jan Szxzepanski, op. cit., p. 175.
7 N. Goodman, op. cit., p. 56.
8 W.F. Ogburn, Social Change, N.Y., The Viking Press, 1922, p. 200, după Ion Ungureanu,
Paradigme ale cunoaşterii societăţii, Humanitas, Buc., 1990, p. 250.
9 I. Ungureanu, Paradigme ale cunoaşterii societăţii, Humanitas, Buc., 1999, p. 252.
10 Ion Ionescu, Dumitru Stan, Elemente de sociologie, Ed. Univers, Al I. Cuza, Iaşi, p. 198.
11 M. Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenţei, Izvoare de filosofie, Bucureşti, 1943.
12 Ibidem.
13 L. Blaga, Spaţiul mioritic, în Opere filosofice, Ed. Minerva, Buc., 1985, p. 340.
14 G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ed. Minerva, Bucureşti,
1982, p. 458.
15 C.R.Motru, Sufletul neamului nostru. Calităţi bune şi defecte, Ed. Anima, Buc., 1990, p. 6.
16 C.R.Motru, op. cit., p. 11.

44
 5.SOCIALIZAREA

5.1. Socialitate, sociabilitate, socializare

Una din calităţile fundamentale ale omului este aceea de fiinţă socială, de fiinţă
grupală. În afara societăţii, omul ete pus în faţa unei alternative tragice : să piară sau
să se dezumanizeze. “Calitatea omului de a fi fiinţă socială şi proprietatea societăţii de
a se constitui ca formă a inter-existenţei oamenilor”1 pot fi cuprinse într-un singur
termen şi anume, acela de socialitate. Socialitatea este considerată a fi premisa
constitutivă a societăţii şi ea se distinge de sociabilitate, care desemnează “capacitatea
(abilitatea) unui om sau a unui grup de oameni de a se integra în societate”.2
G.Simmel a remarcat faptul că sociabilitatea cuprinde numai manifestările
pozitive ale socialităţii : altruismul, cooperarea, gregarismul, întrajutorarea etc. Deci,
sociabilitatea poate fi definită ca fiind o formă, un tip de socialitate. Ion Ungureanu
sugerează că în timp ce sociabilitatea este o dimensiune cantitativă a societăţii ( “a
formelor de inter-existenţă umană”) socialitatea reprezintă o dimensiune calitativă a
societăţii. De aceea, conchide autorul mai sus citat, pentru a cunoaşte societatea
trebuie să analizăm corelativ sociabilitatea şi socialitatea. Se observă că anumite
forme de socialitate (cooperatoare sau concurenţiale, dominatoare sau participative
etc.) generează sau permit diferite grade de manifestare a sociabilităţii.
Vilfredo Pareto corelează sociabilitatea cu disciplina : “Societatea este
imposibilă fără oarecare disciplină şi, în consecinţă, între necesitatea sociabilităţii şi
cea a disciplinei există o strânsă legătură.”3
Pareto analizează sociabilitatea ca o formă “reziduală” a disciplinei. Aceasta de
pe urmă constituie modalitatea prin care actorii sociali stimulează şi controlează
asocierea dintre indivizii umani. În viziunea lui, sociabilitatea măsoară mărimea unei
clase de sentimente sau instincte, dintre care cele mai importante sunt : sentimentul de
“noi”, nevoia de uniformitate, mila şi cruzimea, altruismul, sentimentul ierarhiei şi
ascetismul.
Pe de altă parte, socialitatea este strâns legată de socializare. Omul nu se naşte
ci devine fiinţă socială. Cu alte cuvinte, ajungem la socialitate, prin socializare.
Aceasta de pe urmă reprezintă procesul prin care organismul biologic “Homo
sapiens” se transformă într-o fiinţă socială, într-un membru efectiv al societăţii.
Socializarea este procesul psiho-social de transmitere-asimilare a atitudinilor,
valorilor, normelor, concepţiilor, modelelor de comportament specifice unui grup în
vederea formării, adaptării şi integrării sociale. B. Bernstein consideră că “efectul
socializării este să-i facă pe oameni siguri şi previzibili”, întrucât în cursul acestui
îndelungat proces “individul devine conştient, prin intermediul diferitelor coduri pe
care este chemat să le îndeplinească, de diferitele principii care acţionează în
societate”.4
În opinia lui, socializarea este procesul prin care individul dobândeşte o anmită
identitate culturală şi în raport cu care reacţionează, nu rămâne inert, pasiv.
Evidenţiind funcţiile principale ale socializării ( de “normalizare” a vieţii
sociale, de asigurare a continuităţii şi coeziunii grupurilor sociale, de asigurare a
stabilităţii şi funcţionalităţii structurilor sociale), J.L. Child defineşte socializarea ca
acel proces prin care individul este orientat în a-şi dezvolta comportamentul său actual
în concordanţă cu standardele grupului din care face parte”.5
Abordând problema dintr-o perspectivă culturologică, R. Linton, A. Kardiner şi
E. Sapir au substituit noţiunea de “relaţii sociale” cu cea de “raporturi culturale”
precum şi cea de “socializare” cu cea de “enculturaţie”. Ca proces de enculturaţie ( de

45
învăţare), socializarea este un proces de interiorizare a valorilor şi normelor unei
culturi date ce facilitează conformitatea şi consensul (pentru că permite adecvarea
comportamentelor la valorile şi normele sociale).
“Conformitatea sau obedienţa la normele sociale se datorează contribuţiei a cel
puţin trei factori : a) procesul de internalizare a normelor ; b) faptul că, adeseori,
individul nu este “conştient” de posibilitatea alegerii unor moduri alternative de
comportament ; c) conştiinţa faptului că încălcarea normelor atrage după sine
sancţiuni punitive, în timp ce conformitatea constituie un comportament socialmente
normal”.6
Spre deosebire de conceptele care pun în evidenţă aspectul producerii
conformităţii prin socializare, există şi puncte de vedere care susţin caracterul activ,
dinamic al acestui proces în cadrul căruia se schimbă nu numai individul ci şi mediul
social.
Concomitent cu procesul socializării are loc şi cel al personalizării. În procesul
de asimilare a valorilor, normelor, regulilor, atitudinilor, acceptate social, individul îşi
exersează şi dezvoltă totodată gândirea, imaginaţia, capacitatea creatoare (L. Broom,
Ph. Selznick, Malrieu etc.).
Susţinătorii acestui punct de vedere definesc socializarea ca un proces de
“maturizare”, de dezvoltare progresivă care “permite identificarea individului cu
ceilalţi membrii ai societăţii din care face parte, discernământul faţă de mesajele
primite şi capacitatea de personalizare, adică afirmarea indvidului ca persoană
unică”.7
În concluzie, putem spune că, pe de o parte, socializarea presupune un proces de
învăţare socială, are deci o latură conformistă, iar pe de altă parte, un proces de
“schimbare perpetuă a mediului social”, are deci o latură activă.
Socializarea are o multiplă semnificaţie : psihologică, culturală şi sociologică şi,
în acelaşi timp, ea nu se identifică nici cu adaptarea, nici cu integrarea. Conţinutul
intrinsec al conceptului de socializare se referă la maturizarea copilului prin
interiorizarea cerinţelor şi motivelor sociale (semnificaţia psihologică), la învăţarea
unor noi roluri sociale, a drepturilor şi obligaţiilor aferente acestora (semnificaţia
sociologică), precum şi la internalizarea valorilor şi a normelor unei culturi
(semnificaţia culturală). Nefiind epuizat de nici una dintre aceste dimensiuni
conceptuale separat, procesul de socializare nu se identifică nici cu procesul adaptării
sociale (ajustarea trăsăturilor personalităţii şi a conduitei înr-o situaţie de interacţiune
socială) şi nici cu cel al integrării sociale sau culturale (gradul de coeziune a
elementelor unei societăţi, culturi, organizaţii etc.)”.8

5.2. Natură versus educaţie. Educaţie versus natură.

A. Importanţa experienţei sociale

Timp de două secole, savanţii s-au întrebat dacă identitatea şi comportamentul

nostru sunt determinate de moştenirea biologică sau de experienţa socială, cu alte
cuvinte “natură versus educaţie”.
Instinctiviştii au crezut că natura, comportamentul uman sunt rezultatul
instinctelor.
McDougall (1908) afirma că comportamentele sunt “modele de acţiune
înnăscute, fixe, programate genetic care sunt comune unei specii şi nu sunt
dependente de experienţele individului”.

46
 Bernard (1924) afirma că au fost identificate peste 10 .000 instincte ca fiind
cauze ale comportamentului social : de la instinctul “agresiv” (războaie) la
“asociativ” (constituirea societăţii). Cu timpul, a devenit clar că instinctele au fost o
explicaţie nepotrivită din două motive : pentru fiecare formă de comportament
identificată trebuia să se “descopere” un instinct pentru a o explica ; în unele societăţi,
comportamentele considerate instinctive fie nu au fost găsite, fie erau reversul la ceea
ce se aşteptase.

B) Punctul de vedere contrar, susţine că, dimpotrivă, mediul social determină

comportamentele umane.
Mediul, educaţia stau la baza dezvoltării comportamentale.
Psihologul Watson (1924)a fost cel care a elaborat teoria determinării
comportamentale extreme de către mediul social. Comportamentul uman şi identitatea
umană nu pot fi modelate în orice fel, oricum am dori. El susţine că dacă i s-ar da
copii sănătoşi şi control total asupra mediului în care aceştia trăiesc, i-ar putea creşte
şi educa astfel încât să devină persoanele dorite de el.
“Daţi-ne un copil de 8 ani şi vă garantez că va fi bolşevic toată viaţa”, afirma
Lenin în 1923, într-o cuvântare în faţa comisarilor educaţiei.
Pe scurt, conform acestor teorii, moştenirea biologică a indivizilor este
nerelevantă, doar lumea lor socială (educaţia) le determină comportamentul.
Pe această teorie s-au bazat statele socialiste atunci când au adoptat şi
instituţionalizat o nouă pedagogie, care a luat forma sistemului naţional de reeducare.
Noua pedagogie (Anton Makarenko) se întemeia pe următoarele două axiome : 1.
Ereditatea nu influenţează procesul educaţional. Nu există indivizi needucabili, ci
metode educaţionale inadecvate. În concluzie, terapia “educaţională” a statutlui era nu
numai posibilă, ci chiar şi indicată. 2. Educaţia are un caracter exclusiv colectiv. Nu
există educaţie individuală. Educaţia se face în şi prin colectiv. De aici, în locul tezei
individualităţii, a personalităţii umane a fost pusă cea a omogenizării sociale.

C. Corelarea celor două puncte de vedere : natura şi educaţia

Astăzi există un consens general că atât natura cât şi educaţia contribuie la

dezvoltarea individului. Descoperiri recente în ştiinţele vieţii evidenţiază faptul că
biologia joacă un rol important în dezvoltarea umană. A fost izolată o genă care pare
să fie implicată în dezvoltarea alcoolismului. Dar nu toţi oamenii care au această genă
specială devin alcoolici, ea creează doar predispoziţia către alcoolism. Dacă această
predispoziţie se va obiectiva sau nu, aceasta depinde de controlul social.
Conexiunea celor doi factori în forma identităţii şi determinării
comportamentului indivizilor sunt dovedite cu tot mai multă elocvenţă de studiile
recente asupra , cu o moştenire genetică identică. Aceastea au pus în evidenţă şi faptul
că univitelinii nu au personalităţi şi comportamente sociale identice. Deci, genetica
singură, nu poate explica comportamentul uman. Totuşi, gemenii univitelini deseori
seamănă mai mult decât cei bivitelini (care împărtăşesc doar o parte din moştenirea
genetică) şi seamănă mult mai mult decât fraţii care nu sunt gemeni.
Cercetările privind copiii sălbatici şi efectele izolării în copilărie (Singh şi
Zingg, 1942; Malson, 1972; Lane, 1976) au condus la ideea că, în afara societăţii,
individul piere sau se dezumanizează.
Kamala şi Amala (Mindapore) constituie un exemplu clasic de copii sălbatici
care, după ce au fost descoperiţi, cu toate eforturile făcute de cercetători, ei nu s-au
mai putut adapta la viaţa socială. Totuşi, nişte concluzii generalizatoare nu au putut fi

47
trase deoarece autorii acestor informaţii, deseori, nu au fost savanţi, specialişti în
ştiinţele sociale şi nu ştiau ce fel de viaţă au avut aceşti copii înainte de abandon.
Oricum, această informaţie sugerează câteva din efectele lipsei de contact uman,
semnificativ asupra socializării copiiilor.
Kingsley Davis (1940, 1947, 1948) studiază doi copii crescuţi în izolare : Anna,
Isabelle. Anna este izolată complet (de bunicii după mamă ), Isabelle este izolată
împreună cu mama sa (surdo-mută). Ele sunt descoperite la vârsta de şase ani.
Anna moare de hepatită după 4 ani, timp în care făcuse progrese mici, învăţase
câteva expresii, indicaţii simple legate de grija de sine.
Isabelle, tratată de o echipă de medici şi psihologi, după 2 ani ajunge la un nivel
de dezvoltare normală, merge la şcoală. Problema este că nu se ştie dacă rezultatele ei
se datorează unei mai bune moşteniri biologice, izolării în compania mamei sale sau
atenţiei date după descoperire. Un alt caz elocvent îl reprezintă (Curtis, 1977) fetiţa
Genie, izolată la 2 ani şi găsită la 13 ani. Deşi a primit o îngrijire foarte bună,
progresele ei au fost modeste. Aceste cazuri dovedesc importanţa contactului uman în
dezvoltarea normală a unei fiinţe umane. Pe lângă acestea, studiile despre copiii din
orfelinate (Spitz, 1945 ; Dennis, 1960, 1973; Rutter, 1974) au arătat că aceştia sunt
retardaţi din punct de vedere fizic, afectiv comparativ cu ceilalţi copii. Aceste
deficienţe tindeau să persiste chiar după ce copiii părăseau aceste instituţii.

5.3. Perspective teoretice

Socializarea a fost examinată din următoarele 3 perspective principale :

psihanaliză, teoria cognitivă şi interacţiunea simbolică, pe care le vom prezenta pe
rând.

A. Psihanaliza – S. Freud. S. Freud a apreciat ambii factori (natură şi

educaţie) în formarea personalităţii.
Necesităţile umane universale (impulsurile) modelează comportamentul uman :
Eros (“instinctul vieţii”) explică nevoia oamenilor de afecţiune iar Thanatos
(“instinctul morţii”), explică înclinaţia spre agresivitate. Ele se află adesea în opoziţie.
Drama existenţei umane este consecinţa acestui conflict. În viziunea lui Freud,
personalitatea are 3 instanţe : id-ul (sinele), supraeul, eul. Interacţiunea lor reprezintă
substanţa vieţii mentale. Id-ul (sinele) magazia cu impulsurile noastre universale ; este
inconştient în mare măsură. Operează pe baza “principiului plăcerii”. Sinele este o
componentă biologică a personalităţii, reprezentant al influenţelor ereditare, exponent
al lumii interioare şi al experienţei subiective. Din această perspectivă, sugarul
reprezintă un id.
Supraeul (super-ego) este expresia existenţei individului în societate, este
purtătorul normelor etico-morale, este similar cu “conştiinţa”.
Iniţial, el este format din prescripţiile şi prohibiţiile impuse conpilului de părinţi.
Pe măsură ce creşte, contribuţiile la supraeu cresc. Rolul lui este să încerce să refuleze
impulsurile Id-ului, mai ales când acestea sunt de natură instinctivo-afectivă sau
agresivă.
Id-ul şi supraeul se aseamănă mult : sunt exigente, inflexibile, deseori lipsite de
contact cu realitatea. Deseori sunt în opoziţie : Id-ul vrea ceva, iar supraeul, din cauza
normelor sociale, îl constrânge. Sarcina de a media acest conflict îi revine eul-ului.

48
 Eul este acea parte a personalităţii care se află în contact cu realitatea. El
mediază între pretenţiile deseori nerealiste ale id-ului şi cerinţele restrictive ale
supraeului, încearcă să le adapteze pe amândouă la realitatea socială.
În esenţă, personalitatea conţine în ea (id-ul şi supraeul) acelaşi conflict care
există între individ şi societate, între natură şi educaţie.
Dezvoltarea personalităţii trece prin anumite serii de stadii succesive numite
“psihosexuale”. Ele sunt determinate de fixarea (cathexis) libidoului (energia sexuală
derivată din instinctul vieţii) pe diferite părţi ale corpului.
1. Stadiul oral : 1 an : sugarul caută plăcerea prin activităţi orale (suptul,
muşcatul);
2. Stadiul anal : 2 ani : controlul intestinelor şi la vezicii urinare ;
3. Stadiul falic : 3-5 ani : conştientizarea sexuală iniţială. Este un moment
integrat în dialectica complexului lui Oedip : tendinţa copilului spre un ataşament
puternic faţă de părintele de sex opus şi de a dezvolta o rivalitate ostilă faţă de
celălalt. Conflictul se rezolvă prin identificarea cu părintele de acelaşi sex.
4. Stadiul latenţei : 5 ani – pubertate : sexualitatea scade în importanţă,
creşte dezvoltarea fizică şi intelectuală ;
5. Stadiul genital : revenirea la viaţă a energiilor sexuale (schimbările
hormonale). În contrast cu stadiul falic, scena este acum pregătită pentru o sexualitate
mai matură, implicând împărtăşirea cu altcineva.
Erik Erikson introduce în stadiile dezvoltării psihosexuale ale lui Freud o mai
mare conştienţă a contextului social şi o explicare a lui, redefinind procesul ca unul de
dezvoltare psihosocială.El s-a concentrat asupra dezvoltării socializării ca proces
continuu şi a descris stadii suplimentare ale dezvoltării.

B. Teoria cognitivă : J. Piaget. În timp ce Freud s-a concentrat aproape

exclusiv pe aspectul afectiv al socializării, J. Piaget (1896-1980) a fost preocupat de
zona dezvoltării cognitive.
Punctul lor de vedere comun este că procesul de dezvoltare se realizează
contiuu printr-o serie de stadii universale, care-şi au rădăcinile în biologie.
Piaget susţine că dezvoltarea cognitivă are loc în 4 stadii :
1. Stadiul senzorial.motor : 1 1/2 de viaţă
- copiii învaţă prin simţuri, prin contactul fizic cu lumea ; lumea lor este cea a
experienţelor fizice directe a mediului înconjurător ; nu folosesc simboluri, nu se pot
angaja într-o gândire superioară.
2. Stadiul preoperaţional : 18 luni – 7 ani
- acum se dezvoltă capacitatea de a folosi simboluri (îndeosbei limbajul) ;
- încep să întâlnească lucruri pe care nu le văd sau nu le ating ;
- poate face tot mai mare deosebiri între realitate şi fantezie ;
- totuşi au o perspectivă egocentrică : le este greu să vadă din perspectiva altuia
(a înţelege că un prieten plânge pentru că nu vrea să-i dea o jucărie este greu, pentru
ei, aproape imposibil);
În concepţia unor autori, acest stadiu include în sine următoarele 6 perioade :
- cea a exerciţiilor reflexe (0 - 1 lună) ;
- cea a primelor adaptări dobândite şi a relaţiilor circulare primare (1-5 luni) ;
- cea a reacţiilor secundare şi a procedeelor de a face să dureze spectacolele
interesante (5-9 luni);
- perioada coordonării schemelor secundare şi a aplicării lor la situaţii noi (9-12
luni);

49
 - a reacţiilor circulare terţiare şi a descrierii de mijloace noi prin experimentare
activă (12-18 luni);
- a invenţiei de mijloace noi prin combinare netală.
3. Stadiul operaţional concret : 7-11 ani.
- se dezvoltă capacitatea de a folosi logica şi de a aprecia perspective
alternative;
- logica le permite înţelegerea cauzelor şi a efectelor ;
- gândirea tinde să rămână mai mult legată de concret decât de idei abstracte ;
- încep să înţeleagă şi perspectiva altora, puncte de vedere alternative, este un
pas înainte în dezvoltarea socială.
4. Stadiul operaţional formal (12 ani )
- încep să gândească abstract ;
- nu numai că pot compara posibilitatea punctelor de vedere alternative, ci îşi şi
pot imagina care sunt acelea ;
- încep să depăşească limitările timpului şi ale spaţiului, pentru a vizualiza cu
exactitate un viitor şi locuri pe care nu le-au văzut.
Piaget a crezut că vârstele exacte la care copiii trec prin aceste stadii variază de
la un copil la altul şi de la o societate la alta.
Kohlberg (1969) elaborează o teorie despre dezvoltarea morală în 4 stadii.

C. Interacţiunea simbolică – . Fondatorul aceste perspective este G.H.

Mead (1863-1931), şi împărtăşeşte, în general, acelaşi punct de vedere ca şi Watson.
Mead şi-a numit metoda “behaviorism social” şi spre deosebire de cel dintâi, acordă o
pondere însemnată înţelegerii proceselor cognitive care duc la comportamentul
vizibil. Mead a explorat dezvoltarea şi organizarea sinelui. L-a interesat rolul acestuia
în polarităţi ca libertate-control, schimbare-stabilitate, creativitate-comportament.
Sinele este trăsătura centrală a modului de abordare simbolic-interacţionist al
socializării.
Dezvoltarea sinelui (sentimentul de sine). Sinele se dezvoltă din experienţa
socială datorită capacităţii individului de a-şi vedera acţiunile din perspectiva altora.
Acest lucru este posibil datorită limbajului care ne permite să fim atât obiectivi cât şi
subiectivi în acelaşi timp. În timp ce vorbim cu alţii, ne auzim ce spunem (aşa cum se
aud şi ei) şi putem reacţiona la acele afirmaţii (aşa cum reacţionează şi ei). În acele
situaţii suntem atât subiectul (persoana care “acţionează”) cât şi obiectul acţiunii (una
din persoanele care “recepţionează”).
În esenţă, susţine Mead, noi dezvoltăm un sine prin luarea rolului celuilalt şi
prin reflectarea asupra noastră ca obiecte. Aceasta părere despre sine pune accentul
principal pe contextul social în raport cu biologia.
În contrast cu Freud şi Piaget, Mead nu a văzut acest proces producându-se
printr-o serie de stadii legate de vârstă. El a văzut devenirea sinelui spre o tot mai
mare complexitate ca rezultat al cercului experienţei sociale care se extinde tot mai
mult. Totuşi, el distinge între dezvoltarea care are loc înainte şi după folosirea
limbajului.
În perioada preverbală, interacţiunea este rudimentară. Copiii nu fac distincţii
între ceea este sine şi ceea ce nu este. Comunicarea depinde de alţii, care
“interpretează” (atribuie sensuri) acţiunile copilului mic şi le etichetează cu ajutorul
simbolurilor verbale.
Perioada verbală se caracterizează prin dezvoltarea capacităţii de a înţelege şi a folosi
comunicarea simbolurilor. Facultatea cognitivă se dezvoltă tot mai mult prin
interacţiunea socială. Joaca este prima formă a acestei interacţiuni. Prin joc, învaţă să

50
ia rolul altuia, învaţă că există diferite roluri sociale, fiecare având o perspectivă
diferită. Mai târziu, prin intermediul jocului organizat, se dezvoltă facultatea de a
înţelege legăturile între roluri multiple şi de a-şi considera propriile roluri ca parte a
unui sistem. (Ex : echipa de football). Copiii învaţă să ia rolurile altora şi să reflecteze
la propriile acţiuni din perspectiva acestui rol.
Într-un stadiu superior, “celălalt generalizat”, copiii reuşesc să se privească pe ei
înşişi nu numai din poziţia avantajoasă a unei alte persoane sau rol, ci, de asemenea,
din perspectiva “comunităţii” ca întreg. Jocurile îi învaţă pe copii ce sunt regulile şi ce
importanţă au ele pentru buna desfăşurare a jocului, pregătindu-i pentru asimilarea şi
respectarea valorilor şi normelor acceptate social.
Perspectiva”celuilalt generalizat” ne determină să facem mai degrabă ceea ce
credem noi înşine că este bine, corect, decât ceea ce crede un părinte, prieten (ne
eliberează de sub influenţa altora).
Cooley (1902) vorbeşte despre “sinele oglindă”, concepţia noastră despre noi
înşine, care îşi are originea reacţia noastră la ceea ce credem noi că sunt percepţiile
altora despre noi.
Mead susţine că sinele are două forme (faze) de manifestare : “mine” şi “eu”.
Simbolismul este, în esenţă, un dialog între “eu” şi “mine”. Mine este faza socială a
sinelui, el este ordinea socială, care include valori, norme, ordine ce promovează
stabilitatea şi controlul social. Eul este faza creatoare, liberă, greu previzibilă a sinelui
: “mine” este un produs social, pe când “eu” are o relaţie neclară cu experienţa
socială. Sinele, aşadar, este un produs al interacţiunii dintre individul unic şi contextul
social. Fiecare dintre noi percepe şi interpretează diferit realitatea, contextul social.
Realitatea socială a unei persoane diferă de realitatea socială a unei alte persoane. Eu
şi mine explică sinele ca subiect (eu) şi ca obiect (mine), ca manifestare a libertăţii
(eu) şi a controlului (mine), a schimbării (eu) şi a stabilităţii (mine).

5.4. Tipuri de socializare

Socializarea este un proces interactiv de comunicare, ce presupune luarea în

consideraţie atât a dezvoltării individului cât şi a influenţelor sociale, respectiv modul
personal de receptare şi interpretare a mesajelor sociale şi dinamica intensităţii şi
conţinuturile influenţelor sociale.
Socializarea presupune învăţare socială ca mecanism fundamental de realizare a
persoanei, finalizându-se în asimilarea individului în grupuri. Ea se poate clasifica
după mai multe criterii :
a. în funcţie de finalitatea urmărită, se distinge între socializarea
adaptativă (integrativă) şi anticipatoare.
Socializarea adaptativă – conduce la formarea acelor capacităţi care facilitează
integrarea, participarea şi realizarea socială a unor activităţi într-un cadru instituţional
dat ;
Socializarea anticipativă – constă în asimilarea acelor norme, valori care
facilitează integrarea într-un cadru organizaţional viitor. Ea poate conduce individul la
situaţii de conflict valoric sau normativ. Socializarea anicipativă susţine R.K. Merton,
este determinată de “conformismul social faţă de valorile unui grup de referinţă,
diferit de grupul de apartenenţă”. El consideră că disputa dintre concepţiile “pasiviste”
şi cele “activiste” asupra socializării pare să se întemeieze pe o falsă problemă şi,
pentru a demonstra aceasta, sociologul american a elaborat paradigma socializării
anticipative.

51
 Conceptele centrale ale acestei paradigme sunt grupul de apartenenţă şi grupul
de referinţă. Primul desemnează reuniunile de indivizi care satisfac următoarele trei
condiţii : 1. Indivizii respectivi se află într-o interacţiune continuă. 2. Ei înşişi se
definesc ca membrii ai gupului. 3. Cei care nu participă la interacţiune îi definesc, de
asemenea, ca membrii ai grupului. Grupul de referinţă reprezintă “punctele de
comparaţie la care se referă o proporţie suficient de importantă de indivizi care aparţin
unei categorii sociale, cu scopul de a defini situaţia care caracterizează respectiva
categorie socială”.9
Intensitatea socializării este maximă în copilărie sau în perioada de tranziţie de
la un stadiu de viaţă la altul. Dar ea se realizează pe tot parcursul vieţii … Corelate ale
socializării sunt procesul de desocializare şi resocializare (socializarea secundară).
Desocializarea presupune izolarea fizică şi socială a unei persoane, ruperea ei
de contextele sociale care i-au satisfăcut nevoile de interacţiune şi i-au sprijinit
statusurile adoptate în vederea eliminării modelelor de interacţiune şi comportament
anterior însuşite.
Resocializarea este concomitentă cu desocializarea şi constă în orientarea
învăţării sociale şi controlului social către asimilare şi manifestări de comportament
compatibile cu tabla de valori şi atitudini specifice noului sistem integrator.
Eficacitatea ei depinde nu numai de receptivitatea individului, ci şi de intensitatea
controlului social exercitat de noua agenţie de socializare şi de gradul de eliminare a
factorilor gratificării anteriori.
Resocializarea poate fi :
- voluntară (convertire religioasă, supunerea voluntară la psihoterapie), scopul
ei fiind înlocuirea identităţii, a valorilr cu unele noi, schimbarea comportamentului
- involuntară (“reeducare”, “spălarea creierului”, în închisoare, spitale
psihiatrice) şi presupune instituirea unui control total şi permanent asupra persoanei
(zilnic, în fiecare clipă).
Unii sociologi consideră că resocializarea este un proces de reorientare şi
remodelare a personalităţii individului deviant, de reeducare a acestuia în raport cu
normele de conduită socialmente acceptabile. Ea presupune schimbări fundamentale
în comportamentul şi conduita individului, implicând abandonarea unui mod de viaţă
şi adoptarea (“învăţarea” ) altuia, prin dirijarea comportamentului individului deviant
spre scopurile sociale dorite şi permise în societate. 11
Această “rupere cu trecutul” se realizează deseori printr-un control total asupra
individului deviant, suprimarea statusurilor din trecut, sancţiuni şi mijloace punitive
etc.
Pentru ca individizii cu “deficienţe de socializare” să nu dobândească, pe
parcurs, o “identitate delincventă”, resocializarea trebuie să creeze individului noi
raporturi de referinţă, noi trăiri, atitudini, comportamente.
Fiind un fel de proces de convertire, în cadrul căruia se intenţionează
schimbarea normelor, valorilor şi convingerilor individului deviant, prin inculcarea
celor dezirabile din punct de vedere social, resocializarea este doar unul dintre
mijloacele de control ale comportamentului marginal sau delincvent pe care
societatea, grupul sau organizaţia le au la dispoziţie, în afara aşa-numitelor sancţiuni
punitive.
În literatura de specialitate, întâlnim şi opinii care susţin că în adevăratul sens al
termenului, resocializarea de fapt nu există ; în decursul vieţii sale, fiecare individ este
expus unor influenţe diverse, care provin din partea familiei, educaţiei şcolare,
profesiuni, grupului de prieteni, toate acestea constituind aspecte ale procesului de
socializare. Datorită acestor influenţe variate, individul achiziţionează treptat norme şi

52
reguli de comportament, astfel încât el se socializează oricum, dar nu îşi va elabora
neapărat conduite socialmente dezirabile. 12 În esenţă, “resocializarea constă în
dirijarea spre scopuri socialmente dorite, atunci când la anumiţi indivizi socializarea a
fost stagnată şi, iniţial, greşit orientată”.13
Nevoia de socializare după copilărie rezidă în faptul că, pe parcursul vieţii :
1. obţinem noi şi diferite statute, jucăm noi roluri (profesionale, maritale),
deci trebuie să învăţăm cerinţele noilor roluri;
2. apar schimbări sociale care modifică normele, deci trebuie să învăţăm
noile norme (exemplu, rolul asociat statutului de femeie s-a schimbat în ultimii 20 de
ani) ;
3. între teoria normelor, valorilor (învăţată în copilărie) şi practica acestei
teorii este o distanţă care trebuie înţeleasă, învăţată.
Socializarea după copilărie presupune trecerea de la dependenţă la autonomie şi
apoi influenţă asupra altora (Goodman).
Mulţi gânditori au încercat să analizeze raportul dintre socializare şi libertate. Ei
s-au întrebat mai întâi dacă o socializare reuşită reduce gradul de libertate al
individului?
Wrong (1961) susţinea că socializarea nu este niciodată completă, deci nu poate
anihila libertatea individului. Mead afirma că oamenii renunţă la o oarecare libertate,
dar câştigă avantajul relaţiilor sociale. “Eu” şi “mine” (aflaţi în interiorul sinelui)
reprezintă un echilibru între nevoile societăţii şi nevoile individului. Perspectiva
interacţionist-simbolică este că eu şi mine nu sunt inerent în conflict (aşa cum sugera
perspectiva psihanalitică despre “id” şi “supraeu”). Una nu reduce automat şi complet
libertatea celeilalte. Oamenii combină în mod personal diferite experienţe de
socializare. Socializarea nu poate înnăbuşi complet libertatea individului. Oamenii
sunt liberi să aleagă între diverse alternative. Socializarea presupune nu numai
adaptarea la norme, valori. Omul este capabil şi să schimbe valorile, normele perimate
… . Socializare poate fi autoritară (putând îmbrăca forma îndoctrinării) sau
democratică (situaţie în care gradul de libertate al individului este maimare).

5.5. Agenţii socializării

Deşi în bună parte socializarea coincide cu procesul educaţiei, sfera ei de

cuprindere este totuşi mai vastă, atât sub aspectul conţinutului cât şi al obiectivelor
sale. Socializarea se realizează prin intermediul mai multor “agenţi” aşa cum ar fi :
familia, şcoala, grupul de prieteni, diferite instituţii (economice, socio-culturale,
politice) precum şi de mass-media. Ea începe încă din copilărie, odată cu exersarea
primelor interacţiuni şi experienţe sociale (socializare primară) şi continuă pe tot
parcursul vieţii de adult, odată cu dobândirea de statusuri şi roluri succesive
(socializare continuă).
În copilărie, predomină influenţele socializatoare exercitate de părinţi şi grupul
de prieteni. Mai târziu, influenţa exercitată de şcoală, de mass media şi alte instituţii
sociale vor completa, modifica capacităţile dobândite în cadrul socializării de bază
(primare).
1. Familia este prima şi o continuă lume socială pentru copil. Ea îi oferă
relaţii intime, durabile, ea îl învaţă limba, vorbirea … Ea este cea care asigură
identitatea socială iniţială a copilului în raport cu rasa, religia, clasa socială, genul.
Şansele generale în viaţă (sănătate, educaţie, profesie, sunt influenţate de familie).
Kohr (1963-1977) susţinea că interacţiunea între părinte şi copil diferă de la o clasă

53
socială la alta, datorită valorilor diferite pe care le insuflă părinţii care aparţin unor
clase sociale diferite.
2. Şcoala – este cea care mai târziu oferă informaţii, deprinderi, valori
utile pentru societate. Azi ne putem pune problema în ce măsură, în România, şcoala
este ea conştientă de rolul pe care îl are în socializarea tinerilor. Rolurile nu sunt
intime, ci formale, oficiale; profesorul este cel care supraveghează “ce face copilul”
nu “cine este copilul” ; uneori, şcoala este o experienţă nouă şi dificilă pentru aceştia
din urmă. În şcoală învaţă multe deprinderi de interacţiune interpersonală, învaţă să
împartă cu alţii, să rezolve pe rând diferite sarcini, să se compare cu egalii lor.
3. Grupa de vârstă (egali în statut : vârsta, statutul social general). Poziţia
socială în familie este automată (moştenitor), în grupele de vârstă trebuie câştigată. În
familii şi în şcoală, socializarea este planificată, gândită ; în grupele de vârstă ea are
loc fără planificare. Într-un fel, şcoala şi grupele de vârstă slăbesc legăturile copilului
cu familia (iniţial atotcuprinzătoare); ele asigură modele suplimentare (uneori
alternative, pentru comportamente, uneori valori , norme …).
4. Mass-media. Dacă ceilalţi trei factori ai socializării sunt implicaţi în contactul
interactiv şi personal, mass-media nu este. În acest caz, comunicarea este indirectă,
mediată … Televiziunea are cea mai mare influenţă, prin opiniile pro şi contra pe care
le aruncă în discuţie referitor la diferite probleme. Ea este considerată cea mai
atractivă sursă de informare, divertisment, culturalizare, formare de opinii etc.
(aparatele video, muzica etc., la fel). În prezent, există o mişcare pentru a marca
discursurile şi casetele potenţial dăunătoare pentru procesul de socializare a copiilor şi
al tinerilor.

5.6. Persuasiunea coercitivă – formă specifică de resocializare involuntară

Persuasiunea coercitivă este o tehnică de manipulare, în care se află în joc

pârghii de convingere de natură psihologică şi sociologică. Se caută convingerea
subiectului prin învăţarea şi adoptarea unor seturi de atitudini, credinţe şi
comportamente intenţionate de propagandist. Un exemplu l-au constituit tehnicile de
spălare a creierelor din anii ’50, care supralicitau stressul, factorul psihologic şi forţa
fizică (prin încarcerare, abuz psihic sau pistolul la tâmplă sau candidatul manciurian).
Mai târziu, metodele de persuasiune coercitivă au devenit mai subtile, mai nuanţate,
putând convinge fără utilizarea forţei fizice.
Conceptul de persuasiune coercitivă a fost prima oară utilizat în încercarea de a
înţelege comportamentul colaborativ al prizonerilor de război, care au fost supuşi la
interogatorii şi îndoctrinări în timpul celui de al doilea război mondial şi mai ales în
timpul conflictului coreean (Schein, 1956, 1961).
Majoritatea prizonierilor raportau că erau convinşi de inocenţa lor, că nu aveau
nici o idee despre ce vorbeau interogatorii. Dacă presiunea devenea destul de severă,
ei erau dispuşi să semneze false confesiuni, să se angajeze într-o atitudine
colaborativă şi să permită a fi folosişi în activităţi de propagandă, dar nu şi-au
acceptat niciodată vina. Studiile lui Lifton (1956) şi Schein (1961) au arătat că a
existat un număr considerabil de civili (studenţi, oameni de afaceri, misionari şi
diferiţi membrii ai ordinelor religioase), care au trăit în China şi care s-au întors după
mai mulţi ani de închisoare recunoscându-şi vina, spunând că au fost spioni şi
criminali şi exprimându-şi “gratitudinea” faţă de cei care-i capturaseră, pentru că i-au
tratat blând, explicându-le gravitatea crimelor lor (Lifton, 1956, Schein, 1961). Ei au
trebuit să treacă printr-un proces generativ de învăţare. Ceea ce l-a făcut generativ mai

54
mult decât adaptativ, a fost că repatriaţii ajunseseră să creadă într-adevăr în vina lor şi
mulţi dintre ei au muncit în locul temnicerilor lor, transmiţând mesajul şi altora, după
cei ei fuseseră eliberaţi şi erau “liberi să gândească orice voiau”.
Esenţa procesului de persuasiune coercitivtă a fost de a creea o situaţie în care
mai multe condiţii s-au obţinut simultan :
a. prizonierul a fost închis cu o sentinţă imprecisă, rostită de temnicer
(“nu vei scăpa de aici până nu vei face o confesiune sinceră şi nu vei accepta vina ca
spion şi criminal şi nu vei recunoaşte că valorile tale burgheze sunt un pericol inerent
pentru poporul comunist”);
b. prizonierul a fost pus într-un grup cu alţi prizonieri care erau mult mai
avansaţi în procesul de învăţare ;
c. grupul a fost răsplătit pe baza progresului total. Numai dacă toţi
membrii învăţau “noul punct de vedere”, grupul beneficia de mai multe privilegii şi i
se reduceau pedepsele;
d. noul punct de vedere a fost prezentat în mai multe feluri : personal, de
către interogator, prin lectură, materiale publicate şi prin grupuri de membrii mai
avansaţi în discuţia informaţională ;
e. principalul mijloc pentru învăţarea şi evaluarea gradelor studiului era
confesiuena scrisă şi autocritica, ce a fost cerută ca o activitate obişnuită şi a servit la
stimula prizonierul să regândească acţiunile lui trecute şi să înceap să le evalueze
dintr-un nou punct de vedere.
f. Orice indiciu că prizonierul a început să înţeleagă noul punct de vedere sau
noile concepte a fost răsplătit imediat şi, pe de altă parte, oice indiciu de nesinceritate
sau superficialitate în procesul de înţelegere a fost sever pedepsit ;
g. Comunicările care, într-o manieră sau alta întăreau punctul de vedere
vechi sau care aminteau prizonierului de legăturile lui cu vechii prieteni sau grupuri
de referinţă, au fost interzise. Poşta de acasă era predată doar dacă avea veşti proaste,
ca de exemplu faptul că o soţie voia să divorţeze sau că un prieten drag murise;
h. Presiunile psihice de toate felurile în care privarea de somn era cea mai
puternică, erau aplicate constant pentru a slăbi puterea psihicului prizonierului.
“Tortura” era folosită numai ca pedeapsă pentru nesinceritate sau pentru lipsă de
dorinţă de a învăţa ;
i. Siguranţa psihologică a prizonierului era conferită de către tovarăşii săi,
avansaţi în procesul de reeducare, care-l puteau sprijini în efortul lui de învăţare.
Lawrence Wollershein (1991) aprecia că există un număr de şapte tehnici de
persuasiune coercitivă clasică, care se întrepătrund şi se completează reciproc :
- Creşterea confuziei mentale şi a susceptibilităţii individului pentru a-l face să se
creadă mai slab, mai neputincios. Se face prin hipnoză, prin reeducarea odihnei şi
a somnului,prin restricţii alimentare drastice (a caloriilor şi a proteinelor), prin
excesiva repetare a activităţilor simple, prin repetata prezentare audio, video,
tactilă a unui obiect sau a unei persoane pentru a se fixa în memorie şi în
subconştient. Un factor favorizant este distrugerea puterii de concentrare prin
discursuri monotone.
- Aplicarea unor pedepse grele non-violente. Tehnicile des folosite sunt umilirea,
pierderea priveilegiilor, izolarea socială, degradarea bruscă a statutului social,
inducerea anxietăţii şi a sentimentului de vinovăţie. Paradoxal, anumite premieri
pot întării aceste metode. Un zâmbet, o strângere de mână, o apreciere pot duce la
confuzie şi supunere faţă de “fratele mai mare” sau “tătuca”. Aceste premieri se
folosesc în funcţie de context.

55
- Promovarea izolării sociale. Se face prin controlul timpului, a mediului social şi a
resurselor de suport social ale individului (familie, grup de prieteni, instituţii ostile
acţiunii propagandistuui). Se facilitează, de asemenea, prin absorbirea individului
într-un grup de acţiune cu program de persuasiune coercitivă ce-i manipulează
lecturile, îi schimbă perceperea evenimentelor şi a experienţelor, precum şi a
trecutului (prin atacul valorilor şi al credinţelor trecute) şi se caută consumul
timpului acestor indivizi în grupuri de persuasiune coercitivă, astfel încât afectarea
timpului familiei, grupurilor de cunoscutţi etc. să devină o povară, o suprasarcină
- Atacul concepţiei despre sine şi a viziunii asupra lumii. Este cea mai eficientă
tehnică. Se foloseşte metoda deselor şi amănunţitelor confesiuni şi istorisiri ale
trecutului unei persoane pentru a se creea sentimentul de culpabilitate şi pentru a
se destabiliza, a se diminua sinele şi trecutul, conştientizarea realităţii şi
mecanismul psihologic de apărare. Acest asalt psihologic forţează individul să-şi
reinterpreteze istoria vieţii şi să adopte o nouă vziune asupra cauzalităţii
evenimentelor. Cel în cauză este convins treptat că trecutul său, fostele credinţe,
fosta familie, fostul grup de prieteni şi cunoscuţi sunt elemente negative. Se caută
inducerea ideii că supravieţuirea lui ca individ este posibilă numai în cadrul
grupului de persuasiune coercitivă.
- Susţinerea intensă şi frecventă a atacurilor la încrederea în sine a individului. Se
intensifică, astfel, crearea sentimentului lipsei de putere. Desele plângeri şi critici la
adresa subiectului sunt manevrate în aşa manieră încât se induce ideea că sistemul are
mereu dreptate şi că individul fără sistem mereu greşeşte.
- Manipularea informaţiei şi a limbii. Informaţiile fără suport sau cele ce dau
naştere la idei opuse sunt evitate când se intenţionează îndoctrinarea. Inteligentul
amestec de minciună şi adevăr poate fi folosit în evitarea descoperirii falsităţii
informaţiilor. Se creează un limbaj (“de lemn”) artificial de grup, noi reguli de
comunicare precum şi noi câmpuri de subiecte permise şi nepermise. Se
dihotomizează realitatea prin “bun, conştient, minunat - al nostru” şi “rău,
inconştient, ignorant – al lor”. Această tehnică împiedică gândirea independentă,
descoperirea decepţiilor, tendinţa de revoltă, menţinând un sistem închis de logică
şi o stare de dezinformare. Această tehnică sugestiv prezentată în celebra carte a
lui Orwell – “1984” – arată cum cuvintele ce-şi modifică sensul reuşesc să
modifice şi acţiunile rezultate din ele.
- Folosirea ameninţărilor de tip secular (“ceva rău ţi se va întâmpla de nu vei fi cu
noi”). Constă în utilizarea de atitudini, credinţe sau consecinţe ale
comportamentului care sunt direct ameninţătoare sau care duc la inocularea
convingerii că o pedeapsă severă este iminentă. Exemple de acest fel de
ameninţări de tip secular sunt : afecţiuni fizice sau mentale, dependenţă de
narcotice, colaps economic, eşecul social, divorţ, ostracizare socială etc.
Aceste şapte tehnici, combinate în mod efectiv produc o influenţă coercitivă pe
plan psihologic şi sociologic şi duc la modificări puternice în comportament.
Relativ la rezultatele persuasiunii coercitive, putem spune că ele sunt metode
eficiente, dar nu în toate cazurile infailibile, imbatabile. Eficacitatea lor depinde de
experienţa de viaţă, bagajul biologic, genetic şi psihologic al subiectului, de durata şi
severitatea metodelor persuasiunii coercitive aplicate. Aceste şapte metode trebuie să
fie “orchestrate” pentru a da maximum de efect, fără a produce psihoze. Pentru a ajuta
subiectul să se adapteze, aplicarea acestor tehnici trebuie să se facă în condiţiile
respectării următoarelor reguli :
- paşi mărunţi, pentru a se evita perceperea schimbărilor efectuate la nivelul
personalităţii şi aprecierii realităţii ;

56
 - inducerea ideii că doar prin acceptarea noilor sisteme de valori şi credinţe se
reduce mai mult sau mai puţin presiunea din exterior ;
- mutarea subiecţilor în grupuri ale persuasiunii coercitive în care să nu se
realizeze adevăratele scopuri ale persuasiunii. Când se identifică exact forţa de
presiune, pot apărea reacţii puternice de opunere. Într-un grup de “prieteni şi aliaţi”,
subiecţii sunt mai uşor de îndoctrinat.
Tehnicile persuasiunii coercitive trebuie să fie aplicate concentrat şi permanent,
pentru a nu se acorda timp pentru reorganizarea noilor idei induse, pentru întrebări
periculoase.
Se va acorda o atenţie deosebită cultivării , promovării ideii că schimbările
survenite la nivelul personalităţii şi aprecierii realităţii exterioare sunt rezultatul unui
proces intern, “pentru binele subiectului şi liber alese de subiect” (schimbări
voluntare).

Note:
1 I. Ungureanu, Paradigme ale cunoaşterii societăţii, Humanitas, Buc., 1990, p. 22.
2 Ibid., p. 23.
3 Vilfredo Pareto, Traite de sociologie generale, apud. I. Ungureanu, op. cit., p. 30.
4 Basil Bernstein, Langage et classes sociales, Paris, Les Editions de Minuit, 1975, p. 223.
5 Broom, Ph. Selznick, Sociology, IV. ed., N.Z., 1968, p. 107-111, apud Dan Banciu, Sorin
Rădulescu, M. Voicu, op. cit., p. 16.
6 Dan Banciu, Sorin Rădulescu, Marin Voicu, Introducere în sociologia devianţei, Ed. Şt. şi
Enciclop., Buc., 1985, p. 15-16.
7 Ibid., p. 18.
8 Ibidem., p. 19.
9 R. Merton, Elements de theorie et de methode sociologique, Paris, Plan, 1965, p. 240.
10 L. Broom, Ph. Selznick, Sociology, IV ed., N.Y., p. 117.
11 H. Nufer, Sozial Pedadogische Thesen zur Freiheitsstafen, apud. D. Banciu, Sorin M. Rădulescu, Marin
Voicu, op. cit., p. 25.
12 Ibid.
13 T. Bogdan, Literatura ştiinţifică actuală şi problemele teoretice şi aplicative ale resocializării în timpul
detenţiei, apud. D. Banciu, S. Rădulescu, M Voicu, op. cit., p. 25.

57
 6.STATUT ŞI ROL - ELEMENTE ALE STRUCTURII
SOCIALE. TIPURI DE SOCIETĂŢI

6.1 Structura socială

Oamenii nu se comportă întâmplător : în anumite situaţii se comportă într-un

anume fel, în altele, în alt fel. Putem vorbi, deci, despre existenţa unui tipar al
comportamentelor noastre. Acesta este determinat nu numai de specificul cultural, ci
şi de elementele structurale ale societăţii, respectiv statutul, rolul, grupurile,
organizaţiile, instituţiile sociale şi comunitatea. Conceptele care delimitează
elementele structurale ale societăţii nu sunt în mod riguros separabile de noţiunile care
privesc funcţionarea grupurilor umane. Opoziţia dintre o statică socială şi o dinamică
socială, prezentată adesea ca fundamentală de către pionierii sociologiei, mai târziu, a
fost catalogată, pe drept cuvânt, ca artificială şi chiar periculoasă, în măsura în care ea
tinde să inducă ideea că ar putea exista societăţi pur inerte, a căror punere în mişcare
ar fi – în acest context – pur aleatorie. Ori, este evident că una din proprietăţile
principale a universului uman este continua evoluţie. Dacă vom avea grijă, însă, să
precizăm că avem de-a face cu un principiu pur metodologic, cu o modalitate de a
clasa lucrurile fără a le izola unele de altele, atunci nu va mai exista nici un
inconvenient pentru ca cele două maniere de a observa, căuta, înţelege fenomenul
social (aceea care-l prezintă ca pe un ansamblu de “unităţi” analizabile şi aceea care-i
demonstrează funcţionarea) să se succeadă şi completeze reciproc. Pentru a înţelege
funcţionarea sistemului social trebuie să considerăm mai întâi că avem de-a face cu
“unităţi” sau totalităţi în interiorul cărora indivizii umani se inserează şi, în
consecinţă, trebuie să începem prin a studia care poate fi locul lor, locul fiecăruia în
ansamblul social. “Pentru a realiza acest lucru, extrem de preţioase sunt noţiunile de
statut şi rol ”1, situate la intersecţia dintre sociologie - ca ştiinţă de sine stătătoare - şi
psihologia socială. Din cunoscutele definiţii propuse de Jean Stoetzel deducem că cele
două noţiuni sunt distincte una de cealaltă, dar complementare : “ dacă luăm ca centru
al observaţiei noastre individul, locul pe care-l ocupă determină statutul şi rolul său,
statutul său este ansamblul comportamentelor la care el se poate aştepta în mod
legitim din partea celorlalţi, rolul său este ansamblul comportamentelor la care
ceilalţi se aşteaptă în mod legitim din partea sa”.2

A) Statutul

În vorbirea curentă, prin statut se înţelege un nivel de prestigiu, de bogăţie sau

putere. Sociologii folosesc termenul în înţelesul de poziţie a unei persoane într-o reţea
de relaţii sociale, statutul de decan (sau de director de şcoală) se referă la o poziţie în
sistemul de învăţământ la fel ca şi cel de elev sau de student. Statutele de mamă,
bunică, fiică, nepoată etc. indică poziţia persoanei în familie. Raymond Boudon şi
François Bourricaud remarcau faptul că poziţia într-o reţea de relaţii poate avea două
dimensiuni : orizontală şi verticală. Dimensiunea orizontală desemnează interacţiunile
reale şi posibile pe care individul le are cu alte persoane situate la acelaşi nivel social.
Dimensiunea verticală se referă la contactele cu persoanele situate într-o poziţie
superioară sau inferioară pe scara ierarhiei sociale.3 În concepţia lor, statutul se
defineşte ca un sistem de interacţiuni egalitare şi ierarhice pe care individul le are cu
ceilalţi membrii ai grupului din care face parte.

58
 Mai întâi, termenul de statut a fost utilizat în filosofia socială semnificând
puterea de care dispune o persoană, suma drepturilor şi îndatoririlor sale. Sociologul
francez Emile Durkheim în renumita sa lucrare “De la division du travail social”
(1893) a aprofundat analiza anomiei prin perturbarea, dereglarea ierarhiei de statut.
Ceva mai târziu, (1921) sociologul german Max Weber folosea termenul în înţelesul
de prestigiu social.
În lucrarea “The Study of Man” (1936), de pe poziţiile antropologiei culturale,
Ralph Linton acorda noţiunii de status înţelesul de colecţii de drepturi şi de datorii
generate de locul ocupat de individ în societate. El, împreună cu Talcott Parsons
(1902-1979) şi alţii atrag atenţia asupra distincţiei dintre statusurile atribuite pentru
care individul nu a optat în mod expres, care i-au fost conferite de societate sau grupul
din care face parte şi statusurile dobândite, pe care el, cel puţin teoretic le-a ales, care
depind de calităţi asupra cărora individul are un oarecare control. Printre cele dintâi se
află statutele legate de condiţiile biologice sau geografice (vârstă, rasă, sex,
naţionalitate etc.). Oamenii nu pot, iniţial, să-şi aleagă sexul, rasa, etnia, religia şi
chiar clasa socială. Pentru statutele dobândite putem enumera statutele profesionale
(medic, profesor etc.) statutele maritale (soţ, soţie), statutele în cadrul grupurilor
informale (prieten). Acestea, de regulă, sunt funcţii ale opţiunilor individuale, deşi
constrângerile sociale pot restrânge evantaiul posibilităţilor accesibile.
În unele societăţi, cum ar fi de exemplu regimul castelor, statutele atribuite
depăşesc cu mult limitele biologico-geografice deoarece, chiar şi profesiile sunt strâns
legate în mod obligatoriu de originea familială (fiii învaţă şi practică meseria tatălui).
Într-un fel, problema mobilităţii sociale priveşte marja dintre ceea ce este atribuit şi
ceea ce este dobândit.
Sociologia face şi distincţia dintre statusul actual şi statusul latent. Statusul
actual susţine R. Linton este pus în evidenţă de situaţia socială concretă. De exemplu,
un individ apare ca muncitor când îl observăm în viaţa sa profesională (în timpul
lucrului, în instituţia în care îşi desfăşoară activitatea). Acest lucru nu-l împiedică să
aibă în acelaşi timp alte statute (tată de familie, de exemplu), care sunt în această
circumstanţă latente. Statutele latente sunt, deci, statutele neactualizate dar posibil de
evidenţiat în alte situaţii sociale.
Fiecare om are mai multe statute sociale ce alcătuiesc aşa numitul set de statute
ale persoanei. Profesoară, mamă, fiică, ortodox, prieten, femeie, româncă etc sunt
statute care se pot aplica uneia şi aceleşai persoane. E. K. Wilson (1966) a grupat
statutele în trei mari categorii : biologice, familiale şi extrafamiliale (profesionale,
economice, culturale). Statutele profesionale se pot clasifica, la rândul lor, în statute
formale (oficiale, conform cu organigrama) şi informale (dobândite pe baza
caracteristicilor psihice ale persoanei).
În cadrul constelaţiei pe care o alcătuiesc, nu toate statutele au aceeaşi
importanţă. De multe ori, avem de-a face cu un statut principal, un statut cheie, care
joacă un rol foarte important în interacţiunile noastre sociale, precum şi în identităţile
noastre sociale. În societăţile arhaice, deseori statutul religios şi de vârstă a
reprezentat statutul cheie al individului.
În societăţile moderne, se pare că în mod frecvent statutul profesional reprezintă
statutul principal. Observăm că statutele cheie diferă de la o societate la alta. Dacă în
mod tradiţional statutul profesional al unui bărbat era extrem de important atât pentru
sentimentul său de sine cât şi pentru relaţiile sale cu ceilalţi, astăzi, bărbaţii încep să
acorde tot mai mult timp familiei cu alte cuvinte, îşi împart timpul între carieră şi
familie. Dacă în mod tradiţional statutul principal al femeii este cel de familie, astăzi,
deoarece tot mai multe femei exercită o anumită profesie, statutul lor profesional

59
devine din ce în ce mai important pentru ele. Pierderea unui statut principal poate
produce sentimente de frustraţie şi poate tulbura sentimentul de identitate pe care
persoanele în cauză l-au încercat de-a lungul multor ani. Este cazul pierderii statutului
de muncă atunci când oamenii se pensionează sau al modificării esenţiale (percepută
tot ca o pierdere) a statutului de părinte, atunci când copiii se maturizează, devin
independenţi, îşi întemeiază propriile familii.
Statutele parţiale ale unei persoane pot fi congruente sau incongruente, cele de
pe urmă, generând conflicte interstatus aşa cum ar fi acelea dintre statusul profesional
şi statusul familial. Există însă şi statusuri care sunt generatoare de conflicte prin
însăşi natura lor. Sociologia organizaţională a evidenţiat faptul că poziţiile ierarhice
intermediare generează conflicte interstatus. Mergând pe acelaşi filon, Wilson 4 arată
că aceste conflicte sunt relativ frecvente în statusurile flotante între două extremităţi
ale unui sistem ierarhic, cu alte cuvinte în rolurile legate de statusurile intermediare.
Astfel, maistrul se poate simţi mai aproape de muncitori sau mai aproape de manager,
subofiţerul se poate situa fie lângă ofiţer, fie lângă soldaţi, asistenţii universitari se pot
simţi mai solidari cu decanul sau dimpotrivă, cu studenţii etc. Este renumită ancheta5
realizată la Universităţile Harvard şi Radcliffe asupra studenţilor însărcinaţi cu
responsabilitatea de a supraveghea examenele, fapt ce le-a conferit un statut
intermediar între colegii lor şi administraţia universităţii. Respectivii “supraveghetori”
au fost întrebaţi ce ar face dacă ar vedea că un student trişează la examen, copiind din
notiţele sale. Li s-a dat posibilitatea să aleagă între următoarele cinci conduite
posibile:
1. Îl dă afară imediat pe vinovat şi îl denunţă ;
2. Îi permite să termine examenul, după aceea îi confiscă notiţele şi îl
denunţă ;
3. Îl roagă să se retragă, să abandoneze examenele şi nu-l denuţă decât
dacă refuză ;
4. Îi ia notiţele, îl lasă să-şi termine lucrarea şi nu-l denunţă;
5. Se preface că nu remarcă frauda.
Subiecţii investigaţi trebuiau apoi să spună care era, după părerea lor, conduita
pe care colegii lor ar fi aprobat-o şi care era cea aprobată de autorităţi. Răspunsurile
au indicat faptul că autoritatea ar fi aprobat conduita cea mai severă şi colegii cea mai
indulgentă. În 28 % dintre cazuri, subiecţii chestionaţi au arătat că această situaţie îi
pune într-un conflict de roluri, în imposibilitatea de a se conforma în acelaşi timp
celor două tipuri de cerinţe (ale studenţilor şi ale administraţiei).
Doar 11% dintre respondenţi au considerat că situaţia respectivă nu creează nici
un fel de probleme, una şi aceeaşi soluţie fiind aprobată în acelaşi timp şi de studenţi
şi de autorităţi. Pentru 61% , adică majoritatea, exista cu certitudine o diferenţă între
aşteptările autorităţilor şi cele ale studenţilor ; dar o soluţie de compromis putea fi
găsită. După părerea subiecţilor investigaţi, cea de-a treia variantă de răspuns părea a
fi cea mai bună soluţie pentru a obţine în final, atât aprobarea colegilor, cât şi a
conducătorilor universităţii.
În opina lui Wilson, oamenii apelează în mod constant la astfel de compromisuri
pentru a regla conflicte între atitudini divergente. De altfel, integrarea socială depinde
şi de capacitatea membrilor societăţii de a minimaliza incompatibilităţile care pot
izvorî din complexitatea vieţii moderne. Pe de altă parte, o societate bine echilibrată
trebuie să aibă mecanisme care să permită evitarea situaţiei în care unul şi acelaşi
individ ocupă statusuri care comportă roluri incompatibile. Reunind tezele lui Gibbs,
Martin şi Durkheim, Wilson estimează că procentul sinuciderilor se micşorează când

60
numărul rolurilor şi statusurilor compatibile creşte, adică atunci când se
perfecţionează integrarea statutelor.
Cercetările sociologice concrete au demonstrat că modul în care o persoană îşi
percepe propriul status joacă un rol decisiv în depăşirea conflictelor inter- şi
intrastaus.
Cazeneuve constată că sociologii, în abordarea problematicii statusurilor şi
rolurilor, în mod frecvent, iau ca referinţă statutul de prestigiu, ajungând chiar să
utilizeze termenul de statut în înţelesul de statut de prestigiu. Acesta de pe urmă este
mai puţin instituţionalizat decât statutul profesional şi mai dificil de măsurat decât
statutul economic, fiind determinat prin consens. Îl putem examina prin anchete
empirice, solicitând reprezentanţilor grupului social să aleagă ce contează mai mult
pentru ei (profesia, cultura, şansa, familia, educaţia, decoraţiile etc.) şi invitându-i
apoi să stabilească o ierarhie pentru fiecare tip de statut (după gradul de stimă pe care
i-l acordă). Pe de altă parte, estimarea statutelor conduce la evidenţierea grupurilor de
referinţă. Cel mai adesea, aşa cum sublinia Merton, individizii pentru a evalua
propriul lor statut, se referă la grupurile de apartenenţe (vârstă, naţionalitate etc.). Nu
se constată acelaşi lucru când este vorba despre clasele sociale (aici, de regulă, se
aspiră la clasele superioare).
Pe de altă parte, individul îşi percepe şi defineşte statutul şi în funcţie de situaţia
în care el se află în raport cu ceilalţi (prieteni, vecini, colegi). În concluzie, grupul de
referinţă poate să fie complex şi să aibe o mare influenţă asupra nivelurilor
aspiraţiilor, frustrărilor (care iau naştere deseori prin comparaţie). Este ceea ce Merton
a pus în evidenţă, analizând rezultatele unei renumite anchete efectuată asupra
soldaţilor americani în timpul celui de al doilea război mondial, rezultate ce au fost
publicate de Stouffer ş.a. în lucrarea “The American Soldier” în 1949. Soldaţii
căsătoriţi se simţeau mai frustraţi atunci când se comparau cu celibatarii mobilizaţi
sau cu bărbaţii căsătoriţi nemobilizaţi.
O altă problemă pe care sociologia a evocat-o a fost cea a eficacităţii
simbolurilor prin care se exprimă diferite statusuri. În multe societăţi anumite
statusuri de profesie şi de prestigiu etc. se manifestă efectiv prin semne concrete şi
distinctive cum ar fi : uniformele sau decoraţiile (militarii, medicii, judecătorii etc.).
Remarcăm, de asemenea, că există anumite simboluri şi pentru statusurile naţionale
sau provinciale, aşa cum sunt de exemplu costumele naţionale. În acelaşi context,
putem să supunem atenţiei şi simbolurile onorifice şi semnele distinctive ale
prestigiului care sunt casele, automobilele, titlurile (titluri de nobleţe, titlul de doctor
în ştiinţe, de preşedinte etc.). Se întâmplă uneori ca termenul de statut să fie înlocuit
prin simbolul său. Aşa, de exemplu, termenul de “blue collar” (gulere albastre) este
utilizat pentru a desemna statutul de muncitor manual, în timp ce termenul de “white
collar” (gulere albe), pentru statutul de specialist fără funcţii de conducere sau, în
viziunea lui C. Wright Mills (1917-1962), pentru statutul de clasă de mijloc a
societăţii contemporane. El abordează această problematică într-o celebră lucrare
apărută în 1951 intitulată : White Collar. The american middle class.
Cercetările sociologice au pus în evidenţă şi existenţa unor corelaţii
semnificative între statusuri şi anumite boli psihice. În viziunea lui Jaspers, bolile
psihice vor fi mai frecvente printre persoanele care exercită profesii liberale. L. Stern 6
confirmă această concluzie, adăugând că agricultorii sunt cei mai puţin atinşi de
aceste afecţiuni.
Cazeneuve, în lucrarea citată apreciază că existenţa acestei situaţii se datorează
mai mult diferenţelor existente între modul de viaţă la sat şi cel de la oraş decât
diferenţelor între profesii.

61
 Pe de altă parte, în urma observaţiilor clinice efectuate în Spania 7 asupra
câtorva mii de subiecţi, s-a constatat că toxicomania este frecventă deseori la
intelectuali, schizofrenia la studenţii de la filosofie şi teologie, delirul persecuţiei la
poliţişti, nevrozele la infirmieri şi învăţătoare. Aceste date trebuie să le primim însă cu
circumspecţie deoarece ele pot ţine de cauze conjuncturale.De altfel, nu toate
anchetele realizate au condus la aceleaşi rezultate sau la rezultate convergente. R.
Bastide (1965) constată că, deşi, conform documentelor, maladiile mentale par a fi
mai răspândite printre intelectuali, studiul actualelor profesii le relevă în procentaj mai
mare printre muncitorii manuali. Pe de altă parte, R.W. Trumkin (1955) sesiza că
persoanele cu statute sociale puţin elevate dezvoltă adesea maladii mentale
sociogenice, îndreptate contra societăţii în timp ce în clasele sociale elevate, găsim
mai mult boli psihice dirijate contra Eului.
Variaţia rezultatelor cercetărilor efectuate în timp asupra acestei chestiuni ar
putea fi explicată, pe de o parte, prin faptul că reperarea bolilor mentale în clasele mai
modeste întâmpină unele dificultăţi, iar pe de altă parte, prin faptul că dezvoltarea
automatizării a antrenat condiţii de viaţă diferite de cele ale artizanatului.
Ne putem întreba dacă echilibrul personal este legat mai mult de statutul
economic sau de cel de prestigiu. R.W. Trumkin estimează că diversele tipuri de statut
pot influenţa împreună viaţa psihică a individului, dar el atribuie o importanţă mai
mare statutului de prestigiu decât celui economic. Roger Bastide corectează această
concluzie, remarcăm faptul că, adesea, sentimentul de securitate este legat de statutul
economic. Dacă luăm în considerare tabloul stratificărilor sociale după venituri,
constatăm că nevrozele predomină la clasele înalte şi psihozele la păturile inferioare
ale populaţiei. În particular, procentajul de schizofrenie pare să crească atunci când se
coboară pe scara socială.
Alţi autori printre care se află şi Warner, ataşează starea mentală la dificultăţile
mobilităţii sociale. Cei mai vulnerabili, susţin el, sunt actorii sociali care vor să se
înalţe pe scara prestigiului social dar nu reuşesc. Ajungem astfel la o problemă mai
generală şi anume aceea a acceptării statutelor.
Pe de altă parte, constatăm că existenţa decalajelor dintre diverse tipuri de statut
a stat la originea bulversărilor sociale şi politice.
Studiile lui Vence Packard 8, realizate în anii ’60, semnalează o dihotomie între
ierarhie ideală a valorilor şi ierarhia reală a statuselor care comandă atitudinile opinei
publice americane.

B) Rolul. Conexiunea rol-status

În timp ce statutul desemnează locul unei persoane într-o reţea socială, rolul
indică un model de comportare asociat unui status, punerea în act a drepturilor şi
datoriilor prevăzute de statusuri într-o societate.
În accepţiunea sociologică modernă, termenul de rol a fost utilizat pentru prima
dată de Ralph Linton în lucrarea sa “The Study of Man” (1936). Raymond Boudon şi
François Bourricaud constată că înainte ca Linton să fi utilizat acest termen, el a
circulat în scrierile filosofice, încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea. 9
Cu puţin înaintea lui R. Linton, respectiv în (1934), sociologul american G.H.
Mead evidenţiază importanţa îndeplinirii rolurilor sociale, subliniind faptul că
învăţarea lor duce la formarea personalităţii şi asigură funcţionarea societăţii umane.
(Mind, Self and Society).
Iniţial, Ralph Linton a definit rolul ca fiind ansamblul de comportamente pe
care în mod legitim îl aşteaptă ceilalţi de la individul care ocupă o poziţie socială

62
determinată, un status social. Acesta este şi punctul de vedere al lui Jean Stoetzel (“La
Psychologie sociale”, 1963). Mai târziu, Linton a sugerat că rolul era alcătuit din
comportamentele efective ale ocupantului unui status. Constatăm, deci, împreună cu
Mme Rocheblave – Spenlé că, prin acest termen, unii autori se referă la un
comportament efectiv, alţii, la o conduită teoretică normativă. Pentru a se evita o
eventuală confuzie, Newcomb a propus acceptarea distincţiei dintre rolul jucat şi rolul
prescris, respectiv între rol (aspectul prescriptiv al conduitei asociate unui status) şi
conduita de rol (comportamentul efectiv, modul în care fiecare îşi interpretează
efectiv rolul său). Brim (1960) sesizează, la rândul lui, deosebirea între prescripţiile
rolului şi îndeplinirea rolului. Rolurile corespunzătoare unui status nu sunt mereu
aceleaşi, ele pot evolua. Aşa de exemplu : rolul femeii astăzi a suferit schimbări
importante faţă de trecut.
Rolul se poate defini, adesea, prin “aşteptări” ce au la bază consensul social,
sau, altfel spus, consensul indivizilor fundamentează aşteptările grupului cu privire la
prescripţiil rolului. Pornind de la acest punct de vedere, Newcob a propus un exemplu
de studiu empiric al aşteptărilor şi consensului privind rolul matern .10
El a constatat că toţi subiecţii invesigaţi au corelat anumite comportamente cu
rolul matern. De exemplu, toţi considerau că o mamă trebuie să-şi îngrijească copiii,
să le asigure hrana etc. Deducem de aici că această activtate reprezintă, în opinia
tuturor, o conduită de rol esenţială. Alte conduite, cum ar fi de exemplu, preocuparea
de a spune poveşti copiilor, au fost apreciate de subiecţi ca fiind doar dezirabile (şi nu
obligatorii). Un al treilea tip de activităţi a fost consideat ca fiind doar permis sau
indiferent în rapot cu rolul. În aceeaşi ordine de idei, studiile realizate de T. Parsons
(“The Social System”, 1951) au demonstrat că nu toate prescripţiile rolului social au
aceeaşi importanţă pentru conduite : unele sunt esenţiale şi obligatorii, altele sunt doar
benevole, în timp ce unele dintre ele introduc interdicţii comportamentale.
Pe de altă parte, prin consens social anumite roluri sunt mai intense decât altele.
Mai multe anchete – susţine Cazeneuve – au stabilit că deseori, criza adolescenţei se
poate imputa impreciziei rolului de adolescent. Gerontologii fac constatări
asemănătoare cu privire la rolul bătrânilor pensionari în societatea actuală. Cu alte
cuvinte, rolurile legate de adolescenţă, bătrâneţe (rolurile de vârstă) sunt mai neclare,
aşteptările celorlalţi mai puţin precise. În opoziţie cu acestea, rolurile profesionale
sunt mai clare, mai precise.
Asemenea statusurilor, rolurile sociale pot fi impuse (atribuite şi dobândite,
achiziţionate).
Un alt criteriu după care se pot clasifica rolurile îl reprezintă sistemul de
referinţă. Există roluri care se referă la societatea globală în general, la idealurile şi
valorile recunoscute. Există roluri corespunzătoare personalităţii de bază, aşa cum ar
fi cel de cetăţean, de om cinstit, de gentleman. Altele, cum ar fi acelea care privesc
vârsta, sexul sunt legate de ansamblul bio-social. Alte roluri sunt în raport cu clasele
sociale sau grupările sociale (profesii, situaţii familiale etc.). Se observă că această
ultimă clasificare este corelată cu statutele care derivă din structurile sociale. Raportul
dintre rol şi status este complex. În corelaţie cu statusurile sociale, fiecărei persoane îi
sunt proprii, la un moment, dat mai multe roluri sociale, care pot fi congruente sau
incongruente. Neconcordanţa dintre rolurile sociale poate genera conflicte inter-rol.
Acestea pot apare atunci când prescripţiile ataşate unui statut sunt discordante. Aşa de
exemplu, în SUA, statutul de “asistent intern” într-un cămin al unui colegiu prevede,
pe de o parte, sprijinirea studenţilor aflaţi în situaţii problematice, acordarea unor
sfaturi utile iar pe de altă parte, raportarea oricărei încălcări a regulamentului. Cele
două prescripţii sunt în conflict, deoarece cu cât asistentul intern aplică mai mult

63
regulamente, cu atât va pierde mai mult încrederea studenţilor şi, deci, posibilitatea de
a fi confesorul şi sfătuitorul lor.
Aşa cum am demonstrat şi în subcapitolul anterior, conflictul între roluri apare
şi atunci când prescripţiile rolului asociate cu două sau mai multe statute, sunt
contradictorii. O astfel de situaţie este şi În atunci când unui student aflat înaintea
unui examen dificil i se solicită de către un bun prieten, un serviciu important care
necesită timp. Ambele prescripţii ale rolului sunt justificate, dar satisfacerea uneia
atrage după sine nesatisfacerea celeilalte. “Rolurile se pot afla în tensiune atunci când
eforturile de a satisface prescripţiile întruchipate într-un statut social provoacă
anxietate, stress, tensiune”.11 În această situaţie, prescripţiile nu sunt neapărat
contradictorii. De exemplu, un şef de birou trebuie să asigure armonizarea situaţiilor
de muncă dintre funcţionarii biroului, dintre el şi aceştia şi, în acelaşi timp, să propună
promovările şi măririle de salariu, fapt ce creează adesea o anumită tensiune
psihologică. Raportul dintre rol şi statut este complex. Dacă rolul nu se poate defini
decât în raport cu statutul, la rândul său, statutul trimite cu necesitate la un rol.
Societatea dispune de un anumit număr de mijloace de constrângere, implicite sau
explicite pentru a-i face pe indivizi să-şi ajusteze conduita la modelul care constituie
rolul legat de statutul care le este recunoscut. Hurbert Touzard, definind familia în
termenii lui Kurt Lewin, arăta că rolurile de familie au variat în funcţie de
transformarea statuelor. În timp ce familia rurală se întemeia pe dominanţa umană
dintre cei doi membrii ai cuplului (femeia sau bărbatul), familia urbană trece de la
dominanţă la cooperare. Rolurile sunt, deci, asociate cu anumite tipuri de statut şi se
transformă în funcţie de câmpul social. Pe de altă parte, cercetările sociologice au
arătat că complexitatea structurilor sociale lasă individului o marjă de interpretare şi
chiar îi impune luarea unei decizii personale.
Cu alte cuvinte, rolul individului constă nu numai în asemănarea statutului său,
ci şi în a-l interpreta, în a-l face să evolueze. În acest sens, rolul este un element al
dinamicii sociale şi o societate riscă să se sclerozeze dacă încorsetează prea mult
rolurile în definiţiile rigide ale statutelor. Pe de altă parte, putem spune însă că grupul
mic poate menţine coeziunea şi existenţa, doar dacă statutele sunt acceptate (mai mult
sau mai puţin) ca fiind conforme cu valorile recunoscute, ceea ce implică o anumită
coerenţă între roluri.
acelaşi timp, putem spune că adecvarea rolurilor şi statutelor este un element
important al echilibrului nostru psihic, acesta fiind legat, în mod particular, de
realizarea unei inserţii sociale armonioase. G. H. Mead a consacrat opera sa cea mai
cunoscută demonstrării faptului că învăţarea rolurilor duce adesea la formarea
personalităţii conştiente şi la asigurarea funcţionării comunităţii sociale. În acelaşi
context, Moreno estima că putem analiza mai bine personalitatea profundă a
oamenilor, punându-i să joace anumite roluri (este principiul psihodramei în cursul
căreia individul inventează sau reproduce un rol şi care, adesea, este un procedeu de
diagnostic).

C) Tipuri de societăţi

În viziunea lui Norman Goodmann, societăţile pot fi clasificate în cinci tipuri

fundamentale : societăţile de vânători şi culegători, horticole şi pastorale, agrare,
industriale şi postindustriale. Ele se diferenţiază după două criterii esenţiale :
tehnologia pe care o utilizează şi strategia de viaţă (pentru existenţă) adoptate.
1) Societăţile de vânători şi culegători

64
 Cele mai vechi strategii pentru existenţă pe care le-a cunoscut omenirea sunt
vânatul, pescuitul cu ajutorul uneltelor simple din piatră şi lemn şi culesul. Astăzi,
susţine Van der Zanden (1990), din cele 6 miliarde de pământeni, doar vreo 300 000
îşi aisgură mijloacele de subzistenţă în acest mod.
Societăţile în discuţie se cacterizează prin nomadism şi sunt relativ mici,
deoarece cele mai multe regiuni nu pot întreţine populaţii numeroase care depind în
mod exlcusiv de hrana furnizată de natură.
Economia acestui tip de societate este o economie de subzistenţă, membrii
societăţii consumând tot ce au. Comerţul desfăşurat de diversele populaţii este
nesemnificativ. Diviziunea muncii, în măsura în care ea există, este redusă şi se
bazează pe vârstă şi sex. Organizarea socială are la bază relaţiile de rudenie iar
diferenţierea socială este scăzută. Conducerea est realizată de cei care obţin
perfomanţe mari la vânătoare şi cules şi are caracter neformal.
2) Societăţile horticole şi pastorale.
În urmă cu 10-19 mii de ani în urmă, în regiunile fertile evoluau societăţile
horticole iar în cele aride, societăţile pastorale. Primele dezvoltau cultivarea plantelor,
celelalte se ocupau cu îmblânzirea animalelor. Aceste societăţi sunt mai eficiente în
asigurarea hranei şi a altor bunuri necesare decât societăţile de vânători şi culegători.
Practicile horticole (tehnica “doborârii şi arderii”, uneltele simple, sapele
primitive) au fost utilizate iniţial în Orientul Mijlociu şi Asia de S-E, ca mai apoi, prin
difuziune culturală să se răspândească până în Europa Orientală şi China, creînd o
cantitate mai mare şi mai stabilă de hrană.
Creşterea eficienţei economice a dus la apariţia unui surplus de bunuri şi a
permis apariţia diferenţierilor sociale şi a statutelor specializate: meşteşugarul,
şamanul (persoană care practică magia şi vindecă oamenii). Încep să apară instituţiile
politice, unele dintre ele îmbrăcând forma conducerii ereditare.
Societăţile horticole şi pastorale au dus la mărirea societăţii. Societăţile pastorale se
caracterizeau, însă, printr-o densitate mai mică (aveau nevoie de pământuri întinse
pentru creşterea animalelor) şi prin nomadism. Strămutarea de pe un pământ pe altul a
dus la dezvoltarea unor contacte sporite cu alte societăţi şi la dezvoltarea comerţului
cu aceştia. Pe de altă parte, însă, contactul cu alte societăţi a dus şi la apariţia unor
ostilităţi între grupuri şi la dezvoltarea sclaviei (prizonierii din războaie erau
transformaţi în sclavi). “Stilul de viaţă pastoral – susţine N. Goodmann – pare să fi
jucat un rol şi în dezvoltarea ideilor religioase, bazate pe zeităţi supreme, care
manifestau un interes activ pentru problemele omeneşti de fiecare zi. Aceste idei sunt
comparabile cu iudaismul bătrânilor păstori evrei şi cu religiile care îşi au originea în
el, creştinismul şi islamismul”.12
3) Societăţile agrare.
Societăţile agrare au apărut acum 5-6 mii de ani. “Revoluţia agrară” a constat,
înainte de toate, în descoperirea plugului şi utilizarea animalelor de tracţiune, ceea ce
a permis cultivarea pământului la scară mare şi creşterea semnificativă a eficienţei
lucrărilor agricole. Nomadismul a fost înlocuit cu aşezări omeneşti permanente. Mai
târziu au fost confecţionate unelte din metal (mai eficiente decât cele din lemn sau
piatră), fapt ce a creat posibilitatea dezvoltării sistemului de irigaţii atât de necesar
agriculturii pe scară largă. Creşterea eficienţei şi producerea unor mari surplusuri de
hrană a dus la mărirea numărului de statute specializate şi de ocupaţii distincte. Trocul
a fost înlocuit cu utilizarea banilor în realizarea schimburilor de bunuri, ceea ce a
facilitat dezvoltarea comerţului şi a pieţelor. La rândul lui, comerţul a creat premisele
apariţiei marilor centre urbane şi în cele din urmă a oraşului modern.

65
 Diferenţierile sociale şi inegalităţile sociale s-au accentuat şi instituţionalizat.
Apare o elită politică specializată ce deseori îmbracă forma monarhiilor ereditare
absolute. În mod similar iau naştere clasele sociale : o mică clasă prosperă, care
controla pământul şi o mare clasă dependentă (de prima) care îl muncea.
În centrul religiilor care s-au dezvoltat în această epocă (ca şi următoarele)
stăteau zeităţile masculine, fapt ce a extins stratificarea pe bază de sex.
Constatăm deci că societăţile agrare se caracterizează prin structuri politice,
economice şi sociale tot mai complexe ce sporesc posibilitatea dezvoltării lor.
4) Societăţile industriale.
Revoluţia industrială a avut loc iniţial în Anglia la mijlocul secolului al XVIII
lea, răspândindu-se apoi în multe alte ţări (Franţa, Germania, SUA etc.). Ea s-a
materializat în confecţionarea şi utilizarea unor maşini complexe,acţionate de un
motor, în procesul de producere a bunurilor parte a societăţilor lumii, cu alte cuvinte,
a schimbat faţa lumii : imense surplusuri de bunuri necesare subzistenţei, explozie de
statute sociale specializate, ierarhii de statut şi inegalităţi sociale. Concomitent cu
creşterea inegalităţii sociale, mecanizarea - paradoxal - a avut drept consecinţă şi
reducerea ei, deoarece a micşorat importanţa statutului social moştenit şi a permis
mobilitatea socială. Locul de muncă s-a deplasat de acasă în fabrică şi din mediul
rural în cel urban. Economia devine cea mai importantă şi puternică instituţie a
societăţii. Industrializarea a avut efecte considerabile, a exercitat o influenţă
semnificativă asupra principalelor instituţii ale societăţii: familia, educaţia, religia,
politica. “Nevoia de muncitori calificaţi şi cultivaţi a reclamat extinderea şanselor
educative şi la alte categorii, nu numai la mica elită. Familia şi-a pierdut statutul
centru al producţiei economice. O populaţie mai educată a pretins şi a deţinut mai
multe drepturi politice. Autoritatea morală a religiei a scăzut pe măsură ce
industrializarea a mărit diferenţele în stilurile de viaţă ale oamenilor, slăbindu-le astfel
consensul asupra normelor şi valorilor fundamentale”.13
De industrializare este legată şi urbanizarea :oamenii au migrat de la sate către
oraşe acolo unde îşi aveau slujbele.
Standardele de viaţă au crescut dar nu în aceeaşi măsură pentru toţi. Pe lângă
beneficiile aduse, industrializarea a creat şi numeraose probleme :creşterea poluării, a
şomajului, inegalităţile sociale etc.
În 1956, într-o conferinţă la Chicago intitulată “Agresivitatea în societatea
industrială contremporană”, Herbert Marcuse a ţinut să evidenţieze “tarele”,
“tensiunile” specifice societăţii industriale în general şi a societăţii americane în
particular. El considera că principalele caracteristici al acestui tip de societate sunt :
“1. O capacitate industrială şi tehnică foarte dezvoltată, care în cea mai mare parte
este destinată producerii şi distribuirii (…) unor bunuri şi servicii neproductive” 2) un
standard de viaţă în creştere, la care au acces şi straturi sociale anterior nepriilegiate ;
3) un înalt grad de concentrare a puterii economice şi politice care merge mână în
mână cu imixtiuni organizatorice serioase guvernului în viaţa economică 4)
cercetarea, controlul şi manipularea ştiinţifică şi pseudoştiinţifică a comportării
indivizilor şi a grupelor de indivizi în timpul muncii şi în timpul liber, din care se trag
cu succes concluzii şi asupra comportamentului psihic conştient, subconştient şi
inconştient şi ale căror rezultate sunt valorificate în scopuri comerciale şi politice”.
5) Societatea postindustrială.
D.Bell (1973) constata că recent a apărut un nou tip de societate, societatea
postindustrială, în care principala sursă de subzistenţă este mai degrabă producerea de
informaţii şi de bunuri decât producerea de bunuri materiale. În acest tip de societate,

66
oamenii au şanse mai mari să lucreze sectorul serviciilor decât în agricultură sau în
industria prelucrătoare. Acest lucru este posibil datorită tehnologiei extrem de
performante, ce asigură realizarea aceluiaşi nivel al producţiei sau chiar al unuia mai
ridicat cu un număr mai mic de muncitori. Societatea postindustrială este bazată pe
cunoştinţe şi producerea de cunoştinţe. Este o societate a ştiinţei, ingineriei şi
educaţiei. Instituţiile economice sunt la fel de importante ca şi în trecut, dar sunt mai
dependente de sfera informaţională şi educativă decât erau în trecut. Se înregistrează o
mobilitate socială şi geografică fără precedent, datorită perfecţionării tehnologiilor,
comunicaţiilor, transportului.
Creşterea mobilităţii a generat diversificarea stilurilor de viaţă, a valorilor
acceptate, mărind posibilitatea unei mai mari egalităţi între sexe, creşterea toleranţei
faţă de diferite stiluri de viaţă, relativismuilui cultural. Principalele instituţii ale
societăţii se aflau în plin proces de adaptare la ceinţele acestui nou tip de societate
(învăţământul, familia etc.). “Astăzi, remarcă Alvin Toffler, în naţiunile abundente –
supuse schimbărilor rapide în pofida inechităţilor de câştig şi avere, eminenta luptă
pentru putere se va transforma tot mai accentuat într-o confruntare pentru distribuirea
şi accesul la cunoştinţe (…) Controlul cunoaşterii este nodul gordian al luptei
mondiale de mâine pentru putere, în toate instituţiile omeneşti”.14
El susţine că omenirea trece acum de la o economie de tip Al doilea val la una
de tip “Al treilea val”. Primul val a adus agricultura şi cel de-al doilea, societatea
industrială de masă. Celui de “Al Treilea Val” în mijlocul căruia trăiau îi sunt
caracteristice economia “de-masificată” (serii scurte, unicate), computerizarea,
revoluţia biologică, descentralizarea, localismul însoţit de globalizare.

6.2. Teorii despre tipurile de societate

În cadrul acestei dezbateri ne propunem să trecem în revistă punctele de vedere

susţinute de perspectivele evoluţioniste socio-culturale, structural-funcţionaliste,
conflictualiste şi weberiene.
În conformitate cu teoriile evoluţioniste ale lui Gerhard şi Jean Lenski (1987),
societatea evoluează ca urmare a schimbărilor culturale, îndeosebi ale tehnologiei.
Acumularea unei cantităţi tot mai mari de informaţii despre mediul înconjurător şi
despre modul în care acesta poate fi “explorat” spre beneficiul oamenilor, duce la
schimbarea societăţii.
De regulă, susţin cei doi sociologi, schimbarea se concretizează în creşterea
complexităţii şi a perfecţionării tehnologiei. Principalele mijloace prin care societăţile
realizează schimbarea sunt difuziunea culturală şi invenţiile independente. Utilizarea
invenţiilor tehnologice limitează capacitatea mediului natural de a modela natura
societăţii. Cu alte cuvinte, societăţile scapă oarecum de sub controlul mediului
natural, intrând tot mai mult sub propriul control, fapt ce nu trebuie însă, absolutizat.
Schimbarea tehnologiei produce schimbări în economie, în organizarea socială
şi în comportamentul social, acestea nu au însă caracter de lege. Gerhard şi Jean
Lenski au elaborat o versiune mai sofisticată a teoriei evoluţioniste socio-culturale,
care nu presupune inevitabilitatea “progresului”. Ei au considerat că schimbarea se
poate produce în sfere sociale diferite, în ritmuri şi direcţii diferite, au conceput, deci,
schimbarea ca fiind “multiliniară”.
Perspectiva structural-funcţionalistă, prin reprezentantul ei cel mai de seamă
Talcott Parsons, concepe societatea ca pe un sistem, ca pe un ansamblu de elemente

67
aflate într-o interdependenţă structruală. Părţile aflate în strânsă conexiune, respectiv
instituţiile fundamentale ale societăţii, au ca obiectiv central menţinerea stabilităţii
sistemului. Toate societăţile se confruntă cu probleme similare, putem vorbi deci, de
existenţa unor probleme general-valabile pentru toate societăţile. Rolul instituţiilor
este de a găsi soluţii pentru aceste probleme universale, ele au deci funcţii importante
în societate. Astfel, regimul politic are ca funcţie asigurarea securităţii societăţii,
distribuirea şi folosirea puterii inerente vieţii colective. Deşi în fiecare societate
întâlnim o formă de regim politic, natura acestuia diferă de la o societate la alta
(autoritarism, democraţie …).
Economia este instituţia socială care, în viziunea lui Parsons, asigură
distribuirea bunurilor şi serviciilor necesare vieţii sociale.
Familia, altă instituţie socială fundamentală, pe lângă funcţia specială de
reproducere sexuală, trebuie să asigure (alături de sistemul educaţional), socializarea
membrilor săi.
În celebra sa lucrare “The Social System”(1951), T. Parsons formulează patru
tipuri universale de cerinţe funcţionale a căror satisacere este indispensabilă
funcţionării societăţii. Aceste cerinţe – precondiţii funcţionale – sunt : adaptarea,
realizarea scopurilor, integrarea şi latenţa. Această teză fundamentală este cunoscuta
sa paradigmă “A.R.I.L.”
Adaptarea se referă la nevoia societăţii de a se adapta la mediul său fizic. Pentru
a supravieţui, societatea trebuie să ţină cont de condiţiile de mediu, să valorifice şi
distribuie resursele. Aceasta este funcţia economică.
Realizarea scopului se referă la nevoia societăţii de a îndeplini obiective importante,
aşa cum ar fi asigurarea securităţii şi desfăşurarea de bune relaţii cu alte societăţi.
Această sarcină este îndeplinită de regimul politic.
Integrarea socială implică realizarea coeziunii sociale, solidarizarea diferitelor
părţi ale societăţii, astfel încât ele să colaboreze şi să funcţioneze ca un întreg – rolul
integrării este jucat de familie.
Latenţa se referă la menţinerea sistemului, la menţinerea modelului valoric,
funcţie realizată de instituţiile familiei, educaţiei, religiei prin procesul socializării.
Parsons vede societatea ca pe o structură socială relativ stabilă şi liniştită,
oarecum conservatoare opunând rezistenţă schimbării sociale. Schimbarea se produce,
totuşi, incet şi în mod organizat, scopul ei fiind realizarea unui nou echilibru, a unei
noi stabilităţi.
Evoluţia societăţii se realizează prin specializarea elementelor subsistemelor,
componente ale societăţii. Iniţial, familia a îndeplinit toate cele patru funcţii
universale ale societăţii. Pe măsură ce societăţile au evoluat, au apărut instituţii
specializate, respectiv, instituţiile economice, politice etc. În concepţia lui Parsons,
omenirea a cunoscut trei mari tipuri de societăţi : primitive, intermediare şi moderne.
Societăţile primitive sunt echivalente cu societăţile de vânători şi culegători şi
primele societăţi horticole (descrise în subcapitolul anterior), cele intermediare
corespund societăţilor horticole şi pastorale târzii şi cu cele agrare timpurii, iar cele
moderne sunt echivalente cu societăţile industriale şi postindustriale care, în opinia lui
Parsons, constituie stadiul final al evoluţiei.
O altă perspectivă din care este abordată problema structurii sociale şi a tipurilor
de societate este teoria conflictului. K. Marx principalul reprezentant al acestei teorii
contestă faptul că instituţiile sociale funcţionează armonios în scopul soluţionării
nevoilor sociale universale. El consideră că instituţiile societăţii sunt mai degrabă
instrumente de control social decât de rezolvare a problemelor. Nu toate instituţiile
continuă el, joacă un rol la fel de important. Instituţia economică este cea mai

68
importantă, de ea depinzând toate celelalte instituţii sociale. Ea stă la baza controlului
social şi politic. Cei care se află în posesia mijloacelor de producţie, capitaliştii, se
află într-o poziţie privilegiată faţă de cei lipsiţi de astfel de mijloace, proletariatul. Cei
dintâi îi pot controla şi chiar exploata pe cei din urmă. Dacă în societăţile timpurii
familia era instituţia principsală, începând cu revoluţia industrială acest rol este jucat
de economie.
În viziunea lui Marx, schimbarea socială se bazează pe conflictul de clasă.
“Istoria întregii societăţi existente până acum – susţine el – este istoria luptelor de
clasă”. Societatea se schimbă pentru că interesele ceor două clase antagoniste (fie ei
stăpâni şi sclavi, fie proprietari şi ideologi, fie capitalişti şi proletari) sunt în conflict.
Clasele exploatate subordonate, în cele din urmă, vor porni lupta împotriva celor
exploatatoare, reuşind să preia puterea. Schimbarea socială fundamentală se
realizează prin revoluţie şi nu prin perfecţionarea tehnologiei, conchid adepţii acestei
teorii.
Teoria acţiunii sociale propune un alt model de exploatare pentru înţelegerea
structurii şi schimbării sociale. Max Weber evidenţiază consecinţele stilurilor de
gândire asupra acţiunii sociale. Comportamentul oamenilor este influenţat de modul
lor de gândire, de concepţiile lor sau sunt factorii stimulatori esenţiali în viaţa socială.
Weber are convingerea că ideile religiei calviniste au jucat un rol semnificativ în
dezvoltarea capitalismului modern, pentru că au generat dezvoltarea însuşirilor
caracteristice capitalismului : munca susţinută, investiţii de capital, disciplina
eficientă, raţiune. Societăţile au progresat de la formele timpurii, tradiţionale la cele
moderne.
Constatăm că viziunea lui Weber asupra naturii vieţii sociale este diferită de a lui K.
Marx. În timp ce primul consideră ideile cauza structurilor sociale, cel de al doilea
susţine că dimpotrivă, ideile sunt rezultatul structurilor sociale. Oricum, cei doi mari
sociologi, spre deosebire de reprezentanţii structural-funcţionalismului, accentuează
asupra ideii de schimbare socială.

Note:
1. Jean Cazeneuve, Dix grandes notions de la sociologie, Ed. du Seuil, 1976, p. 136.
2. Jean Stoetzel, Psychologie sociale, Flammarion, 1963, p. 178.
3. Raymond Boudon, Francois Bourricaud, Dictionnaire de la sociologie, 981, p.
511.
4. E.K. Wilson, Sociology, 1966, p. 251.
5. Jean Cazeneuve, op. cit., p. 141-142.
6. L. Stern, Kulturkreis und Form der Geistigen, Erkankung, Halle, 1913.
7. J. Cazeneuve, op.cit.,, p. 144.
8. Packard, V, Les Obsedes du standing, Paris, Calmann-Levy, 1960.
9. Raymond Boudon, Francois Bourricaud, Dictionnaire critique de la sociologie,
PUF, Paris, p. 471.
10. J. Cazeneuve, op.cit., p. 137.
11. N. Goodman, op. cit., p. 70.
12. N.Goodman, op. cit., p. 76.
13. N.Goodman, op.cit., p. 78.
14. A. Tofler, Powershift, Antet, 1995, p. 28.

69
 7.GRUPURILE SOCIALE ŞI ORGANIZAŢIILE. ORGANIZAŢIILE
FORMALE ŞI BIROCRAŢIA.

7.1. Ce este grupul social. Tipuri de grupuri.

Grupul social este un concept cheie în sociologie. El reprezintă doi sau mai
mulţi indivizi care au un sentiment comun de identitate şi se influenţează reciproc pe
baza unui set comun de aşteptări referitoare la comportamentul fiecăruia.
Starea naturală a omului este cea colectivă sau grupală. Oamenii desfăşoară cele
mai multe activităţi în grupuri, fie că acestea sunt familii, echipe, grupuri de muncă,
de prieteni etc.
Nu orice sistem de indivizi formează un grup social. Trebuie să facem distincţia
dintre un grup statistic şi un grup social. Aşa, de exemplu, oamenii care stau împreună
într-un compartiment de tren sau într-un autobuz nu formează cu necesitate un grup
social. Membrii unui grup au un sentiment de identitate comună, un scop comun,
aşteptări comune pe baza cărora îşi organizează activitatea, interacţiunea. Dacă lipsesc
aceste caracteristici, respectivii indivizi alcătuiesc doar un grup statistic. În condiţiile
în care navetiştii dintr-un tren se văd zilnic, încep să converseze unii cu alţii, să se
autoperceapă ca “navetişti chinuiţi”, ei devin un grup social.
Grupurile sociale se disting şi de categoriile sociale şi colectivele sociale. Acestea de
pe urmă desemnează totalitatea indivizilor care au o caracteristică comună (toate
persoanele cu ochii verzi), un statut similar (clasa de jos) sau se află în aceeaşi situaţie
(spectatorii unui concert de jazz). Oamenii din aceeaşi categorie socială nu formează
cu necesitate un grup social. Putem spune, însă, că ei reprezintă grupuri potenţiale
pentru că ceea ce ei au comun poate deveni baza unei identităţi împărtăşite şi le poate
organiza interrelaţionarea. Categoriile sociale sunt modalităţi confortabile de a
deosebi oamenii care au ceva în comun. Spre deosebire de grupurile sociale ele, în
general, nu joacă un rol important în viaţa socială, nu sunt forţe sociale coercitive sau
“de acces”.
Studiul sociologic sistematic al grupului social a fost dezvoltat mai întâi de
Şcoala de la Chicago, prin reprezentanţii ei de seamă, respectiv : W.J. Thomas, R.E.
Parck, H. Mead.
Literatura psihologică şi sociologică despre grupuri s-a dezvoltat în mod
complementar, rezultând ceea ce se numeşte psihosociologia grupurilor.
În literatura de specialitate, există un număr mare de clasificări ale grupurilor
sociale. Din această mulţime, ne vom opri la cele mai cunoscute şi semnificative
dintre ele.
Ch. H. Cooley foloseşte drept criteriu de clasificare a grupurilor sociale, tipul de
relaţii care se statornicesc între indivizi, respectiv relaţii afective, formale,
contractuale. În conformitate cu acest criteriu, susţine eminentul sociolog, grupurile
pot fi primare sau secundare. Grupurile primare sunt grupuri mici, în cadrul cărora
membrii desfăşoară relaţii personale, strânse şi durabile, relaţii de tipul “faţă în faţă”,
ce sunt foarte importante pentru dezvoltarea individului. Membrii grupului petrec o
mare parte din timp împreună, desfăşoară activităţi comune, au experienţe comune şi
se cunosc bine între ei, cu grijă unul faţă de altul, cu alte cuvinte, relaţiile dintre ei
sunt profund afective, intime. În cadrul lor, solidaritatea dintre indivizi nu se
desfăşoară la nivelul conştientizării şi este mai mult un fel de sentiment decât un
calcul.1

70
 Grupurile secundare sunt grupuri mai mari, cu durată determinată. Ele se
constituie pentru un scop precis. Relaţiile între indivizi sunt “secundare”, relativ
impersonale. Investiţia afectivă a membrilor grupului este mică, relaţiile dintre ei
concentrându-se mai degrabă asupra activităţii decât asupra nevoilor şi dorinţelor lor.
Deseori, membrii grupului au puţine cunoştinţe unii despre alţii.
Pe scurt, se pare că grupurile primare se disting de cele secundare prin următoarele
trei caracteristici interdependente : 1) “ele sunt fundamentale în formarea naturii
sociale şi ideilor individului”2 2) “ele sunt în mod practic universale, aparţin tuturor
tipurilor şi stadiilor de dezvoltare” 3 ; 3) “ele au o influenţă mult mia mare decât alte
grupuri asupra copiilor şi indivizilor maturi”.4
Malcolm şi Hulda Knowles, într-o lucrare de referinţă (“Introduction to Group
Dynamics”, 1959) apreciau că grupul mic nu este o simplă colecţie de oameni, ci o
uniune de indivizi care posedă următoarele caracteristici : 1) o colecţie de doi sau mai
mulţi indivizi care pot fi identificaţi prin nume sau tip ; 2) prezenţa unei conştiinţe de
grup ; 3) scopuri comune ; 4) interdependenţă în realizarea necesităţilor care decurg
din îndeplinirea scopurilor ; 5) interacţiune (comunicaţie, influenţă şi reacţie
reciprocă) ; 6) abilitatea de a acţiona într-o manieră unitară.
Pe de altă parte, deosebirea dintre grupurile primare şi cele secundare nu trebuie
absolutizată. Se constată că unele grupuri secundare (cum ar fi de exemplu grupul de
muncă), pot dobândi caractersticile unui grup primar.
Pe lângă această clasificare esenţială, sociologia propune şi realizarea distincţiei
dintre grupurile formale, nonformale şi informale. Această clasificare se întemeiază
pe tipul de normativitate implicată în organizarea grupurilor. Grupurile formale sunt
instituţionalizate, funcţionează în conformitate cu anumite statute, reguli, legi, aparţin
de regulă unor organizaţii (grupul de muncă, de educaţie etc.). Grupurile nonformale
se constituie pentru realizarea unei sarcini, apoi se dizolvă. Ele sunt mai flexibile, mai
puţin normativizate (grup de petiţionari).
Grupurile informale se constituie fie ca subgrupuri în cadrul celor formale, fie
în afara unor cadre instituţionalizate, pentru realizarea unor scopuri specifice
(grupurile de prieteni, de pensionari, pentru petrecerea timpului liber etc.).
După mărimea lor, grupurile pot fi mari (clasele sociale, popoarele, naţiunile),
mijlocii (colectivul unei întreprinderi) şi mici (alcătuite din doi până la 30-40 de
membrii : grupuri şcolare, de muncă, politice, de creativitate). Grupurile mari sunt,
prin excelenţă, grupuri formale, secundare, care dispun de o mare stabilitate în timp,
ele furnizând setul de valori şi norme fundamentale pentru comportamentele de la
nivel microstructural.
Literatura de specialitate pune în evidenţă faptul că în timp ce analiza
psihologică este orientată spre grupurile mici, referirile analitice la grupurile mari se
fac în antropologie, sociologia clasică a comunităţilor (F. Tonnies, G. Simmel) şi
psihologia colectivităţilor (Wundt, M. Lazarus, G Le Bon). A nu se înţelege de aici să
sociologia nu ar fi interesată de grupurile mici.
Un alt criteriu de clasificare a grupurilor îl constituie durata lor de existenţă.
Întâlnim astfel grupuri temporare (formaţii muzicale), grupuri durabile (grupul de
prieteni), grupuri permanente (familia).
După modul de acces la ele, grupurile pot fi deschise (cluburile sportive etc.) şi
închise (cum ar fi de exemplu, lojile masonice).
Sociologia distinge, de asemenea, între grupuri de apartenenţă şi grupuri de
referinţă.
Grupul de apartenenţă desemnează grupul căruia individul îi aparţine ca
“membru competent”. Grupul de referinţă este grupul la care individul se raportează

71
şi ale cărui valori, credinţe, comportamente valorizate le ia ca referinţă, atunci când îşi
evaluează situaţia şi atunci când adoptă un anumit mod de a fi, a simţi, a gândi, a
acţiona.
Termenul de grup de referinţă a fost introdus de Hyman (1952) pe baza
cercetărilor privind influenţa explicită sau latentă a grupului asupra indivizilor
membrii sau simpatizanţi.
M. Sherif defineşte grupul de referinţă ca fiind acesl grup căruia individul aspiră să i
se ataşeze ca membru (de exemplu, pentru o studentă care ar dori să devină manechin,
grupul de studenţi este grupul de apartenenţă, în timp ce grupul de manechine
reprezintă grupul de referinţă). Newcomb face deosebirea dintre grupurile de referinţă
pozitive (care exprimă ceea ce indivizii ar dori să devină), şi grupul de referinţă
negative (de care indivizii ar dori să se distanţeze), de exemplu, în SUA pentru
militanţii anticomunişti, liberalii tradiţionali (prea blânzi, prea confuzi)constituie un
grup de referinţă negativ.
Grupul de referinţă poate fi reprezentat de un grup, un individ sau chiar o idee
abstractă (ideea de libertate, de egalitate care influenţează modul în care oamenii
gândesc despre ei înşişi ). Putem spune, deci, că grupurile de referinţă nu sunt
întotdeauna grupuri în sensul sociologic al termenului.
Formulând aşa numita “paradigmă a socializării anticipative”, R. K. Merton
susţine că indivizii tind să interiorizeze mai degrabă valorile, normele şi modurile de a
gândi ale grupurilor de referinţă, decât cele ale grupurilor de apartenenţă.
Grupurile de referinţă au o funcţie dublă : comparativă şi normativă. Funcţia
comparativă se referă la faptul că grupul de referinţă oferă un model pentru a fi imitat,
un standard după care poate fi judecată corectitudinea unei persoane (exemplu, elevul
imită limbajul profesorului). Grupul de referinţă comparativ este acela ale cărui
caracteristici sunt diferite de cele ale individului. (Individul nu posedă respectivele
caracteristici, ci doar se compară, se raportează la ele). Grupurile de referinţă au şi o
funcţie normativă pentru că ele definesc forme adecvate de comportament, ce trebuie
să facă şi ce nu trebuie să facă individul. Grupul de referinţă normativ este acela ale
cărui comportamente, norme, valori sunt adoptate de individ. Unele grupuri sunt în
acelaşi timp şi de apartenenţă şi de referinţă : familia, tovarăşii de joacă, prietenii etc.
Alteori, grupurile de referinţă diferă de cele de apartenenţă.
Termenul de grup de referinţă este util în analiza tensiunilor, conflictelor
resimţite mai ales de indivizii cu mobilitate socială crescută (trec de la o categorie
socială la alta ) şi care sunt divizate între aşteptările grupului la care aspiră şi cele ale
grupului pe care sunt gata să-l părăsească, dar cu care continuă să întreţină legături
afective şi de loialitate.
În celebra lucrare “La vocation actuelle de la sociologie”, G. Gurvitch 5 propune
următoarea “schemă generală a clasificării” grupurilor sociale :
1. după conţinut : unifuncţionale şi multifuncţionale ;
2. după anvergură : reduse, mijlocii, întinse ;
3. după durată : temporare, durabile, permanente ;
4. după ritm : cu cadenţă latentă, mijlocie, precipitată ;
5. după dispersie : grupuri în care indivizii sunt la distanţă, grupuri în
care indivizii au contacte artificiale, în care indivizii se adună periodic şi în care ei
sunt reuniţi în permanenţă ;
6. după baza formării : grupuri de fapt, voluntare, şi impuse;
7. după modul de acces : grupuri deschise, cu acces condiţionat şi închise
;

72
 8. după gradul de organizare : neorganizate, parţial organizate, complet
organizate;
9. după funcţiile îndeplinite : grupuri de rudenie, de afinitate fraternală,
de activitate economică, nonlucrative, mistico-extazice ;
10. după orientare : grupuri ce tind spre diviziune şi grupuri ce tind spre
unificare ;
11. după modul în care permit înţelegerea, penetrarea, înţelegerea lor de
către societatea globală : refractare la penetrarea de către societatea globală, mai mult
sau mai puţin penetrabile, total penetrabile ;
12. după gradul de compatibilitate între grupuri : integral compatibile cu
grupurile de acelaşi tip, parţial compatibile, incompatibile, exclusive;
13. după modul de constrângere : grupuri care dispun de constrângere
condiţională şi grupuri care dispun de constrângere necondiţională;
14. după principiul organizării : grupuri de dominanţă şi de colaborare ;
15. după gradul de unitate : grupuri unitare, federaliste, cofederaliste.

7.2. Cum se formează grupurile. Normele şi structura de grup.

Grupurile se formează la întâmplare sau dimpotrivă, prin decizia individului, la

alegerea lui. Este întâmplător în ce ţară sau în ce familie ne naştem, deci naţiunea,
familia din care facem parte sunt grupuri în care intrăm întâmplător. Există însă şi
grupuri la care aderăm cu bună ştiinţă, din care am decis să facem parte. Studiile arată
că principalii factori care stau la baza alegerii unui grup sunt apropierea (cadrul
geografic imediat) şi asemănarea.
Cu cât indivizii sunt mai apropiaţi geografic, cu atât probabilitatea ca ea să
formeze un grup creşte. Apropierea geografică măreşte probabilitatea interacţiunii
dintre oameni, a desfăşurării unor activităţi comune. Festinger, Schachter, Back
(1950) au realizat o cercetare asupra studenţilor căsătoriţi de la Institutul de
Tehnologie din Massachusetts. Ei au constatat că înfiriparea prieteniilor depindea de
distanţă : pentru cei care locuiau în vecinătate, probabilitatea de a se descrie unul pe
celălalt drept prieteni apropiaţi era mai mare decât pentru cei care locuiau mai
departe, deşi pe acelaşi palier. Cei care locuiau în vecinătate se descriau unul pe
celălalt ca prieteni.
Asemănarea este un alt factor ce stă la baza formării grupurilor. Oamenii preferă
de foarte multe ori să se asocieze cu oamenii cu care se aseamănă. Ei se simt mai
confortabil în prezenţa persoanelor cu care au interese, valori, idei comune, care au
caracteristici sociale comune (rasă, religie, etnie, clasă etc.) sau caracteristici
personale comune (vârstă, nivel de inteligenţă). Există un studiu clasic realizat de
Newcomb (1961), care confirmă această teză. Sociologul american a studiat modul în
care s-au realizat legăturile sociale dintre studenţii Universităţii din Michigan sau
locuiau în cămine. El a demonstrat clar că interacţiunile dintre studenţi, asocierea lor a
avut la bază similaritatea valorilor şi intereselor lor.
Mai mult decât atât, studiile efectuate de Belkin şi Goodman (1980) confirmă
faptul că asemănarea dintre indivizi este un factor important în alegerea partenerului
pentru căsătorie.
Odată constituit, grupul impune membrilor săi respectarea anumitor norme.
Comportamentul grupului, al fiecărui membru din grup, este influenţat de normele
operative de grup. Acestea apar gradat, în procesul interacţiunii dintre membrii

73
grupului, se nasc din procesul cumulativ al interrelaţionărilor (când un individ
acţionează în grup, celilalţi îi confirmă sau, dimpotrivă, îi infirmă comportamentul).
Se ridică întrebarea de ce majoritatea oamenilor consimte să se conformeze la
norme, se lasă influenţaţi de grupurile sociale, acceptă regulile pe care acestea le
impun ? Un răspuns ar fi că oamenii obţin multe beneficii, satisfacţii din viaţa
grupală. Studiile sociologice au arătat că grupurile mici sunt mai puţin tolerante faţă
de nerespectarea normelor decât grupurile mari. Presiunea pentru respectarea
normelor este mai mare în grupurile mici.
S.E. Asch a remarcat faptul că “presiunile pe care un grup le exercită asupra
unui nou membru (denumit de obicei “naďve subject”) (…) sunt maxime atunci când
avem de-a face cu un grup unanim, format din trei persoane, în timp ce, în cadrul
grupurilor mai numeroase, ele descresc simţitor”.6
Conformarea la normele grupului este procesul prin care grupul modelează
concepţiile, judecăţile, percepţiile membrilor săi. Asch a subliniat faptul că acest
proces este complex, subtil şi că în realizarea lui o mare importanţă o au atât factorii
situaţionali (suport social, dimensiunea divergenţelor existente în grup, ambiguitatea
şi nesiguranţa indivizilor etc.), cât şi cei care ţin de personalitatea indivizilor (înclinate
spre atitudine autoritară, autoîncredere, încredere în valorile altui grup).
T. M. Newcomb, L. Festinger, S. Schachetr şi K. Back ş.a. au arătat că extinderea
conformării indivizilor la standardele unui anumit grup se află într-o directă
conexiune cu gradul de coezivitate a respectivului grup (ce poate fi măsurată cu
ajutorul alegerilor sociometrice). Drept urmare, în viaţa grupurilor nici nu se poate
sesiza tendinţa de respingere a acelor membri care se abat de la valorile şi credinţele
grupului (mai ales de la acele valori şi credinţe considerate a fi fundamentale,
esenţiale). Presiunea spre conformitate poate îmbrăca forma unei uniformităţi de
gândire şi comportare sau poate sprijini eterogenitatea valorilor şi credinţelor.
Acceptarea presiunii spre conformitate (fie sub forma uniformităţii, fie sub forma
eterogenităţii) poate satisface anumite necesităţi spirituale ale unor membrii şi
nemulţumi pe alţii.7
Sociologii au manifestat interes nu numai pentru studierea genezei şi normelor
grupului, ci şi a structurii de grup. Fiecare grup are o organizare, o structură specifică.
Deseori, membrii grupului au poziţii diferite în grup, beneficiază, deci, de statute
diferite şi trebuie să se angajeze în activităţi diferite, cu alte cuvinte, trebuie să joace
roluri diferite (de exemplu, într-o familie mama are un statut diferit faţă de copii,
desfăşoară activităţi diferite de ale acestora). Putem spune că grupurile sunt alcătuite
din statute care se împletesc cu rolurile corespunzătoare. Diferitele statute servesc
diferitelor aspecte ale scopurilor generale ale grupului. Ele nu sunt nici identice, nici
egale. În cadrul grupului se constituie o anumită ierarhie a statutelor. Unele statute
sunt apreciate ca fiind mai imporante decât altele pentru funcţionarea grupului şi drept
urmare li se acordă mai multă putere şi respect (de exemplu, preşedinte, şef suprem
etc.). În acest caz, ierarhia este definită prin poziţiile statutelor în grup (şeful este în
vârful piramidei, subalternii la baza acesteia).
În alte grupuri, însă, ierarhia se întemeiază pe alte criterii şi nu pe poziţia
(statutul) persoanei în grup. Diferenţele în materie de putere şi influenţă se stabilesc în
funcţie de ceea ce sunt şi ceea ce fac membrii grupului. Grupul acordă mai mult
respect şi mai multă influenţă unora dintre membrii săi, pentru ceea ce sunt ei efectiv,
pentru calităţile lor, pentru performanţele, realizările lor în cadrul grupului.
Strodtbeck, James şi Hawkins (1957) au realizat un experiment în cadrul căruia s-a
simulat alegerea unui grup de juraţi. S-a constatat că, iniţial, la baza alegerilor a stat
fie impresia pe care respectivele persoane (alese) au lăsat-o, fie statutul pe care

74
acestea îl aveau în viaţa cotidiană (în afara experimentului). Abia ulterior,
participanţii la experiment au “descoperit” că există un alt treilea element cheie, mai
important decât primele două care trebuie să stea la baza deliberării şi anume,
calitatea activităţii oamenilor în rolul de juraţi.
Diferenţierea membrilor grupului după anumite criterii (stratificarea în grup) are
două ipostaze : una pe verticală (când este generată de statusuri inegale) şi una pe
orizontală (când se constiutie pe baza statusurilor egale). Stratificarea pe verticală
influenţează negativ coeziunea grupului pentru că accentuează presiunea de
conformare pentru a împiedica tensiunile inegalităţii de statuts. La polul opus,
stratificarea pe orizontală influenţează pozitiv coeziunea, pentru că potenţează
reciprocitatea dependenţelor.

7.3. Procesele grupului

Cei mai mulţi sociologi printre care se află şi R.F. Bales, A.P. Hare,
E.F.Borgatta ş.a. sunt de părere că există patru procese importante în cadrul grupurilor
mici : de realizare a sarcinii, de comunitate, de influenţă şi afectiv-axiologice.
În concepţia altor autori (cum ar fi de exemplu sociologul american Norman
Goodman) studiul grupului nu se poate realiza în afara analizei următoarelor procese
fundamentale ale interacţiunii, respectiv comunicarea, conflictul şi coeziunea.
Unul dintre cele mai studiate procese interacţionale este acela al comunicaţiei.
Printre sociologii care s-au ocupat sistematic, cu deosebită seriozitate de problemele
comunicaţiei în grupurile mici se află şi T.M. Newcomb, H.J. Leavitt şi A. Bavelas.
Comunicarea este activitatea centrală a grupului. Membrii grupului se informează,
calmează, corectează reciproc ; comunică nu numai informaţii ci şi sentimente şi
atitudini. Ei pot comunica sau recepţiona mişcări, gesturi, expresii faciale, cuvinte,
sunete etc. În opinia lui W.J. H. Sprott, “principalele probleme ale comunicaţiei sunt :
viteza, integritatea, direcţia, rigiditatea şi precizia ei”.8 Pe de altă parte, calitatea
comunicării, susţin Malcolm şi Hulda Knowles, depinde de răspunsurile primite la
câteva întrebări, şi anume : îşi exprimă membrii lor ideile în mod clar? Se simt aceştia
liberi în a solicita anumite clarificări atunci când ei nu înţeleg un conţinut comunicat?
În ce măsură răspunsurile indivizilor faţă de conţinuturile recepţionate sunt adecvate
sau nu? etc.9
Din conţinutul comunicativ deducem că relaţiile de comunicare pot fi verbale
(prin limbajul natural) sau nonverbale (prin mimică, gesturi etc.).
Comunicarea poate dispune de un grad înalt de centralitate, atunci când întreaga
reţea este dirijată de persoane care filtrează mesajele şi orientează relaţiile sau,
dimpotrivă, de un înalt grad de lateralitate, atunci când este încurajată comunicarea
interpersonală, directă, nefiltrată şi necentrată.
Ordonarea relaţiilor de comunicare în reţele, afirmă A. Bavelas, poate lua
diferite forme : lineare, în cerc, fragmentate reciproc. H. Leavitt constată că eficienţa
comunicativă a unei reţele depinde de flexibilitatea şi de adaptarea la sarcina de
îndeplinit, precum şi de comunalitatea codurilor de structurare a informaţiei.
Fluxul informaţiilor într-un grup este determinat de reţeaua comunicaţiilor în
funcţie de care se va şti cine vorbeşte şi cu cine. Într-un studiu devenit clasic, H.
Leavitt examinează efectele a patru tipuri diferite de comunicaţie prezentate în figura
de mai jos.

75
 a b c d e
A A A A B A B

E B E B E B C C

D C D C D C D E D

E
a= primară b =în cerc c=în lanţ d = în furcă e=roată

Reţeaua primară include statusuri de comunicare echipotenţiale pentru fiecare

membru al grupului, fără nici o organizare a fluxului informaţiilor. În cadrul reţelei în
formă de cerc, fiecare partener transmite informaţia vecinului său din dreapta sau din
stânga.
Reţeaua tip lanţ indică faptul că unul dintre emiţători este închis, blocând
circularea informaţiei, stopând comunicarea. Reţeaua de tip furcă (sau y) uneşte o
parte din membrii grupului, ceilalţi având posibilitatea de a comunica doar cu unul
dintre membrii acestuia.
Ultimul tip de reţea, în formă de roată, este o structură care deţine o persoană
centrală în procesul comunicării şi care interacţionează cu fiecare dintre ceilalţi.
S-a constatat că sarcinile simple sunt realizate mai eficient în cadrul reţelelor
centralizate, iar satisfacerea resimţită de membrii grupului este minimă. În cadrul
sarcinilor complexe, individul care ocupă locul cheie, în cadrul reţelei de comunicare
centralizată poate fi copleşit de bombardamentul informaţional, fapt ce creează
posibilitatea propagării unor erori în procesul comunicaţional. Pentru realizarea
sarcinilor complexe sunt mai eficiente reţelele descentralizate, iar satisfacţia
membrilor grupului este mare, datorită nivelului calitativ al participării fiecăruia la
comunicaţie.
Studiile lui Homans au demonstrat că natura activităţilor unui grup influenţează
modelele de comunicare între membrii. Aşa, de exemplu, pentru rezolvarea unor
sarcini de lucru, comunicările se realizează în general între membrii cu statute diferite
(superioare şi inferioare). În situaţiile sociale recreative, comunicarea are loc, mai
degrabă între persoane cu acelaşi statut.
Aşa cum am arătat mai înainte, un alt proces fundamental al grupurilor mici îl
constituie coeziunea grupului . Ea se referă la puterea legăturilor dintre membrii
grupului (puterea cu care indivizii sunt atraşi de grup), spiritul de grup, moralul
grupului. Coeziunea este expresia atmosferei generale existente în grup, a “climatului
social” al grupului care poate fi afectuos, prietenos, informal, tolerant, calm sau,
dimpotrivă, tensionat, ostil, rece, formal, reţinut. Ea influenţează realizarea
obiectivelor generale şi realizează o anumită presiune asupra membrilor săi în sensul
acceptării anumitor idei, valori, norme şi desfăşurării anumitor activităţi.
L. Festinger defineşte coeziunea ca “rezultanta tuturor forţelor care acţionează
asupra membrilor pentru a îi determina să rămână în grup”.
Cercetările sociologice au dezvăluit existenţa unei corelaţii între ameninţare şi
creşterea coeziuniii grupului . Mecanismul acestei corelaţii a fost descifrat de S.
Schachter (1959) 10 în urma unui experiment care a constat în punerea subiecţilor într-
o situaţie de ameninţare, respectiv în situaţia de a primi un şoc electric. S-a constatat
că subiecţii puşi în situaţii cu grad înalt de ameninţare (perspectivă de a primi un şoc
electric destul de puternic) şi deci cu o anxietate ridicată, simt o mai mare nevoie de

76
afiliere decât subiecţii aflaţi într-o situaţie cu grad scăzut de ameninţare (perspectiva
unui şoc electric foarte blând).
Relaţia dintre coeziune şi ameninţare este mediată de anxietate. Cercetările lui
L. Weller (1963) confirmă concluziile experimentului realizat de S. Schachter. Weller,
în urma experimentelor sale, conchide că grupurile alcătuite din persoane cu un grad
înalt de anxietate sunt mai coezive şi resping cu mai multă fermitate membrii devianţi
decât grupurile formate din membrii cu un nivel mai scăzut de anxietate. El susţine că
“ se pare că oamenii doresc să fie împreună, pentru că a fi împreună reduce
anxietatea, iar prezenţa unui deviant produce o creştere a anxietăţii şi, din acest motiv,
este ameninţătoare”.11
Cercetările psihosociale experimentale au scos la iveală şi existenţa unor
proporţii mai mari de reacţii active în grupurile coezive decât în grupurile noncoezive,
în care predomină acceptarea pasivă a opiniilor interlocutorului.
Pivotul coeziunii îl reprezintă consensul şi conformitatea membrilor grupului.
Consensul rezultă din similitudinea tacită sau conştientă a atitudinilor şi opţiunilor
personale, iar conformitatea este expresia comportamentelor de supunere, acceptare şi
respectare a prescripţiilor normative. Orice grup deţine mecanisme de promovare a
conformismului individual fie prin sancţiuni negative, fie prin recompensări. R.
Lippitt a constatat că presiunea grupului pentru conformarea membrilor poate avea
efecte pozitive, vine în îmtâmpinarea dorinţelor de afiliere, afecţiune, securitate şi
face posibilă acţiunea grupului sau negative, acţionând în direcţia uniformizării, a
supunerii necondiţionate a diminuării creativităţii.
În viziunea lui J. Jackson şi A. Rappapert conformisul este generat nu numai de
grup, ci şi de nevoia individuală de autoritate, care apare din lipsa criteriilor de
opţiune, de intoleranţă faţă de incertitudinea sau ambiguitate, de nonimplicare în
abordarea dificultăţilor, de neangajare în căutarea informaţiei.
Cercetările sociologice contemporane au dezvăluit faptul că incertitudinea (în
înţelesul de cunoaştere limitată, incompletă, fragilă) “ este o componentă a vieţii
umane”, a vieţii de grup şi au examinat efectele consensului / disensului asupra
dinamicii incertitudinii. S-a constatat că atunci când soluţiile iniţiale ale membrilor
grupului au coincis (consens potenţial), incertitudinea a scăzut semnificativ în
procesul comunicării. Şi, dimpotrivă, atunci când punctele de vedere inţiale au fost
diferite (dissens potenţial), prin comunicare, chiar atunci când s-a ajuns la soluţii
comune, incertitduinea asociată cu aceste soluţii a tins să crească în raport cu cea din
faza iniţială. Luarea în consideraţie, deci, prin comunicare, a diversităţii punctelor de
vedere, este de natură a duce la creşterea incertitudinii”.12
Coeziunea, conformitatea şi consensul variază în funcţie de caracteristicile
grupului, cum ar fi : autonomia (centrarea pe sine, evoluţia independentă),
permeabilitatea (măsura în care admite sau nu cooptarea de noi membrii),
flexibilitatea (gradul de libertate şi informalitate în grup), intimitatea (gradul de
apreciere reciprocă a membrilor săi), participarea (investiţia de timp şi de efort în
activitatea grupului). Modul specific în care se obiectivează fiecare din caracteristicile
mai sus enunţate, ca şi modul în care ele se corelează, conferă grupului calitatea de
entitate distinctă, de tot integrat distinct. R. B. Catell (1948) foloseşte termenul de
sintalitate pentru a individualiza sau caracteriza personalitatea unui grup ca întreg.
Sintalitatea, susţine el, este influenţată atât de caracteristicile membrilor grupului
(inteligenţă, atitudini, însuşiri individuale de personalitate) cât şi de structura
grupului. Pe de altă parte, ea dispune, însă, de o dinamică proprie, care se manifestă
prin schimbările ce apar în suma intereselor membrilor sau în energia totală
disponibilă în grup, respectiv în sinergia grupului şi prin interacţiunile dintre grup şi

77
subgrupuri sau dintre un grup şi alte grupuri. Sinergia este utilizată de membrii
grupului pentru menţinerea coeziunii de grup şi atingerea scopurilor propuse. Se
constată că trăsăturile de sintabilitate ale grupului şi cele ale personalităţii individuale
tind către congruenţă pentru a asigura stabilitatea grupului.
Pe lângă cele analizate până acum, mai există şi alte procese de grup, respectiv
competiţia şi cooperarea, pe care sociologia le studiază mai ales în legătură cu
eficienţa sau productivitatea, şi concomitent cu evidenţierea efectelor lor sociale.
Competiţia şi cooperarea sunt forme ale interacţiunii pe care le întâlnim în orice
grup. Competiţia constă în eforturile indivizilor, grupurilor de a atinge un scop (a avea
un beneficiu), care este indivizibil sau despre care se crede că este ca atare.
Ea poate să fie directă sau indirectă, personală sau impersonală, spontană sau
conştientă.
K. Horney a relevat faptul că procesul competiţiei este pivotul creşterii
eficienţei activităţii grupului. În acelaşi timp, ea este însă şi o sursă de frustrare,
anxietate sau de conflicte nevrotice.
Privită dintr-o perspectivă sociologică mai largă, competiţia nu presupune
întotdeauna conştiinţa existenţei concurenţelor sau a opoziţiei faţă de ei şi deci nu
presupune cu necesitate elaborarea de strategii din partea competitorului care să
limiteze acţiunile celorlalţi competitori.
se deosebeşte de conflict, deşi, uneori poate degenera în conflict. Evidenţiind
această distincţie, K. Davis (Human Society, 1949) arăta că regulile competiţiei
limitează mijloacele ce pot fi utilizate şi că doar atunci când aceste reguli sunt
încălcate, competiţia se transformă în conflict.
Cooperarea este o formă de interacţiune socială şi un proces de grup, care
presupune acţiuni conjugate ale mai multor persoane sau grupuri, pentru atingerea
unui scop comun, pentru obţinerea unor gratificaţii de care să beneficieze toţi
participanţii.
Cooperarea, susţin P. Kropotki, W.C.Aller, M. Crowford ş.a. măreşte satisfacţia
globală la nivel de grup dar are şi efecte de uniformizare şi deci, de scădere relativă a
satisfacţiei individuale.
Astăzi, în promovarea competiţiei sau cooperării în grup, se ia în calcul atât
specificul sarcinii de îndeplinit cât şi necesitatea obţinerii unui randament maxim.
Conflictul este definit în sociologie ca “opoziţie deschisă, luptă între indivizi,
grupuri, clase sociale, partide, comunităţi, state cu interese economice, politice,
religioase, etnice, rasiale, divergente sau incompatibile, cu efecte disruptive asupra
interacţiunii sociale”.13
Letha şi John Scanzoni (1976), studiind conflictul într-un grup mic, respectiv în
familie, au evidenţiat existenţa a trei forme dihotomice diferite pe care le pot lua
conflictele.14 În raport cu prima formă, conflictele pot fi cu rezultat zero sau cu motiv
mixt. Într-un conflict cu rezultat zero, o persoană fie câştigă ceva, fie pierde totul.
Într-un conflict cu motiv mixt, nici una dintre cele două persoane nu doreşte să câştige
sau să piardă totul.
Cel de al doilea tip se referă la conflictele bazate pe personaliate şi la cele
situaţionale. După cum reiese şi din denumirea lor, conflictele bazate pe personalitate
sunt generate de diferenţele personale dintre indivizii implicaţi, în timp ce celelalte,
situaţionale, sunt cauzate de contextul social, de situaţia socială concretă în care se
află membrii grupului ( de exemplu, împărţirea unor resurse insuficiente rare).
Cea de a treia formă de conflict pusă în evienţă de Letha şi J. Scanzoni include
conflictele fundamentale şi nefundamentale. Primele se produc în legătură cu normele
fundamentale ale situaţiei. De exemplu, disputa privind alegerea fotbaliştilor care să

78
intre în echipa naţională şi să joace la campionatul mondial. Conflictul nefundamental
izvorăşte din aplicarea normelor acceptate la o situaţie specifică. Un astfel de caz, îl
constituie alegerea echipei pe care s-o provoci la meci. De regulă, conflictele
situaţionale, nefundamentale şi cu motiv mixt, sunt soluţionate mai uşor decât
oponentele lor deoarece, deseori, este posibilă găsirea unei formule de compromis.
Conform teoriei lui Coser şi a altor sociologi, nu orice conflict este negativ. El
poate ajuta la clarificarea scopurilor grupului şi a graniţelor şi, dacă este tratat cum
trebuie, poate chiar să mărească activismul membrilor grupului. Cheia soluţionării cu
succes a conflictelor o constituie “rezolvarea” în conformitate cu normele care au fost
în prealabil stabilite şi acceptate.

7.4. Conducerea şi luarea deciziei în grup

Legat de problema conducerii în grup, o primă întrebare care se ridică este :

“Cine este şi cine poate deveni lider înr-un grup mic?” Dacă iniţial s-a crezut că un
individ ajunge lider în mod aproape exclusiv în virtutea trăsăturilor personalităţii lui,
mai târziu forţa explicativă a acestei idei a scăzut considerabil. C. A. Gibbs 15 a sesizat
că liderul nu poate fi studiat în mod corespunzător, separându-l de grupul său. În
acelaşi context, H.H. Jennings 16 susţine că leadership-ul nu este rodul unor trăsături
personale, ci un fapt funcţional : cine anume devine lider, aceasta depinde de anumite
circumstanţe concrete. Liderul este dependent de relaţiile interpersonale existente în
grupurile mici şi, totodată, el are o funcţie care îi asigură această calitate (rezolvarea
sarcinilor grupului din care face parte).
C. A. Gibbs conciliază punctele de vedere mai sus prezentate, arătând că
“leadership-ul este atât o funcţie a situaţiei sociale, cât şi o funcţie a personalităţii”.
Putem spune, deci, că trăsăturile personalităţii sunt importante în accederea la
leadership, în măsura în care ele sunt corelate cu o situaţie socială specifică. Individul
care devine leader îi depăşeşte pe ceillaţi în unele calităţi solicitate de problemele sau
ţelurile grupurilor din care fac parte, aflate într-o situaţie particulară (M. Sherif şi C.
W. Sherif).
Studiile sociologice au dezvăluit existenţa mai multor tipuri de leader în cadrul
grupului mic. Astfel, o primă clasificare realizată de Katz şi Khon are drept criteriu
centrarea conducătorului pe sarcinile grupului sau pe relaţiile umane. Conform acestui
criteriu, grupurile pot avea lideri instrumentali sau expresivi. Primii sunt cei care pun
grupul în mişcare pentru îndeplinirea obiectivelor grupului. Ei se concentrează asupra
problemei imediate, sunt orientaţi spre atingerea obiectivelor. Ei structurează situaţia,
definesc cu claritate obiectivele de urmărit, formulează metode de acţiune (E.F.
Harris, E.A. Fleishman, H. E. Burtt, 1955). Liderii expresivi sunt preocupaţi mai mult
de crearea armoniei, a solidarităţii de grup, de promovarea moralei grupului.
S-a constatat că liderul orientat exclusiv spre atingerea obiectivelor generează
un anumit grad de ostilitate în rândul membrilor grupului, prin continua impulsionare
a acestora în rezolvarea responsabilităţilor ce le revin şi cu timpul el poate să devină
neplăcut, antipatic chiar.
Pentru succesul şi stabilitatea grupului este necesară corelarea ambelor tipuri de
conducere (instrumentală şi expresivă).
Un alt criteriu de clasificare a tipurilor de conducere îl constituie modul de instituire a
autorităţii în grup. Sociologii americani, Lewin, Lippitt şi White, pornind de la acest
criteriu, au constatat că există trei tipuri de lideri : democrat, autoritar şi laissez-faire.

79
 Cel democrat încearcă să obţină acordul membrilor grupului în privinţa
deciziilor pe care le ia, acordă membrilor grupului şansa de a participa la coordonarea
activităţii de grup, stimulează autoconducerea, este jovial şi confident, încurajează
sugestiile valoroase, creativitatea în muncă.
Liderul autoritar dă ordine şi aşteaptă ca ele să fie executate.
J.P. Bradford şi R. Lippitt semnalează prezenţa a două forme de lideri autoritari
în viaţa grupurilor mici : absolut şi moderat, distincţie ce are la bază tehnica folosită
în realizarea dependenţei membrilor grupului în raport cu liderul. Atunci când liderul
îşi asigură conducerea grupului prin ordinele sale pe care membrii grupului trebuie să
le execute fără să discute, putem vorbi despre un lider absolut.
Spre deosebire de acesta, liderul moderat îşi însoţeşte ordinele cu o rugămine
personală de felul : “Voi fi mulţumit dacă vei proceda în acest fel”.
În situaţii extreme, se pare că tipul de conducere autoritar este cel mai eficient.
Tipul de conducător laissez-faire nu face nici un efort pentru a dirija sau
organiza activităţile grupului ; este cel mai ineficient.
Se pare că este tipul conducătorului care nu are încredere în capacităţile sale şi
care, fie că se refugiază într-o muncă birocratică (face şi desface tot felul de situaţii
inutile), fie se izolează de membrii grupului. Este îngăduitor, prietenos, inactiv, este
incapabil să ia decizii care să ajute grupul în realizarea scopurilor sale. Nu are
iniţiativă, oferă informaţii membrilor grupului doar când este solicitat de acesţia.
R.K. White şi R. Lippitt, în celebrul lor experiment (1960), oferă următoarea
explicaţie a faptului că stilul permisiv de conducere (laissez-faire) nu este satisfăcător
: oamenii au o necesitate profundă atât de structură psihologică, cât şi de dependenţă
psihologică de alţii, accentuată de tendinţele regresive spre un comportament infantil,
caracterizat prin nevoia de a depinde de alţii, de a-i lăsa pe ei să ia deciziile. Liderul
democrat, ca şi cel autoritar, satisface, fiecare în maniera sa, această necesitate
complexă”.17
Alţi sociologi (Rogers, Show, Blum) susţin că după raportarea la norme,
stilurile de conducere pot fi directive şi nondirective. De asemenea, în funcţie de
considerarea afectivităţii, sociologii au distins între tipul de conducere distanţat, bazat
pe control şi dirijare şi tipul de conducere permisiv, bazat pe apropiere psihologică.
În privinţa luării deciziei în grup (adoptării unei soluţii în urma rezolvării unei
probleme ) sociologia identifică două probleme distincte dar interdependente, şi
anume : problema cunoştinţelor necesare şi cea a consensului.
Legat de problema cunoştineţlor necesare, dificultatea care apare în procesul
decizional derivă din incertitudine. Deţinerea tuturor cunoştinţelor necesare de către
decident este o situaţie extrem de rară, este un fapt de excepţie. De cele mai multe ori,
cunoştinţele de care dispune decidentul sunt nesigure şi incomplete. “Incertitudinea
persistentă” (care nu poate fi redusă în procesul de pregătire a deciziei) ridică două
tipuri de probleme : 1) problema metodelor utilizate în procesul decizional în
condiţiile unei cunoaşteri incomplete şi incerte şi 2) găsirea unor modalităţi de a
contracare, de a face faţă consecinţelor dezorganizatoare distructive ale incertitudinii
asupra sistemului decident.
Cătălin Zamfir 18 identifică existenţa a patru modele decizionale, dintre care
primele două sunt normative, şi anume : decizia certă într-o lume strict deterministă,
decizia certă de tip probabilist, decizia în incertitudinea persistentă şi modelul
cibernetic.
Conform primului model se presupune că decidentul dispune de toate
cunoştinţele necesare (pe care le prelucrează şi cu ajutorul instrumentelor logico-
matematice clasice ) şi reuşeşte, în mod absolut, să identifice soluţia cea mai bună.

80
Este un model limită, puţin aplicabil într-o lume în care factorul întâmplare are un rol
important.
Decizia certă de tip probabilist are două forme de manifestare : prima lucrează
cu probabilităţi obiective de întâmplare a evenimentelor, cea de a doua cu
probabilităţi subiective, ce reprezintă gradul de încredere / neîncredere în cunoştinţele
noastre de a descrie corect realitatea. Se presupune că decizia luată reprezintă soluţia
cu probabilitatea cea mai ridicată de a fi soluţia cea mai bună, la nivelul cunoştinţelor
existente la un moment dat.
Numeroase cercetări au evidenţiat faptul că, în condiţii de incertitudine
persistentă, nici acest model nu este adesea aplicabil.
H. A. Simon arată că în astfel de condiţii, sistemul social uman recurge la o
strategie decizională simplificată : adoptarea primei soluţii satisfăcătoare pe care
reuşeşte să o formuleze. Modelul cibernetic argumentează că adesea sistemele social-
umane folosesc pentru soluţionarea problemelor lor, mecanisme nondecizionale de tip
cibernetic spontan : decidentul experimentează mai mult sau mai puţin întâmplător,
diferite tipuri de acţiuni, care satisfac în grade diferite necesităţile existente în grup,
de care este vag conştient. Acţiunile pe care experimentul le dovedeşte a fi
satisfăcătoare sunt fixate şi consolidate iar cele nesatisfăcătoare sunt eliminate.
Cea de a doua problemă esenţială pe care o ridică procesul decizional în grup
este consensul. Se pare că, mai degrabă dissensul este un produs natural, decât
consensul. Din acest motiv, consensul trebuie construit în mod continuu.
În strânsă legătură cu stilurile de conducere, procesul decizional poate fi fie
democratic, grupul participă la luarea deciziei, fie de delegare a autorităţii decizionale
unei persoane, respectiv liderului grupului.
Se constată că în societăţile democratice actuale, există o puternică înclinaţie
spre promovarea deciziilor colective (democratice).
Caracterul colectiv al deciziei este şi o premisă şi un rezultat al evluţiei
democratice a societăţii.
Opţiunea grupurilor pentru decizia colectivă, se pare că este legată şi de mai
marea probabilitate a corectitudinii ei în raport cu decizia individuală. Grupul este
compus din indivizi cu statute, cunoştinţe, meserii diferite, deci oferă rezerve mai
mari decât individul (liderul) la care să se poată apela în vederea luării unei decizii
optime.
Pe de altă parte, însă, cercetările realizate de Stoner (1961) susţin ideea că
deseori există o mai mare probabilitate ca indivizii în grupuri să ia hotărâri riscante
decât individizii care acţionează singuri. Acest fapt a fost pus pe seama aşa numitei
“difuziuni a responsabilităţii” : individizii într-un grup pot pasa responsabilitatea unei
decizii greşte grupului în ansamblul său (tuturor membrilor grupului) şi astfel nici un
individi concret nu poate fi făcut responsabil pentru respectiva eroare.
În consecinţă, grupul poate lua decizii mai îndrăzneţe dar mai riscante decât
individul.
De asemenea, în grupurile care înregistrează un înalt nivel al consensului,
indivizii care ar dori să se opună eventualelor decizii eronate, care ar dori să le supună
unei mai atente analize înainte de a fi luate, pot fi obstrucţionaţi. Pe de altă parte,
subliniază Callaway şi Esser (1984), în grupurile foarte solidare, presiunea la
conformare limitează creativitatea deciziilor. Membrii grupului îşi pot cenzura ideile
personale care sunt în dissens cu cele ale majorităţii , pierzându-se valoarea
perspectivelor ce pot contribui la rezolvarea unei probleme sau la luarea măsurilor
necesare. Este ceea ce se cheamă “group think” (“gândire de grup”), proces de grup
caracterizat printr-o accentuată tendinţă de căutare a acordului între membrii. El are

81
efecte negative asupra eficienţei deciziilor luate în grup. Termenul de “groupthink” a
fost introdus în sociologie de către Irving L. Janis, odată cu apariţia cunoscutei sale
lucrări, “Victims of groupthink” (1972), în care încearcă să explice insuccesul acţiunii
organizate de administraţia Kennedy în scopul răsturnării regimului Fidel Castro, prin
erorile decizionale ale experţilor care au conchis acţiunea şi care au fost victime ale
groupthink-ului (prin tendinţa lor de a se autocenzura şi a anihila atitudinile critice).

7.5. Conceptul sociologic de organizaţie. Natura organizaţiei.

Înţelegem prin organizaţie, grupuri de oameni care îşi organizează şi

coordonează activitatea în vederea realizării unor finalităţi relativ clar formulate ca
obiective. Întreprinderile economice, partidele politice, instituţiile de cercetare,
armata, spitalele sunt exemple de organizaţii. Putem spune, deci, că organizaţia este
un tip de grup, care este anume creat pentru a duce la bun sfârşit o sarcină specifică şi
care are o structură formală prin care încearcă să îndeplinească acea sarcină.
Organizaţia este un grup secundar ce conţine o structură formală de statute, roluri şi
grupuri mai mici.
Dacă luăm criteriul mărimii, constatăm că societatea abundă în organizaţii de
toate dimensiunile : de la cele mai mari (compania Ford), până la cele mai mici (club
şcolar).
Prin ele însele, organizaţiile prezintă o orientare structurală spre realizarea cât
mai eficientă a finalităţilor lor (caracteristică întâlnită îndeosebi în cazul
întreprinderilor economice). În analiza structurilor organizaţionale putem desprinde
mai multe etape. La începutul secolului XX s-a dezvoltat managementul ştiinţific
clasic (Frederick Taylor, Henri Fayol, Luther Galick, Lyndall Urwick), al cărui
principal obiectiv a fost identificarea principiilor unei organizări eficiente, raţionale a
organizaţiei. Problemele examinate se refereau mai ales la diviziunea muncii şi a
responsabilităţilor, organizarea ierarhică a conducerii activităţii, modalităţile de
realizare a controlului etc. Tot în această perioadă, în paralel cu această mişcare, Max
Weber elaborează cunoscuta şi influenta teorie a birocraţiei (1921). El intenţiona ca,
prin respectiva teorie, să răspundă la întrebarea : care sunt caracteristicile unei
organizaţii raţionale, care să asigure realizarea scopurilor propuse? Soluţiile pe care el
le identifică sunt formularea de reguli generale şi impersonale, disciplina strictă în
aplicarea regulilor şi procedurilor, sistem ierarhic de diferenţiere a autorităţii cu
competenţe strict delimitate, carieră în care promovarea se bazează pe vechime şi
merit, salariu fix, diferenţiat în raport cu poziţia în organizaţii.
Formularea de reguli generale şi impersonale şi aplicarea lor cu stricteţe se referă la
faptul că organizaţiile trebuie să îşi întemeieze cu seriozitate setul de reguli, norme,
regulamente (cele mai multe scrise) care să ghideze comportamentul salariaţilor şi să
constituie baza majorităţii deciziilor organizatorice. Regulile şi regulamentele au drept
scop inducerea unui element de stabilitate şi predictibilitate acţiunilor organizaţiei.
Caracterul impersonal al regulamentelor se referă la faptul că organizaţia
(birocraţii) trebuie să trateze pe fiecare “client” al organizaţiei ca pe un “caz”, nu ca
pe o persoană. Interacţiunea cu clienţii trebuie să se bazezeze pe setul de norme şi
regulamente ale organizaţiei, pe rolul oficial al birocratului şi nu pe sentimentele lui
personale.
În privinţa sistemului ierarhic şi de promovare, pentru început, trebuie să
specificăm faptul că departamentele, într-o organizaţie, nu numai că au sarcini precise
dar sunt şi organizate, într-un sistem ierarhic de autoritate, în care fiecare

82
departament este supravegheat de un departament superior. Această ierarhie, în cadrul
marilor organizaţii îmbracă forma unei structuri piramidale, autoritatea fiind
concentrată la vârf, în mâinile unei elite restrânse şi diluându-se treptat, treptat spre
baza piramidei (alcătuită din cei mulţi). Fiecare angajat al organizaţiei trebuie să aibă
o anumită competenţă tehnică pentru a îşi putea îndeplini sarcinile în cadrul diviziunii
muncii şi al sistemului ierarhic de autoritate : Weber subliniază că acest fapt
constituie o ruptură radicală cu trecutul, când meseriile depindeau în cea mai mare
parte de relaţiile familiale, personale şi nu de competenţa tehnică a individului.
Organizaţiile consideră că eficienţa activităţii, succesul profesional nu au nici o
legătură cu familia de origine, cu relaţiile personale ale indivizilor şi, de aceea,
corelează promovările lor cu vechimea în muncă şi meritul (competenţele tehnice). Cu
toate că, în multe organizaţii, relaţiile joacă încă un rol important, aprecierea
competenţei tehnice capătă tot mai mult teren în angajarea şi promovarea
personalului. Folosirea tot mai frecventă a examenelor pentru ocuparea unor posturi
sau promovarea în diferite funcţii a salariaţilor constituie o confirmare a acestui fapt.
În concepţia lui Weber, caracteristicile mai sus enunţate desemnează un mod
raţional de organizare, considerat de el a fi singura alternativă pentru atingerea
efectivă a obiectiveilor organizaţiei. Pentru a numi acet mod raţional de organizare, el
a întrebuinţat termenul de birocraţie.

7.6. Teorii despre birocraţie

În accepţiunea curentă, termenul birocraţie are aproape în exclusivitate o

însemnătate peiorativă şi semnifică nu un mod de organizare care să servească la
rezolvarea în mod optim, raţional şi eficient a problemelor, ci organizarea, în cadrul
căreia rezolvarea esenţială a problemelor şi eficienţa intrinsecă sunt subordonate
funcţionării aparatului organizatoric, axat în special pe îndeplinirea sarcinilor de
serviciu şi pe respectarea prescripţiilor care reglementează funcţionarea lui.
Se vorbeşte, deci, despre birocraţie, atunci când problemele esenţiale,
importante ale cetăţenilor sau ale statului nu sunt rezolvate, deoarece prescripţiile care
reglementează activitatea instituţiilor de stat obligă la tărăgănare şi decizii în
discordanţă cu nevoile esenţiale.
Marele “Dicţionar Enciclopedic Larousse” a găsit pentru “birocraţie” trei
definiţii scurte :
1. putere sau influenţă a administraţiei asupra conducerii afacerilor ;
2. ansamblu de funcţionari ;
3. putere a membrilor aparatului de stat sau a aparatului administrativ.
Spre deosebire de acesta, “Dicţionarul de Sociologie” coordonat de Cătălin
Zamfir şi Lazăr Vlăsceanu oferă o definiţie mult mai complexă, văzând în birocraţie
un “mod de organizare destinat administrării pe scară largă a unor resurse prin
intermediul unui corp de persoane specializate, de regulă plasate într-o structură
ierarhică şi dispunând de atribuţii, responsabilităţi şi proceduri strict definite”.
Norman Goodman vede în birocraţie o “structură administrativă formală,
răspunzătoare de planificarea, supravegherea şi coordonarea muncii diferitelor
segmente ale unei organizaţii”.
În viziunea lui Jan Szczepanski, birocraţia este “un anumit tip de organizare în
accepţiunea că reprezintă o modalitate de conducere a oamenilor şi că serveşte
atingerii scopurilor anumitor grupuri sociale”.
Primele referinţe şi analize asupra fenomenului birocraţiei, apărute în cursul
secolului al XIX-lea, în condiţiile unei intervenţii crescânde a statului în Franţa,

83
Anglia şi îndeosebi în Germania, au inaugurat o linie conceptuală, încă prezentă în
sociologia contemporană, care a pus accent pe implicaţiile negative ale funcţionării
birocraţiei :
a) exercitarea birocratică a puterii de către corpul specializat al
oficialităţilor se opune principiilor şi practicilor democratice, care implică participarea
unor largi categorii de populaţie la procesul deciziei şi al controlului social,
democraţia fiind sinonimă cu “res republicae”, în timp ce birocraţia practică decizia
autoritară şi cultivă secretul ;
b) în toate sistemele bazate pe organisme şi proceduri birocratice s-a
înregistrat o tendinţă constantă spre autonomizarea corpului de funcţionari publici şi
spre transformarea sa într-o categorie distinctă, care tinde să-şi reproducă şi să-şi
impună propriile interese prin intermediul exerciţiului puterii.
Printre primii care au afirmat această linie teoretică, J.S.Mill a subliniat
contraicţia dintre birocraţie şi democraţie. Definită ca “guvernare a unor conducători
de profesie”, birocraţia este considerată o ameninţare la adresa libertăţii şi a formelor
reprezentative de guvernare (“On Liberty”, 1859 ; “Consideration on Representative
Government”, 1861).
Un moment important în cristalizarea unei teorii critice a fenomenului
birocraţiei îl constituie contribuţiile marxismului clasic. În “Contribuţii la critica
filosofiei hegeliene a dreptului” (1843), Marx arată că exponenţii birocraţiei, în
calitate de reprezentanţi ai statului, “nu sunt deputaţi ai societăţii civile înseşi, care îşi
apără prin intermediul lor propriul ei interes general, ci delegaţi ai statului însărcinaţi
să administreze statul împotriva societăţii civile”. În această lucrare, Marx reuşeşte o
descriere extrem de dură a birocraţiei :
- promovarea propriilor interese (“scopurile statului se transformă în scopuri ale
birocraţiei, iar scopurile birocraţiei în scopuri ale statului”);
- cultul autorităţii (“autoritatea este principiul ştiinţei sale”);
- maschează incompetenţa (“vârfurile încredinţează cercurilor inferioare grija de
a înţelege amănuntele, în timp ce cercurile inferioare socotesc vârfurile capabile să
înţeleagă generalul şi astfel se înşală reciproc”);
-spiritul corporatist şi confiscarea secretului de stat ca proprietate privată a
birocraţiei (“spiritul general al birocraţiei este secretul, misterul, a cărui păstrare este
asigurată în interior de organizarea ei ierarhică, iar faţă de lumea din afară de
caracterul ei de corupţie închisă”);
-carierismul (“ … vânătoarea după posturi cât mai înalte”);
- supunerea şi pasivitatea etc.
Veritabile teorii ale sistemelor birocratice vor fi dezvoltate de Marx şi Engels
într-o serie de lucrări şi articole ulterioare (“Optsprezece Brumar al lui Ludovic
Bonaparte”, “Luptele de clasă din Franţa”, “Originea familiei, a proprietăţii private şi
a statului”,”Contribuţii la problema locuinţelor”, “Domnia pretoerienilor” etc.).
Aşa cum am arătat mai înainte, un alt moment important în elaborarea teoriei
referitoare la birocraţie îl reprezintă Max Weber.
În urma unui amplu studiu (începând cu Egiptul antic, monarhia romană a lui
Diocleţian, Imperiul Bizantin, China, Biserica catolică din secolul al XIIIle apână la
statele moderne), Weber a ajuns la concluzia că “acest tip de putere administrativă
raţională apare odată cu economia bănească. Oriunde au apărut elemente ale
economiei băneşti, conducerea economică a trebuit să fie organizată pe baze raţionale,
care să asigure eficienţa acestei economii. De aceea, şi puterea exercitată asupra unei
asemenea economii nu putea să se bazeze nici pe tradiţie, nici pe însuşirile mistice sau
religioase ale conducătorului, ci trebuie să existe o administraţie organizată raţional”.

84
Pe baza materialelor istorice, a analizelor cazurilor de putere birocratică care au
existat în epocile mai sus amintite, Weber s-a străduit să construiască un “tip ideal” de
birocraţie, adică să prezinte sub formă de schemă abstractă toate trăsăturile care apar
în cazurile de putere birocratică cunoscute din istorie.
În primul rând, el a susţinut două idei fundamentale cu privire la acest concept.
a) fără a respinge relevanţa conceptului pentru structurile administrative
ale imperiilor preindustriale, Weber l-a curăţat de conotaţiile sale peiorative,
subliniind indispensabilitatea birocraţiei pentru raţionalizarea procedurilor de atingere
a obiectivelor în orice tip de organizaţie specifică societăţii industriale. Prototip al
unei organizaţii raţionale, ea este suportul major al raţionalizării lumii moderne.
b) Nu este o putere autonomă, ci doar un aparat centralizat, competent şi
eficient, dar în general subordonat unei puteri publice sau de altă natură.
Pentru Weber, “cauza fundamentală a extinderii organizării de tip birocratic
rezidă în superioritatea sa pur tehnologică în raport cu orice altă formă de organizare
… Între un mecanism birocratic pe deplin dezvoltate şi celelalte forme de organizare,
există un raport similar cu acela dintre maşnism şi moduri de producţie manuale.
Precizia, rapiditatea, claritatea, cunoaşterea problemelor … subordonarea strictă,
reducerea costurilor materiale şi umane – toate acestea sunt aduse la un nivel optim
într-o administraţie strict birocratică “ (Wirtshaft und Gesellshaft”).
Schema acestui tip ideal de organizare birocratică weberiană se prezintă în felul
următor :
- baza lui îl constituie întotdeauna un sistem coerent folosit sistematic, respectat
de toţi membrii colectivităţii ;
- procesul administrativ care utilizează acest sistem poate realiza în mod
raţional scopurile propuse.
- lucrătorii din acest sistem administrativ ocupă şi exercită o “funcţie”, care
prevedde anumite regulamente care prescriu comportarea “funcţionarilor”.
Funcţionarul respectă legile în exerciţiul funcţiunii.
- serviciile sunt organizate într-un sistem continuu şi coerent prin intermediul
regulamentelor. Fiecare serviciu presupune o anumită competenţă, iar munca în cadrul
lui este împărţită în mod raţional;
- organizarea internă a funcţiilor este ierarhică, fiecare nivel inferior este supus
controlului şi conducerii de către serviciile superioare.
- Funcţionarii :
a)sunt liberi din punct de vedere personal (în contrast cu statutul dependent al
funcţionarilor publici din vechile imperii) ;
b)sunt încadraţi într-o ierarhie de statuturi şi funcţii ;
c)respectă competenţele prestabilite, pe de o parte în funcţie de capacitatea de a
le exersa, iar pe de alta în funcţie de însărcinarea explicită din partea autorităţii
ierarhice, care îi recrutează şi supraveghează ;
d)lucrează pe baza unui contract încheiat în urma unei selecţii deschise ;
e)recrutarea lor se face pe criterii universaliste : diplomă sau concurs, deci în
funcţie de aptitudini recunoscute public ;
f)sunt plătiţi cu salarii fixe ;
g)urmează o carieră profesională, iar avansarea lor depinde de aprecierea
superiorului ;
h)funcţia nu constituie obiectul unei aproprieri private (spre deosebire de
regimurile absolutiste în care era larg răspândit sistemul proprietăţii asupra funcţiilor
publice) ;
i)sunt supuşi unei discipline stricte şi unui control riguros ;

85
 j)exercitarea funcţiei în cadrul biroului este separată de satisfacerea unor
interese personale ale funcţionarului în cadrul problemelor pe care le rezolvă, iar în
rezolvarea lor se orientează după reguli cu caracter impersonal care corespund
competenţei şi raţionalităţii întregului sistem.
Aceasta nu este o descriere a organizării birocratice existente în realitate, ci
numai un model ideal, care în realitate poate fi realizat cu diferite devieri şi
modificări.
Acest “tip ideal” de birocraţie a fost deseori criticat pentru că a încercat să
găsească trăsături comune diferitelor organizări birocratice aflate în tipuri de societate
atât de diferite, încât în căutarea trăsăturilor comune nu s-au observat diferenţele
dintre ele.
Dezvoltarea birocraţiei este vizibilă în cea mai mare parte a organizaţiilor
moderne.
În literatura de specialitate sunt menţionate trei direcţii ale acestei tendinţe :
a) creşterea ascendenţei organizaţiilor de tip birocratic în sfera puterii
publice (aparatul de stat) şi extinderea lor în întregul sistem instituţional (economic,
partide, sindicate, armată, universitate, biserică etc.) ;
b) procesul latent de autonomizare şi sustragere a titularilor unor funcţii
din cadrul organizaţiilor publice sau private în raport cu controlul instanţelor care le
furnizează resursele necesare funcţionării sau faţă de cei pe care îi reprezintă prin
delegaţie ;
c) impactul birocraţiei asupra întregului sistem de valori şi apariţia
mentalităţii birocratice în sfere extraorganizaţionale.
Alţi sociologi contemporni au definit şi analizat conceptul de birocraţie : R. K.
Merton în “Reader in Bureaucracy”, critică concepţia weberiană despre birocraţie
spunând că “acest concept metodologic de tip ideal” a ridicat multe speculaţii şi
controvere. Nici analiza atentă a lui Von Shelting, nici comentariul profund al lui
Parsons n-au avut succes în risipirea ceţii care înconjura acest instrument. Termenul
“tip ideal” este nepotrvit în cadrul acestor entităţi, care în mod sigur nu sunt ideale
chiar în sensul platonic al cuvântului. Nici în sensul cel mai larg al cuvântului nu se
poate spune nimic “ideal” despre birocraţie. Mai mult, dacă ar fi fost “ideale”, n-ar
mai fi fost “tipuri”, pentru că acest termen îşi derivă semnificaţia din realitatea
empirică pe care o reprezintă.
Confuzia profund metodologică asociată cu noţiunea de “tip ideal” afectează
serios concepţia lui Weber despre birocraţie, atâta timp cât birocraţia este una dintre
aceste vagi entităţi. Raţionalizare şi demistificarea sunt presupuse a fi “tipul ideal”,
dar ele aparţin unei alte categorii de tipuri, celor individuale. Aici se poate vorbi şi de
originea kantiană a distincţiei între conceptele “individualizare” şi “generalizare”.
Rickert, printre altele, a căutat să transforme această distincţie în diferenţa între
ştiinţele culturii şi ale naturii, cu accent, în mod deosebit, pe studiul istoric.
O altă linie teoretică, nu prea îndepărtată de critica marxistă a statului,
evidenţiază “funcţia politică a birocraţiei, relaţia sa cu clasele dominante şi chiar
tendinţa sa de a se constitui ea însăşi în clasă dominantă” (S. Rizzi, M. Djilas, W.H.
White, J.K. Galbraith, 1985).
Michel Crozier în “Le phenomene bureaucratique”, 1964, consideră că
birocraţia constituie o “organizaţie ce nu îşi poate corecta comportamentul învăţând
din propriile erori” (M. Crozier, Le phenomene bureaucratique, Ed. Du Seuil, 1964).
Numeroşi critici ai birocraţiei au considerat-o un lanţ indestructibil de
reglementări, rutină şi ritualuri care mimează spontaneitatea relaţiilor interpersonale.

86
 7.7.Sunt organizaţiile nişte universuri rigide?

Marile organizaţii sunt, în general, concepute ca nişte universuri încorsetate

într-un ansamblu de reguli şi proceduri, caracterizate, de aceea, printr-o mare
rigiditate. Mergând pe linia lui Merton, Michel Crozier (“Le phenomene
bureaucratique”) dezvoltă această teză.
Teza lui Merton este aceea că, urmărind să ajungă la raţionalitatea maximă prin
elaborarea unor reguli abstracte şi prin recursul la o relaţie de autoritate impersonală,
modul de administrare a marilor organizaţii se rigidizează până la a îngheţa
funcţionarea şi a paraliza orice activitate. Regulile nu mai sunt repere pentru acţiune,
ci sunt aplicate ad litteram de către funcţionari care, în contact cu ele, dezvoltă o
personalitate rigidă şi tipicară.
Administraţia franceză şi marile organisme publice sunt adeseori prezentate ca
exemple tipice de rigiditate organizatorică. Numeroase lucrări ale Centrului de
Sociologie a organizaţiilor au identificat principalele elemente ce favorizează această
rigiditate. Renaud Sainsalilien sau Francois Dupuy le reamintesc :
 o ierarhie piramidală puternică
corpuri foarte strict delimitate
un ansamblu de texte ce reglementează concursurile
cariera
indicii de remunerare
treptele ierarhice
primele
pregătirea profesională
disciplina
un număr mare de note interne şi regulamente specifice, destinate să traseze
cadrul activităţii obişnuite.
O asemenea organizare favorizează apariţia unor greutăţi de felul celor
identificate deja de Merton. Michel Crozier (1964) dezvoltă, pe baza noţiunii de cerc
vicios birocratic, o teză mai subtilă în legătură cu rigidităţile organizaţionale. Numărul
mare de reguli duce la apariţia unor zone de incertitudine de care membrii organizaţiei
profită pentru a dezvolta relaţii de putere paralele ; acestea produc frustrări care îi
determină să ceară introducerea unor reguli impersonale menite să limiteze
respectivele puteri paralele şi arbitrariul cel le însoţeşte. Michel Crozier este de părere
că rutina şi numărul mare de reglementări sau presiunile exercitate în favoarea
acestora pot fi interpretate ca mijloace de protecţie împotriva dificultăţilor generate de
raporturile umane. Rigiditatea organizaţională şi centralizarea care o produce
reprezintă o modalitate de a elimina arbitrarul şi favoritismul atât din raporturile
ierarhice, cât şi din relaţiile dintre colegii de serviciu. În acelaşi timp, regulile fac
întotdeauna obiectul unor “târguieli” şi tratative între actorii preocupaţi să dezvolte
relaţii de putere paralele. Dacă punem accentul pe aceste “târguieli”, aşa cum fac
François Dupuy şi Jean-Claude Thoening, ajunge la o considerabilă relativizare a
rigidităţii organizaţionale.
“Nu există birocraţie fără flexibilitate, mai mult, în modelul francez,
flexibilitatea este mai importantă decât birocraţia”, scriu înr-un mod oarecum
provocator François Dupuy şi J.C. Thoening (1983). Peter Blau (1955) combătuse
deja, într-o lucrare cu titlu sugestiv – “The Dynamics of Bureaucracy – teza rigidităţii
organizaţiilor birocratice, arătând că reglementările paralizează rareori activitatea, din

87
moment ce ele sunt adesea ocolite de către agenţii care ar trebui să le respecte sau de
cei care răspund de aplicarea lor. Deşi nu se referă la cercetările lui Peter Blau,
François Dupuy şi J.C. Thoening, care au lucrat multă vreme în cadrul Centrului de
Sociologie a organizaţiilor, se înscriu pe aceeaşi linie. Spre deosebire de toţi cei care
consideră că administraţia franceză este rigidă, impersonală şi greoaie, cei doi
cercetători pun accentul pe flexibilitatea ei, flexibilitate ce rezidă în numeroasele
aranjamente şi în excepţiile de tot soiul care sunt negociate aici.
Punctul de pornire al demonstraţiei îl constituie administraţia prefectorală.
François Dupy şi J.C.Thoening constată că tocmai într-un univers ca prefectura, din
care orice relaţie directă cu publicul este, în principiu eliminată, această relaţie apare
ca esenţială şi pe ea se pune cel mai mare preţ. Funcţionarii care au contacte cu
exteriorul se bucură de o mai mare autonomie în raport cu colegii sau cu superiorii
ierarhici. Cu cât au mai multe contacte, cu atât se arată mai receptivi faţă de
aranjamente. François Dupuy şi J.C.Thoening au recurs la expresia “angajamente
negociate” pentru a desemna negocierile şi aranjamentele menite să flexibilizeze
reglementările ce se stabilesc la toate nivelurile ierarhiei. Într-un fel, funcţionarii aflaţi
în contact cu exteriorul se transformă în “mijlocitori”. Şi invers, orice public îşi
stabileşte, în interiorul organizaţiei, un fel de corespondent, un mediator, adică îşi
găseşte pe cineva în stare să-i faciliteze demersurile.
Aceste contacte cu exteriorul şi aranjamentele pe care le prilejuiesc nu sunt,
însă, atât de simple pe cât par la prima vedere. Ele, arată autorii, produc mai curând o
anumită ambivalenţă în cazul funcţionarilor. Pe de altă parte, apar ca o sursă a
eficienţei şi dovedesc latura umană a administraţiei, care ştie să se deschidă către
cazurile particulare.
François Dupy şi J.C. Thoening demonstrează, în esenţă, că administraţia
franceză este, contrar ideilor general acceptate, o organizaţie cu rădăcini la nivel local,
o organizaţie care se bazează pe o serie de contacte cu exteriorul şi ai cărei funcţionari
dispune de o anumită autonomie de acţiune, îndeosebi în domeniul aplicării regulilor.

7.8. Concluzii privind avantajele şi dezavantajele birocraţiei

7.8.1 Avantajele birocraţiei

Cel mai important avantaj este acela al capacităţii de divizare a unor probleme
complexe în probleme simple, prin specializare. Cunoaşterea specializată presupune
capacitatea de concentrare pe segmente înguste ale unei probleme globale, ceea ce va
duce la decizii şi soluţii caracterizate prin precizie, rapiditate şi eficienţă maximă.
Acesta reprezintă superioritatea tehnică a birocraţiei. Un alt avantaj derivă din
sistemul de reguli şi proceduri formale şi din caracterul de impersonalitate şi
imparţialitate a autorităţii prin care birocraţia promovează un proces obiectiv şi
impersonal de luare a deciziei, la nivelul fiecărui departament, serviciu sau subunitate.
Acest sistem de reguli şi reglementări asigură o uniformitate a acţiunilor, iar
impersonalitatea autorităţii va asigura eliminarea criteriilor subiective personale sau
emoţionale în recompensarea sau penalizarea membrilor organizaţiei. Într-o
birocraţie, supunerea faţă de reguli reprezintă principalul criteriu de apreciere şi
promovare a funcţionarilor.
Putem spune, astfel, că o birocraţie “oferă stabilitate, ordine, eficienţă,
uniformitate şi simetrie”.

88
 7.8.2. Dezavantajele birocraţiei

O primă problemă majoră cu care se confruntă o organizaţie de tip biroratic este

legată de consecinţele specializării. Cu toate că specializarea birocratică este menită
să asigure creşterea eficienţei organizaţionale, ea poate determina, în acelaşi timp, şi o
serie de probleme în funcţionarea optimă a organizaţiei.
Specialistul sau expertul joacă un rol extrem de important într-o structură
birocratică. El poate încerca să monopolizeze informaţiile pe care le deţine ca expert,
ceea ce va conduce, în unele situaţii, la o dependenţă inversă a relaţiei superior-
subordonat, respectiv superiorul va tinde să fie total dependent de subordonat.
O altă problemă majoră pentru o structură democratică complexă se referă la
dificultatea statuării scopurilor organizaţionale clare şi precise.
O altă dificultate cu care se confruntă o birocraţie se referă la controlul
administrativ. Raţionalitatea sistemului şi efectuarea unui control adminstrativ are,
strict, ca tendinţă, o creştere a birocraţiei.
În studiile actuale privind birocraţia regăsim tot mai des teme privind viitorul
acesteia. Are birocraţia şanse să se dezvolte în viitor sau, dimpotrivă, ne putem gândi
deja la dispariţia ei?
Toffler (1973) afirma că “fiecare epocă dă naştere unei forme de organizare
potrivită cu ritmul său”. Iar ritmul de schimbare al societăţii moderne este atât de
accelerat încât, pentru a supravieţui, birocraţiile vor trebui să găsească noi forme de
organizare.
Funcţionarea structurilor birocratice tradiţionale s-a dovedit eficientă într-o
epocă în care existau condiţii previzibile, stabile, cunoscute. În societatea viitorului
însă, caracterizată prin schimbări sociale şi tehnologice radicale, este de aşteptat ca
structura socială de organizare să fie complet diferită.
Unii autori afirmă că necesitatea adecvării structurilor organizaţionale la
cerinţele societăţii moderne va conduce la sfârşitul democraţiei. Astfel, W. Bennis
afirma că “ metodele şi procesele sociale angajate de birocraţie pentru a face faţă
mediului intern ca şi celui extern sunt complet lipsite de legătura cu realităţile
contemporane” (Vlăsceanu Mihaela, “Psihosociologia organizaţiilor de masă şi
conducerii”, Ed. Paideia, Buc. 1993).
În consecinţă, organizaţiile moderne ar trebui structurate într-o manieră complet
diferită de a celor tradiţionale, astfel încât să poată răspunde necesităţilor crescânde de
libertate a muncii.
Alvin Toffler, pornind de la constatarea că epoca modernă este marcată de
accelerarea ritmului vieţii, respectiv de “o cerinţă combinată de mai multă informaţie
cu mai mare rapiditate”, prevede ca şi Bennis, prăbuşirea birocraţei. “Asistăm – spune
el – la naşterea unui nou sistem organizaţional, care va intra tot mai mult în conflict
cu birocraţia şi în cele din urmă o va înlocui. Aceasta este organizaţia viitorului, pe
care eu o numesc ad-hocraţie”.
Formularea unui răspuns la chestiunea extinderii sau prăbuşirii birocraţeii
trebuie să se bazeze pe considerarea unei mari varietăţi de factori sociali şi culturali,
tehnici şi tehnologici. Dacă prin mecanisme birocratice se asigură în mod pragmatic
funcţionarea raţională şi eficace a unor sisteme sau organizaţii mari, atunci sunt puţine
speranţe că birocraţia va dispărea.

89
 7.9. Ce înseamnă eficienţa într-un sistem / organizaţie?

Prin eficienţă/eficacitate a sistemelor social-umane se înţelege gradul în care ele

reuşesc să realizeze funcţiile lor finale, cu alte cuvinte, gradul în care reuşesc să
satisfacă cerinţa lor funcţională constitutivă.
Un sistem de activitate poate avea o eficacitate maximă, adică satisface complet
cerinţa funcţională constitutivă a sa sau poate fi complet ineficace, adică nu satisface
deloc respectiva cerinţă funcţională.
Între eficacitatea completă şi eficacitatea maximă există o mulţime de grade de
eficacitate.
Un sistem complex complet stabil, “perfect” este “sistemul ale cărui cerinţe
funcţionale sunt satisfăcute complet, adică este sistemul compus din subsisteme cu
eficacitate maximă. După cum se pare însă, de la un anumit nivel de complexitate, o
asemenea stare nu e posibil de atins în mod practic” (Cătălin Zamfir, Psihosociologia
organizării şi a conducerii. Teorii şi orientări contemporane, Ed. Politică, 1974).
Sistemele complexe reale nu sunt compuse din subsisteme cu eficienţă maximă,
fapt ce le face să existe sub o continuă tensiune, să tindă permanent către
perfecţionare, deci către dezvoltare.
Raportată la gradul în care, din punctul de vedere al necesităţii de satisfăcut, o
eficacitate e acceptabilă sau nu, ea poate fi determinată ca satisfăcătoare sau
insatisfăcătoare.
H.A.Simon afirma că “a fi eficient înseamnă simplu a lua calea cea mai scurtă, a
folosi mijloacele cele mai ieftine spre atingerea scopului dorit”.
De altfel, determinarea eficienţei optime nu poate avea loc decât prin luarea în
considerare a costului, deci a eficienţei în general. “Dacă avem, de exemplu, o cerinţă
funcţională x, trebuie determinat sistemul ax, optim, a cărui finalitate este satisfacerea
lui x.
Optimul şi maximul necesar trebuie să producă starea de “satisfacere”, de
“echilibru” a sistemului.
O iluzie care apare frecvent este aceea că va avea loc o creştere automată a
eficacităţii generale prin perfecţionarea fiecărui element component al sistemului de
activitate. Acest lucru nu este adevărat. Perfecţionarea ajunge doar până la un anumit
punct, la o creştere proporţională a eficienţei.
Este de fapt o tendinţă birocratică de a mări continuu volumul de muncă prin
perfecţionarea şi umflarea subsistemelor dincolo de necesitatea obiectivului general.
Acest fenomen este enunţat în faimoasa “lege” a lui Parkinson : “există o mică sau
nici o legătură între munca de făcut şi mărimea personalului căruia i se poate da”.
O asemenea orientare este lipsită de utilitate nu numai pentru că de la un
moment dat creşterea efortului investit nu mai este justificată printr-o creştere
corespunzătoare a eficacităţii, ci şi pentru că iluzia unei creşteri continue
proporţionale a celor două variabile împiedică efortul de a căuta modalităţi de
organizare mai eficace şi mai eficiente.
Reluând criteriile formulate de M. Jahinda pentru sănătatea mintală, el propune
trei criterii pentru “sănătatea organizaţională” :
1. adaptabilitatea : abilitatea de a rezolva probleme şi de a reacţiona cu
flexibilitate la cerinţele mediului schimbător
2. simţ al identităţii : organizaţia să ştie ceea ce este ea, care sunt
finalităţile sale şi ce are de făcut
3. capacitatea de a testa realitatea : capacitatea de a percepe şi a
interpreta corect proprietăţile reale ale mediului.

90
 Dezvoltarea flexibilităţii devine o preocupare tot mai importantă a
organizaţiilor. Pentru aceasta, pe de o parte, este necesar să se dezvolte structurile
organizaţionale care să permită şi să stimuleze flexibilitatea, iar pe de altă parte, să fie
formaţi oamenii în aşa fel încât să poată deveni animatorii acestui proces de continuă
(schimbare), transformare şi perfecţionare.

7.10. Trecerea de la ierarhii la reţele

Multe secole, structura piramidală a fost modul de organizare şi conducere a

societăţii. “De la armata română şi până la biserica catolică şi schemele de organizare
ale companiilor General Motors şi IBM, puterea şi comunicarea s-au îndreptat în mod
sistematic de la vârful piramidei către baza ei, de la marele preot, de la general şi şeful
executiv, cocoţaţi sus de tot, în jos, către muncitori, infanterişti şi adevăraţii
credincioşi aflaţi la bază, trecând prin şirurile lungi de locotenenţi şi şefi de
departamente postaţi pe traseu” (Naisbitt John, Megatendinţe, Ed. Politică, Buc.
1989).
Între timp, în cursul anilor ’60 şi ’70, s-au produs schimbări esenţiale. Economia
industrială a Statelor Unite, potrivită perfect structurilor ierarhice, a căzut într-o
dezordine profundă. Pe locul ei se înălţa economia bazată pe informaţie, în care
ierarhiile erau total inadecvate. Într-o economie informaţională, structurile ierarhice
rigide încetinesc fluxul informaţiei.
În mod similar, instituţiile centralizate ale societăţii, a căror adevărată existenţă se
sprijinea pe ierarhii, se prăbuşeau pretutindeni.
În locul lor apăreau unităţi mai mici, descentralizate, sprijinite mult mai puţin pe
structuri formale.
Pe măsură ce s-a introdus mai multă tehnologie în societate, natura rece,
impersonală a ierarhiei birocratice i-a deranjat din ce în ce mai mult pe oameni. În
fine, muncitori mai tineri, mai bine educaţi şi mai conştienţi de drepturile lor, au intrat
în câmpul muncii. Învăţaţi să ia în serios ideologia democraţiei, structura ierarhică şi
piramidală le părea nefirească, străină.
Astfel, credinţa oamenilor în idealul structurii piramidale, despre care s-a spus
că se reproiectează şi se îmbunătăţeşte, se prăbuşeşte acum datorită caracterului ei
depăşit, autoritar.
Neputinţa sistemului ierarhic de a rezolva problemele societăţii i-a determinat
pe oameni să vorbească unul cu altul, iar acesta a fost începutul reţelelor.
Una din marile atracţii ale reţeleleor este faptul că oferă posibilitatea de a obţine
uşor informaţii. Mult mai uşor, de exemplu, decât mergând la bibliotecă sau la
universitate sau apelând la guvern. “Washington Researchers”, o firmă din
Washington D.C.m, specializată în obţinerea de informaţii pentru clienţii ei din rândul
corporaţiilor, apreciază că este nevoie de şapte apeluri telefonice pentru a obţine o
informaţie de la o agenţie guvernamentală. Reţele experimentate pretind că pot găsi
pe oricine în lume numai prin şase convorbiri telefonice.
Reţelele oferă ceea ce birocraţiile nu pot oferi niciodată – legătura pe orizontală.
Reţelele se propagă în cadrul societăţii, “oferind o autentică abordare
interdiciplinară a oamenilor şi problemelor. În timp ce birocraţiile arată ca nişte
scheme de organizare convenţionale, cutii aranjate într-o anumită ordine ierarhică, cu
şeful deasupra, reţelele sunt cu totul diferite”. (J. Naisbitt, 1989).
Fostul antropolog la Universitatea din Miami, Virginia Hine, afirmă că
“indiferent de cauză, scopuri sau credinţe, şi indiferent de tipul de mişcare – politică,

91
socială, reigioasă… - ori de câte ori oamenii se autoorganizează pentru a schimba un
anumit aspect al societăţii, apare o structură organizaţională nebirocratică, dar foarte
eficientă”.
Din punct de vedere structural, lucrul cel mai important în legătură cu o reţea
este, aşa cum au observat Marylin Fergusson şi alţii, faptul că fiecare individ se află,
de fapt, în centrul ei.
În cadrul unei reţele, informaţia este marele egalizator. Reţelele nu sunt
egalitare pentru că fiecare membru ar fi egal cu ceilalţi din punct de vedere social.
Dimpotrivă, dat fiind caracterul lor compozit şi tridimensional, reţelele cuprind
oameni din toate categoriile. Într-o reţea, membrii ei se tratează unul pe altul ca egali
pentru că importată este informaţia, marele ei egalizator.
Trei sunt motivele pentru care reţelele au apărut acum ca formă socială decisivă:
1. moartea structurilor tradiţionale ;
2. zarva provocată de supraabundenţa informaţiei ;
3. eşecul ierarhiilor.
În prezent, chiar şi marile organizaţii – ultimii campioni ai structurii ierarhice –
se întreabă dacă structura ierarhică le poate ajuta în atingerea scopurilor lor
organizaţionale. Multe dintre ele descoperă că metoda ierarhică, atât de eficientă în
trecut, nu mai este aplicabilă datorită incapacităţii ei de a asigura legăturile orizontale.
În viitor, afirmă John Naisbitt, instituţiile se vor organiza după un sistem de
conducere bazat pe modelul reţelelor. “Se vor proiecta sisteme care să asigure legături
colaterale şi orizontale, chiar multidirecţionale şi intersectate”.
În prezent, afirmă John Naisbitt, “se dezvoltă un stil de conducere gen reţea. Nu
vreau să spun că, de fapt, companiile vor deveni reţele uriaşe de corporaţii,
abandonând controalele oficiale pentru a permite salariaţilor să-şi petreacă timpul
stând la taclale”. Noul stil de conducere se va inspira şi baza mai curând pe crearea de
reţele. Valorile lui vor fi lipsa de formalitate şi egalitatea ; stilul de comunicare va fi
lateral, diagonal şi de jos în sus, iar structura lui va fi interdisciplinară.
Unul dintre exemplele cele mai vizibile despre modul în care valorile reţelelor
au pătruns în structurile corporaţiei îl oferă “InterCorporation”, o companie de frunte
din industria semiconductorilor.
Reporterul care se ocupă cu problemele economice ale ziarului “New York
Times”, Steve Lohr, scrie : “Intel este astfel organizată încât să evite ierarhia
birocratică proprie majorităţii corporaţiilor”.
Conducerea de tip reţea de la “Intel” înseamnă :
- muncitorii pot să aibă mai mulţi şefi ;
- funcţii, precum controlul calităţii şi promovarea, cad în responsabilitatea unui
comitet saun consiliu, nu a unui personal ierarhic care se raportează la un conducător
individual ;
- nu există încăperi separate, ci numai paravane înalte până la nivelul umerilor
care despart spaţiul de lucru al biroruilor ;
- îmbrăcămintea este lipsită de orice etichetă ;
- compania însăşi este condusă de un “triumvirat” compus din cadre superioare
– un “om din afară”, un planificator pe termen lung şi un organizator dinlăuntru ;
- deşi luarea deciziilor ţine în ultimă instanţă de cadrele superioare, se aşteaptă
ca toţi salariaţii să participe la discuţii de pe poziţii de egalitate;
- chiar şi noii salariaţi sunt încurajaţi să-i contrazică pe superiori.

Note :
1 M. S. Olmsted, The Small Group, apud. Mihu Achim, Sociologia americană a grupurilor mici, Ed. Pol.,
Buc., 1970, p. 14.

92
2 C.H.Cooley, Primary Gropus, apud M. Achim, op. cit., p. 14.
3 Ibid.
4 Ibid.
5 G. Gurvitch, La vocation actuelle de la sociologie, ed. a 3a, Paris, vol. I, 1963.
6 S.E.Asch, Opinions and Social Pressure, în Small Groups, Studies in Social Interaction, apud. Mihu
Achim, op. cit., p. 149.
7 D.P. Cartwright and R. Lippitt, Group Dynamics and the Individual, apud. M. Achim, op. cit., p. 157.
8 W.J.H. Sprott, Human Groups, Penguin Books, Baltimore-Maryland, 1966, p. 121.
9 Introduction to Group Dynamics, Association Press, N.Y., 1959, apud Achim Mihu, op. cit., p. 121.
10 Schachter, Leonard, The Psychology of Afiliation, apud. Cătălin Zamfir, Incertitudinea - o perspectivă
psiho-sociologică, Buc., 1990, p. 211.
11 Weller, Leonard, The Effects of Anxiety on Cohesivness and Rejection, apud. Cătălin Zamfir, op. cit., p.
211.
12 Cătălin Zamfir, op. cit., p. 213.
13 Cătălin Zamfir, L. Vlăsceanu, Dicţionar de sociologie, Ed. Humanitas, p. 129.
14 N. Goodman, op. cit., p. 95.
15 Leadership, Handbook of Social Psychology, vol. II, apud. M. Achim, op. cit., p. 168.
16 Leadership and Isolation. A Study of Personality in InterPersonal Relations, apud. M. Achim, op. cit., p.
168.
17 Cătălin Zamfir, op. cit., p. 219.
18 Ibidem., p. 16-36.

93
 8.CONTROLUL SOCIAL ŞI DEVIANŢA

8.1. Ce este controlul social, forme şi stiluri de manifestare

În fiecare societate, există “o schemă a vieţii colective” : fiecare individ ştie

cum să se comporte în anumite situaţii, ştie ce aşteaptă ceilalţi de la el şi la ce reacţii
se poate aştepta el de la ceilalţi în urma acţiunilor sale. Atunci când apar
comportamente neaşteptate, atipice, care nu se încadrează în modelele recunoscute şi
acceptate social, ele vor fi sancţionate. Sancţiunile reprezintă unul din elementele
controlului social. În sensul său cel mai general, controlul social reprezintă ansamblul
mijloacelor şi mecanismelor socio-culturale care reglementează, orientează, modifică
sau influenţează comportamentele indivizilor în societăţi, în vederea conformării lor
la sistemul valoric-normativ şi menţinerii echilibrului societăţii ca sistem.
Am putea spune că, iniţial, teoriile despre controlul social au fost dezvoltate ca
răspunsuri la interogaţiile filosofilor secolului XVII privind posibilitatea convieţuirii
oamenilor, a desfăşurării vieţii sociale în condiţiile în care oamenii au atitudini egoiste
unii faţă de alţii, sunt, aşa cum susţinea Hobbes : “Homo, homini, lupus”. Mai târziu,
E. Durkheim a efectuat o analiză a moralităţii ca acţiune “ a societăţii în interiorul
nostru”, ca fapt social rezultat din interiorizarea normelor. K. Marx indică
constrângerea exercitată de instituţii (mai ales de stat), ca factori de control social.
G.H. Mead abordează tema controlului social, explicând procesul interiorizării
normelor prin dezvoltarea Eului subiectiv, prin conştientizarea aşteptărilor pe care
alţii le au faţă de tine.
S. Freud construieşte supraeul ca autoritate socială interiorizată, care
funcţionează ca şi conştiinţă. Iată, deci, că teoriile despre controlul social au apărut
înainte ca noţiunea de control social să fie inventată şi uilizată în sociologie.
Conceptul de control social a fost introdus în sociologie la începutul secolului
XX de către Şcoala americană a “jurisprudenţei sociologice” (E. A. Ross, R. Pound,
L. Brandeis, O.W. Holmes) pentru a desemna pârghiile principale prin care societatea
îşi asigură – prin diferite mijloace – funcţionalitatea şi stabilitatea. În concepţia lui
E.A. Ross 1 ordinea socială nu este niciodată spontană sau instinctivă, fiind asigurată
atât ca efect al presiunilor psihologice directe, al sugestiilor şi acţiunilor de stimulare
de către diverse forţe sociale, cât şi ca acţiune dirijată a instituţiilor cu rol de reglare a
comportamentelor. În opina lui Ross, legea reprezintă cel mai specializat şi cel mai
perfect mecanism de control în societate, este fundamentul ordinii sociale.
Reprezentanţii şcolii “jurisprudenţei sociologice” au inclus în controlul social
nu numai mijloacele şi regulile indisolubil legate de sancţionarea comportamentelor
indezirabile, ci şi pe cele care stimulează, promovează conduitele dezirabile social,
respectiv : obiceiurile, moravurile, uzanţele, educaţia, arta, etica etc. Acest fapt l-a
determinat pe J. Carbonnier să considere că acest concept este “o formă mai îndulcită
a constrângerii sociale”.2
În acelaşi context, Szczepanski 3 sublinia faptul că fiecare grup, colectivitate,
societate dezvoltă o serie de măsuri, sugestii, modalităţi de convingere, sisteme de
persuasiune şi presiune, interdicţii, constrângeri, sancţiuni (ajungând până la
constrângerea fizică), sisteme şi modalităţi de manifestare a recunoştinţei, acordare de
premii, distincţii prin care conduc comportamentul indivizilor şi grupului spre modele
acceptate de valori şi de acţionare spre realizarea conformismului membrilor. Acest
sistem îl vom numi sistemul controlului social. Sociologul polonez, mai sus amintit, a
sesizat că nu toate comportamentele şi acţiunile indivizilor sunt supuse în aceeaşi

94
măsură controlului social. Fiecare om deţine o anumită sferă particulară, are dreptul la
o anumită zonă “privată”, care limitează controlul social, care poate fi mai mare sau
mai mică, în funcţie de : a) tipul de societate (autoritară sau democrată, tradiţionalistă
sau modernă etc.), b) coeziunea grupului (cu cât aceasta este mai mare, cu atât
controlul social ese mai puternic), c) caracterul instituţiilor din care individizii fac
parte (într-o organizaţie paramilitară, controlul social este extrem), d) poziţia
indivizilor în grup (în comparaţie cu un om de rând, de exemplu, preşedintele ţării
este supus la un control social mult mai mare).
Faptele necesare, indispensabile desfăşurării vieţii colective, sunt mult mai
controlate decât faptele care nu au decât o importanţă individuală. Astfel, societatea
este mult mai interesată de modul în care un director de şcoală coordonează
activităţile educative, decât de modul în care el îşi petrece sfârşitul de săptămână. Cu
cât o acţiune se referă mai mult la viaţa grupului, cu cât ea constituie o ameninţare a
grupului ca întreg cu atât mai mare va fi represiunea asupra ei. De altfel, rostul
controlului social, aşa cum opinează J. Cazeneuve4, este “să orienteze
comportamentul membrilor societăţii într-un sens conform cu menţinerea acestei
societăţi”. El include în sistemul controlului social ansamblul proceselor de
socializare şi îndeosebi al presiunilor pe care le suferă fiecare om din partea altor
membri ai societăţii.
Din perspectiva altor sociologi, ca de exemplu W.G. Sumner5, “reglarea
comportamentelor membrilor societăţii are loc în cea mai mare măsură, prin
intermediul aşa numitor “folkways” (cutume sau tradiţii populare) şi “mores”
(moravuri)”. Principala condiţie a vieţii sociale – subliniază autorul citat – este
adaptarea omului la mediu, adaptare ce dă naştere la diverse grupuri de solidaritate,
unite prin credinţe, convingeri şi moravuri comune. În calitatea pe care o au
“folkways” contribuie la solidaritatea socială, au un caracter reglativ şi imperativ
pentru comportamente. Ele reprezintă pentru grupul social cam ceea ce reprezintă
deprinderile pentru individi. Atât “folkways” cât şi “mores” constituie mijloace
informale de control social ce se perpetuează de la o generaţie la alta prin intermediul
socializării.
R.E. Park şi E. W. Burgess, în lucrarea “Inroduction to the Science of
Sociology” (1921) distingeau existenţa a trei modalităţi sau forme de exercitare a
controlului social în societate :
- formele spontane, elementare de control social (de exemplu, adaptarea
individului spontană, la comportamentul unei mulţimi sub presiunea ei) ;
- opinia publică (ce joacă rolul de autoritate socială neinstituţionalizată) ;
- instituţiile şi reglementările juridice (care funcţionează ca autorităţi imperative
instituţionalizate) .
Conform teoriei funcţionalist-structuraliste (T. Parsons), regulile sociale indică
individului normele sociale permise de societate pentru diferite situaţii, după care îşi
orientează activitatea şi alege din alternativele posibile pe aceea pe care o consideră
cea mai bună. Parsons accentuează asupra ideii că supunerea faţă de norme nu se
datorează unor factori de control social coercitiv, ci unui comportament natural,
firesc, datorat internalizării valorilor sociale.
Interpretările pe care sociologii le dau astăzi controlului social pot fi grupate în
două mari categorii : a) interpretări restrictive, care pun accentul pe caracterul
instituţionalizat şi coercitiv al controlului social şi b) interpretări normative, care
tratează controlul social sistemic, ca ansamblu de acţiuni umane îndreptate către
“definirea devianţei şi stimularea reacţiilor sociale în prevenirea şi respingerea ei “6.

95
 Allan V. Horowitz 7 remarcă faptul că în funcţie de diferite norme utilizate de
către diferitele subculturi, definiţiile devianţei nu implică în mod obligatoriu
consensul normativ. Homosexualitatea, de pildă, susţine sociologul american, poate fi,
pe rând, considerată ca indiciu alimoralităţii, al bolii sau al unui stil libertin de viaţă.
Variatele stiluri şi forme de control social sunt încorporate în relaţii sociale concrete şi
corespund contextelor sociale în care operează (Horowitz).
În opinia lui Sorin M. Rădulescu, principalele criterii de clasificare a formelor
de control social sunt :
a) după instanţele din care emană, controlul social exercitat de instituţii
cu caracter statal (tribunale, închisori, spitale de psihiatrie etc.), de diferite grupuri
sociale(familie , şcoală , grupuri de vecinătate, asociaţii, organizaţii etc.) sau de către
anumiţi indivizi ce au o anumită autoritate în grup (capul familiei, preotul, şeful
ierarhic etc.) ;
b) după modul în care este exercitat controlul social, este organizat
formal, realizat de instituţii specializate şi spontan (informal), realizat prin tradiţii,
obiceiuri, prin opinia publică etc. ;
c) după direcţia acţiunii exercitate, controlul social poate fi direct
(explicit), îmbrăcând forma aprobărilor, ameninţărilor, sancţiunilor etc. şi indirect
(implicit), realizându-se prin zvonuri, sugestii, manipularea prin intermediul
propagandei sau publictăţii etc.;
d) după mijloacele utilizate : controlul social stimulativ (pozitiv), efectuat
prin intermediul aprobărilor, recompenselor, indicaţiilor, sugestiilor etc. şi controlul
social coercitiv (negativ) prin tabuu-ri, sancţiuni punitive, interdicţii etc.;
e) după mecanismele de reglare normativă la care apelează, controlul
social are caracter psihosocial (sugestia, convingerea, persuasiunea, manipularea etc.),
caracter social propriu-zis (instituţii sau organisme cu caracter statal, juridic, politic,
adminstrativ etc.) şi cultural (obiceiuri, moravuri, convenţii, tradiţii etc.)
f) după metodele (tipurile de sancţiuni) adoptate în rapot cu conduitele
deviante, putem vorbi despre controlul social penal (pedepsele), compensator (plata
unor daune), conciliator (negocieri, înţelegeri mutuale) şi terapeutic (resocializare).
Pornind de la ultimul criteriu de clasificare (de la tipurile de sancţiuni adoptate
în raport cu comportamentul durabil), Horowitz 8 prefigurează existenţa mai multor
“stiluri” de control social : penal, al cărui obiectiv principal constă în a “produce
durere sau alte consecinţe neplăcute celor care au comis acte blamabile” ;
compensator, care implică obligarea violatorilor normei de a compensa victimele
pentru prejudiciile şi daunele suferite (accentul cade pe reinstaurarea stării normale
perturbată de actul deviant) ; conciliator, care facilitează descoperirea unor soluţii prin
negocierea mutuală între părţile implicate, fără antrenarea sancţiunilor coercitive ;
terapeutice, care are ca principal obiectiv modificarea personalităţii indivizilor
devianţi prin manipularea unor sisteme simbolice ce-şi propun să-i readucă la
“normalitate”. Conform acestui ultim stil, individizii sunt trataţi ca victime ale unei
boli, care nu poate fi controlată de ei înşişi, motiv pentru care sunt
supuşidiagnosticului şi tratamentului medical.

8.2. Criterii de definire a fenomenului devianţei

Ideea că pentru a înţelege societatea trebuie să înţelegem şi fenomenele

devianţei care apar în interiorul ei, câştigă tot mai mulţi partizani. Comportamentul

96
deviant, începând cu deceniul patru, devine un concept cheie în sociologie, cu timpul
constituindu-se o nouă ramură a sociologiei : sociologia devianţei.
Temele tradiţionale ale sociologiei devianţei, care-i conturează de fapt obiectul
de studiu sunt : infracţionalitatea, problema violenţei, alcoolismul, pornografia,
prostituţia, consumul de droguri, homosexualitatea, lesbianismul, invaliditatea,
sinuciderile, tulburările şi bolile psihice.9
Definiţia sociologică a devianţei a fost elaborată cu precădere de doi autori :
Sellin şi Merton. Cel dintâi definea devianţa ca ansamblul comportamentelor
îndreptate contra normelor de conduită sau ale ordinii instituţionale. În aceeaşi
termeni defineşte şi Merton fenomenul devianţei. Acesta este ansamblul
comportamentelor care ameninţă echilibrul sistemului său, cu alte cuvinte, ansamblul
comportamentelor disfuncţionale. Dicţionarul de sociologie, coordonat de C. Zamfir
şi L. Vlăsceanu, precizează că devianţa este un act de conduită care violează normele
scrise sau nescrise ale societăţii sau ale unui grup. Ea se referă la tipul de
comportament care se opune celui conformist, convenţional şi include nu numai
încălcările legii (infracţiuni, delicte), ci orice deviere, abatere de la regulile de
convieţuire. Un evantai larg de conduite pot fi incluse în categoria fenomenelor
deviante : de la conduitele bizare, excentrice, la cele imorale (indecenţa, obscenitatea)
şi până la cele cu caracter antisocial. Putem spune că, deşi cele mai multe
comportamente deviante presupun încălcarea normelor juridice, o parte dintre ele nu
sunt periculoase pentru societate (sunt “infracţiuni fără victime”). Pentru clarificarea
conceptului, o primă distincţie se cuvine a fi sesizată : între fenomenul devianţei şi cel
al anormalităţii. Pe de o parte, avem de-a face cu un concept sociologic (cel de
devianţă), pe de alta, cu unul psihopatologic (cel de anormalitate). Cel de pe urmă
caracterizează incapacitatea individului (validată medical ) de adaptare la exigenţele
vieţii sociale şi de exercitare adecvată a rolurilor sociale.
Conform paradigmei “acţionaliste” (a teoriei acţiunii umane), care pare cea mai
potrivită pentru abordarea problematicii sociologiei devianţei 10, devianţa reprezintă
un fenomen normal în sens durkheimian. Fiind un tip de acţiune umană, ea este
susţinută fie de acţionalitate, fie de iraţionalitate şi depinde de percepţia membrilor
societăţii asupra acţiunii şi ordinii sociale. În acest sens, A.K. Cohen remarca faptul
că “nu poate exista o societate de sfinţi întrucât procesul de redefinire socială
operează continuu, pentru a asigura că toate poziţiile pe o scală mergând de a
imoralitate la virtute vor fi mereu completate şi că întotdeauna, unele vor fi mai sacre
decât altele”.11
În legătură cu definiţiile devianţei, mai înainte propuse, ar mai fi necesare
câteva observaţii clarificatoare.
Devianţa este o noţiune relativă din cel puţin două motive : a. pentru că sistemul
normativ diferă de la o societate la alta şi ceea ce într-o societate reprezintă o
încălcare a normei, într-o alta reprezintă dimpotrivă, un comportament conformist şi
b. pentru că “legea reprezintă un important factor de schimbare socială care poate
induce modificări în receptarea contextului normativ al unei societăţi şi se poate
transforma chiar ea sub impactul unor schimbări sociale”. Din această cauză, chiar în
sânul aceleiaşi societăţi, anumite conduite considerate la un moment dat ca
infracţionale, ulterior sunt apreciate fie ca simple abateri morale, care ies de sub
incidenţa legii, fie chiar conforme cu sistemul valorico-normativ. Un exemplu
concludent pentru primul caz este următorul : există societăţi musulmane care permit
poligamia sau consumul de droguri, interzicând însă consumul de alcool sau carne de
porc, fapte ce-şi pierd valabilitatea în celelalte societăţi sau, mai mult decât atât, sunt
apreciate în sens contrar. Pentru cel de al doilea caz, putem găsi numeroase exemple

97
chiar şi în realitatea românească : dacă în epoca dictaturii comuniste demonstraţiile
stradale împotriva politicii guvernamentale erau incriminate de lege, astăzi legile
permit astfel de acţiuni ; dacă în urmă cu 50 de ani cuplurile consensuale, celibatul
erau considerate ca deviante (din punct de vedere moral), astăzi există o mult mai
mare toleranţă faţă de aceste forme alternative la căsătorie.
O altă observaţie care trebuie făcută vis a vis de definirea devianţei este că nu
orice act care se abate de la normă trebuie apreciat ca deviant. Inovaţiile se înscriu în
acest caz : deşi ies din tiparele normei, ar fi absurd să le apreciem ca deviante. Pe de
altă parte, dacă este să luăm în calcul, pe de o parte, marea diversitate a normelor
dintr-o societate şi pe de altă parte, creativitatea conduitelor umane, am putea spune
că orice individ uman, într-un anumit moment al vieţii sale încalcă norma devenind
deviant.
Toate aceste observaţii constituie argumente ce susţin caracterul relativ şi
echivoc al noţiunii de devianţă, atâta vreme cât ceea ce este considerat deviant într-o
societate sau într-o epocă este dezincriminat într-o altă societate şi într-o altă epocă.
În sociologia devianţei, se face şi delimitarea dintre devianţa pozitivă şi
devianţa negativă. Prima este echivalentă cu schimbarea socială şi se referă la acele
acţiuni deviante care pun sub semnul întrebării fundamentele ordinii sociale existente,
pecetluind afirmarea unor noi tendinţe de organizare socială, descoperirea unor noi
mijloace de realizare a scopurilor sociale etc. Nesupunerea civilă ar putea fi o astfel
de formă de devianţă pozitivă?
Devianţa negativă este echivalentă cu nerespectarea sistemului axiologic-
normativ, ea se concretizează în acţiuni care depăşesc limitele socialmente acceptabile
de toleranţă. Această delimitare reliefează faptul că devianţa are nu numai un caracter
distructiv, ci şi unul constructiv. Ea se manifestă constructiv în următoarele trei
situaţii :12 a) când oferă o “supapă de siguranţă” membrilor societăţii prin prevenirea
acumulării excesive de tensiuni, nemulţumiri, conflicte care ar putea pune în pericol
ordinea socială ; b) când mobilizează resursele colectivităţii, contribuind la afirmarea
şi întărirea valorilor sociale fundamentale (E. Durkheim); c) când stimulează
schimbarea socială prin punerea sub semnul întrebării a legitimităţii normelor,
redefinirea sistemului normativ, modificarea rolului mijloacelor de control social.
În finalul acestei analize, să zăbovim puţin asupra diferenţelor care există între
fenomenul de devianţă şi cel de anomie. Trebuie spus, în primul rând, că devianţa nu
este echivalentă cu absenţa normelor, cu anomia, cu dezorganizarea asocială.
Termenul de anomie vine din grecesul a nomos (fără lege) şi semnifică o stare de
dereglare a unui sistem sau subsistem social datorită dezintegrării normelor ce
reglementează comportamentul indivizilor şi asigură ordinea socială.
Termenul sociologic de anomie a fost consacrat de E. Durkheim care l-a folosit
mai întâi în lucrarea sa “La Division du travail social” (1893) pentru a desemna una
din cauzele proastei funcţionări a diviziunii muncii şi, mai târziu (1897) în lucrarea
“Le suicide”, pentru a desemna un anumit tip de sinucidere în cadrul celor posibile
(sinucideri “egoiste”, “altruiste”, “anomice” şi “fataliste”).
Anomia este o stare socială caracterizată prin “suspendarea temporară a
funcţionalităţii vechilor reglementări”, prin tendinţe antinormative cel puţin în prima
ei fază, de negare a oricărui fel de normativitate întrucât este percepută coercitivă în
mod exclusiv.
Revoluţiile, răsturnând vechea ordine socială, constituie situaţii anomice tipice
pentru că provoacă dezorientare normativă, confuzie în sistemul reperelor care ar
trebui să orienteze conduitele. Analizând “marile tragedii” ale Revoluţiei ruse, P.
Sorokin 13 constată că stările anomice generate de revoluţii sunt urmate, cu necesitate,

98
de tendinţe de “pervertire a comportamntului uman”, cu alte cuvinte, de tendinţe
deviante. Revoluţiile, susţine sociologul american, antrenează apariţia următoarelor
comportamente individuale şi sociale :
- dispariţia vechilor obiceiuri şi dezvoltarea altora noi într-o scurtă perioadă de
timp, şi nu în câteva decenii, aşa cum s-ar fi întâmplat în condiţii obişnuite ;
- adoptarea rapidă a unor noi forme de gândire şi conduită în domeniul religios,
moral, estetic, politic, profesional etc.;
- “biologizarea individului, transformarea sa într-o fiinţă primitivă care
reacţionează numai la stimuli necondiţionaţi”;
- “eliberarea” indivizilor de sub autoritatea normelor morale sau legale declarate
a fi de natură prejudiciantă pentru libertatea individului ;
- transformarea actelor de crimă şi tâlhărie în acţiuni motivate în numele “luptei
pentru libertate, fraternitate şi egalitate” ;
- amplificarea reacţiilor verbale şi scrise ale publicului (înmulţirea mittingurilor,
a discursurilor în public, a articolelor de presă, a pamfletelor etc.);
- înmulţirea infracţiunilor având ca obiect proprietatea ;
- creşterea numărului de divorţuri, a delictelor sexuale şi a altor tipuri de delicte
ce afectează morala publică ;
- pervertirea conduitei de muncă, dezvoltarea parazitismului, tendinţa de a
dobândi bunuri fără depunerea nici unui efort util ;
- modificarea raporturilor de autoritate şi subordonare, care caracterizau vechea
ordine socială, negarea ierarhiilor şi a autorităţii legii.
Accentuând asupra caracterului şocant al schimbărilor induse de revoluţii în
sistemul normativ, în comportamentul unor largi categorii de populaţii, P. Sorokin
arată că :”Sclavii care până ieri erau supuşi faţă de stăpânii lor, pierd orice sens al
obiedienţei, arestându-i şi asasinându-i (…) Un individ paşnic şi inimos devine un
asasin crud şi sângeros. În cursul câtorva zile sau săptămîni, un monarhist devine
republican, un individualist, socialist ; o persoană credinciosă, un ateu … “.14
Revenind la marile teorii despre anomie, constatăm că, după Durkheim,
R.K.Merton este cel car îşi aduce o substanţială contribuţie, concepţia lui bucurându-
se de un imens succes până în anii ’70. Versiunea lui Merton se concentrează asupra
organizării şi reglării sociale în analiza apariţiei şi frecvenţei comportamentului
deviant. După anii ’70, influenţa teoriei lui Merton a pierdut din forţa pe care o
avusese, producându-se o deplasare a conceptului de anomie din domeniul organizării
sociale, în cel al integrării sociale, concomitent cu centrarea tot mai serioasă pe
individ. După această dată, s-a mai produs o schimbare notabilă a sensului, anomia
devenind sinonimă cu alte noţiuni, ca de exemplu : frustrare, alienare, stare de
insecuritate, izolare psihică etc.

8.3. Diferite teorii despre devianţă

S-a încercat să se răspundă la întrebarea :”de ce oamenii se angajează în

comportamente deviante?” de pe poziţiile mai multor ştiinţe : ale biologiei,
psihologiei şi sociologiei.
Vom prezenta succint conţinutul explicaţiilor biologice şi psihologice, urmând
să zăbovim mai mult asupra teoriilor sociologice privind fenomenul devianţei.
În epocile premoderne, mult timp s-a crezut că oamenii acţionează iraţional,
deviant pentru că sunt posedaţi de “spiritele rele”. Se încerca găsirea cauzelor
comportamentului deviant în forţele supranaturale. În secolul XIX, descoperirile

99
biologice au făcut ca această explicaţie să cedeze în favoarea alteia în acord cu noile
cunoştinţe în biologie.
Cea mai cunoscută explicaţie a formulat-o C. Lombroso (1876), un medic care
şi-a desfăşurat activitatea în închisorile italiene. Din diferite măsurători fizice pe care
le-a realizat asupra deţinuţilor, el a constatat că aceştia aveau trăsături fizice distincte :
frunte îngustă, pomeţi proeminenţi, urechi mari şi lăbărţate, şi mult păr pe corp.
Adoptând perspectiva evoluţionistă, el a susţinut că devianţii, mai precis criminalii,
sunt “atarici”, respectiv subdezvoltaţi din punct de vedere biologic.
Mai târziu, un psihiatru britanic, Charles Goring (1913) a combătut teoria lui
Lombroso, susţinând că nu există diferenţe fizice esenţiale între criminali şi
necriminali. Ulterior s-a revenit asupra ideii că persoanele criminale constituie un tip
fizic distinct.15 Astfel, Sheldon (1949) susţine că tipul anatomic mezomorf (musculos
şi atletic) este mai pobabil să devină criminal decât tipul ectomorf (înalt, slab, fragil)
sau endomorf (scund şi gras). Tot cam pe aceleaşi poziţii se situează şi soţii Gluck
(1950), deşi ei susţin că legătura dintre criminalitate şi caracteristicile fizice este o
legătură indirectă, intermediată. În viziunea lor, mezomorfii au un anumit tip de
personalitate (insensibili faţă de ceilalţi, ei pot reacţiona la frustrare cu comportament
agresiv).
Sociologul american Norman Goodman supune dezbaterii rezultatele unor
cercetări recente privind comportamntul criminal, în confomitate cu care persoana
care are un model cromozomial, care conţine un cromozom masculin (x y y), poate fi
mai înclinată spre comportamente violente. S-a constatat că modelul (x y z) este mai
răspândit printre bărbaţii criminali decât printre cei care nu au săvârşit crime.
Concluzia lui N. Goodman este că numărul subiecţilor studiaţi a fost prea mic – în
cazul respectiv – pentru a putea stabili cu certitudine existenţa unei legături între
comportamenteul criminal şi prezenţa unui cromozom masculin suplimentar. În
sprijinul punctului de vedere mai sus enunţat, sunt citate studiile realizate de Wilson şi
Herrnstein (1995), care susţin că factorii biologici au un efect nesemnificativ asupra
comportamentului criminal şi că “mediul social este cel care joacă un rol important în
stimularea sau inhibarea oricărei influenţe pe care caracteristicile biologice o pot avea
asupra unui astfel de comportament”.16

8. 4. Teorii sociologice ale devianţei

Sociologii furnizează mai multe paradigme explicative în legătură cu fenomenul

devianţei. Ele diferă în funcţie de punctele de vedere, concepţiile, teoriile cu privire la
cauzele devianţei.
 Astfel, Şcoala de la Chicago (R.E. Park, L. Wirth) ne oferă o interpretare bazată
pe modelul “patologiei sociale” şi “dezorganizării sociale”, în cadrul căreia
devianţa este înţeleasă ca abatere de la norma de conduită presupusă a fi universal
valabilă. Cauza abaterii o reprezintă perturbările “patologice” ale întregul
organism social, care se manifestă cu mai multă putere în cursul proceselor de
modernizare, industrializare, urbanizare.
 O altă teorie intitulată “teoria asocierii diferenţiale” sau a “transmiterii
culturale” (E. Sutherland, 1940) susţine că devianţa (criminalitatea) este învăţată
în cursul socializării şi este transmisă mai departe la fel ca şi conformitatea.
Interacţiunea individului cu valorile şi normele grupurilor deviante, însuşirea
normelor regulilor, simbolurilor acestor grupuri de către individ îl va determina să
adopte comportamente deviante. Angajarea în acte deviante depinde de gradul de

100
 influenţă pe care grupul deviant îl are asupra indvidului de timpul pe care
individul îl petrece în acest grup.
Comportamentul deviant este rezultatul adoptării unei subculturi deviante.
Conţintul procesului socializării stă la baza diferenţei între comportamntul deviant şi
cel nedeviant. Se constată însă că, deşi toţi oamenii vin în contact cu valori şi norme
antisociale, nu toţi vor adopta comportamente antisociale. Pentru a analiza efectele
interacţiunii individului cu grupul deviant, trebuie să mai luăm în calcul şi alţi factori
importanţi cum ar fi : vârsta individului, frecvenţa şi intensitatea contactului.
 Conform teoriei funcţionaliste (T. Parsons) devianţa este un eşec al
solidarităţii sociale. Ea creează disfuncţii în relaţiile dintre rolurile sociale
ale indivizilor, făcându-i să reacţioneze ostil faţă de normele şi valorile
societăţii sau să le ignore. Devianţa perturbă întreg echilibrul stabilit între
funcţiile şi structurile sistemului social, deoarece ea desemnează situaţia în
care indivizii refuză sau sunt incapabili să-şi exercite rolurile sociale.
 Teoria controlului social (Hirschi, Nye, Reckless etc.). Întrebarea cheie de
la care pleacă fondatorii acestei teorii este următoarea : “De ce, chiar şi în
zonele cu o rată înaltă a criminalităţii, unii tineri nu ajung delincvenţi?”
Cauzele devianţei – susţin gânditorii mai sus numiţi – rezidă în lipsa unui
control intern efectuat de individ, precum şi în lipsa unui control extern adecvat
efectuat de către societate. Controlul intern îl ajută pe individ să se “izoleze” de
subcultura delincventă din mediul înconjurător.
Devianţa apare şi atunci când legăturile dintre individ şi societate sunt slabe,
când controlul social informal lipseşte şi dimpotrivă, atunci când legăturile indivizilor
cu societatea şi controlul social informal sunt puternice, fenomenul devianţei este
absent.
În 1969, Hirschi a lansat ideea că legăturile puternice dintre indivizi şi societate
se definesc în principal prin următoarele caracteristici : ataşament, angajament,
implicare.
Ataşamentul se referă la faptul că aflaţi în relaţii cu alţi oameni importanţi
pentru ei, indivizii vor acţiona în mod responsabil, luând în consideraţie şi opiniile,
sentimentele, preocupările semenilor lor ; raportul dintre indivizi şi comunitate este
puternic.
Angajamentul se referă la faptul că atunci când actorii sociali sunt angajaţi în
anumite relaţii ( de familie, profesionale) sunt mulţumite de statutele sociale pe care
se află, ei sunt mai interesaţi de menţinerea sistemului decât de schimbarea lui şi tind
să se conformeze valorilor şi normelor societăţii şi să-şi tempereze eventualele
înclinaţii deviante.
În aceste condiţii, nu e de mirare că sloganul mobilizator al partizanilor
schimbării sociale din America anilor ’60 era 17 :”nu aveţi încredere în nimeni peste
30 de ani”.
Implicarea se referă la faptul că oamenii care sunt antrenaţi în activităţi
nedeviante relaţionează cu oameni nedevianţi, cu oameni care respectă sistemul
normativ împărtăşind cu ei aceleaşi credinţe, opinii, reguli sunt mai rezistenţi, mai
refractari chiar faţă de acţiunile deviante.
Reprezentanţii acestei teorii susţin că devianţa este o condiţie “naturală” a
indivizilor, de aceea nu trebuie explicată. Ceea ce trebuie explicat nu este devianţa, ci
controlul social, conformismul care rezultă din mecanimsele controlului social.
Teoriei controlului social i se reproşează incapacitatea de a explica acţiunile
deviante întreprise de oameni cu statut superior, aparent “respectabil” şi care sunt bine
integraţi în comunităţile lor, aşa cum ar fi crima gulerelor albe.

101
 O altă dificultate a teoriei constă în faptul că nu explică comportamentul celor
integraţi în subculturi deviante, ale căror legături sociale puternice şi sistem normativ
sunt condamnate de majoritatea societăţii. În concluzie, problema nu este numai
integrarea în comunitate ci şi natura sistemului de valori şi norme ale respectivei
comunităţi.
Lipsa de integrare a indivizilor în societate poate fi în anumite circumstanţe
cauza, iar în altele efectul comportamentului deviant.
Cauza devianţei este explicată de alţi sociologi prin aşa numita tensiune
structurală. Se înscriu aici interpretările care se bazează pe modelul anomiei
(Durkheim, Merton). Aşa cum arătam mai înainte, devianţa este un rezultat al
perioadelor de schimbare socială care perturbă câmpul valorico-normativ,
dezorientează conduitele indivizilor determinându-i să adopte comportamente
adaptative deviante.
Merton (1938) susţine că devianţa este produsul nepotrivirii, conflictului dintre
scopurile sociale (susţinute cultural) şi mijloacele legitime, instituţionale, oferite de
societate în vederea atingerii acelor scopuri.
Neavând acces la aceste mijloace, indivizii adoptă mijloace ilicite, dar mult mai
eficiente de realizare a scopurilor propuse. Nu toţi indivizii deţin succes profesional
sau financiar, prin mijloace adecvate, legitime nici chiar într-o societate a succesului
cum este numită SUA. Cei care nu au mijloacele necesare pentru a parcurge un nivel
superior de educaţie, de specializare într-un anumit domeniu este puţin probabil să se
bucure de “succese”, fapt ce induce un oarecare sentiment de anomie ce poate
determina adoptarea unor modalităţi deviante de adaptare. În concepţia lui Merton,
adaptarea deviantă poate îmbrăca patru forme principale :18 inovaţia, ritualismul,
marginalizarea şi rebeliunea.
Inovaţia, ca formă de adaptare deviantă, se referă la situaţia în care individul
acceptă scopurile culturale standard dar nu şi mijloacele standard (promovate de
societate) pentru atingerea acestor scopuri. Un caz concret este atunci când ne folosim
de informaţii “confidenţiale” (obţinute pe căi oculte) pentru a obţine profit în afaceri.
Ritualismul se referă la situaţiile în care indivizii nu acceptă sau se fac că nu
înţeleg scopurile sociale dar care acţionează totuşi în conformitate cu cerinţele
societăţii : este tipic cazul birocratului preocupat mai mult de completarea corectă a
formularelor decât de rezolvarea solicitărilor cuprinse în interiorul acestora. Este
vorba despre respectarea exagerată a regulilor, procedeelor, deci a mijloacelor în
detrimentul scopurilor.
Marginalizarea defineşte acea situaţie în care individul a abandonat atât
scopurile cât şi mijloacele standard. El elimină contradicţia dintre atingerea scopurilor
şi lipsa mijloacelor, respingându-le şi pe unele şi pe celelalte şi retrăgându-se din
mecanismul social, abandonând societatea.
După Merton, acesta este cazul cerşetorilor, alcoolicilor, drogaţilor, bolnavilor
mentali. Marginalizarea este o formă de alienare pasivă.
Rebeliunea (alienare activă) este un mod de adaptare prin care persoana,
nereuşind să accepte scopurile şi mijloacele sociale, le înlocuieşte cu alte scopuri şi
mijloace. Este cazul militantului pentru drepturi civile, al revoluţionarului,
protestatarului etc.
Potrivit teoriei tensiunii structurale, sursa devianţei nu se află în individ, ci în
structura socială.
Devianţa este explicată şi din perspectiva paradigmei “conflictului” (Quinney,
Turk, Walton, Spitzer, Young etc.) Această teorie îşi găseşte rădăcinile în concepţia
marxistă cu privire la caracteristicile orânduirii capitaliste şi anume : dominanţa

102
proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie, repartiţia inegală a resurselor,
goana după profit, competiţia acerbă între agenţii economici. Devianţa este, deci, un
produs al inegalităţii sociale şi al competiţiei nemiloase care determină grupurile
sociale defavorizate să adopte mijloace deviante de supravieţuire. Acest tip de
societate permite agenţilor de control social să înfăptuiască discriminări în privinţa
înregistrării şi sancţionării comportamentelor deviante. În acest sens, Quinney (1974,
1980) afirma că proprietarii mijloacelor de producţie (capitaliştii) controlează
sistemul legal, fapt ce le permite să definească drept deviantă orice acţiune care le-ar
ameninţa privilegiile şi proprietăţile. În aceleaşi coordonate se înscrie şi concepţia lui
Spitzer (1980), care subliniază faptul că autoritatea capitaliştilor asupra sistemului
legal le permite utilizarea lui pentru apărarea propiilor lor interese şi pentru
menţinerea sub control a celor care ameninţă funcţionarea societăţii capitaliste. El
susţine că proprietarii joacă un rol cheie în a-i defini devianţi din punct de vedere
social pe cei care nu vor să desfăşoare activităţile necesare funcţionării mecanismului
capitalist sau care nu manifesată respectul cuvenit faţă de autorităţi, faţă de ordinea
ierarhică capitalistă.
Teoria conflictului, ca şi teoria tensiunii structurale, mută sursa devianţei
dinspre individ spre structura socială. Limitele ei derivă chiar din unele presupoziţii
fundamentale pe care se întemeiază. Astfel, ea consideră că bogaţii sunt atotputernici
şi că sunt liberi să definească după bunul plac orice act inconvenabil pentru ei ca act
deviant.
“Această teorie 19 ignoră consumatorul sau legile pentru protejarea muncitorilor
care restrânng libertatea de acţiune a capitaliştilor”, ignoră faptul că “există legături
împotriva trusturilor care împiedică anumite companii să controleze evenimentele
după bunul lor plac”, precum şi faptul că chiar în ţările socialiste care limitează cel
mai mult inegalităţile sociale, există manifestări ale fenomenului de devianţă.
Teoria etichetării este un nou model explicativ al devianţei. Cum apare această
teorie? Stanton Wheeler, profesor cercetător în sociologia devianţei (SUA), într-un
interviu cu Mihail Cernea 20 sesiza că în primele patru decenii ale secolului, interesul
cercetătorilor devianţei era polarizat în jurul efortului de a răspunde la două întrebări
:1) cum putem explica variaţiile (după aria geografică, zona oraşelor, legislaţia în
vigoare, după diferitele categorii sociale etc.) în rata criminalităţii? 2) cum putem
explica de ce tocmai un anumit individ ajunge la comportament delincvent sau la
crimă? Iată, deci, continuă autorul mai sus menţionat, că în această perioadă
cercetătorii nu-şi puneau întrebarea : de ce acest comportament este considerat
deviant sau criminal. După cel de al doilea război mondial, situaţia se schimbă
fundamental : apar noi modele de teoretizare sociologică a devianţei, termenul de
devianţă este utilizat cu o frecvenţă crescândă, este elaborat conceputl de
“labelling”(etichetare).
Tot acum Frank Tannenbaum şi Edwin Lemert au subliniat importanţa
problemelor pe care le ridică denumirea unei conduite date drept delincvenţă, crimă
sau devianţă. A proceda astfel, susţin cei doi autori, înseamnă a eticheta sau
stigmatiza respectiva persoană şi a-i îngreuna revenirea la un mod de viaţă obişnuit.
Una din cele mai clare abordări a acestei teorii a realizat-o Howard Becker, care, în
lucrarea “The Outsiders”, făcea următoarea inserţiune explicativă : “însăşi grupurile
sociale constituie devianţă, aplicând aceste reguli la anumiţi indivizi şi etichetându-i
drept marginali”.
Raţionamentul pe care el îl dezvoltă în această lucrare porneşte de la întrebarea
“ce anume face dintr-un act, un act criminal”. Pe scurt, răspunsul ar fi următorul : nu
ceva care este imanent actului însuşi face dintr-un act un act criminal, ci etichetarea

103
oficială. Iniţial, el a ajuns la acest răspuns, constatând că în legislaţia americană,
existau atât lucruri inofensive cât şi lucruri periculoase care, după împrejurări, erau
considerate uneori ca deviante, iar alterori ca acceptabile. La rândul său, Stanton
Wheeler constat că majoritatea crimelor gulerelor albe (exemplu, propaganda
înşelătoare a unor produse, “violarea reglementărilor antitrust în lumea afacerilor) la
început primesc sancţiuni foarte blânde : i se solicită persoanei să renunţe la a le mai
comite şi abia în ultimă instanţă se acordă o modestă sancţiune penală (cel mult 1 an
închisoare). La polul opus, furtul unor cauciucuri de automobil poate fi pedepsit cu
până la 15 ani închisoare în unele state din SUA. Putem spune că, în conformitate cu
această teorie, devianţa nu are realitate în sine, ci numai prin procesul său de definire,
de “etichetare” a unor comportamente ca fiind deviante. Nici un comportament nu
este în mod inerent sau în mod automat deviant. Diversele societăţi (şi în cadrul
acestora diversele grupuri) etichetează diferite acţiuni ca deviante.
Ceea ce este important pentru această teorie nu este actul de devianţă propriu-
zis (“devianţa primară”), ci devianţa secundară, etichetarea publică ca deviant şi, ca
urmare, acceptarea identităţii deviante de către persoana care a săvârşit actul. Această
acceptare poate fi considerată ca un stigmat care schimbă fundamental conştiinţa de
sine a respectivei persoane şi duce la o “carieră deviantă” (Goffman, 1963). Cu alte
cuvinte, nu violarea normei contează (pentru că toţi sunt “devianţi” într-un mod sau
altul) ci etichetarea, stigmatizarea persoanei care a violat norma.
Cercetările sociologice care au succedat această teorie au scos în evidenţă
câteva dintre limitele ei. În 1980, Gove constata că unii delincvenţi se angajează în
infracţiuni diverse, cu toate că nu au fost prinşi niciodată şi deci nu au fost expuşi
devianţei secundare, respectiv etichetării şi stigmatizării. Pe de altă parte, pentru
anumite categorii de oameni, faptul de a fi etichetaţi este mai degrabă un stimulent
pentru a-şi schimba comportamentul decât pentru a persevera în comiterea de
infracţiuni. De asemenea, aşa cum sesiza M. Cernea, în orice societate unii comit
prejudicii corporale altora, se încalcă dreptul la proprietate, nu se respectă contractele
etc. Ori, abordarea acestor acţiuni ca simple activităţi de etichetare “ar fi o greşeală şi
o trivializare”.

8.5. Statistica criminalistică

Frecvenţa cu care se produc actele delincvente diferă nu numai de la o ţară la

alta, ci chiar şi în interiorul aceleiaşi societăţi, de la o regiune la alta (ea este mai
ridicată în regiunile metropolitane decât în cele urbane mici, suburbane sau rurale).
Cercetările sociologice evidenţiază faputl că SUA are cea mai ridicată rată a
criminalităţii comparativ cu celelalte societăţi industrializate ale lumii. Ca explicaţie a
acestui fapt, cercetătorii sugerează următorii câţiva factori : centrarea pe succesul
individual, mari inegalităţi economico-sociale, rata înaltă a mobilităţii sociale şi
geografice (care reduce controlul social).
În continuare, vom face câteva aprecieri referoitoare la statisticia criminalităţii
în SUA.
Relativ la această problemă, Norman Goodman, în “Introducere în sociologie” a
ţinut să facă în primul rând următoarea constatare : există mai multe crime decât sunt
înregistrate statistic. Departamentul de justiţie al SUA estimează că ar putea fi de 3 ori
mai multe crime decât se raportează (multe crime nu sunt înregistrate pentru că
victimele nu sunt identificate sau nu figurează în rapoartele birocraţiei).Studiile în
domeniu asociază delincvenţa cu vârsta, genul, clasa socială şi rasa.

104
 În privinţa vârstei, se constată că cei mai mulţi criminali sunt adolescenţi sau
puţin peste 20 de ani, sunt deci tineri şi foarte tineri. Acest grup de vârstă rerezintă
peste 40% din crimele violente şi aproximativ 50% din toate delictele împotriva
proprietăţii. Pe de altă parte, este mai probabil ca “crimele gulerelor albe” (delapidări,
fraude, reclame false, manipulare a acţiunilor şi a obligaţiunilor, înşelare la preţ,
poluarea mediului, vânzarea clandestină de alimente dăunătoare sau de droguri etc.)
să fie comise de cei care sunt mai în vârstă.
Asociind delictele cu genul studiile arată că bărbaţii comit de 4 ori mai multe
delicte împotriva proprietăţii decât femeile şi cam de 9 ori mai multe acte violente.
Unele delicte sunt tipic masculine (violul) şi altele tipic feminine (prostituţia).
Se observă că agenţii care aplică legea sunt mai reticenţi în a eticheta femeile
drept criminale decât în a eticheta bărbaţii. Când prejudecăţile legate de gen vor fi tot
mai rar întâlnite şi pe măsură ce drepturile femeilor şi bărbaţilor devin egale (Alder şi
Alder, 1979)s-ar putea ca diferenţa în ratele crimelor să scadă.
Corelarea devianţei cu clasa socială evidenţiază faptul că un procent mai mare
de delincvenţi aparţin clasei de jos comparativ cu clasa mijlocie sau de sus. În acelaşi
timp, mai multe victime provin din clasa de jos decât din celelalte. Şi nu în ultimul
rând, probabilitatea de a fi arestaţi şi condamanţi e mai mare pentru reprezentanţii
clasei de jos.
Infracţionalitatea este strâns legată şi de factorul rasă. Aşa, spre exemplu,
frecvenţa cu care africanii-americani sunt arestaţi este mai mare decât procentul din
populaţia totală pe care aceştia îl reprezintă. În 1996, când ei reprezentau 12% din
populaţie, ei formau cam 28% din arestările pentru delicte grave, 33% pentru delicte
împotriva proprietăţii, 45% delicte împotriva persoanei (FBI, 1987).
Statistica privind starea infracţionalăţii în România evidenţiază existenţa unei
situaţii relativ mai puţin alarmante decât cea existentă în SUA. Comparativ însă cu
situaţia existentă în umă cu 10 ani, lucrurile nu sunt deloc îmbucurătoare : dacă în
1989 au fost depistaţi 55.737 infractori, în 1999 numărul acestora a crescut de peste 4
ori, ajungând la 239.346.
Deşi numărul infractorilor minori în 1999 nu reprezintă mai mult de 7% din
numărul total al faptelor penale în ţară, în raport cu anul 1989 el a crescut aproape de
8 ori (de la 2868 la 16.119). În topul delincvenţei juvenile cele mai multe infracţiuni
sunt cele de furt (17 059) şi tâlhărie (761) ; uremază apoi vătămările corporale (273),
violurile (110), prostituţia (87), omorurile (24).
Cea mai mare parte a micilor infractori au vârste cuprinse între 14 şi 17 ani ;
aproape 40% din minorii delincvenţi sunt elevi în clasa a V-VIIIa şi aproape 50% din
fetele care se prostituează.
În privinţa sexului, datele statistice arată că majoritatea infracţiunilor sunt
comise de băieţi (peste 90%).
În privinţa mediului de rezidenţă observăm că şi în România delincvenţa
juvenilă este mai frecventă în mediul urban decât în cel rural : 71% din furturi şi 71%
din tâlhării, 63% din omoruri şi 57% din loviturile generatoare de moarte sunt
săvârşite de minori în oraşe.
Consumul de alcool joacă un rol important în determinarea generării
infracţiunilor. El stă la baza cazurilor de lovituri cauzatoare de moarte (88%) şi a
cazurilor de viol (55%). Mai mult de 1/3 din omorurile comise de minori s-au produs
sub influenţa alcoolului.

105
 Note:
1 G. A. Theodorson, A. G. Theodorson, A Modern Dictionary of Sociology, N.Y., Thomas and Growell
Company, 1969, apud. Dan Banciu, Sorin M. Rădulescu, Marin Voicu, Introducere în sociologia devianţei, Ed. şt.
şi encicl., Buc., 1985, p. 56.
2 Jean Carbonnnier, Sociologie juridique, Paris, Armand Colin, 1972, apud Dan Banciu, Sorin M.
Rădulescu, Marin Voicu, op. cit., p. 57.
3 J. Szczepanski, Introd. în sociologie.
4 J. Cazeneuve, Les pouvoirs de la television, Paris, Gallimard, Idees, 1970, p. 118.
5 D. Banciu, Sorin M. Rădulescu, Marin Voicu, op. cit., p. 57.
6 Sorin M. Rădulescu, Homo Sociologicus, p. 272.
7 Allan Horowitz, The Logic of Social Control, N-Y., 1990, apud S. M. Rădulescu, op. cit., p. 272.
8 Allan V. Horowitz, op. cit., p. 11, apud S. M. Rădulescu, op. cit., p. 273-274.
9 Marshall B. Clinard, Robert F. Meier, Sociology of Deviant Behaviour, N.Y., Montreal, London, 1979,
apud. S. M. Rădulescu, op. cit., p. 19.
10 Sorin M. Rădulescu, Homo Sociologicus, Şansa, Buc., 1994, p. 34.
11 Albert K. Cohen, The Elasticity of Evil : Changes in the Social Definition, apud. S. Rădulescu, op. cit., p.
34.
12 C. Zamfir, L. Vlăsceanu, Dicţionar de sociologie, p. 168.
13 P. A. Sorokin, The Sociology of Revolution, N.Y., 1967, apud Sorin M. Rădulescu, op. cit., p. 35-36.
14 Ibid.
15 N. Goodman, op. cit., p. 144-145.
16 Ibid.
17 N. Goodmann, op. cit., p. 147.
18 N. Goodman, op. cit., p. 149.
19 N. Goodman, op. cit., p. 150.
20 M. Cernea, op. cit., p. 69.

106
 9.STRATIFICARE ŞI MOBILITATE SOCIALĂ

Fiecare societate îşi repartizează resursele în mod inegal : unii primesc mai
mult, alţii mai puţin, în funcţie de statutul lor, de locul ocupat pe scara ierarhiei
sociale.
Oricât am căuta în timp şi spaţiu, nu vom găsi nici o societate care să fie total în
afara oricărei ierarhii. Desigur că utopiştii au visat adesea să suprime inegalităţile.
Teoriile utopice ale egalităţii au apărut pentru început în epoca renascentistă, fiind
formulate de Th. Morus (1516) (cel care inventează termenul de utopie) şi
Campanella. Mai târziu, în sec. XVII-XVIII, ele au fost dezvoltate de Mably şi
Morelli, care susţin posibilitatea unei societăţi a egalităţii absolute. În secolul XIX,
după revoluţia burgheză, S. Simon Ch. Fourier, R. Owen dau naştere teoriei
socialismului utopic.
Mai apoi, K. Marx care s-a vrut realist, a considerat de asemenea că umanitatea
trebuia să tindă către un sistem în cadrul căruia toţi oamenii au acelaşi gen de statut,
un sistem fundamentat pe principiile egalităţii şi echităţii. El a realizat că acest lucru
nu este posibil decât într-un viitor îndepărtat, atunci când progresul nelimitat al
ştiinţei şi tehnicii va genera apariţia unui “om nou”, a unui “om total”, atunci când
deosebirea dintre munca fizică şi munca intelectuală se va estompa şi extraordinara
abundenţă a bunurilor va permite ca fiecare să primească “după nevoi” şi nu doar
după capacităţi.
Pe de altă parte, se ştie că indivizii nu pot fi identici unii cu alţii: unii sunt mai
puternici, alţii mai slabi, unii mai frumoşi, alţii mai urâţi, unii mai tineri, alţii mai
bătrâni etc. Dar atunci când vorbim de ierarhii sociale, vorbim de fapt despre
inegalităţi ce pot fi direct imputate societăţii. Există deosebiri pe care chiar societatea
le creează, de care ţine cont, pe care le dezvoltă sau le atenuează. Aşa, de exemplu, în
unele societăţi primitive, superioritatea derivată din forţa fizică se extrapolează într-un
statut social mai înalt, în timp ce în societăţile moderne, forţa musculară nu conferă în
mod obligatoriu o poziţie socială mai elevată. În concluzie, putem spune că există
conexiuni între ierarhiile naturale şi ierarhiile sociale, dar ele nu sunt nici obligatorii,
nici constante. În acelaşi timp, nu este posibil nici să le abolim totalmente. În legătură
cu aceste fapte sociale, sociologii încearcă să răspundă la următoarele interogaţii :
cum se prezintă ierarhiile sociale ale individului, care sunt consecinţele şi cum se
desfăşoară mobilitatea socială. Ierarhiile şi mobilitatea în interiorul ierarhiilor sunt
două noţiuni centrale în sociologie. Clasele sociale – remarcă sociologul I. Ungureanu
– “sunt grupuri sociale cu semnificaţie societală maximă şi interacţiunea care le
produce este mai complexă”1 decât a altor grupuri (a familiei, de exemplu).

9.1. Delimitări conceptuale

Pentru început, să facem distincţia între inegalităţi sociale şi inegalităţi

individuale. În societate întâlnim nu numai diferenţe între indivizi, ci şi diferenţe între
categorii sociale. Diferenţierea socială se referă tocmai la aceste deosebiri între clasele
sociale determinate de ssistemele ierarhice din societate. Geologii vorbesc despre
straturile pământului, sociologii despre straturile sociale. Dacă în primul caz
“noţiunea de strat” este mai precisă, în cel de al doilea ea este mai relativă. Este clar
că delimitările (graniţele dintre aceste straturi sociale sunt mai mult sau mai puţin
reale sau arbitrare, căci indivizii aşezaţi de sociolog într-un anumit strat pot constitui

107
unităţi reale sau poate foarte bine să nu aibă nimic în comun decât faptul că aparţin
unei categorii într-o clasificare stabilită de sociolog. 2
De exemplu, dacă clasificăm indivizii după venitul lor, putem decide în mod
arbitrar că vom distinge o primă categorie de la 0-300.000 lei, o alta de la 300.000-
600.000 lei şi aşa mai departe. Dar putem foarte bine să decidem stabilirea unor tranşe
mai mari sau, dimpotrivă, mai mici. Dacă, însă, în sistemul de castă, care a existat în
India tradiţională se ia în considerare stratificarea între casta brahmanilor şi cea a
războinicilor sau oamenilor liberi sau a servilor, atunci se fac decupaje ierarhice reale,
pe care sociologul nu le-a inventat, ci doar constatat. Aceeaşi problemă se pune în
societăţile moderne în legătură cu clasele sociale. Marxiştii le-au definit ca unităţi
reale, în timp ce discipolii lui Weber le-au perceput mai degrabă ca pe nişte decupaje
la care se apelează din necesităţi comprehensive.
În orice caz, putem spune că toate societăţile – cu excepţia celor primitive – au
cunoscut un oarecare sistem de stratificare. Orice ierarhie presupune un referenţial
valoric : oamenii sunt mai mult sau mai puţin virtuoşi, bogaţi, influenţi, admiraţi,
frumoşi, pentru că virtutea, bogăţia, puterea, prestigiul sunt valori în raport cu care
putem să-i situăm pe o scară de evaluare.
Pentru fiecare din ierarhiile relative la o valoare de acest gen (de exemplu,
bogăţie, prestigiu etc.) indivizii ce au şanse aproximativ egale pot constitui un strat,
sau, aşa cum susţinea Sorokin, stratificarea socială constă “într-o inegală distribuire a
drepturilor şi privilegiilor, puterii sociale şi a influenţei printre membrii unei
societăţi”.3 Accentuând şi mai mult asupra principiului ierarhic, T. Parsons propune
următoarea definiţie : “Stratificarea socială este clasamentul diferenţial al indivizilor
care compun un sistem social dat şi calificarea ca superiori sau inferiori a unora în
raport cu ceilalţi după valorile importante pentru societate”.4
Stratificarea are o mare importanţă pentru înţelegerea sistemelor sociale. Ea
permite sesizarea liniilor esenţiale de forţă, a cauzelor stabilităţii lor şi a celor care
provoacă tensiunile lor interne sau transformările lor.
În măsura în care stratificarea este acceptată, ea exprimă o ordine stabilită pe
care o perpetuează. Pe de altă parte, în măsura în care ea generează introspecţii,
rivalităţi, ea generează lupte, pune probleme, naşte revoluţii pentru că inegalităţile
antrenează dezechilibre.
Sociologii sunt în funcţie de ideologia lor, mai mult sau mai puţin sensibili la
unul sau la celălalt aspect. Acest lucru reiese în mod evident şi din utilizarea
preferenţială a termenului de strat sau a termenului de clasă socială. În timp ce
primul te face în mod firesc să te gândeşti la o etajare socială, stabilizată, cel de al
doilea (de coloratură marxistă) te invită să pui un mai mare accent pe conflicte şi
transformări sociale.
Domeniul sociologic al stratificării este extrem de vast şi de complex, pentru că
există numeroase ierarhii în fiecare societate, ierarhii care de multe ori se întrepătrund
unele cu altele, le determină unele pe altele ( de exemplu, ierarhia economică şi a
prestigiului nu sunt în mod evident fără legătură una cu cealaltă ; putem spune, pe de
altă parte, că nu orice bogătaş se bucură de prestigiu).
În continuare, o nouă demarcaţie ar merita să fie făcută : între strat, statut, clasă
socială. Clasele corespund unui anumt tip de stratificare. Termenul de stratificare are
deci o sferă mai largă (de exemplu : stratificarea pe bază de caste, pe bază de clase
sociale, de venituri, de prestigiu …). Stratificarea socială pune, în mod esenţial,
problema statutului dar ea este legată mai mult de ierarhie.
Pe scurt, putem spune că stratul social este legat de o anumită formă de statut şi
clasa socială este un caz particular al stratificării sociale.

108
 9.2. Casta şi clasa – forme ale stratificării

Milenii, secole de-a rândul (în societăţile precapitaliste), poziţia socială a unui
individ era prescrisă, mişcările sociale fiind mici sau neexistând pur şi simplu.
Această situaţie era reflectată şi sancţionată prin legi, cutume care consfinţeau
separarea societăţii în diferite caste, stări sociale.
Casta este un sistem de stratificări “închis” : poziţia individului este dictată de
familia în care se naşte ; schimbarea poziţiei nu este posibilă. Statutele atribuite
determină poziţia în castă.
Deseori, poziţia într-o castă este legată de o anumită ocupaţie (casta cizmarilor,
a măcelarilor etc.). Aceste ocupaţii (statute) sunt transmise prin familie generaţiilor
viitoare şi, de aceea, căsătoriile se fac între persoane cu acelaşi nivel social (proces
numit endogamie).
Ideologia castelor provine adesea din religie, de unde ideea că eventualul
contact între membrii diferitelor caste poate provoca o poluare rituală, o aducere în
stare de “prihană” (a membrilor din casta superioară). Sistemul castelor este întâlnit în
special în India şi Africa.
În India, există 4 caste principale - brahmanii, războinicii, oamenii liberi şi
servii - şi mii de subcaste. Chiar dacă sistemul castelor a fost abolit oficial în 1949, el
este încă o forţă puternică în societatea indiană, mai ales în zonele rurale : ocupaţiile
şi oportunităţile maritale în India rurală sunt aproape exclusiv legate de castă.
În Africa de Sud, sistemul apartheidului este tot o formă de castă. Găsim aici
patru caste principale : albii, negrii, “coloraţii”, asiaticii.
Clasa, după Goodman, este specifică societăţii capitaliste. Spre deosebire de
castă, clasa este o formă “deschisă” de stratificare, în care poziţia primită de o
persoană prin naştere poate fi schimbată. Poziţia unui individ într-o clasă este bazată
pe statutul dobândit (marital şi profesional) la care se ajunge prin aport personal (cel
puţin în parte …).
Acest lucru face posibilă mobilitatea socială, mişcarea indivizilor în sus şi în jos
în structura de clasă. Datorită mobilităţii sociale, clasele nu sunt strict delimitate cum
sunt castele : graniţele lor sunt flexibile, numărul nu este întotdeauna clar, criteriile
care determină existenţa oamenilor la o clasă sunt flexibile.
Clasa, ca şi casta, influenţează puternic şansele vieţii individului : cei din clasa
de sus au un acces mai mare la resursele sociale (educaţie, profesie, asistenţă
medicală). Clasa este multidimensională : există mai mulţi factori definitorii : bogăţia,
puterea, prestigiul social.
În continuare vă prezentăm un exemplu devenit clasic de stratificare socială, cel
existent în Marea Britanie. Aici, etajarea socială conţine 4 clase principale :
1. clasa superioară : familii ce posedă bogăţii de mai multe generaţii şi
din când în când au şi putere ;
2. clasa de mijloc : relativ mare şi variată, formată din indivizi ce au
câştigat o bogăţie modestă din afaceri şi profesiuni libere, iar la nivel inferior, din
gulere albe (contabili, funcţionari, vânzători).
3. marea clasă muncitoare : efectuează diferite munci, deseori manuale ;
4. clasa de jos : indivizi care nu muncesc deloc sau ale căror venituri sunt
suplimentate de stat.
Astăzi se pun tot mai multe întrebări legate de evoluţia claselor sociale.

109
 Vor exista societăţi fără clase? Conform teoriei lui Marx, clasele sociale au un
caracter istoric, apar şi dispar pe o anumită treaptă a istoriei. Teoretic, răspunsul este
afirmativ. Practic, dezideratul nu s-a realizat încă nicăieri în lume. Se pare că URSS a
eşuat în scopul de a realiza o societate fără clase. Un studiu atent al URSS-ului
realizat de Lane în 1984 a stabilit că au existat patru clase : 1) înalţii funcţionari din
guvern ; 2) intelectualii, specialiştii şi funcţionarii inferiori din guvern ; 3) muncitorii
manuali ; 4) ţăranii. În România, sociologul Sandu Dumitru identifică următoarele
categorii sociale în regimul comunist : nomenclaturiştii, activitştii de partid,
specialiştii, dizidenţii (pe care le vom analiza ulterior).
Observaţie: în analiza claselor, a stratificărilor se presupune că societatea este
un sistem ierarhic. Toţi sociologii sunt de acord că ierarhia este o condiţie a unei
“societăţi minimale”, dar sunt puţini cei care au încercat să măsoare până unde este
benefică pentru o societate dezvoltarea ei ierarhică şi de unde ar trebui ierarhia să
cedeze locul autoconducerii. Individ, grup, subsistem, sistem social în ansamblul său.
O astfel de întrebare şi-a pus-o un matematician finlandez, A. Aulin, formulând aşa
numita “lege a necesarului de ierarhie”.5 (I. Ungureanu – “Paradigme ale cunoaşterii
sociologice”, p. 137).

9.3. Teorii despre stratificare

A) Teoria funcţionalistă : Kingsley Davis şi Wilbert Moore (1945).

Stratificarea este necesară, inevitabilă ; societatea este sumă de statute, roluri.
Oricare societate trebuie să realizeze distribuirea individzilor în diverse poziţii
sociale şi să-i determine să îndeplinească sarcinile aferente acestora. Dar, datorită
faptului că poziţiile sociale nu comportă îndatoriri şi competenţe egale (unele sarcini
fiind mai grele, altele mai uşoare), este nevoie, pentru a fi ocupate toate poziţiile, ca
societatea să distribuie recompense diferite – fapt ce stă la baza inegalităţii sociale.
Mărimea recompenselor depinde de doi factori principali : importanţa socială a
activităţii şi dificultăţile în recrutarea celor competenţi în a le realiza.
Reluând teza acestei teorii, T. Parsons consideră că sistemul de ierarhii este
bazat pe valorile supreme ale fiecărei societăţi. Societatea îşi întemeiază judecăţi de
valoare relative la sistemul social pe următoarele elemente : a) calităţile pe care le
posedă individul din naştere ; b) realizarea valorilor performanţei sale şi ceea ce el
dobândeşte în viaţă (bogăţie, competenţă). Pentru clasarea individului în funcţie de
aceste elemente, Parsons distinge patru categorii de valori : 1. universalismul
(capacitatea de adaptare, raţionalism, eficienţă), ceea ce-i permite să se adapteze la
condiţiile de existenţă ; 2. scopurile colective ; 3. integrarea ; 4. menţinerea modelului
cultural. În fiecare societate, aceste valori au importanţa lor.
Teoria Davis-Moore a fost criticată de Tumin (1953). El susţine că este greu să
stabileşti importanţa funcţională a oricărei poziţii în societate. Cu cât este mai
important un medic decât un gunoier pentru societate ?
Tumin susţine că (indiferent dacă stratificarea ar fi fost sau nu justitficată)
sistemele de stratificare tind să se perpetueze până la punctul la care devin
contraproductive. De ce ? Cei aflaţi în poziţii superioare tind să le transmită copiilor
lor, împiedicându-i pe cei cu talent superior (sau egal) să concureze pentru poziţii mai
înalte. O asemenea situaţie afectează atât indivizii cărora li s-a refuzat accesul, cât şi
societatea care a fost privată de persoana cea mai talentată pentru o anumită poziţie.

110
 Tumin susţine că teoria Davis-Moore, ce afirmă că societatea este o
meritocraţie, în care există o relaţie între calităţile indivizilor şi recompensele pe care
aceştia le primesc, nu reflectă realitatea.
Succesul (sau lipsa lui) în obţinerea recompenselor este transmis generaţiilor
viitoare prin intermediul familiei. Astfel, este limitată combinaţia liberă a talentelor şi
recompenselor atât de necesară într-o societate democratică şi eficientă.

B) Teoria conflictului. Fondatorii acestei teorii (K. Marx, Fr. Engels)

susţin că societatea capitalistă este divizată în două clase principale : posesorii
mijloacelor de producţie – burghezia – exploatatorii şi clasa celor care nu posedă
mijloace de producţie : proletariat - exploataţii - cei care creează plusvaloarea, deci
profitul pe care capitaliştii şi-l însuşesc gratuit.
Marx discerne între clasă “în sine”, ansamblu neunit încă prin legături interne şi
“pentru sine”, (au conştiinţa de sine) instituţii proprii, organizaţii, ideologie proprie.
Proprietatea privată stă la baza stratificării sociale.
Critici susţin că teoria celor două clase este demodată ; asistăm astăzi la o
creştere rapidă a clasei de mijloc.
Totuşi, această teorie mai are şi astăzi influenţă în rândul cercetătorilor :
Domhoff (1983) susţine că puterea este încă concentrată în mâinile unei mici elite
economice iar rostul sindicatelor este să organizeze muncitorii în lupta pentru
câştigarea drepturilor care li se cuvin.

C) Teoria dimensională - Max Weber.

În viziunea weberiană, “stratificarea” este un concept multidimensional : există
trei criterii distincte după care indivizii pot fi diferenţiaţi: economic, social şi politic.
Poziţia economică a oamenilor ar trebui privită ca un fenomen cu caracter
continuu, ca evoluţie de la inferior la superior.
Oamenii au grade diferite de prestigiu social (onoare), ceea ce Weber numeşte
statut, clerul are prestigiu dar, în general, îi lipseşte bogăţia care l-ar situa pe un loc
superior pe scara economică (clasă). Artiştii se bucură de cinste, respect, fapt ce nu le
conferă automat o putere politică reală.
Puterea politică poate să depindă sau nu de puterea economică. Unii ajung la
putere fără a avea o bogăţie personală. Pe de altă parte, te poţi bucura de o înaltă
poziţie economică şi de prestigiu, fără să le converteşti în putere politică (ex., atleţii,
fotbaliştii).
Criticii lui Weber susţin că, în practică, poziţiile unei persoane în diferite
dimensiuni ale stratificării deseori merg împreună. În sfera politică, dictează cei ce au
bani (influenţa celor ce contribuie cu fonduri la campania electorală).
Oricum, chiar şi criticii acceptă natura multidimensională a stratificării.

D) Teoria evoluţionistă a lui Gerherd şi Jean Lenski. Cei doi sociologi

încearcă o sinteză a teoriilor anterior examinate. Mai precis, concepţia lor prezintă o
unificare a teoriei funcţionaliste cu cea a conflictului.
În societăţile primitive, se consumă tot atât cât se produce, deci, nu există
surplus şi, în consecinţă, repartizarea inegală a resurselor este improbabilă.
Pe măsură ce societăţile evoluează datorită îmbunătăţirii tehnologiei, resursele
suplimentare disponibile sunt deseori repartizate în mod inegal. Aceasta duce la
stratificare, care este consolidată, transmisă din generaţie în generaţie. În societăţile
industriale, surplusurile sunt şi mai mari. Tendinţa este ca aceste surplusuri să fie

111
împărţite unui segment mai mare al populaţiei. În societăţile avansate industrial,
efectele statificării tind să se reducă.
Soţii Lenski consideră că un oarecare grad de stratificare socială este inevitabil,
întrucât aptitudinile, talentele, inteligenţa şi resursele sociale nu pot fi distribuite în
mod egal.

9. 4. Menţinerea sistemului stratificării

Instituţiile şi procesele sociale joacă un rol major în asigurarea persistenţei

sistemului stratificării.
Familia. Ea este probabil unul din principalele mecanisme prin care repartizarea
inegală a resurselor societăţii se transmite generaţiilor viitoare. Familiile lasă
generaţiilor următoare, moştenitorilor lor, resursele de care dispun. Să-l moşteneşti pe
Ford sau pe locuitorul unui ghetou nu este acelaşi lucru.
Clasele sociale tind să educe diferit copiii : să acţioneze şi să gândească diferit,
să aibă nivele de educaţie diferite, slujbe, cariere diferite. Studiile relizate de Kohn şi
Schooler (1983) arată că socializarea diferită în clasa de mijloc şi cea muncitoare duce
la tipuri diferite de personalităţi, care sunt legate de ocupaţiile bazate pe clasă. De
asemenea, socializarea duce la dezvoltarea unui sistem axiologic şi ideologic care
susţine sistemul social existent.
Religia şi ideologia. Monarhiile feudale îşi consolidau puterea afirmând
“dreptul divin al regilor”. Ideologia sistemului castelor susţinea inferioritatea
înnăscută a castelor inferioare.
Societăţile industriale moderne propovăduiesc faptul că “straturile” superioare
sunt întemeiate pe merit, muncă intensă, talent superior şi că principiul “omul potrivit
la locul potrivit” legitimează sistemul social în aceste societăţi.
Ordinea politică : statul ajută la perpetuarea stratificării sociale prin controlul
asupra legilor, care susţin repartizarea inegală a resurselor. Astfel, menţinerea
apartheidului în Africa a constituit un exemplu concludent de folosire a puterii
coercitive a armatei şi poliţiei pentru păstrarea orânduirii de castă. De regulă, legile
importante sunt făcute de cei care beneficiază de sistemul de clasă existent.
Economia. Repartizarea diferenţiată a resurselor în economie contribuie la
stratificarea socială. Când resursele economice inegale sunt transmise de la o
generaţie la alta (fapt ce se produce frecvent) sistemul de stratificare existent persistă.
Norman Goodman subliniază faptul că principalele procese sociale (selective)
ce joacă un rol important în menţinerea sistemului stratificării sunt A) cooptarea şi B)
principiul avanatajului cumulativ.
A.Cooptarea : implică atragerea, includerea individzilor în sistem (pentru a nu-i
ameninţa continuitatea). Dându-le un “fragment al activităţii”, un anumit rol social, se
aşteaptă, se speră ca ei să acţioneze în vederea menţinerii sistemului nu a schimbării
lui.
Selznick (1948) susţine că şiretlicul cooptării indivizilor constă în a le operi
distincţii, responsabilităţi, fără a le acorda putere reală de a efectua vreo schimbare
substanţială.
Exemplu : atragerea reprezentanţilor studenţilor în Consiliul Profesoral al
Facultăţii poate fi considerată ca o formă de cooptare : în ciuda prezenţei lor la
şedinţele Consiliului profesoral, a faptului că sunt “consultaţi” în problemele
principale privind soarta Facultăţii, puterea efectivă rămâne deseori în mâinile

112
administraţiei (în aceeaşi situaţie sunt şi părinţii şi elevii din Consiliul de conducere al
şcolii).
Eforturile de cooptare sunt concentrate, în special, asupra liderilor opoziţiei,
deoarece aceştia folosesc mai frecvent arta de a critica, de a protesta ameninţând
menţinerea sistemului şi putînd provoca schimbarea lui. De aceea, de multe ori, ei pot
fi trataţi, cu generozitate, li se pot da explicaţii amănunţite privind caracteristicile
pozitive ale situaţiei date (“situaţie considerată a fi cea mai bună în respectivele
circumstanţe”) şi pot fi solicitaţi să devină membrii în cercurile care deţin (exercită) o
parte a puterii.
Procesul cooptării poate fi clar, direct sau “cu perdea”, mai constituie tot o
confirmare a acestui principiu. Pe scurt, instituţiile sociale, procesele sociale selective
tind să fie forţe conservatoare în societate : ele menţin şi susţin orânduirea socială
existentă. Efectul conjugat al discret, şi indirect.
Este direct, atunci când marile firme industriale includ în comitetele de directori
un număr limitat de membrii ai sindicatelor, sau atunci când partidele politice încheie
alianţe cu sindicatele.
Multe societăţi industriale au permis dezvoltarea, creşterea clasei de mijloc, fapt
ce a redus probabilitatea adâncirii conflictelor sociale, revoluţiei şi schimbării
anticipate de K. Marx. Creşterea clasei de mijloc duce la cooptarea proletariatului, cu
alte cuvinte este o formă indirectă de cooptare. Bucurându-se de avantajele vieţii
clasei de mijloc acordate de sistemul respectiv, el devine cooperant în procesul de
menţinere a statu-quo-ului. În 1977, Piven şi Cloward au analizat detaliat procesul
cooptării mai multor “mişcări ale oamenilor săraci”.
B. Principiul avantajului cumulativ. Cei care sunt bine plasaţi în sistemul de
stratificare, care au poziţii avantajoase pe lângă câştigurile materiale considerabile ei
beneficiază – în raport cu ceilalţi – şi de un “avantaj cumulativ”. Analizând sistemul
de recompensă în ştiinţe, Merton introduce expresia “efectul Matei”, inspirându-se din
Evanghelia lui Matei : “căci celui ce are, i se va da şi el va avea din abundenţă”.
“Efectul Matei” se referă la tendinţa celor care au deja o reputaţie în ştiinţe, de a
culege recompense mai uşor decât ceilalţi, de a avea deci, un avantaj în plus. Merton a
considerat că sistemul de răsplată în ştiinţe este stratificat, este bazat pe un succes
anterior.
Mai târziu el generalizează ideea efectului Matei ca să descrie principiul
avantajului cumulativ - fenomen similar ce se manifestă în instituţiile sociale.
Avantajul cumulativ serveşte şi el la menţinerea şi consolidarea diferenţelor
existente în repartizarea resurselor societăţii.
Ex.: Ştefan Bănică jr. poate pretinde, pe bună dreptate, că a ajuns datorită
talentului, aptitudinilor personale la poziţia pe care o are în carierea aleasă. Totuşi, nu
există nici o îndoială că el a intrat în această carieră cu avantajul numelui şi relaţiilor
tatălui său. (Copiii artiştilor, politicienilor etc. se află în această situaţie).
Ascensiunea lui Joseph Kennedy, fiul lui Robert Kennedy, constituie tot o
confirmare a acestui principiu. Pe scurt, instituţiile sociale, procesele sociale selective
tind să fie forţe conservatoare în societate : ele menţin şi susţin orânduirea socială
existentă. Efectul conjugat al acestor forţe structurale şi culturale fac din sistemul de
stratificare unul din elementele cele mai stabile ale societăţii.
Dimensiunile inegalităţii în SUA. (Norman Gooodman, “Introducere în
sociologie”).
A) Din punct de vedere al resurselor economice (venituri – salarii, cîştiguri din
investiţii şi bogăţia, valoarea totală a banilor şi a bunurilor), inegalitatea este reflectată
de următorii indicatori :

113
 - în 1986, venitul mediu/familie era de 29. 460 $ (aproximativ 2400 $/lună).
Venitul este repartizat astfel: 5% din americanii din clasa de sus obţin un venit la fel
de mare ca 40% din americanii din clasa de jos. Bogăţia în SUA este foarte
concentrată : 20% din familiile americane controlează peste 75% din bogăţia ţării
(Biroul de recensământal SUA 1986 ; 5% de la vârf posedă aproximativ jumătate din
bogăţia americană.
B) Din punct de vedere al puterii politice (capacitatea de a influenţa
deciziile gevernamentale), o primă constatare este că cei care dispun de puterea
economică, deseori au o mai mare influenţă decât ceilalţi. Deseori, ei sunt acuzaţi de
trafic de influenţă pentru a obţine avantaje politice şi personale. Un exemplu îl
constituie legislaţia fiscală favorabilă celor cu resurse econmice mari, facilităţile
fiscale. Boeing, General Electric deseori nu plătesc nici un impozit.
Cei mai mulţi membrii ai Congresului sunt albi protestanţi, bărbaţi de vârstă
mijlocie.
În timpul Adminstraţiei Reagan, 95% din funcţiile superioare rau ocupate de
bărbaţi ; 98% din funcţiile superioare de albi ; aproape jumătate dintre ei câştigau
peste 100 000$. (Easton 1983).
C) Şi în ceea ce priveşte prestigiul, se constată unele inegalităţi. Cele mai
apreciate profesii sunt : medicina, avocatura, finanţele, învăţământul. Profesiile celor
cu gulere albe se bucură de nemarxistă vest-europeană. Sociologii europeni folosesc
rar noţiunea de status şi când o fac o reduc la cea de ocupaţie, identificând mobilitatea
socială cu mobilitatea profesională.
mai mult prestigiu decât al celor cu “gulere albastre”.
Cercetările sociologice pun în evidenţă existenţa următoarei situaţii privind
clasele sociale din SUA :
1) clasa de sus reprezintă 3-4% din populaţie ;
2) clasa mijlocie de sus : 5-10% (afaceri şi profesii cu venit mare) ;
3) clasa mijlocie de jos formează 30-35 % din populaţie;
4) clasa muncitoare : 40% (veniturile ai anuale fiind între 15.000 –25.000
$ anual) ;
5) clasa de jos cuprinde necalificaţi, şomeri, fără locuinţă.
În privinţa mobilităţii sociale, următoarele date sunt elocvente: 80% din bărbaţi
au o oarecare mobilitate intergeneraţională. Americanii africani au o mobilitate
socială mai mică decât albii. Femeile au o mobilitatea socială mai scăzută decât
bărbaţii.

9.5. Mobilitatea socială

9.5.1. Delimitări conceptuale

Conceptul de mobilitate socială are două sensuri principale : a) în sens restrâns,

reprezintă mişcarea în cadrul unui sistem de stratificare; b) în sens larg, se referă la
mişcarea spaţială (mobilitatea teritorială) şi/ sau schimbarea locului de muncă
(mobilitate sau fluctuaţia forţelor de muncă).
Studiile (teoretice şi empirice) privind mobilitatea socială pot fi încadrate (după
criteriul folosit) în următoarele trei categorii :

114
 - cele care utilizează un criteriu de ierarhizare propriu-zis, deci umăresc
mişcările între straturi strict ierarhice. Este vorba de tradiţia americană, ce foloseşte
statutul social drept criteriu al ierarhizării.
- cele care utilizează drept criteriu de clasificare exclusiv ocupaţia individzilor, ceea
ce conduce la constituirea unui spaţiu social format dintr-un număr oarecare de
categorii socio-profesionale : tradiţia
- cele care utilizează drept criteriu clasele sociale şi păturile sociale. Aici se înscriu
îndeosebi cercetătorii marxişti.
Se face distincţia, uneori, între mobilitatea socială orizontală (când au loc
mişcări în cadrul aceluiaşi “strat” sau are loc o mişcare teritorială sau a locului de
muncă fără modificări ale statutului profesional) şi mobilitatea verticală, mişcare de la
un strat la altul, care poate fi ascendentă sau descendentă.
Se vorbeşte de mobilitatea ocupaţională, educaţională, pe scara puterii, a
veniturilor.
O altă distincţie esenţială pe care o fac sudiile de specialitate asupra mobilităţii
sociale este cea dintre mobiliatea intrageneraţională - schimbarea poziţiei individului
între două momente ale vieţii sale - şi mobilitatea intergeneraţională, diferenţa între
poziţia unui individ, la un moment dat, şi cea a familiei sale de origine (de obicei,
poziţia tatălui).
Regularităţile mobilităţii sociale în general şi mai ales efectele acesteia asupra
individului, organizării sociale, au fost evidenţiate de sociologul american P. Sorokin
(teoreticianul “clasic” al mobilităţii sociale) în lucrarea “Mobilitatea socială” din
1927. Definiţiile şi explicarea efectelor pozitive şi negative ale mobilităţii sociale, aşa
cum au fost ele formulate de Sorokin, constituie şi azi referinţe pentru oricare
cercetător al mobitilăţii sociale. El pot fi utilizate pentru verificarea unor legi
sociologice (cum sunt legile imitaţiei sociale elaborate de Tarde şi completate de
Sorokin).
Aşa cum am arătat mai înainte, mobilitatea socială are ca o componentă
importantă mobilitatea educaţională. În ultimele decenii, s-a discutat mult în ce
măsură mobilitatea educaţională intensă determină modificarea volumului mobilităţii
sociale şi mai ales cum conduce la egalitatea oamenilor. Raymond Boudon,
formulând principiul devalorizării diplomelor demonstrează că egalizarea şanselor de
acces în învăţământ (mobilitatea educaţională) nu conduce la egalizarea şanselor
sociale în societatea capitalistă şi că statusul social de pornire (originea soială)
rămâne criteriul principal în determinarea structurilor mobilităţii.
Chiar dacă pe plan mondial interesul pentru problemele mobilităţii sociale nu
mai este la fel de intens ca în urmă cu trei decenii, fenomenul constituie o zonă de
primă importanţă pentru sociologie, deoarece este o prezenţă interesantă şi importantă
a epocii moderne şi deoarece este printre puţinele arii în care legitimitatea sociologiei
nu este contestată de nici o altă disciplină.

9.5.2. Tipuri de cerceări sociologice în domeniul mobilităţii sociale

S-au încercat mai întâi comparaţii internaţionale, considerându-se că ţările mai

avansate economic, nivelul mobilităţii sociale ar trebui să fie mai ridicat ; s-au făcut
apoi studii comparative în timp, referitor la aceaşi ţară, pentru a se verifica direct
ipoteza creşterii mobilităţii sociale. Nici unele, nici altele nu au putut oferi argumente
decisive pentru confirmarea respectivei ipoteze ceea ce, de fapt, demonstrează

115
persistenţa unor inegalităţi de şanse sociale însemnate în ţările capitalismului
dezvoltat.
Alte studii s-au preocupat de structura fenomenului de mobilitate socială. S-au
încercat evidenţierea intensităţii schimburilor între diverse categorii sociale, direcţiile
de mobilitate socială pentru indivizii plecaţi dintr-o categorie, sau invers, aria de
recrutare a celor intraţi într-o nouă categorie. Acest gen de cercetări a vizat în special
straturile din vârful piramidei sociale (recrutarea elitelor).
O altă categorie de cercetări a urmărit evaluarea influenţei unor factori asupra
mobilităţii sociale. În acest sens, o atenţie privilegiată i-a fost acordată şcolii.
Pe lângă toate acesta, trebuie să trecem în revistă şi studiile vizând efectele
mobilităţii sociale asupra altor factori – fenomene şi procese sociale. Indiferent de aria
cercetată, cei care au studiat mobilitatea socială au pornit de la postulatul valorizant că
starea de “mai multă” mobilitate este preferabilă celei de “mai multă” imobilitate, dat
fiind că imobilitatea socială înseamnă inegalitate de şanse sociale, adică o
autoreproducere a structurilor, deci a inegalităţilor sociale. Ori, dacă existenţa unor
inegalităţi este mai uşor de “teoretizat” (prin invocarea unor factori naturali sau a unor
necesităţi de funcţionare a sistemului) existenţa inegalităţii de şanse, adică
autoreproducerea inegalităţii sociale, are mai puţin adepţi între justificare.

9.5.2.1. Pitirim Sorokin şi paradigma mobilităţii sociale

“Deoarece sunt extrem de rare societăţile ale căor straturi sociale să fie complet
închise, în oricare societate se manifestă mobilitatea verticală sub cele trei forme ale
ei : economică, politică, ocupaţională. Mobilitatea verticală întâmpină, totodată şi
peste tot, o anumită rezistenţă socială, ceea ce face ca ea să varieze în spaţiu şi în
timp. De aceea, nu există o tendinţă perpetuă spre creşterea sau descreşterea
mobilităţii unei societăţi. Creşterea şi descreşterea mobilităţii variază în funcţie de
cauzele care determină o formă sau alta a mobilităţii sociale şi care sunt : diferenţele
înnăscute dintre indivizi, diferenţele dintre mediile sociale în care trăiesc oamenii şi
faptul că aceştia trăiesc permanent împreună. Efectele mobilităţii sociale sunt benefice
pentru dezvoltarea intelectuală a indivizilor, pentru creşterea inventivităţii lor şi a
prosperităţii economice a societăţii, precum şi pentru optimizarea distribuţiei sociale a
indivizilor. Mobilitatea socială are efecte negative asupra compoziţiei sociale a
societăţii, a comporamentului social şi relaţiilor moral-afective, precum şi asupra
integării sociale. Stabilitatea societăţii este influenţată atât pozitiv cât şi negativ de
mobilitatea socială”.6
Creşterea mobilităţii sociale este direct proporţională cu creşterea “masei” unei
societăţi şi eterogenizarea ei. Efectele mobilităţii sociale asupra comportamentului şi
psihologiei individiului şi a ordinii, stabilităţii sociale sunt adesea contradictorii.
Efectele pozitive asupra comportamentului şi psihologiei individului sunt :
deblocarea, flexibilizarea gândirii individului şi, ca urmare, creşterea inventivităţii
curiozităţii. O societate cu o mobilitate socială mai crescută este mai eficientă decât
una cu o mobilitate socială scăzută.
Efectele pozitive ale mobilităţii sociale asupra ordinii şi stabilităţii sociale se
referă la faptul că, deşi mobilitatea socială face terenul social mai alunecos, mai
nesigur, ea asigură stabilitatea societăţii (a ordinii sociale), în primul rând prin faptul
că poate fi o alternativă la revoluţiile sociale generate de nedreapta distribuire socială
a indivizilor.

116
 Pe de altă parte, creşterea mobilităţii sociale poate duce direct la izbucnirea unei
revoluţii, a unor convulsii sociale pentru că mobilitatea socială roade permanent
habitusurile sociale, slăbeşte legăturile (solidaritatea) dintre indivizi, cultivă ambiţia
individului de a urca permanent pe scara stratificării, facilitează atomizarea societăţii,
antagonismele sociale devin neclare, schimbătoare şi greu controlabile.
“Colectivismul” stimulat de creşterea mobilităţii sociale este “vag, spune
Sorokin, fiindcă reprezintă doar sentimentul superficial al unei egalităţi formale în
spatele căreia sporeşte permanent individualismul celui dornic să reuşească
socialmente, “sărind” cât mai repede şi peste cât mai multe trepte al ierarhiei sociale.
Criticii punctelor de vedere susţinute de P. Sorokin fac următoarele observaţii:
1. Efectele pozitive şi negative ale mobilităţii sociale trebuie considerate “tipuri
ideale” (în sens weberian). Nu este absolut obligatoriu să se întâmple astfel. Efectele
sunt doar posibile.
2.Dacă efectele sunt potenţiale în oricare societate, realizarea lor ca atare nu este
obligatorie peste tot (tratatea concret-istorică).
3. Sorokin crede că mobilitatea soială duce la “decăderea” socială, rasială,
naţională. Deoarece primele grupuri (elitele) nu-şi asigură aproape niciodată
reproducerea demografică, se apelează la indivizii din straturile inferioare, care
“strică” valoarea “elitei” sau împing în subsolul societăţii elementele ei valoroase.
“Raţionamentul lui Sorokin este lipsit de fundamente logice, şi nu are acoperire
istorică. Logic, mobilitatea înlocuieşte o elită aflată în declin sau îi revitalizează
elementele. Schimbarea unei elite cu alta nu înseamnă înlocuirea unei “elite bune” (a
unei aristocraţii) cu una “proastă”.7

9.5.2.2. Selecţia socială negativă în sociologia românească

O problemă strâns legată de structura socială şi de mobilitatea socială este cea a

selecţiei sociale negative. Sociologul român Ion Ungureanu 8 face o prezentare
sintetică şi pertinentă a principalelor contribuţii aduse de sociologia românească în
clarificarea acestei probleme.
“Într-un mediu social şi naţional corupt prin influenţă şi dominaţie străină, vor fi
promovate în ierarhia socială elementele care se adaptează pasiv, uşor şi repede
mediului social corupt” – semnala marele nostru poet, M. Eminescu.
Pentru a explica selecţia socială negativă, el introduce conceptul de “pătură
superpusă”. Aceasta nu este o clasă socială. “Clasa”, în concepţia “omului deplin al
culturii române”, este un corp social format din oameni care au o “ţintă comună,
interese comune”, pe când cei care compun “pătura superpusă” au apărut ca urmare a
“declasării”, adică a “înmulţirii peste măsură a oamenilor ce trăiesc din munca
aceleiaşi sume de producători”. Ele nu compensează munca materială a celor de jos
prin muncă intelectuală (cum fac clasele superioare din ţările străine). “Pătura
superpusă” este un element parazitar lipit artificial pe corpul sănătos al unei societăţi
iar etiologia ei este dublă : a) “oameni declasaţi” sunt “intstrumentele” cele mai bune
pentru că sunt cele mai coruptibile de care se servesc străinii pentru a exploata ţara,
populaţiile ei autohtone” ; b) pe de altă parte, “pătura superpusă se formează atunci
când o societate introduce formele unei civilizaţii străine fără ca să există corelativul
ei economic”, ceea ce “generează o mişcare nesănătoasă în societate, nu bazată pe
muncă ci pe privilegii”. Procesul “declasării” este generat atât de dominanţa străină a
unei ţări, cât şi de strategia greşită de dezvoltare aleasă de ţările dominante.

117
 Mecanismul social al “declasării” se bazează pe deteriorarea principiului
“compensaţiei muncii”.
“Pătura superpusă” este un mediu social negativ, care nu permite formarea
valorilor şi promovează nonvaloarea socială : linguşitorii, viclenii, mincinoşii.
Elementele sănătoase ale societăţii se vor adapta la acest mediu în mod
“natural” : “naturile viguroase vor căta să întipărească mediului caracterul lor, cele
slabe se vor adapta ca ceara unui mediu nedemn chiar …”.
“Adaptabilitatea cu un mediu nesănătors, nedemn” nu înseamnă deci
“superioritate organică”, ci selecţie socială negativă, iar “pătura superpusă” este în
oricare societate un rezultat al selecţiei sociale negative.
Teza eminesciană susţine că evoluţia noastră socială s-a desfăşurat ciclic, iar
ritmurile şi durata acestor cicluri le-au stabilit dominaţiile străine” (I. Ungureanu)
M. Eminescu 9 înregistrează trei cicluri ale selecţiei sociale în România :
1700-1821 – când “învinge elementul imigrant prin domnia fanariotă”;
1821-1866 – are loc o selecţie socială pozitivă, prin “reactivarea elementului
autohton”;
11 febr. 1866 – când se manifestă o selecţie socială negativă dar nu atât de
categorică.
Există multe controverse pe marginea acestei clasificări : C. Rădulescu Motru
susţine că în 1904 se mai poate vorbi de o selecţie socială negativă, ciclu pe care el îl
numeşte “pseudocultură”, o formă a culturii care are toate elementele “culturii
adevărate” dar “formele” ei nu se potrivesc cu “fondul”, de unde lipsa de armonie,
continuitate, originalitate, într-un cuvânt “superficialitatea”. Ca şi Eminescu, C.
Rădulescu Motru consideră că “pseudocultura” este prin excelenţă favorabilă
individului cu sentimente “cosmopolite”, ceea ce generează o selecţie negativă a
valorilor.
La fel ca şi Eminescu în 1881, C. Rădulescu-Motru cerea, în 1904, o “reacţiune
sănătoasă” contra “pseudoculturii”, fiindcă aceasta generează boala societăţii
româneşti moderne, politicianismul. Acesta este reprezentat de “clasa
superpusă”(partidul liberal) care a transformat mecanismele politice dintr-un mijloc
într-un scop.
D.Drăghicescu, deşi aparent acceptă teza eminesciană, confundând “pătura
superpusă” cu boierimea în ansamblul ei, ajunge la două concluzii greşite : 1) “boierii
români n-au avut nici o legătură de sânge şi de simţăminte cu glasul neamului” ; 2)
“trecutul nostru atât de nefericit şi agitat n-a pus în joc şi n-a dezvoltat decât însuşirile
sufleteşt nefavorabile, slabe” … (defectele, lipsurile morale).
Sociologii români caută o alternativă la stratificarea socială bazată pe structura
socială. Mihail Manoilescu (1891-1950) vede în corporatism o astfel de alternativă.
Corporatismul este o doctrină şi formă de organizare a societăţii, care presupune
realizarea unei unităţi (solidarităţi) nemijlocite a indivizilor în cadrul societăţii prin
intermediul corporaţiilor.
Corporaţiile sunt reuniuni socio-profesionale ce cuprind sume de indivizi ce
exercită o profesie în cadrul aceleiaşi ramuri de activitate, indiferent de poziţia lor
ierarhică şi de proprietatea asupra mijloacelor de producţie.
Mihail Manoilescu este întemeietorul doctrinei corporatismului pur şi integral.
El considera corporatismul ca o formă socială evolutivă post-liberală şi, în consecinţă,
postparlamentară, în care clasele sociale vor fi înlocuite de grupuri sociale funcţionale
(corporaţii) în cadrul unui stat guvernat de o elită politică.

118
 “Elita înseamnă acea minoritate a comunităţii naţionale, care îşi asumă
răspunderea socială supremă şi cumulează calităţile cele mai înalte ale comunităţii
(…); ea întruneşte în mod culminant toate valorile omeneşti”.
Elita este o aristocraţie în concepţia lui Mihail Manoilescu care “prin însăşi
natura ei, trebuie să cumuleze toate funcţiile de conducere, politico-militară,
economico-socială, culturală în toate sectoarele de activitate naţională”. Elita trebuie
să prezinte o “unitate organică” concretizată într-un control general asupra tuturor
sectoarelor de activitate naţionlă : “aceasta este dreptul ei, aceasta este datoria ei”.
Selecţia trebuie să asigure “superioritatea absolută” şi “superioritatea relativă” a
unor grupări conducătoare, proces ce trebuie să se desfăşoare sistematic, continuu,
fără sincope. “Nu poate fi elită o clasă în care apoape fără nici o selecţiune – oricine
poate să intre şi să se menţină. Nu poate fi elită o categorie socială în care lipseşte
orice severitate din punctul de vedere intelectual sau sufletesc la cooptarea de noi
membrii. Nu poate să fie elită un grup social care nu are sentimentul intern şi adânc al
inegalităţii, al inegalităţii creată de merit”. 10
Elita înseamnă probitate personală, forţă etică.
Cât priveşte şansele burgheziei româneşti de a ajunge la o elită, M. Manoilescu
este destul de pesimist : “burghezia românească mai are de aşteptat până în ziua în
care va constitui o elită”.11
Principiul corporatismului pur şi integral este organizarea, care vrea să înlocuiască
atât principiul liberei concurenţe în economie, cât şi sistemul democratic-parlamentar.
“Organizarea” se bazează pe reglementarea centralizată şi autocrată a activităţilor
tuturor corporaţiilor (economice, sociale, culturale, religioase) de către singura putere
politică cu drept de liberă activitate constituită din reprezentarea exclusivă a
corporaţiilor.

9.5.3. Sistemul stratificării sociale în România în timpul regimului

comunist

Desigur, se poate pune problema dacă au existat cu adevărat categorii sociale

distincte în societatea socialistă, în condiţiile în care idealul comunist la nivel
macrosocial era omogenizarea socială iar la nivelul microsocial, formarea omului nou,
de tip socialist.
Potrivit opiniei lui Sandu E. Dumitru,12 dincolo de stereotipurile ideologice -
respectiv clasă muncitoare, ţărănimea şi pătura intelectuală - s-au conturat în
socialismul real câteva categorii distincte şi anume : disidentul(contestatarul),
specialistul, nomenclaturistul, activistul şi speculantul.
(1) Contestatarul a fost singurul tip social care nu a fost obedient faţă de
putere, a acţionat împotriva acesteia fie izolat, ca disident (în toate ţările foste
comuniste), fie în grup de rezistenţă organizată (Cehia, Polonia, Ungaria).
“Disidentul chiar prin faptul că se împotriveşte sistemului totalitar de valori şi
norme şi prejudecăţi propune un sens al identităţii umane, bazat pe noţiunea de
responsabilitate”, propune deci o morală a curajului şi a demnităţii umane.
(4) Contestarea puterii a îmbrăcat forme şi intensităţi diferite în ţările lagărului
socialist. În România, represivitatea crescută a regimului a făcut ca o mai
frecventă şi în acelaşi timp cea mai inofensivă (pentru putere) formă de
contestatare să o reprezinte butadele satirice, spectacolele umoristice,
expoziţiile de caricatură cu substrat politic. Deşi se limitau la satirizarea
cuplului dictatorial sau a politicii P.C.R. şi nu constituiau un atac direct la

119
 sistem, ele au jucat un bine definit rol în dezvoltarea unei solidarităţi
resentimenalte şi a unei vagi speranţe de schimbare. Pe de altă parte, nu
trebuie neglijate nici efectele perverse pe care aceste forme subtile de
contestare le-au generat, ele constituind supape de dezamorsare a tensiunior
acumulate de populaţie şi micşorând în felul acesta (în loc să crească) şansele
proliferării atritudinilor contesatare şi solidarităţii exponenţilor lor.
(2) Un alt tip social care a opus rezistenţă regimului a fost specialistul – elita
profesională a societăţii. Aceasta a opus “o rezistenţă pasivă, sau, poate, mai corect
spus, prin evaziune(…) Moral, el este un dedublat : pentru a îşi putea împlini vocaţia,
aspiraţiile profesionale el acceptă mai mult sau mai puţin formal plătirea unui tribut
ideologic, mimarea acceptării ideologiei oficiale”.
Sub aspectul moralităţii, de cealaltă parte a baricadei se află nomenclaturistul,
activistul şi speculantul.
Nomenclaturistul este cel ce “deţine puterea la vârful piramidei”, este factor de
decizie, este elita politică. Lui îi revine responsabilitatea (sau mai bine zis
iresponsabilitatea) instituirii valorilor şi normelor totalitare,a controlului social
totalitar, a represiunilor organizate asupra indivizilor, a dezvoltării personalităţii
individului în societate. El solicită şi impune obedienţă necondiţionată a indivizilor
faţă de regim. Trebuie observat faptul că metodele pe care le-a practicat, intensitatea
convingerilor care l-au animat au diferit de la o etapă la alta a istoriei regimului
comunist. Dacă în perioada stalinistă metodele de impunere a valorilr şi normelor
sistemului comunsit erau extrem de dure, de represive, iar exponenţii lor, fanatici în
convingeri şi comportamente, în perioada de recul ( de decădere a regimului) chiar şi
o parte a nomenclaturii începuse să conştientizeze inconsistenţa sistemului politic
comunist şi a ideologiei sale. Dezvoltarea paroxistică a formalismului şi birocraţiei
erau modalităţi de escamotare şi compensare a scăderii credulităţii ideologiei şi
practicii comuniste.
(4)Activistul, conform caracterizării făcute de S. Dumitru este acela care are ca
profesie propaganda ideologică, care, de fapt, a renunţat de bună voie la meseria
sa în favoarea repetării şi impunerii persuasive sau mecanice a stereotipurilor
ideologice. “Activistul este interfaţa dintre nomenclatură şi mase. El dispune de
puteri şi avantaje în măsura în care este credincios şi folositor nomenclaturii şi
ideologiei sale”.13
Motivaţia profesională a acestui tip social o constituie fie credinţa în ideologia
comunistă, mai rar întâlnită în perioada decăderii comunismului, fie deţinerea unor
avantaje personale (mai mici sau mai mari). Ca şi în cazul specialistului, dedublarea
poate fi prezentă şi în cazul activistului. Am putea spuen că între ei există o
asemănare : ambii sunt duplicitari. Aşa cum remarca însă Sandu Dumitru, contrastul
este mai puternic decât asemănarea între cele două tipuri sociale şi este evident atât
din punct de vedere al valorii profesionale – în timp ce primul este “purtător de
performanţă” profesională, celui de al doilea îi lipseşte de regulă – cât şi din punct de
vedere moral : dacă primul adoptă duplicitatea pentru a îşi putea exercita profesia,
pentru a putea supravieţui, în ultimă instanţă, cel de-al doilea o face din oportunism,
din arivism.
În funcţiile de conducere erau preferaţi incompetenţii şi “impurii” – cei cu
“pete” la dosar, pentru că erau mai uşor de controlat şi de readus la ordine în caz de
nesupunere.
Tipul speculantului, spre deosebire de celelalte tipuri sociale (mai sus numite)
clasificate în raport cu sfera politicului este clasificat în raport cu sfera economicului.
El este localizat în sectorul comercial şi este tipul care exploatează la maximum

120
penuria de resurse cu care se confruntă populaţia, care profită îndeosebi – dar nu
numai – de lipsa alimentelor pe piaţa de stat, fiind un actor social foarte activ pe piaţa
neagră. Meseria lui este de a colecta spre a vinde la suprapreţ mărfurile deficitare.
Dubios sub aspect moral, lipsit de scrupule, bine adaptat la vremuri, el intră în
categoria profitorilor regimului alături de activitst şi nomenclaturist. El nu se
consideră speculant, ci doar un “descurcăreţ”, bine integrat social.
Alături de categoriile sociale mai sus menţionate, în socialismul real au existat
mulţi individzi care nu au aparţinut nici elitelor politice sau profesionale, nici
activiştilot, nici speculanţilor şi care sunt incluşi în noţiunea de mase. Sandu Dumitru
observa că “relaţia dintre mase – specialişti – contestatri era una de tip pozitiv marcată
predominant prin încredere”.

Note:
1 I. Ungureanu, Paradigme ale cunoaşterii societăţii, p. 137.
2 Jean Cazeneuve, Dix grandes notions de la sociologie, Ed. du Seuil, 1976, p. 150.
3 P. Sorokin, Social and Cultural Mobility, Free Press, 1959, p. 11.
4 P. Parsons, Essays in Sociological Theory, Free Press, 1949, p. 166.
5 I. Ungureanu, Paradigme ale cunoaşterii societăţii, p. 137.
6 P. Sorokin, Social and Cultural Mobility, N.Y., The Free Press, 1959, p. 139-152, 343, 495-540.
7 I. Ungureanu, Paradigme ale cunoaşterii societăţii, p. ???
8 I. Ungureanu, Paradigme ale cunoaşterii societăţii, p. 156-159.
9 M. Eminescu, Scrieri politice, Scrisul românesc, 1935, p. 99.
10 I. Bădescu, Dan Dungaciu, Radu Baltasiu, Istoria sociologiei contemporane, Ed. Eminescu,
Buc., 1996, p. 668.
11 M. Manoilescu, Tragica predestinare a geniului românesc, Iaşi, 1993, după I. Bădescu, D.
Dungaciu, op. cit., p. 669.
12 Sandu Dumitru, Sociologia tranziţiei, Ed. Staff, Buc., 1996, p. 17-20.
13 Sandu Dumitru, op. cit., p. 17.

121
 10.FAMILIA

10.1. Rudenia, familia, căsătoria

Rolul pe care rudenia l-a jucat în viaţa actorilor sociali nu a fost mereu acelaşi.
Dacă în societăţile preindustriale relaţiile de rudenie influenţau într-o măsură foarte
mare întreg itinerariul parcurs de individ de-a lungul vieţii sale, în societăţile
industriale şi postindustriale, rolul lor tinde să scadă. Studiile sociologice dovedesc că
în aceste societăţi, relaţiile de muncă tind să fie mai importante pentru individ decât
relaţiile de rudenie. Totuşi, relaţiile de rudenie ocupă şi astăzi un rol semnificativ în
ansamblul relaţiilor sociale.
Rudenia este apropierea biologică sau spirituală, socialmente recunoscută între
individzii umani.1
Rudenia biologică poate fi consancvină, având la bază legături de sânge sau
afină, având la bază căsătoria.
Rudenia spirituală (năşia, fraţii de cruce) este o relaţie de tip convenţional, dar
ea poate reglementa atât raporturile sociale cât şi raporturile biologice. De exemplu,
ea poate interzice căsătoria cu o persoană din linia naşilor. Rudenia reflectă adesea
viziunea despre lume a unui grup uman, caracterul său social, mai degrabă decât cel
biologic constituind trăsătura sa esenţială (Anthony Good, Alan Barnard).
Elementul cheie al rudeniei este familia.
Familia este un grup relativ permanent de indivizi legaţi între ei prin origine,
căsătorie sau adopţie.
Murdock, în 1949, făcea distincţia între familia nucleu şi familia extinsă. El
preciza că familia nucleu este compusă din adulţi de sex opus împreună cu copiii lor
naturali – sau adoptaţi. Astăzi, existenţa familiilor monogame, de homosexuali pune
în discuţie pertinenţa acestei definiţii.
Familia nucleară poate îmbrăca două forme :
a) familia de orientare (în care ne naştem şi avem statutul de copil, frate
etc.) ;
b) familia de procreere (pe care o creem prin căsătorie, în care avem
statutul de soţ, părinte etc.). Ea se mai numeşte şi familie conjugală.
Cei mai mulţi oameni sunt, în acelaşi timp, şi membrii ai familiei de orientare şi
membrii ai familiei conjugale. Datorită acestui fapt ei sunt expuşi la experienţe,
mentalităţi, îndatoriri, perspective diferite, uneori chiar opuse. Uneori, adulţii se simt
striviţi de povara multiplelor şi concomitentelor îndatoriri ce derivă din dubla lor
calitate de copii ai bătrânilor lor părinţi şi părinţi ai copiilor lor (minori). Creşterea
longevităţii populaţiei fac ca echilibrarea acestor îndatoriri să devină o problemă
scială tot mai mare, determinându-i pe sociologi să catalogheze actuala generaţie
adultă ca “generaţie sandviş”.2
Familia extinsă este numită deseori şi consancvină, datorită legăturilor de
sânge care există între membrii ei. Ea este alcătuită din două sau mai multe familii
nucleare unite prin legătura dintre părinţi şi copil (de exemplu, părinţii, copiii şi
bunicii acestora alcătuiesc o familie extinsă).
Familia nucleară conjugală se creează prin căsătorie. Căsătoria este o modalitate
- acceptată social – prin care două sau mai multe persoane constituie o familie. Ea

122
poate comporta un aspect juridic (recunoaşterea formală de către o instituţie legitimă a
uniunii maritale) şi un aspect religios (recunoaştere formală, prin sacralizare, de către
o instituţie religioasă legitimă a uniunii maritale).
Mult timp unirea maritală a fost recunoscută, legitimată doar din punct de
vedere religios, căsătoria civilă (sancţionarea juridică constituind o apariţie relativ
recentă).

10.2. O viziune multiculturală asupra familiei

10.2.1 Reguli de constituire a cuplurilor familiale şi practici de alegere a partenerului

Familia este o instituţie socială universală, însă regulile de constituire a familiei

şi de alegere a partenerului diferă de la o societate la alta. Există două tipuri de
reglementare maritală : endogamie şi exogamie.
Endogamia stabileşte alegerea partenerului din interiorul aceluiaşi grup;
oamenii se pot căsători între ei numai dacă aparţin aceleiaşi rase, religii, caste, etncii.
Ea stabileşte deci, clasa de persoane cu care este permisă şi încurajată căsătoria. Roul
ei este de a creşte solidaritatea de grup. Astăzi asistăm la o creştere tot mai mare a
ratei căsătoriilor între grupuri diferite. În acelaşi context, constatăm că, în multe
societăţi graniţa endogamă se confundă cu graniţa societăţii.
Exogamia stabileşte alegerea partenerului din afara grupului, respectiv din afara
familiei nucleare, a clanului, tribului sau comunităţii locale. Ea stabileşte, cu alte
cuvinte, clasa de indivizi innacceptabili ca parteneri conjugali, interzicând relaţiile
sexuale între rude de sânge proclamând tabuul incestului. Excepţie de la această
regulă au făcut familiile regale din Hawaii, dinastiile egiptene, familiile imperiale
Inca. De regulă, în toată lumea, prohibiţia incestului este însoţită şi de reacţii de
aversiune, dispreţ, dezgust. În viziunea lui Claude Levy Strauss, afirmarea incestului
drept tabuu întăreşte interdependenţele sociale, dezvoltă alianţele între familii,
încurajează diversitatea culturală şi socială.
Practicile de alegere a partenerului variază şi ele de la o societate la alta. Putem,
totuşi, reduce mulţimea metodelor utilizate pentru câştigarea partenerului marital la
următoarele patru : 3
a) căsătoria prin rapt constă, aşa cum se subînţelege şi din denumirea ei
în răpirea sţiei şi este utilizată în acele societăţi în care femeile sunt în număr mai mic
decât bărbaţii. Este o practică mai puţin obişnuită ce urmăreşte corectarea
dezechilibrului numeric care există între cele două genuri ;
b) căsătoria prin cumpărare este o practică mai frecventă. În societăţile
care practică această metodă de alegere a partenerului, cumpărarea poate fi făcută fie
de bărbaţi, fie de femeie. În unele cazuri, se stabileşte un “preţ” pentru mireasă (sau
un serviciu), în altele, dimpotrivă, bărbatul este cel care primeşte o “zestre” din partea
femeii sau a familiei ei.
c) căsătoria prin aranjament este o metodă de alegere a partenerului
destul de răspândită în lume. Multe societăţi consideră căsătoria o instituţie socială
extrem de importantă atât pentru individ, cât şi pentru societate şi de aceea consideră
că ea trebuie “aranjată” şi nu lăsată la discreţia tinerilor lipsiţi de experienţă şi de
maturitate.
În lucrarea “Din tainele Indiei”, Mircea Eliadene povesteşte că “fecioarele
indiene nu au nici o iniţiativă în faptul căsătorei … Într-o familie tradiţională, fecioara

123
este vestită cu câteva zile înainte de nuntă, iar pe soţ nu îl vede decât în mijlocul
ceremoniei, după ce căsătoria a fost legată şi juruită”.
d) căsătoria prin consensul părţilor este cea mai cunoscută practică de
realizare a căsătorei. Conform acestei metode, opţiunea maritală este făcută în mod
exclusiv de către cei doi tineri, care urmează să se căsătorească. Astăzi, în România,
ca şi în foarte multe alte state se consideră că acesta este singurul mijloc legitim,
singurul mijloc care se cuvine pentru alegerea partenerului marital.

10.2.2. Tipuri de căsătorie

Căsătoria poate avea multe forme :

a) monogamia, respectiv căsătoria unui soţ cu o singură soţie. Din punct
de vedere statistic este cea mai răspândită formă la nivelul mondial, fiind practicată în
toate societăţile;
b) poligamia, respectiv căsătoria unui soţ cu două sau mai multe sţoii. Ea
a fost răspândită în societăţile tradiţionale în 83% din cele 862 de societăţi
analizate de Murdock (1967);
c) poliandria, care constă în căsătoria a doi sau mai mulţi bărbaţi cu o
singură soţie. Ea este o formă de căsătorie relativ rară şi, de regulă, se concretizează în
dreptul fratelui mai mic de a întreţine relaţii sexuale cu soţia fratelui mai mare, în
cazul în care nu se pot asigura soţii pentru toţi fraţii;
d) căsătoria în grup. Aceasta este considerată de majoritatea specialiştilor
ca un mod de căsătorie marginal. În legătură cu acest tip de căsătorie (ce constă în
căsătoria a doi trei bărbaţi cu două trei femei), trebuie să precizăm că cercetarea
domeniului nu a furnizat dovezi concludente privind practicarea ei ca normă socială.
Murdock (1949) arată că, deşi monogamia este forma de căsătorie cea mai frecventă
din lume, ea nu este şi cea mai preferată, aceasta din urmă fiind poligamă. E drept
însă că restricţiile economice au mai temperat înclinaţiile frenetice către poligamie :
un număr relativ mic de bărbaţi pot întreţine mai multe femei, gospodării etc.

10.2.3. Modele de descendenţă, de reşedinţă şi autoritate în familie

Societăţile răspund diferit la interogaţii de genul : cum ne determinăm

genealogia? Cum stabilim care ne sunt udele? Care ne este originea? Există mai multe
modalităţi prin care poate fi stabilită descendenţa şi anume :
a) Descendenţa uniliniară, care ia în considerare doar o linie părintească,
fie ea masculină, şi atunci vorbim de descendenţă patriliniară, fie pe cea feminină, şi
atunci vorbim de descendenţă matriliniară. Cea mai răspândită formă în lume este
descendenţa patriliniară şi ea stabileşte că numele, proprietăţile, bunurile sunt
transmise de la tată la fiu.
Tipul de descendenţă a fost impus de mărimea contribuţiei economice a celor
doi membrii ai cuplului. În societăţile horticole, în care femeile asigurau o mai mare
parte din bunurile economice necesare familiei, cel mai frecvent întâlnim descendenţa
matriliniară. În societăţile agrare şi pastorale, bărbaţii erau cei care contribuiau mai
mult la asigurarea bunurilor necesare familiei şi, ca atare, s-a impus descendenţa
patriliniară.
b) Descendenţa bilaterală, care stabileşte descendenţa (moştenirea) în mod egal
atât pe linia masculină a familie cât şi pe cea feminină. Acest tip de descendenţă îl

124
întâlnim în majoritatea societăţilor industriale ce au permis schimbarea rolurilor
genurilor şi creşterea contribuţiei femeii în realizarea veniturilor familiei.
Reşedinţa familiei nou create se stabileşte în mod diferit de la o societate la alta,
în funcţie de modul în care este repartizată puterea între bărbaţi şi femei. Normele
privind stabilirea reşedinţei au în vedere asigurarea securităţii economice şi protecţia
membrilor noii familii (în special a copiilor).
Cercetările antropologice au evidenţiat existenţa a patru modele de reşedinţă.
Cel mai obişnuit model îl constituie reşedinţa patrilocală, atunci când cuplul îşi
stabileşte reşedinţa lângă sau în interiorul reşedinţei bărbatului. Reşedinţa matrilocală
stabileşte ca tinerii căsătoriţi să locuiască lângă familia femeii sau împreună cu
aceasta. Reşedinţa bilocală permite noului cuplu să aleagă între a locui ori cu/sau lână
familia bărbatului ori cu/sau lângă familia femeii. Astăzi, cel mai răspândit model este
reşedinţa neolocală, în care, noul cuplu îşi întemeiază propriul cămin, câştigând astfel
un mai mare grad de independenţă faţă de familiile de orientare.
Societăţile se deosebesc nu numai în privinţa normelor care stabilesc reşedinţa
noului cuplu ci şi în pivinţa modului în care puterea şi autoritatea sunt repartizate în
familie. Patriarhatul este cel mai frecvent model ; el consfinţeşte autoritatea
bărbatului în familie. În opoziţie cu el, se află matriarhatul, sistem în cadrul căruia
autoritatea în familie îi revine femii. Îl întâlnim în mai puţine societăţi comparativ cu
patriarhatul. Sistemul egalitar consfinţeşte faptul că autoritatea în familie aparţine
deopotrivă femeii şi bărbatului.
Cu privire la modelele de căsătorie, reşedinţă şi autoritate analizate până acum
se cuvine să tragem următoarea concluzie : pe de o parte, ele fac parte din cultura unei
societăţi iar pe de altă parte, ele influenţează valorile şi normele respectivei societăţi.

10.3. Funcţiile familiei

În linii mari, majoritatea sociologilor converg către recunoaşterea aceloraşi

funcţii ale familiei ca grup social. Trebuie să remacăm, totuşi, că între opiniile lor
există şi diferenţe semnificative de accente.
În viziunea antropologului francez Claude Levy-Strauss, familia prezintă
următoarele atribute principale :
a) îşi are originea în căsătorie ;
b) constă din soţ, soţie şi copiii născuţi din uniunea lor, cu toate că, uneori,
acestui grup restrâns i se mai alătură şi alte rude ;
c) grupul familial este unit prin drepturi şi obligaţii morale, juridice, economice,
religioase şi sociale.
Deducem de aici că principalele funcţii ale familiei sunt funcţiile biologică,
economică, de solidaritate şi morală.
G. P. Murdock apreciază că familia nucleară (ce se caracterizează prin
universalitate) îndeplineşte în esenţă patru funcţii : sexuală, reproductivă, economică
şi socializatoare. În acelaşi context, W.F. Ogburn precizează că principalele funcţii
ale familiei tradiţionale sunt : funcţia de reproducere, economică, educaţională,
recreaţională, religioasă şi social psihologică.

125
 Funcţia biologică se referă în special la satisfacerea cerinţelor sexuale ale
partenerilor şi procreeare a copiilor. Ea trebuie să asigure mecanismul înlocuirii
membrilor societăţii de la o generaţie la alta. Familia şi societatea reglementează
activitatea sexuală, impunând anumite restricţii. Restricţiile se referă, de regulă, la
limitarea activităţii sexuale la sistemul marital şi la tabuul incestului.
Funcţia socializatoare constă în “reproducerea” moştenirii sociale şi culturale.
Familia asigură educaţia copiilor, îi învaţă limba, c) valorile, normele. Procesul
socializării copiilor începe în familie continuând, mai apoi, în şcoală, grupul de
prieteni etc.
Funcţia de plasare socială se referă la faptul că pentru fiecare individ, familia
constituie contextul social iniţial şi îi asigură o identitate socială iniţială. Poziţia,
statutul derivat din familie îi influenţează în mod semnificativ viitoarele experienţe de
viaţă. Nu este totuna să te naşti într-o familie bogată sau săracă, într-o familie de
intelectuali sau analfabeţi etc.
În literatura sociologică, există numeroase controverse privind caracterul pozitiv
sau negativ al efectelor acestor funcţii asupra indivizilor şi societăţii. Teoria
funcţionalistă (Murdock 1949, Parsons şi Bales, 1955) evidenţiază funcţiile pozitive
ale familiei. Ei consideră că familia este o instituţie socială principală, care oferă
societăţii posibilitatea de a îşi rezolva problemele importante.
Teoria conflictualistă susţine că prin funcţiile ei, familia asigură perpetuarea
sistemului existent, limitează mobilitatea socială. Din această cauză, familiile din
clasa de sus şi cea mijlocie tind să obţină mai multă educaţie, slujbe mai bune,
standarde de viaţă mai înalte decât copiii din familiile clasei muncitoare.
Funcţia economică constă în acumularea unor venituri suficiente pentru toţi
membrii familiei şi alcătuirea unui buget comun.
Funcţia de solidaritate se referă la rolul familie în statisfacerea nevoilor de
afecţiune, căldură, respect şi ajutor reciproc între cei doi parteneri şi între toţi membrii
familiei (părinţi, copii, fraţi, surori).
În sociologia românească, Henri H. Stahl surprinde complexitatea funcţiilor
familiei clasificându-le în două mari categorii : funcţii interne şi funcţii externe. După
spusele sale, în prima categorie sunt incluse următoarele funcţii : a) biologică şi
sanitară ; b) economică ; de solidaritate familială ; d) pedagogico-educativă şi morală.
Funcţiile externe asigură socializarea şi integrarea socială precum şi dezvoltarea
individualităţii, a personalităţii fiecărui membru al familiei.
Distincţia între funcţiile interne şi externe nu este absolută. Între ele există
conexiuni, interferenţe, determinări.
Caracteristicile societăţii (regimul politic, legislaţia, standardele educaţionale
generale, politicile sociale, nivelul dezvoltării economice ) îşi pun amprenta asupra
modului în care familiile îşi exercită respectivele funcţii.
În literatura de specialitate întâlnim şi teorii care susţin că sunt mai
semnificative disfuncţiile decât funcţiile familiei. Includem aici, în primul rând, teoria
conflictualistă. În concepţia reprezentanţilor acestei teorii, familia este o unitate
socială ce reproduce la scară redusă conflictele interclasiale (K. Marx, Fr. Engels ).
Randall Collins (1975) consideră că în raporturile de familie, soţul se comportă ca un
proprietar, ca un gangster, în timp ce femeia este victimă permanentă. În aceeaşi

126
ordine de idei, Jetse Sprey (1979) susţine că membrii familiei se confruntă cu două
solicitări conflictuale : soţii concurează între ei pentru autonomie, autoritate şi
privilegii şi, în acelaşi timp, cooperează pentru a putea supravieţui.
În opoziţie cu teoria conflictualistă, viziunea interacţionistă accentuează asupra
efortului realizat de membri familie în vederea construirii unei existenţe de grup, a
unei sub-lumi a cuplului. Pentru aceasta, ei îşi remodelează definiţiile despre ei înşişi
şi despre ceilalţi, despre viaţa cotidiană, despre experienţa trecută şi viitor. Raporturile
cu rudele şi prietenii sunt redefinite în consens cu aşteptările partenerului. Fiecare îşi
modelează acţiunile în raport cu celălalt. Astfel, cuplul construieşte o biografie
comună, o memorie coordonată în comun. Naşterea copiilor va impune o nouă
remodelare a relaţiilor dintre parteneri.

10.4. Familia contemporană

În cadrul familiei nucleare tradiţionale, soţul este principala sursă de venituri şi

autoritate a familiei. Soţia se ocupa de problemele gospodăreşti şi de creşterea
copiilor depinzând din punct de vedere economic de soţ. Vârsta partenerilor la
căsătorie era relativ scăzută, numărul de copii asigura creşterea demografică iar rata
divorţurilor era relativ redusă. Acestea au fost, în linii mari, caracteristicile familiei
nucleare din secolul XIX şi până în deceniul 7 al secolului XX. După această dată,
acest tip de familie a cunoscut un continuu şi rapid declin. În multe din societăţile
occidentale ea nu mai reprezintă azi decât 7-10% din totalul grupurilor familiale.
Principala cauză a acestui regres se presupune a fi creşterea ponderii femeilor ocupate
profesional. Acest fapt a dus la creşterea independenţei economice a femeilor, a
satisfacţiei lor psiho-sociale şi a posibilităţii de egalizare în raport cu partenerul – a
poziţiilor sale de autoritate şi putere.
Pe de altă parte, însă, se presupune că ocuparea femeilor în activităţi
extrafamiliale a dus la diminuarea funcţiilor familiei, îngrijirii şi supravegherii
copiilor.
Cercetările sociologice dovedesc că rata căsătoriilor (sancţionate legal) a scăzut
după 1970 şi mai drastic după 1990 (ţările scandinavice, SUA etc.). România prezintă
una dintre cele mai înalte rate ale căsătoriilor legale din Europa cu oate că ea a scăzut
comparativ cu anii ‘70-’80. Vârsta la prima căsătorie a crescut concomitent cu
creşterea ratei divorţurilor. Căsătoriile se încheie deci, mai târziu şi se destramă mai
repede. Ne îndreptăţeşte acest lucru să spunem că familia este o instituţie socială pe
cale de dispariţie? Considerăm că îngrijorarea celor care cred acest lucru este
neîndreptăţită pentru că odată cu creşterea ratei divorţurilor, creşte şi rata căsătoriilor.
Alte caracteristici ale familiei contemporane ar mai fi scăderea ratei natalităţii şi
a numărului de copii, creşterea ponderii naşterilor în afara căsătoriilor legale,
amânarea fertilităţii cuplului până la demararea activităţii profesionale, creşterea
ponderii cuplurilor în care partenerii au relaţii extraconjugale şi creşterea gradului de
acceptanţă faţă de aceste comportamente şi schimbarea diviziunii rolurilor în cadrul
familiei.
Ne întrebăm dacă astăzi iubirea romantică mai reprezintă un criteriu esenţial în
luarea deciziei de a se căsători a tinerilor? Studiile realizate de Turner şi Helms în
SUA (1988) confirmă acest lucru. Ei susţin că iubirea romantică se concretizează în
pasiune şi o anumită formă a grijii. Pasiunea se referă la “fascinaţia”, sentimentul de
exclusivitate pe care îndrăgostiţii îl au unul faţă de celăalt, precum şi la dorinţa

127
intimităţii în doi. Grija se referă la puterea de sacrificiu a unuia faţă de celălalt şi la
ocrotirea celuilalt.
Goode (1959) preciza că iubirea romantică este foarte importantă, atât pentru că
asigură sprijinul afectiv, cât şi pentru că ajută cuplurile tinere să slăbească legăturile
cu părinţii.
Cu privire la rata înaltă a divorţurilor, numeroase studii realizate de sociologi
americani evidenţiază faptul că ea nu afectează în aceeaşi măsură toate categoriile
socio-profesionale. S-a constata că cei care se căsătoresc mai devreme în adolescenţă
divorţează într-un procent mai mare decât cei care se căsătoresc mai târziu. De
asemenea, rata divorţurilor este mai ridicată în rândul clasei muncitoare decât al clasei
de mijloc, probabil şi datorită tensiunilor financiare care o macină. doi parteneri sunt
mai mari, cu atât creşte rata divorţurilor.
Aceleaşi studii evidenţiază o mai mare vulnerabilitate la divorţ a celor care sunt
mai mobili din punct de vedere geografic.
În concluzie, principalele cauze care provoacă destrămarea familiilor
contemporane sunt :
a) Creşterea mobilităţii geografice şi sociale ce au determinat slăbirea
legăturilor comunitare şi au contribuit la schimbarea mentalităţilor
privind familia şi căsătoria. Reticenţa şi stigmatul social legate de
divorţ au scăzut semnificativ.
b) În multe din societăţile contemporane au fost simplificate legile privind
divorţul şi a fost instituit divorţul “fără vină”, fapt ce a jucat şi el un rol
important în creşterea divorţurilor.
Relativ la consecinţele divorţurilor, Spanier, Thompson şi Weitzman (1984,
1985) susţin că acesta poate genera sentimente de eşec personal, singurătate şi
dificultăţi de ordin economic-financiar.
Divorţurile în familiile cu copii sunt mai complicate, ridicând problema
evaluării corecte a situaţiei, astfel încât decizia privind îngrijirea ulterioară a copiilor,
fie de către unul dintre părinţi, fie de către ambii, să fie favorabilă celor dintâi.
În trecut, se considera că divorţurile erau foarte nocive pentru copii, ducând la
insuccese şcolare şi creşterea delincvenţei. Cercetările actuale realizate de Spanier şi
Thompson par să indice că este preferabil un divorţ, atunci când atmosfera în familie
devine insuportabilă, se caracterizează prin ură, violenţă verbală, fizică, psihologică.
Cu privire la violenţa în familie, se constată că aceasta este în creştere în multe
din societăţile contemporane. Iniţial s-a considerat că violenţa este un fenomen tipic
clasei muncitoare. În realitate însă, ea apare în toate clasele sociale, dar posibilitatea ei
creşte în condiţii de şomaj şi dificultăţi financiare.
Victimele violenţei în familie sunt (de regulă) femeile şi copii. Multe dintre
femei se complac în situaţii şi nu divorţează pentru că nu au nici o alternativă
economică, nu-şi pot înterţine singure copiii.
Agresivitatea faţă de copii creează condiţiile perpetuării ciclului de violenţe : în
multe cazuri cei care maltratează au fost maltrataţi în copilărie.
În SUA în fiecare an sunt maltratate două milioane de femei şi cam tot pe atât
copii. Astăzi, există multe organizaţii care au ca obiect de activitate, monitorizarea,
preîntâmpinarea actelor de violenţă în familie şi ocrotirea victimelor mentalităţilor
privind familia şi căsătoria. Reticenţa şi stigmatul social legate de divorţ au scăzut
semnificativ.

128
 10.5. Viitorul familiei. Forme alternative la căsătorie

Cele mai răspândite modele alternative de viaţă care s-au răspândit mai ales
după anii ’70 sunt : coabitarea consensuală, celibatul, căsătoriile fără copii şi menajele
monoparentale.
Coabitarea consensuală este o formă de cuplu familial care seamănă cu familia
nucleară având aceleaşi funcţii şi confruntându-se cu aceleaşi probleme, diferenţiindu-
se doar prin faptul că nu şi-au oficializat căsătoria. Este o formă de cuplu întâlnită mai
frecvent printre tineri şi printre cei care nu au copii.
În ultimii ’30 de ani, concubinajul a crescut de aproximativ cinci ori, cu toate că
azi el nu reprezintă mai mult de 5% din familiile americane. A crescut totodată şi
acceptanţa socială faţă de cuplurile consensuale. Tinerele generaţii le percep ca pe o
posibilitate care le oferă şanse mai mari de alegere a partenerului potrivit. Această
alternativă poate constitui, deci, o etapă premergătoare căsătoriei. Deseori, însă,
concubinajul reprezintă o formă alternativă la căsătorie, un stil de viaţă adoptat pentru
o lungă perioadă de timp sau definitiv.
Studiile de sociologie au arătat că în SUA concubinajul este mai frecvent printre
studenţi, printre cei care locuiesc în zonele metropolitane importante şi mai puţin
frecvent printre cei care se declară profund religioşi.
Celibatul. Jean Bacher constată că celibatul se referă atât la persoanele care nu
au relaţii intime cu alte persoane, cât şi la partenerii care locuiesc în menaje separate.
El a devenit astăzi o opţiune de viaţă sau o perioadă de aşteptare între două legături
sau o adevărată sihăstrie. O altă categorie de celibatari o constituie văduvele/văduvii
sau persoanele divorţate, care nu se mai căsătoresc.
Celibatul apare fie ca rezultat al opţiunii personale, fie ca rezultat al unor
constrângeri extraindividuale, ca de exemplu, din cauza factorilor demografici :
numărul mic al partenerilor din categoria de vârstă socialmente adecvată. Astăzi,
opţiunea personală are o frecvenţă mai mare în determinarea celibatului comparativ
cu celelalte cauze.
Toleranţa socială faţă de celibatari este în continuă creştere. Aproximativ 25%
din americani locuiesc singuri.
Ca şi cuplul consensual, celibatul poate fi o etapă temporară în viaţa indivizilor
sau poate fi stilul de viaţă preferat.
Deoarece celibatul constituie un factor care determină scăderea natalităţii, în
majoritatea societăţilor se încearcă descurajarea lui prin impunerea unor taxe pe
celibat, impozite mai mari decât ale celor căsătoriţi, restricţii în obţinerea de credite
pentr locuinţe etc.
Menajele monoparentale. Creşterea frecvenţei familiilor cu un singur părinte
este evidentă în toate societăţile dar mai ales în SUA şi Europa de Vest. Norman
Goodman precizează că în timp ce în 1960 doar 8% din familiile americane erau
compuse dintr-un singur părinte şi copii, astăzi 20% se află în această situaţie.
Majoritatea acestor familii sunt fomate din mamă şi copii minori. Menajele
alcătuite din tată şi copii deţin o pondere relativ mică, ele reprezentînd doar 10% din
totalul menajelor monoparentale în Europa de Vest şi SUA.
Majoritatea menajelor monoparentale sunt rezultatul divorţurilor şi doar un
număr mic sunt cauzate de decesul unuia dintre soţi sau de naşterea copiilor în afara

129
căsătoriei. Standardele lor de viaţă sunt mai scăzute şi dificultăţile cu care se
confruntă sunt mai mari decât în cazul familei nucleare. Se constată, de asemenea,
gradul scăzut de satisfacţie al părinţilor singuri în raport cu viaţa de familie
comparativ cu cel al cuplurilor.
Familiile fără copii. Numărul familiilor fără copii a crescut în a doua jumătate a
secolului XX. În unele cazuri, este vorba de infertilitate sau doar de amânarea
fertilităţii ; în altele este vorba de opţiunea definitivă de a nu avea copii. Aproximativ
5% din femeile căsătorite din SUA nu doresc să aibe copii. Tehnologia contraceptivă
este utilizată pe scară din ce în ce mai largă în majoritatea societăţilor de această
categorie de femei.
Cercetările actuale (deşi insuficiente) evidenţiază că familiile care nu doresc
copii sunt preocupate mai mult de cariera lor profesională şi au un nivel superior de
educaţie. O parte semnificativă din aceste cupluri sunt formate din primii născuţi ai
familiilor de orientare (originare).
Pe lângă dorinţa de a se afirma profesional în general, argumentele invocate de
cei care nu-şi doresc copii sunt : nepriceperea de a fi părinţi, lipsa vocaţiei parentale,
preferinţa pentru un mod de viaţă, caracterizat prin mai multă libertate, intimitate,
loisir.
În ţările cu o economie slab dezvoltată, unul din principalele argumente ale
dorinţei de a nu avea copii a familiilor ce aparţin clasei de jos, îl constituie absenţa
posibilităţii materiale (este şi cazul României).
Cei care nu-şi doresc copii pot apela la mijloace contraceptive sau, în ultimă
instanţă, la avort.
Dacă utilizarea mijloacelor contraceptive se bucură de o largă acceptanţă
socială, problema avortului a născut serioase controverse.
Cu mici excepţii (de exemplu starea de sănătate extrem de precară a mamei)
avortul a fost ilegal în România până în 1990 şi în SUA până în 1973.
În SUA, grupările care susţin dreptul femeii la avort au încheiat o alianţă
autointitulându-se mişcarea “pro-choice”. În opoziţie cu acestea, există grupări care se
opun avortului, considerându-l un act imoral şi inuman şi care, la rândul lor, s-au
organizat în ceea ce ei numesc mişcarea “pro-life”.
Cuplurile de homosexuali şi lesbiene. Cu unele excepţii (de ex., San Francisco)
cuplurile de homosexuali şi lesbiene au o frecvenţă relativ scăzută în majoritatea
societăţilor. Asistăm azi la o creştere temperată a toleranţei sociale vis a vis de aceste
forme alternative de viaţă.
Studiile lui Blumstein şi Schwartz (1983) au evidenţiat multe asemănări între
aceste cupluri şi cele de heterosexuali : împărtăşesc noţiunea de iubire romantică, sunt
preocupaţi de situaţia lor economico-financiară etc.
Unele din aceste cupluri, prin adopţie sau fecundare artificială, devin părinţi,
experimentând toate satisfacţiile şi responsabilităţile ce derivă din această calitate. Cu
toate acestea, trebuie să recunoaştem că un număr mare de actori sociali manifestă
repulsie faţă de aceste cupluri percepându-le ca pericole iminente la adresa căsătoriei
şi echilibruui social şi încercând să le marginalizeze.

Note:
1 C. Zamfir, L. Vlăsceanu, Dicţionar de sociologie, Ed. Babel, 1993, p. 519.
2 N. Goodman, Inroducere în sociologie, Ed. Lider, Buc., p. 243.
3 Ibid., p. 245.

130
 11.POLITICA ŞI STATUL. CULTURA POLITICĂ
ŞI SOCIALIZAREA POLITICĂ

11.1 Autoritarism, autoritate, putere

Pentru început, să încercăm să clarificăm cele trei concepte, dat fiind că în

vorbirea curentă, de multe ori, ele se confundă. Mai mult chiar, şi în literatura de
specialitate întâlnim situaţii în care noţiunea de autoritate este substituită cu cea de
putere şi invers. Vom încerca să demonstrăm că cele trei concepte, deşi sunt
indubitabil legate unele de altele, au semnificaţii diferite.
Autoritarismul derivă din “autoriate”, numai un sufix, un –ism, despărţind
sensuri care sunt, sau care pot fi, la distanţe astronomice. Autoritatea este un termen
latin foarte vechi şi nu a fost niciodată (cel puţin până nu demult) un cuvânt peiorativ.
De-a lungul secolelor, autoritatea a fost invariabil un termen pozitiv, în timp ce
autoritarismul indică un exces şi un abuz de autoritate, de fapt, o autoritate opresivă,
având o conotaţie negativă.
În lucrarea “What Was Authority” (1958), H. Arendt arată că sensul originar al
“autorităţii” este legat probabil de verbul latin augere, a augmenta. În primele sale
sensuri, indică faptul că deţinătorii autorităţii impun, confirmă şi sancţionează un
anumit traiect de acţiune sau de gândire. Pentru romani, o auctoritas a
contemporanilor depindea şi provenea din autoritatea întemeietorilor cetăţii. Să
subliniem doar faptul că auctoritas, deşi în relaţie cu potestas, puterea, a fost
întotdeauna prin faptul că este ascultată şi recunoscută. În acelaşi timp, putem spune
că autoritatea este o putere bazată pe prestigiu, pe respect”.2
Autoritatea nu este coercitivă, ea nu anulează posibilitatea alternativelor, “fiind
în opinia lui Flathman, în consonanţă cu autonomia”. Alţi sociologi, cum ar fi P.Paul
Wolff, consideră că, dimpotrivă, a accepta autoritatea înseamnă a renunţa la
autonomie.
Ca semnificaţie, termenul de autoritate – deducem din analiza conecptuală a lui
Sartori – este mai aproape de cel de legitimitate decât de cel de putere : “autoritatea
explică legitimitatea şi invers ; cele două concepte sunt atât de strâns legate, încât
reprezintă două faţete ale aceleiaşi monede. Autoritatea face ca lucrurile să meargă
înainte (sau nu) nu prin comadnă, ci prin solicitări şi sugestii “juste” . Iată de ce
asociem autoritatea cu abilitatea de a conduce, care primeşte sprijin spontan. Din
acelaşi motiv – şi în acelşai moment – criza democraţiei noastre este descrisă ca o
criză de autoritate”.3
Importanţa fenomenului legitimităţii în procesul de instituţionalizarea puterii a
fost sesizată încă din 1762 de J. J. Rousseau, în “Contractul social”. “Cel ce
stăpâneşte nu este niciodată destul de puternic penru a rămâne mereu stăpân dacă nu
transformă forţa în drept şi supunerea în datorie”.
În viziunea lui M. Weber, puterea reprezintă capacitatea de a atinge scopuri în
ciuda opoziţiei altora. El distinge între dominaţie(Macht) şi putere (Herrschaft) .În
timp ce puterea este “şansa de a face să triumfe în interiorul unei relaţii sociale
propria voinţă, chiar în pofida unor rezistenţe”, dominaţia desemnează “şansa de a
găsi persoane ce pot fi convinse, gata să asculte un ordin cu un conţinut concret”.
Jean Baudouin constată că raporturile de dominaţie nu sunt specifice puterii
politice, ele pot fi întâlnite în toate straturile societăţii (în familie, firme, instituţii

131
educaţionale, etc.). Acest lucru a dus la abordarea dominaţiei politice din două
unghiuri de vedere :
“Primul constă tocmai în considerarea dominaţiei politice ca pe un raport social
printre altele care, în esenţă, nu se deosebeşte prea mult de alte raporturi sociale sau
care se deosebeşte doar prin mijloacele specifice pe care le pune în mişcare. Aceasta
este calea aleasă de politologul nord-american Robert Dahl, atunci când afirmă că
sistemul politic este o “urzeală persistentă de raporturi umane, ce implică într-o
măsură semnificatvă putere, dominaţie, autoritate”. Cea de-a doua abordare
presupune, dimpotrivă, delimitarea dominaţiei politice faţă de alte forme de dominaţie
şi reperarea părţii sale ireductibile. Sociologia lui Max Weber preferă cea de-a doua
abordare, chiar dacă o face fără prea multă convingere”.4
M. Weber defineşte statul ca fiind “o acţiune politică cu caracter instituţional, a
cărei conducere administrativă revendică cu succes, în limitele unui teritoriu dat,
monopolul legitim al coerciţiei fizice”. Arătând că statul se bazează pe monopolul
coerciţiei fizice legitime, Weber se află în situaţia de a admite că acest lucru este
posibil doar atunci când cei dominaţi se supun autorităţii revendicate de cei care
domină. Dacă aşa stau lucrurile, se naşte întrebarea : de ce se supun oamenii, în ce
condiţii, pe ce se întemeiază această dominaţie? Pentru a răspunde la această
întrebare, marele sociolog german construieşte o tipologie ideală a dominaţiei bazate
pe legitimitatea (încrederea în validitatea autorităţilor şi a actelor lor).
A) Legitimitatea tradiţională. Baza justificării dominaţiei o constituie
tradiţia. Actorii sociali au încredere în caracterul sacru al tradiţiilor şi cutumelor, care
stabilesc regulile vieţii publice şi, de asemenea, în persoanele care sunt exponente
directe ale acestora. J. Baudouin sesizează că “autoritatea cu care este investit şeful
tradiţional poate varia. Ea poate fi puternică, dacă concentrează în mâinile sale esenţa
puterii (“sultanismul”). Ea slăbeşte într-o oarecare măsură dacă e împărţită cu alte
autorităţi (“patriarhat” sau “gerontocraţie”) sau dacă se sprijină pe o administraţie
supusă propriei persoane (“patrimonialism”). Dar în fiecare din aceste cazuri titularul
puterii, chiar relativ mediocru, este considerat moştenitorul unei tradiţii sacre. Hussein
al Iordaniei sau Hassan al II-lea al Marocului îşi trag cea mai mare parte a
credibilităţii din faptul că sunt consideraţi în ţările lor descendenţii direcţi ai lui
Allah”.5
B) Autoritatea raţional-legală. Schimbările pe care industrializarea le-a
atras după sine au subminat autoritatea tradiţională. Schimbările pe care ea le-a
produs au aruncat în desuetudine vechile practici tradiţionale. Autoritatea raţional-
legală a lui Weber este bazată pe “credinţa în legalitatea reglementărilor şi în dreptul
celor plasaţi în poziţii ale autorităţii prin asemenea reguli de autoritate de a emite
ordine”(M. Weber).
Deci, o altă sursă a autorităţii o constituie sistemul de legi şi reguli care
investeşte cu putere legitimă o anumită poziţie,statut social. Aceasta s-a dezvoltat
odată cu creşterea industrializării şi este mai compatibilă cu birocratizarea.
Autoritatea raţional legală este puterea justificată printr-un sistem de reguli şi
legi acceptate de societate (autoritatea birocratică). Ea este legată mai mult de un
statut decât de o persoană. Cât timp persoana ocpă poziţia respectivă are dreptul să-şi
exercite autoritatea. După aceea, nu.
C) Autoritatea charismatică este întemeiată pe “sanctitatea, eroismul sau
caracterul exemplar al unei persoane şi pe modelul normativ relevat sau impus de
această persoană”(M. Weber).
Autoritatea charismaică derivă din calităţile personale extraordinare ale
conducătorului, care este un şef ieşit din comun, dotat cu “charisma”, sau cu un

132
“farmec” fără egal şi care inspiră angajament şi insuflă ascultare (Ghandi, Hitler,
Martin Luther King). Cele mai multe societăţi consideră conducătorii charismatici
periculoşi, deoarece, de multe ori (fiind mai nonconformişti) ei pot submina bazele
celorlalte forme de autoritate : tradiţia şi poziţia.
Pierderea unui conducător charismatic ameninţă existenţa grupului dacă tradiţia
şi poziţia nu-i susţin autoritatea. De-a lungul timpului,charisma a reprezentat o forţă
revoluţionară, care a generat mişcări sociale. Weber susţine că supravieţuirea unei
mişcări charismatice depinde de “rutinizarea” charismei, transformarea autorităţii
charismatice fie în formă tradiţională sau birocratică, fie într-o combinaţie a celor
două (exemplul charisma lui Isus Christos).
Analizând textul weberian, privind comparaţia dintre cele cinci forme de
legitimitate, J. Baudouin constată că spre deosebire de monarh, care are “supuşi”,
şeful carismatic se adresează “adepţilor” care, într-un sfârşit, alcătuiesc o “comunitate
emoţională” care se lasă sedusă de “farmecul” celui ales.
În timp ce în forma tradiţională, încrederea colectivă este investită mai mult
într-un principiu decât într-o persoană (“Regele a murit, trăiească regele”), adeziunea
populară e afectivă şi pasională. În sfârşit, întreţinerea carismei îl obligă pe şef să
mobilizeze resurse importante dacă nu vrea să se expună uitării şi dizgraţiei. Regimul
carismatic induce o solicitare permanentă a adepţilor şi o teatralizare nevrotică a
scenei politice”.6
În concepţia multor sociologic, dictaturile plebiscitare contempoane (Lenin,
Stalin, Mussolini, Hitler) au fost “o ilustrare spectaculoasă “ a conceptului de
dominaţie charismatică. Analizând legitimitatea, din perspectiva weberiană,
atenţionează sociologul francez, nu terbuie să scăpăm din vedere faptul că tipurile
inventariate de Max Weber sunt “tipuri ideale”, neexistând în stare pură în realitate.
În cadrul aceluiaşi regim, putem întâlni elemente de la oricare din aceste
“reconsrucţii utopice”. Este cazul Imperiului napoleonian, de exemplu. Organizat în
jurul persoanei împăratului, celebrînd faptele sale de arme devenite legendare, ne
ducem cun gândul la dominaţia carismatică. Totuşi, crearea şi întărirea unei
administraţii din ce în ce mai raţionale şi centralizate, cât şi codificarea spectaculoasă
a dreptului cutmiar, îl apropie mai mult de modelul raţional legal. Şi, în sfârşit,
tentativa de reconstituire a unei dinastii, a unei nobilimi imperiale şi chiar a unei
cvasi-societăţi de curte ne duce cu gândul la elementele unui tip tradiţional”.
Faţă de puterea politică, sociologia şi-a manifestat interesul în următoarele
câteva direcţii principale :
- a considerat statul ca o instituţie politică ca oricare alta iar instituţiile politice
le-a integrat în cadrul instituţiilor sociale ;
- a acordat o atenţie particulară aspectelor formale, funcţiilor latente şi
disfuncţiilor instituţiilor prin care se exercită puterea politică ;
- tinde să confere o accepţiune foarte largă termenului de “politic”.
Din ce în ce mai mult se consideră că universului politic îi aparţin, fără
deosebire, toate fenomenele care implică relaţii de putere, autoritate, conducere.
Puterea apare, deci, în instituţii foarte diferite cum ar fi statul, organizarea socială,
patidul politic, sindicatul, biserica, familia.
În legătură cu bazele şi funcţionarea puterii, două orientări fundamentale au
marcat sociologia politicii : consensualismul şi conflictualismul. Există, ce-i drept, şi
o a treia tradiţie, deloc neglijabilă, care a subliniat coexistenţa consensualismului şi a
conflictualismului în manifestările puterii. Pentru Tocqueville, exercitarea puterii într-
un sistem democratic implică un echilibru între forţele conflictului şi cele ale
consensului.

133
 Deciziile în democraţie trebuie luate cu “minimum de forţă şi maximum de
consens” (Lipset). Berelson corelează posibilitatea democraţiei cu crearea unui
echilibru între consens şi clivaj în politică. Inexistenţa grupurilor politice opuse, a
clivajelor deci ar sugera “o comunitate în care politica nu are o importanţă reală
pentru ea. Pe de altă parte, continuă sociologul american, adâncirea clivajului poate
ameninţa însăşi existenţa democraţiei. Altfel spus, “dacă nu există consens în
interiorul societăţii”, există un potenţial limitat pentru o rezolvare paşnică a
diferenţelor politice, care sunt asociate cu procesul democratic” (G. Almond, S.
Verba, 1963). Prea mult consens micşorează posibilitatea impunerii de
responsabilităţi elitelor.
Teoriile consensului au pus accentul pe faptul că puterea politică este cea care
permite coordonarea activităţilor de interes general ; asigurarea ordinii şi continuităţii
sociale. Exercitarea puterii reprezintă un instrument esenţial, prin care oricare
societate îşi gestionează supravieţuirea. Sociologia marcată de această orientare a fost
interesată mai mult de funcţionaera puterii (condiţii, forme, tipologie) şi mai puţin de
mecanismele erodării şi transformării sale.
Concepţiile conflictualiste au scos în evidenţă caracterul eminamente coercitiv
al puterii politice, impunerea sa de către grupurile dominante asupra celor dominate în
scopul realizării propriilor interese. Ceea ce pare să caracterizeze această orientare
este (Parsons) “conceptul de sumă nulă” sau teza “caracterului limitat al puterii” (R.
S. Lynd), într-o societate dată există o cantitate limitată de putere, astfel încât oricare
extindere a puterii unui grup se face în detrimentul altuia. Teoria marxistă subliniază
faptul că principala funcţie a instiutţiilor politice (statul în primul rând)este cea de
dominaţie de clasă. Ea aceentuează asupra caracterului istoric şi al fundamentelor
economice ale distribuirii puterii în societate.
Reducţionismul economic marxist a fost ulterior mai nuanţat şi mai temperat. A
Gramsci a analizat rolul instituţiilor culturale în impunerea “hegemoniei” clasei
conducătorilor. Acestea, prin mijloacele lor specifice, contribuie la obţinerea
consensului maselor ceea ce duce la coborârea pragului de coerciţie directă necesară
pentru menţinerea dominaţiei.
L. Althusser argumentează teza funcţionării “aparatelor ideologice ale statutlui”
în sensul inculcării “respectului individului faţă de diviziunea tehnologică a muncii”,
prin intermediul căreia este reprodusă structura de dominaţie în societate.
C.W. Mills, constatând fenomenul extinderii birocraţiei în societăţile
industrializate, critică efectele nefaste ale acestei tendinţe : clivajul crescând între
instituţii şi public, opacizarea legăturilor dintre conducători şi conduşi, deteriorarea
democraţiei şi formarea unei “elite” a puterii. Acest cerc restrâns decide destinul unei
întregi societăţi.
Studiile pe care el le-a realizat ca, de altfel, şi cele întreprinse de G. Mosca, R.
Michels şi V. Pareto au evidenţiat faptul că elita politică este formată din oameni care
“trăiesc din politică”, care au sentimentul apartenenţei la acelaşi grup, la “confreria
oamenilor ajunşi”.
“Dobândind un nou statut social, alesul se autonomizează vis a vis de mediul
social din care a ieşit. Cercul său de frecventare se transformă. Tinde să interiorizeze
normele conducătorilor. Modurile sale de a fi, limbajul, îmbrăcămintea, obişnuinţele,
modul de viaţă, se pot transforma vizibil. Cu greu ar mai putea recunoaşte cineva în
anumiţi aleşi pe vechiul lăcătuş, funcţionar sau institutor”.8
Avem de-a face astăzi cu “o profesionalizare a personalului poltic” (J.
Schumpeter, 1972),. Consecinţele imediate ale acestui fapt sunt apariţia “tendinţelor,

134
intenţiei şi acţiunii de a monopoliza posturile de conducere din sistemul politic” (J. N.
Rosenau, 1994).
Pe de altă parte, Dahrendorf observa că apar noi tipuri de autoritate în societăţile
capitaliste avansate datorită separării proprietăţii legale asupra mijloacelor de
producţie de controlul direct al acestora.

11.2. Tipuri de regimuri politice : democraţie, autoritarism, totalitarism.

Regimul politic se referă la modul concret în care funcţionează un sistem politic

dat, respectiv structurarea în acţiunea politică propriu-zisă a relaţiilor dintre
guvernanţi şi guvernaţi. El implică forma de guvernare (monarhie sau republică),
statuarea rolurilor actorilor politici şi tipul de răspuns al masei de guvernanţi.9
Prima tipologie a regimurilor politice a fost realizată de Aristotel şi a avut o
influenţă deosebit de mare asupra gândirii politice ulterioare. După numărul celor care
exercită puterea, susţine marele filosof, regimurile politice pot fi de trei feluri :
regalitate, aristocraţie şi democraţie. În cadrul regalităţii, unul singur deţine puterea,
puterea este deci personalizată, fapt ce se finalizează în eşuarea ei în tiranie.
Aristocraţia caracterizează acel tip de regim politic, în cadrul căruia puterea este
posedată de câteva persoane şi prin acest fapt constituie o oligarhie, devenind
asupritorii celorlalţi. În cel de al treilea tip de regim politic, susţine Stagiritul, puterea
este posedată şi exercitată de o mulţime de oameni.
Astăzi, deşi nu putem vorbi despre un consens general privind tipologia
regimului politic, cea mai frecvent întâlnită este aceea care susţine existenţa a trei
mari tipuri de regim politic : democraţii pluraliste, autoritarim şi totalitarism. Deşi
este o problemă conroversată, să încercăm să dezvăluim principalele coordonate ale
acestor trei tipuri de regimuri politice. Primele controverse s-au născut în jurul
întrebării dacă totalitarismul este sau nu un regim politic. Edgar Hallet Carr şi J.L.
Talmon confundă totalitarismul cu gândirea totalitară. Astfel, cel dintâi susţine că
totalitarismul este : “o convingere conform căreia un grup organizat sau o instituţie,
fie ea biserică, guvern sau partid are acces în mod privilegiat la adevăr. El este vechi
de când lumea, a existat dintotdeauna şi va exista mereu (cu excepţia unor mici
perioade din epoca individualismului”).10
În contrapartidă, Friederich opinează că totalitarismul este mai mult decât o
ideologie, este un sistem social. În lucrarea intitulată “Totalitarism”, el a enumerat
cinci cerinţe de care depinde existenţa unui sistem totalitar : (a) o ideologoie oficială ;
(b) un singur partid de masă controlat de o oligarhie ; (c) monopolul guvernamental al
armamentului ; (d) monopolul guvernamental asupra mass-media şi (e) un sistem de
poliţie terorist.
Mai târziu, la fel ca şi Brzezinski, el a adăugat pe această listă o a 6-a cerinţă şi
anume o economie dirijată la nivel central, fapt care le demolează argumentaţia,
deoarece nazismul nu s-a întemeiat pe o economie centralizată. Astfel, ei şi-au întins
singuri o capcană din care nu au mai putut ieşi şi care le-a demolat întreaga
argumentare, deoarece cea de a 6a caracteristică excludea nazismul din totalitarism,
deoarece el nu s-a întemeiat pe o economie centralizată. Definit astfel, conceptul nu
putea cuprinde laolaltă şi stalinismul şi nazismul. Această fisură în definirea
totalitarismului a dat naştere unor atacuri virulente împotriva uitlizării lui. Multe voci
au susţinut că noţiunea nu trebuie redefinită, ci respinsă. Renunţarea la acest concept,
afirmă respectivii gânditori, este recomandată cel puţin din două motive : 1. Pentru că
totalitarismul este unul din instrumentele propagandistice ale războiului rece, marcat

135
de părtinire polemică ;2. Şi pentru că regimurile comuniste sunt astăzi foarte diferite
între ele şi în comparaţie cu ceea ce erau în anii ’50.
G. Sartori nu împărtăşeşte acest punct de vedere, sesizând fragila argumentare
pe care se întemeiază : “În mare, primul argument dovedeşte mai mult decât oricare
altul, natura extrem de politizată şi ideologizată a dezbaterii. Al doilea are, în schimb,
unele merite. Aşa cum a fost formulat de Michael Curtis, esenţa lui este că în vreme
ce conceptul de totalitarism fusese util iniţial, el îşi pierde utilitatea acum, când
nazismul şi fascismul sunt defuncte, când în Rusia comunismul nu mai este de factură
stalinistă iar lumea comunistă este extrem de diversificată”.11
El rămâne la convingerea că termenul este necesar, eficient şi relevant.
Semantic vorbind, susţine marele politolog, reflectă “încarcerarea întregii societăţi
înlăuntrul statului”, o dominanţă politică atotcuprinzătoare asupra vieţii extrapolitice a
omului”, “invazia totală a vieţii private”. Finer reuşeşte o descriere sugestivă a
totalitarismului. “Întreaga societate este politizată ; dacă sferele private ale vieţii
supravieţuiesc, ele rămân … supuse unui guevrn care, oricând şi din orice motiv, le
poate controla, invada şi cuceri”. Sartori conchide că tocmai aceasta este distincţia
dintre totalitarism şi absolutism, autoritarism şi celelalte variante ale dictaturii :
“Distrugerea liniei de demarcaţie dintre stat şi societate şi politizarea totală a societăţii
…. Aceasta nu se reduce doar la problema unei puteri politice mai mari sau mai
reduse. Diferenţa este calitativă, nu cantitativă”. Că despotismul este temut şi
guvernează în mod caracteristic prin frică, continuă Sartori, este o realitate greu de
combătut. Cu toate acestea, totalitarismul este o amplificare maximă a despotismului,
despotismul cel mai puternic dintre toate.
Dictatura a avut conotaţii diferite de-a lungul timpului. Pentru romani, dictator
era o magistratură extraordinară, de scurtă durată (6 luni), menită să răspundă în mod
exclusiv unei urgenţe militare.
În sens modern, dictatura reprezintă o formă de guvernare a unei singure
persoane, care deţine întreaga putere în stat şi pe care o exercită în mod arbitrar (Papa
Doc, Juan Peron – Argentina, Sadam Hussein – Irak, sunt câteva exemple).
Hunta este un tip de dictatură şi anume o dictatură militară care rezultă din
răsturnarea unui regim cu ajutorul forţelor militare, care după cucerirea puterii, îşi pun
propriul lor conducător la putere (gen. Pinochot în Chile este un exemplu relevant).
În afara dictaturii unei persoane, se mai poate vorbi şi de o dictatură exercitată
de un grup restrâns de persoane (exemplu : dictatura iacobină sau dictatura unei hunte
militare).
N. Goodman susţine că dictatura este o formă de autoritarism, aceasta de pe
urmă caracterizându-se prin excluderea poporului de la participarea politică şi prin
imposibilitatea înlocuirii din funcţie prin mijloace legale a conducătorului.
Trecând în revistă principalele polemici iscate de definirea acestui termen,
Sartori se declară satisfăcut de următoarea definiţie : “dictatură este o guvernare
neconstituţională, pentru că cei care guvernează fie că falsifică constituţia
preexistentă, fie că rescriu o constituţie care să le acorde puterea de a face, practic,
orice doresc. Din acest punct de vedere, structura dictaturilor este şi poate fi descrisă
cu uşurinţă ca opusul structurilor constituţionale”.12 Dictatura iese, deci, de sub
constrângerile legii. Ea nu este un stat fără partide, ci un stat cu un singur partid.
Politologul american (de origine italiană) subliniază faptul că nici unul dintre
termenii analizaţi până aici nu sunt în mod indiscutabil perfect opuşi termenului de
democraţie. După părerea lui, singurul termen care ar avea această calitate este
autocraţia. Putem vorbi deci de dihotomia perfect simetrică : “democraţie sau
autocraţie”.

136
 “Aşadar, vom susţine teza conform căreia democraţia este o non-autocraţie,
contrariul perfect al autocraţiei. Aceasta înseamnă că democraţia denotă un sistem
politic caracterizat prin refuzul puterii personalizate, a puterii asupra cetăţenilor,
putere care să aparţină cuiva. Puterea nu este “proprietatea” nimănui. Mai specific,
democraţia este un sistem bazat pe principiul conform căruia nimeni nu se poate
proclama conducător, nimeni nu poate deţine puterea în nume personal şi în mod
irevocabil. Tocmai pentru că principiul autocratic este respins, axioma democratică
este aceea că puterea omului asupra altor oameni poate fi acordată doar de ceilalţi iar
aceasta numai şi numai pe baza revocabilităţii (pentru că altfel cei care acordă puterea
vor renunţa concomitent la puterea lor). Aşadar, conducătorii vor deţine această
funcţie ca urmare a desemnării libere, neîngrădite de către cei care urmează să fie
conduşi. Cu alte cuvinte, oricând puterea celorlaţi de a desemna pe cineva este
contrafăcută sau anihilată – pentru că dezacordul este zădărnicit ori nu se oferă
alternative – democraţia este ucisă chiar când începe să funcţioneze. Dacă este sau ar
putea fi orice altceva decât reversul exact al autocraţiei – democraţia nu ar exista.
În viziunea lui N. Goodman, principalele coordonate ale unui stat democratic
sunt : 1. Participarea poporului la alegerea şi îndepărtarea conducătorilor ; 2.
Democraţia poate îmbrăca două forme : a) reprezentativă, în care poporul alege,
periodic, alte persoane care să-l reprezinte în procesul de decizie şi b) directă,
participativă, care presupune implicare directă a maselor în procesul decizional.3.
Dezvoltarea economică are drept consecinţe formarea unei populaţii urbane, cultivate
şi sofisticate cu pretenţii politice şi a unei clase de mijloc, din ce în ce mai consistente,
care se consideră beneficiara sistemului şi care nu susţine o schimbare politică
drastică ; 4. Limitarea instituţională a puterii datorată autonomiei şi controlului
reciproc al celor trei puteri : executivă, legislativă, judecătorească (principiul separării
puterilor) ; 5. Nu există divergenţe majore în societate care să provoace convulsii
sociale grave ; 6. Există toleranţă faţă de o disidenţă rezonabilă. Există dreptul la
opinie iar cei care nu sunt în consens cu majoritatea, nu sunt stigmatizaţi, nu sunt
consideraţi distructivi ; 7. Accesul larg al populaţiei la infromaţii (uneori informaţii
“potrivite”).
Democraţia - îşi încheie Sartori analiza conceptuală – este un sistem în care
“nimeni nu se alege pe sine, nici nu se poate investi cu puterea de a conduce şi, prin
urmare, nimeni nu îşi poate aroga singur putera necondiţionată şi nelimitată”.

11.3. Cultură politică şi cultură civică

Cu mult înainte ca termenul de “cultură politică” să fi fost inventat, conţinutul

lui a suscitat un imens interes dar şi mai mari controverse şi confuzii în filosofia şi
ştiinţa politică. Platon, în “Republica”, corela calitatea guvernării cu “dispoziţiile” şi
atitudinile indivizilor. Rolul educaţiei în socializarea politică, respectiv în formarea
conştiinţelor, atitudinilor, sentimentelor politice, a fost subliniat şi de Platon şi de
Aristotel.
Mai tîrziu, la începutul veacului al XVI-lea, Machiavelli constată că
funcţionalitatea instituţiilor democratice, depinde, în mod fundamental, de caracterul
indivizilor.
Peste două veacuri, Montesquieu explica natura instituţiilor politice ale unui
stat, insistând asupra rolului variabilelor sociologice, antropologice şi psihologice.
În 1853, Tocqueville, într-o scrisoare adresată lui F. de Corcelle, semnala rolul
decisiv al sentimentelor, “înclinaţiilor inimii”, credinţelor, moravurilor, în modelarea

137
instituţiilor politice. Lucrarea sa, “Democraţia în America” este o demonstraţie
seducătoare a rolului culturii politice în asigurarea stabilităţii sistemului democratic.
La începutul acestui veac, Max Weber face o analiză pertinentă a valorilor şi
atitudinilor ce-şi au originea în religia protestantă, ca principali factori catalizatori ai
schimbărilor în structura economică şi politică a unei societăţi. Y. Schmeil, Ch.
Foster, M. Dogan, Dominique Pellasy, J. Welc, R.D. Putman şi Ellis Wildavski,
Thomson sunt numai câteva nume care demonstrează importanţa deosebită pe care
politologii o acordă astăzi acestei teme. Cercetările lor au contribuit semnificativ la
clarificarea conceptului de cultură politică, chiar dacă el rămâne în continuare un
concept controversat plin de capcane.
Astfel, sociologul francez Maurice Duverger manifesta reticenţa faţă de
adoptarea acestui concept în ştiinţele politice. El susţine că următoarele concepte - de
cultură economică, politică, estetică - ar fi îndreptăţite, dacă respectivele domenii ar
poseda valori proprii, diferite de ale altora. Se poate vorbi mai degrabă – afirmă
acelaşi autor – despre aspectele politice ale culturii decât despre cultura politică. În
realitate însă, valorile care se manifestă în aceste domenii nu sunt altceva decât
valorile de bază ale societăţii globale aplicate la un domeniu particular. “13 Cu toate
acestea, - conchide politologul mai susamintit -s-ar putea justifica într-un fel utilizarea
termenului, deoarece el trimite la o anumită realitate reprezentată fie de anumite
aspecte politice ale culturii, fie de aspectele culturale ale politicii, aspecte care
indiferent cum le-am numi formează un ansamblu coerent şi coordonat”.
Chiar şi “părinţii” culturii politice – respectiv Gabriel Almond, Sidney Verba şi
Lucien Pye – sesizează anumite dificultăţi pe care le creează utilizarea acestui
concept. Pe de-o parte, ei susţin că au creat acest termen tocmai din nevoia de a
evidenţia caracterul distinct al sferei politicului, înţelegerea ei ca o subcultură
distinctă, cu reguli de comportament şi procese de socializare specifice. Pe de altă
parte, ei evidenţiază – dincolo de avantajele utilizării acestui concept – dificultăţile pe
care le creează. “Ştim că antropologii utilizează termenul de cultură în moduri foarte
variate şi că, introducându-l în vocabularul ştiinţei politice, riscăm să importăm atât
avantajele cât şi ambiguităţile sale”.14
În acelaşi context, Lucian Pye semnala riscul utilizării termenului în discuţie ca
explicaţie salvatoare ori de câte ori analiza politică se afla în impas. J. Schemeil
preferă utilizarea la plural a termenului, care, oricum, rămâne o “invenţie a
antropologilor”. 15În concepţia sa, singularul este nerelevant pentru că sugerează o
cultură politică unică, cu efecte multiple asupra vieţii politice dintr-o ţară. Termenul
de “culturi politice” pe care îl propune, exprimă pluralismul cultural care are, însă, un
factor comun, şi anume, atitudinea faţă de regimul politic. Mattei Dogan şi
Dominique Pelassy constatau că este dificil să vorbim despre o cultură politică
naţională, mai ales pentru ţările în care procesul de omogenizare nu este atât de
avansat ca în Franţa sau SUA. Ei se întreabă dacă nu cumva introducând conceptul de
cultură politică “nu riscăm explicaţii care nu se măgineasc la realitatea socială, sau, cu
alte cuvinte, nu riscăm un regres ştiinţific?”
Cu toate controversele pe care le-a provocat, cei mai mulţi politologi consideră
că renunţarea la utilizarea acestui termen ar fi oricum mult mai păgubitoare decât
acceptarea lui cu toate dificultăţile şi ambiguităţile pe care le produce.
Ce se înţelege însă, mai exact, prin cultura politică?
În limbajul comun, ea se identifică cu informaţia politică. Se apreciază că o
persoană are cultură politică, dacă votează în cunoştinţă de cauză sau este la curent cu
regulile jocului politic.

138
 În ştiinţele politice, termenul a fost utilizat pentru prima oară în 1956 de Gabriel
Almond în lucrarea “Comparative Political System”. El reia în 1963, împreună cu
Sideny Verba,problematica culturii politice în renumita lucrare : “Cultura Civică”.
Aici, atrăgând atenţia asupra caracterului politic al conţinutului culturii mondiale pe
cale de a se naşte, în mod indirect, ei subliniază încă o dată necesitatea utilizării
conceptului de cultură politică. “Când vorbim de cultura politică a unei societăţi –
susţin G. Almond şi S. Verba – ne referim la sistemul politic, aşa cum a fost
internalizat în cunoştinţe, sentimente şi evaluări ale populaţiei sale (…) Cultura
politică a naţiunii este “distribuţia particulară “ a patternurilor din “orientările” către
“obiectele politice”, aşa cum se realizează acestea între membri naţiunii.
În concepţia autorilor, există trei tipuri de orientări ;16
1.“orientarea cognitivă”, adică cunoaşterea şi credinţa cu privire la sistemul
politic ;
2.“orientarea afectivă”, respectiv sentimentele privind sistemul politic ;
3.“orientarea evaluativă”, care se referă la judecăţile şi opiniile cu privire la
“obiectele politice”. Principalele elemente care definesc orientările cognitivă, afectivă
şi evaluativă a indivizilor sunt următoarele : nivelul informării politice, a cunoştinţelor
şi sentimentelor pe care le au faţă de sistemul politic naţional ; cunoştinţele şi
sentiemntele despre natura şi limitele deciziilor publice şi politice şi despre modul în
care sunt puse în practică ; gradul de conştientizare a drepturilor, libertăţilor şi
obligaţiilor politice ; cunoaşterea şi utilizarea strategiilor şi mijloacelor pentru
protejarea şi pentru controlul eventualelor derapaje ale puterii ; gradul de implicare în
mecanismele puterii locale ; criteriile folosite pentru judecarea performanţelor
sistemului politic şi a elitelor politice ; conştientizarea impactului şi a semnificaţiei
actului de guvernare politică.
Mergând pe acelaşi filon, J. Wiatr defineşte cultura politică ca totalite a
atitudinilor, valorilor şi tipurilor de comportament existente într-o societate referitoare
la relaţiile reciproce dintre puterea politică şi cetăţeni.
M. Dogan şi D. Pelassy susţin că respectivul concept “desemnează un set de
credinţe politice, de sentimente şi de valori care prevalează pentru o naţiune la un
moment dat”.17
Cultura politică nu este numai produsul istoriei colective, ci şi a istoriei fiecărui
individ, sinuoaselor itinerarii pe care le-a parcurs. Ea are legătură atât cu instiuţiile
politice cât şi cu experienţele personale ale indivizilor.
Cultura politică joacă un rol esenţial atât în viaţa comunităţii, cât şi în viaţa
individului. Comunităţii îi oferă un set de valori, atitudini, norme şi idealuri care să
asigure funcţionalitatea şi coerenţa instituţiilor sale. Individului îi pune la dispoziţie
un ghid care să-i faciliteze participarea la viaţa publică şi politică.
Cultura politică trebuie înţeleasă ca un subsistem al culturii în general iar
ansamblul de idei şi opinii şi atitudini politice ale indivizilor, ca o parte componentă a
culturii lor generale. Ideile şi credinţele politice ale indivizilor nu sunt rupte de cultura
lor generală, de concepţia lor despre viaţă, de viziunea lui asupra naturii umane în
ultimă instanţă. De exemplu, o viziune pesimistă întreţine o stare de suspiciune
socială, diminuează gradul de încredere şi loialitate manifestatae la nivelul
comunităţii, generând mai departe, o atitudine politică pasivă, de resemnare faţă de
autoritatea politică. Dimpotrivă, o viziune optimistă asupra esenţei umane se
direcţionează în încredere socială, solidaritate civică, atitudine reflexiv-critică faţă de
putere şi participare activă la viaţa publică.
Pe de altă parte, trebuie remarcat următorul fapt : cultura politică nu are o
structură uniformă, omogenă. Dincolo de diferenţele dintre culturile politice ale

139
diferitelor naţiuni (care reies din studiile, cercetările efectuate de Almond şi de Verba)
sunt semnalate diferenţe în interiorul aceleiaşi naţiuni, fie între diferitele sale regiuni,
fie între diferitele categorii social-poltice (ex., elite-nonelite).
Diferenţele cu privire la nivelul culturii politice, între diferitele regiuni sunt
expresia deosebirilor dintre nivelele dezvoltării economice şi dintre gradele de
maturizare politică specifice acestora. Aşa stând lucrurile, cultura politică apare ca un
rezultat al competiţiei dintre diverse moduri de raportare la viaţa politică, dintre
diverse “moduri de viaţă”, cum sugerează Wildavsky, Ellis, Thompson.
Cercetările în domeniu scot în evidenţă faptul că opiniile şi atitudinile politice
pot diferi şi în funcţie de nivelul educaţional, de categoria de vârstă, de mediul de
rezidenţă, de statutul politic al individului. L. Pye semnalează diferenţele dintre
cultura politică a elitelor şi cea a nonelitelor. În anumite circumstanţe, elitele pot
deveni forţe motrice de modernizare politică a societăţii , pot contribui fundamental la
inocularea noilor mentalităţi politice în conştiinţa nonelitelor, la dezvoltarea societăţii
civile. În noile democraţii, maturizarea clasei politice, dezvoltarea unei culturi politice
moderne la nivelul acestei clase devine o prioritate absolută urmărind ca, ulterior,
fenomenul să se generalizeze la nivelul maselor. Se poate spune că există societăţi
caracterizate printr-o mai mare fragmentare a culturii politice, sau, dimpotrivă, printr-
o mai mare omogenizare.
Fragmentarea culturii politice (diferenţierea ei pe regiuni, categorii sociale) are
serioase repercursiuni asupra stabilităţii şi forţei instituţiilor democratice, în sensul
diminuării lor.
Dacă primele cercetări în domeniul culturii politice au urmărit şi accentuat
diferenţele existente(pe acest plan) între diferitele naţiuni (vezi Almond şi Verba –
“Cultura civică”) astăzi se constată reorientarea lor către evidenţierea diferenţelor
existente în cadrul aceleiaşi naţiuni (Robert D. Punam, Wildavsky, Ellis Thompson).
În funcţie de tipurile de orientări politice existente în diversele ţări faţă de
“obiectele politice” (de la sistemul politic în general, până la individ ca actor politic),
G. Almond şi S. Verba vorbesc despre existenţa a trei mari tipuri de subculturi
politice : parohială, depedentă şi participativă. Ei atenţionează asupra caracterului
mixt al culturii politice.
1.Cultura politică parohială desemnează frecvenţa zero a orientării politice.
Exemplul cel mai relevant este cel al triburilor, care conştientizează vag sau deloc
existenţa guvernului central şi a căror viaţă este în mare parte neafectată de deciziile
centrale. Deci, cultura politică parohială este întâlnită în comunităţile în care structura
politică este inexistentă, relaţiile sociale fiind reglementate prin instrumentul valorilor
tradiţionale nonpolitice.
2. Cultura politică (pasivă) dependentă desemnează o frecvenţă înaltă a
orientărilor faţăde sistemul politic general (sentimente cum ar fi patriostismul) şi faţă
de “obiectele de output”(adică punerea în practică a politicilor, fluxul de sus în jos)
însă orientări zero în ceea ce priveşte fluxul de jos în sus şi perceperea sistemului în
calitatea de participant activ. Actorii sociali sunt conştienţi de existenţa sistemului
politic dar au un rol pasiv în raport cu acesta. Exemplul cel mai relevant este cel al
oamenilor ce trăiesc în regiunile autoritare, în dictaturi unde ei se percep mai mult ca
alienaţi politic, ca intruşi, decât ca participanţi la procesul politic.
3. Cultura politică participativă se caracterizează prin orientări maxime
faţă de toate “obiectele politice”, în special faţă de sine ca participant activ la politică.
Indivizii sunt conştienţi de drepturile şi obligaţiunile lor politice, implicându-se în
sfera politică activ şi raţional. Participarea lor este fundamentată cognitiv şi atitudinal

140
: dispun nu numai de cunoştinţe politice, ci şi de abilităţi de comunicare, cooperare,
negociere.
Una din concluziile cele mai semnificative, care se desprinde din analiza
comparată pe care au întreprins-o Almond şi Verba, o constituie faptul că cele trei
subculturi : parohială, dependentă şi participativă pot coexista în sânul aceleiaşi
culturi politice. În majoritatea democraţiilor moderne cele trei subculturi, în
interacţiunea lor, constituie componentele culturii politice democratice, cultura
participativă ocupând un rol privilegiat în raport cu celelalte două.
Specifică democraţiilor moderne occidentale este combinaţia pasivă-
participativă, caracterizată prin puternice modele de participare politică pe fondul
unor obiceiuri tradiţionale care impun respect faţă de lege şi loialitate faţă de structura
puterii.
Cu cât dimensiunea participativă a unei culturi politice este mai proeminentă, cu
atât sentimentul competenţei civice este mai prezent atât la nivelul individului, cât şi
al comunităţii ; şi invers, când într-o cultură politică componentele parohiale şi
dependente sunt dominante, sentimentele indivizilor de alienare politică şi neîncredere
socială sunt tot mai frecvent întâlnite.
În legătură cu evoluţia politică viitoare a statelor, Almond şi Verba propun o
viziune optimistă : “Noua cultură politică mondială – anticipează ei – va fi o cultură
politică a participării”. Se subînţelege că tot mai multe state vor alege calea
democraţiei în dezvoltarea lor ulterioară.
Infuzarea modelului democratic participativ în tot mai multe ţări va presupune
mai mult decât existenţa instituţiilor formale ale democraţiei (partide politice,
legislativ ales, sufraj universal). Pe lângă toate acestea, existenţa unei culturi politice
democraticve va fi indispensabilă. Astăzi, politologii ca şi cetăţenii obişnuiţi, se
întreabă deopotrivă în ce măsură este posibilă transplantarea culturii politice
democratice în statele post comuniste. S-a constatat că – susţin autorii mai sus
menţionaţi – transferul culturii politice a statelor democratice occidentale în
societăţile în tranziţie întâmpină cel puţin două mari obstacole : primul derivă din
obiectivele marilor idei ale democraţiei, care se realizează cu distorsiuni, cu
modificări substanţiale ; al doilea, îl constituie problemele obiective cu care se
confruntă aceste naţiuni : tehnologii şi sisteme sociale arhaice.
În continuare, vom încerca să delimităm conceptele de cultură civică şi de
cultură politică.
Cultura civică îmbină modernitatea cu tradiţia, este “o cultură pluralistă, bazată
pe comunicare şi persuasiune, o cultură a consensului şi a diversităţii, o cultură care a
permis schimbarea, moderând-o însă”(G. Almond şi Verba).
Autorii mai sus amintiţi încearcă să construiască conceptul de cultură civică
într-o relativă şi parţială opoziţie cu cultura politică parohială şi dependentă. În acelaşi
timp, aparent paradoxal, ei nu identifică cultura civică nici cu cultura politică
participativă. În concepţia lor, cultura civică nu este în mod exclusiv o cultură politică
participativă, ci o cultură politică mixtă, în care coexistă cele trei tipuri de cultură
politică, predominantă fiind însă cea participativă.
Cultura civică nu este acelaşi lucru cu educaţia civică. Educaţia civică prescrie
modul în care cetăţenii trebuie să se comporte într-o societate democratică, cuprinde
deci normele comportamentului cetăţenesc, norme ce subliniază aspectele
participative ale culturii politice. Se aşteaptă ca cetăţeanul să se implice activ şi
raţional în politică, să fie bine informat şi să participe la procesul decizional. Toate
aceste caracteristici nu definesc cultura civică, ci cultura politică participativă. Cultura
civică este mai mult decât atât, ea este “o cultură participativă a raţionalităţii (…) în

141
care cultura politică şi structura politică sunt în armonie (…). Orientările politice mai
tradiţionale au tendinţa de a limita angajamentul individului în raport cu politica şi de
a-l slăbi. Într-un sens, orientările dependente şi parohiale “stăpânesc” sau ţin la locul
olor rientările politice participative”(G. Almond şi Verba).
În concluzie, cultura civică este o cultură politică echilibrată, în care activitatea
politică şi raţionalitatea sunt echilibrate de pasivitate, tradiţionalitate şi angajament
faţă de valorile parohiale. Cultura civică este, deci, o combinaţie între cultura
modernistă şi cea tradiţionalistă, o cultură pluralistă bazată pe informaţie şi
persuasiune, pe dialog, pe consens şi pluralism, pe diversitate şi toleranţă, care
permite şi încurajează schimbarea, termperându-i excesele. Ea caracterizează acea
societate în care există un număr mare de indivizi care participă activ la viaţa publică.
Ei deţin informaţii politice relevante, acţionează raţional, conştientizează drepturile şi
libertăţile lor şi cooperează în vederea realizării intereselor comune. Cetăţenii
dezvoltă sentimentul unei competenţe civice subiective, al încrederii în abilităţile lor
politice şi decizionale. În societăţile în care încrederea cetăţenilor în capacitatea lor de
a influenţa guvernământul este mare, şi gradul lor de implicare în procesul politic este
mare. Simplul fapt că cetăţenii cred în mitul democraţiei deschide calea participrăii.
Cetăţenii care nu cred în acest mit, de regulă, se implică şi mai puţin în viaţa social-
politică, sunt mai pasivi, inerţi, apatici.
În literatura de specialitate, pe lângă conceptele de “cultură politică” şi “cultură
civică”, este vehiculat şi conceptul de “cultură politico-administrativă”, într-un înţeles
care se diferenţiază fără însă a-l opune celor dintâi. În concepţia lui Yves Meny,
conceptul de cultură politico-administrativă se referă la un ansamblu de norme şi
valori produse de o societate dată şi care pot fi în contradicţie cu normele şi valorile
afişate de respectivul sistem. Contradicţiile dintre valorile oficiale şi cele efectiv
practicate, susţine el, dovedesc capacitatea democraţiei de a se autocorecta şi
importanţa culturii politice pentru populaţie, care nu admite pe termen lung coruperea
principiilor democraţiei. Exemple concludente în acest sens le oferă Italia postbelică
şi perioada Mac Carthista în SUA. Democraţia nu este un sistem perfect, lipsit
complet de erori. Superioritatea democraţiei constă în capacitatea ei de a sesiza şi
corecta erorile cu ajutorul culturii civice.

11.4. Rolul socializării politice în formarea culturii politice

11.4.1. Ce este socializarea politică?

Cultura politică este transmisă din generaţie în generaţie, este transformată şi

inculcată de diverşi actori ai procesului de socializare. Easton şi Dennis definesc
socializarea politică ca “un proces prin care persoanele dobândesc orientări politice şi
patternuri de comportament”.
Majoritatea politologilor, deşi admit că există multe variaţii ale conţinutului
procesului de socializare politică de la o persoană la alta, de la o cultură sau
subcultură la alta, susţin în acelaşi timp că există şi multe similitudini, în special la
nivelul naţiunilor dezvoltate. În aceste condiţii, devine posibilă – susţin ei – tratarea în
termeni generali a fenomenului socializării politice.
Într-o oarecare opoziţie cu susţinătorii acestui punct de vedere, M. Dogan şi D.
Pelllasy se întreabă în ce măsură se poate vorbi de caracterul universal al socializării
politice, comparativ cu socializarea în general. Întrebarea este justificată de existenţa
diferenţelor mari de la o ţară la alta privind proporţia de copii, studenţi, adulţi, care

142
este atinsă de acest proces. “În timp ce dezvoltarea conştiinţei politice face parte din
maturizarea normală a unui copil francez sau american, lucrurile stau altfel în Congo
sau Birmania”.
Unii sociologi susţin că socializarea politică are un caracter conservator : ea
transmite doar acele reguli care sunt deja testate, care reproduc un sistem de clasă dat.
A. Gramsci în tezele sale asupra hegemoniei denunţă perpetuarea unei stări de
dominaţie prin controlul mesajului cultural.
Pe de altă parte, se constată că individzii reacţionează faţă de mediul socializării
politice, că ei nu sunt pasivi şi nu manifestă o disponibilitate absolută faţă de aceasta.
Se înregistrează o modificare în timp, de la o generaţie la alta, a valorilor, credinţelor
şi atitudinilor politice. “Cultura politică se transmite prin aculturaţie”. Socializarea
politică trebuie înţeleasă, însă, nu numai ca un proces de învăţare a normelor,
credinţelor, valorilor politice, ci şi ca un proces de perpetuă schimbare a acestora, a
mediului politic. Această schimbare este rezultatul unor relaţii complexe între agenţi
rivali ai socializării, care transmit mesaje contradictorii unor receptori relativ
autonomi.

11.4.2. Agenţii socializării politice

Psihologii şi analiştii socializării politice au evidenţiat existenţa a două principii

operatoare, care caracterizează învăţarea timpurie :
1.Principiu primar : ce se învaţă mai întâi, se învaţă cel mai bine ;
2.Principiul structurării: ce se învaţă mai întâi structurează întreaga învăţătură
ulterioară.
Aceste două principii sunt relevante pentru importanţa pe care o joacă
socializarea timpurie pentru evoluţia culturală şi politică a indivizilor.
Deşi căile prin care indivizii dobândesc valorile, cunoştinţele politice diferă de la un
individ la altul, majoritatea oamenilor este expusă la aceleaşi principale influenţe,
agenţi ai socializării, din copilărie şi până la maturitate : familie, şcoală, comunitate,
semeni, etc. Atitudinile politice, remarca G. Almond şi S. Verba, provin din surse
multiple de la experienţele timpurii ale socializării, la experienţele mai târzii ale
adolescenţei şi ajungând la cele ale postsocializării ca adult. El include atât
experienţele politice, cât şi nonpolitice. Este unanim recunoscut faptul că, în familie,
copiii învaţă un set larg de valori morale, religioase, politice, economice care îi ajută
să-şi contureze opiniile. Nu este surprinzător faptul că majoritatea oamenilor
identifică amintirile lor politice cu ale familiilor lor. În cele mai multe cazuri, părinţii
care sunt interesaţi de politică îşi influenţează copiii să devină mai implicaţi şi mai
informaţi în domeniul politicii. Mulţi copii, imitându-şi părinţii, se identifică cu
partidul din care aceştia fac parte sau cu care simpatizează. Influenţa parentală asupra
identificării cu un partid este mai mare atunci când ambii părinţi se identifică puternic
cu acelaşi partid. Aproximativ 1/2 din americani se identifică cu partidul politic al
părinţilor lor.
G. Almond şi S. Verba, în “Cultura civică”, sesizează faptul că “pattern-urile
autorităţii din familie reprezintă primele expuneri ale individului faţă de autoritate”.
Ele implică, îndeosebi, o socializare politică latentă. Socializarea în familie, deşi nu
poate explica singură atitudinile politice efective - întrucât există şi alte forme ale
socializării politice - poate crea anumite predispoziţii necesare manifestării lor.
Autorii mai sus menţionaţi se întreabă dacă pattern-ul autorităţii din familie îşi pune
amptrenta asupra atitudinii şi participării politice de mai târziu a individului. Astfel, ei

143
se întreabă dacă membrul unei familii democratice este mai înclinat decât ceilalţi să
fie un cetăţean democratic competent. În urme cercetării efectuate, ei constată că
există o conexiune între perceperea abilităţii participării la deciziile în familie şi
competenţa politică curentă a subiecţilor intervievaţi. De exemplu, în SUA, 70% din
cetăţenii care au declarat că au participat la decizii în familii se considerau cetăţeni
competenţi, în timp ce numai 47% din cei care nu au participat la decizii în familie îşi
declină în proporţie mult mai mare competenţele politice decât ceilalţi.
În acelaşi context, Robert Lane susţine că un adolescent din SUA sau Germania,
care a fost ţinut din scurt acasă tinde să se angajeze politic mai puţin decât tinerii care
s-au bucurat de o oarecare libertate. Deci, autonomia cetăţeanului cât şi convingerile
sale, conchide el, îşi au rădăcinile în mediul social sau în atmosfera în care el începe
să se dezvolte.
Un alt agent al socializării îl constituie şcoala. În conformitate cu rezultatele
unor cercetări sociologice, influenţa şcolii asupra învăţării politice este egală sau mai
mare decât cea a părinţilor. Instituţiile educaţionale - afirmă M. Dogan şi D. Pelassy,
în “Cum să comparăm naţiunile” - condiţionează într-un fel capacităţile morale,
politice şi economice ale naţiunii. Predarea directă, în şcoală, a cunoştinţelor despre
politică şi guvernământ - susţin Almond şi Verba - poate determina creşterea
sentimentului competenţei politice a individului, însă aceasta depinde de conţinutul a
ceea ce se predă. Este benefică dezbaterea unor probleme sociale şi politice
controversate - adică participarea formală a copilor la viaţa şcolii. În SUA, 40% dintre
subiecţi declară că li s-a oferit o asemenea şansă, în timp ce în Marea Britanie doar
16% şi în Italia chiar mai puţin, respectiv 11%.
În ceea ce priveşte participarea informală în şcoli, SUA se detaşează net de
celelalte ţări : aici majoritatea subiecţilor declară că au participat la decizii în şcoală şi
s-au simţit liberi să se plângă de un tratament nedrept şi chiar s-au plâns.
În societăţile democratice, în şcoală se învaţă, de regulă, normele
comportamentului de grup, luarea deciziei în mod democratic, respectarea opiniei
celorlaţi. Dacă accentul se pune în mod exclusiv pe predarea sloganelor naţionale, a
simbolurilo, eroilor şi sărăbătorilor naţionale, neglijându-se valorile democraţiei şi
dezvoltarea gândirii critice, educaţia politică este înlocuită cu îndoctrinarea.
Familia şi şcoala sunt agenţi ai socializării timpurii a copilului. D. Eston
distinge patru faze principale ale procesului de socializare politică a copilului asupra
domeniului politic :
1.politizarea, respectiv sensibilizarea politică a copilului asupra domeniului
politic ;
2. personalizarea, respectiv identificarea sistemului de guvernare cu anumite
autorităţi, persoane (de exemplu, sistemul de guvernare este sinonim cu preşedintele
sau cu poliţisutl) ;
3. idealizarea, adică emiterea de judecăţi de valoare faţă de autoritatea
personalizată (bună sau rea) ;
4. “instituţionalizarea, adică trecerea de la perceperea autorităţii personalizate la
perceperea ansamblului de autorităţi ca sistem”.
Analizând socializarea politică, G. Almond şi S. Verba apreciază că
experienţele timpurii ale scializării afectează predispoziţiile personalităţii individului
şi, în consecinţă, pot afecta şi atitudinile politce. Numai că între aceste experienţe
timpurii şi comportamentul politic de mai târziu, intervin numeroşi alţi factori
(educaţia, profesia etc.), ce micşorează efectul celor dintâi. Autorii mai sus citaţi
evidenţiază corelaţiile dintre experienţele nonpolitice ale individului şi experienţele
lui politice, măsura în care rolurile pe care le joacă individul în cadrul familie, şcolii,

144
locului de muncă îl pregătesc pentru asumarea rolurilor politice. Ele sunt vizibile cel
puţin sub două aspecte. Primul aspect se referă la percepţia subiectivă, la faptul că
individul are tendinţa să extrapoleze şanmsele sau neşansele participării sale
nonpolitice la sfera politicului. Astfel, dacă el are şansa de a participa la multiple
decizii sociale în sfera nonpolitică el se va aştepta să fie capabil de a participa şi la
deciziile politice. Reciproca este şi ea valabilă. Al doilea aspect, se referă la posibilele
consecinţe reale ale experienţelor nonpolitice asupra celor poltice. Se constată că
experienţele nonpolitice îi pot conferi individului deprinderile de auto-exprimare şi
sistemul tacticilor politice necesare în participarea politică. Se impune a se remarca
faptul că aceste abilităţi de participare politică formate în cadrul experienţelor
nonpolitice vor fi utilizate în sistemul politic numai dacă acesta permite şi oferă
oportunităţi de participare. Pe de altă parte, se poate ca experienţele pre-politice să nu
fie mobilizatoare dar să existe alte caracteristici sociale sau politice care să-l conducă
la participare.
O altă coordonată care trebuie luată în discuţie în analiza rolului pe care şcoala
şi familia îl au în socializarea politică a individului o constituie nivelul lui
educaţional, cu performanţele şcolare şi intelectuale. În urma cercetării efectuate de
G. Almond şi S. Verba în SUA, Marea Britanie, Germania, Italia, Mexic s-a putut
constata că frecvenţa cu care subiecţii afirmă că au foat capabili să participe la decizii
în familie sau şcoală creşte odată cu nivelul educaţiei. Se pare că cei cu o edcaţie mai
înaltă beneficiază de oportunităţi mai mari de participare nonpolitică decât cei cu
realizări educaţionale mai modeste. În acelaşi context, trebuie analizat şi faptul că nu
întotdeauna absenţa tentaţiei copilului de a protesta în şcoală sau în familie este
cauzată de structura autoritară a acestor instituţii. Lipsa de participare a copilului se
poate datora neîncrederii în sine, inexistenţei unui ego puternic. S-a constata că,
pretutindeni, şcoala pregăteşte copiii să accepte ordinea socială, fie că este vorba de o
ordine democratică, fie că, dimpotrivă, este vorba despre o ordine totalitară. Analizele
făcute în domeniul sociologiei educaţiei au pus în evidenţă faptul că, în mai toate
şcolile lumii sunt predate sloganele naţionale, simbolurile, eroii şi sărbătorile
naţionale. Pe lângă acestea, în societăţile democratice şcolile pun accentul şi pe
normele comportamentului de grup, respectarea diferenţelor de opinii şi obiceiuri,
participarea dmeocratică la luarea deciziilor, arta negocierii conflictelor etc. În aceste
tipuri de societăţi, copiii învaţă de mici despre importanţa egalităţii politice.
În societăţile totalitare, şcolile - aflate sub supravegherea intransigentă a statului
- au datoria să infuzeze conştiinţa copiilor cu sloganurile politice, să-i educe în spiritul
respectării necondiţionate a partidului unic şi a conducătorilor săi iubiţi, a obedienţei
faţă de interesul general al patriei şi al sacrificării totoale a vieţii private.
Chiar şi în societăţile democratice - atrag atenţia unii analişti politice - există
pericolul unei oarecare îndoctrinări a copiilor în şcolile elementare. Robert D. Hess şi
Judith V. Torney susţineu în anii ‘60-70 că “majoritatea copiilor ies din şcoala
elementară inoculaţi cu sentimentul naţionalismului şi cu o noţiune idealizată a
guvernării americane”.
Cu cât şcolile solitică copiilor mai multă originalitate şi creativitate decât
reproducere de informaţii, mai multă participare la dialog şi la luarea deciziilor
privind viaţa şcolii decât obedienţă faţă de norme indiscutabile, cu atât este mai mare
influenţa lor în socializarea politică democratică a viitorilor cetăţeni.
Spre deosebire de şcoală şi de familie, autoritatea locului de muncă este
decisivă pentru participarea politică, pentru formarea competenţelor politice ale
individului. Relaţia dintre competenţa la slujbă şi competenţa politică rămâne
puternică chiar şi în grupurile educaţionale combinate. Relaţia este biunivocă.

145
Pretenţia de a participa la deciziile profesionale se justifică de multe ori prin existenţa
cadrului politic democratic. Pe de altă parte, individul cu competenţe politice va fi
mai puţin înclinat să accepte absenţa dialogului cu autoritatea la locul de muncă.
Ca o concluzie generală în urma analizei făcute se poate spune că, experienţele
nonpolitice au un efect cumulativ asupra participării politice a individului.
Probabilitatea ca individul care are şanse constante de participare nonpolitică să o
generalizeze la participarea politică, este mare.
Un alt agent al socializării îl reprezintă comunitatea şi semenii.Înţelegem prin
comunitate persoanele de toate vârstele, de toate categoriile sociale cu care individul
vine în ontact, cu care convieţuieşte sau îşi exercită profesia. Semenii sunt prieteni,
colegi de şoală sau de servicu care trăiesc în interiorul comunităţii şi care de regulă
sunt de aceeaşi vârstă.
Comunităţile omogene, cu membrii similari din punct de vedere al etnicităţii,
rasei, religiei, status-ului ocupaţional pot exercita presiuni puternice atât asupra
copiilor, cât şi a a adulţilor în vederea conformării la atitudinea politică dominantă.
De exemplu, dacă toţi vecinii susţin candidatura unui partid şi critică candidatura
altuia, este destul de dificil să susţii o opinie contrară fără ca ceilalţi să nu te
marginalizeze.
Grupurile “semenilor” sunt folosite de copii şi adulţi, pentru a se proteja de
presiunile comunităţii. Grupurile de adolescenţi, bunăoară îşi susţin actele de
rezistenţă, opoziţie ale membrilor săi faţă de presiunile părinţilor. Dacă iniţial, tinerii
îşi apărăr doar stitlul de viaţă, vestimentaţia, extravaganţele comportamentale şi nu
concepţiile politice, studiile clasice arată că, mai târziu, studenţii adoptă şi în viaţa
politică atitudini mai liberale - comparativ cu părinţii mai conservatori - şi rămân în
continuare liberali, pentru că prietenii le împărtăşesc opiniile.
Mass-media este, la rândul ei, un agent foarte important al socializării politice.
Dacă în societăţile totalitare ea devenise un instrument docil şi eficace cu ajutorul
căruia guvernanţi, “lucrători cu munca de partid”, îndoctrinau masele, în ocietăţiel
democratice ea poartă un cu totul alt rol. Eliberată de cenzură, de dogmele ideologiei
totalitare, mass-media poate fi indepenedentă şi obiectivă, poate juca u rol esenţial în
procesul de maturizare democratică a societăţilor contemporane. În realitate însă, dacă
ea joacă un rol proeminent în socilizarea democratică a individului este greu de spus.
Există mari controverse pe această temă. Deşi la modul general se aşteaptă ca presa,
radioul, TV să se implice tot mai mult în educarea populaţiei în spiritul legii, al
statului de drept, ele răspund într-o mică măsură şi de o manieră contradictorie acestui
deziderat. Pe de altă parte, mass-media promovează un sărijin popular pentru
guvernanţi : popularizează achiziţiile şi performanţele politice ale acestora, se implică
în celebrarea sărbătorilor, eroilor naţionali şi aniversărilor poliitce. Pe de altă parte,
media erodează încrederea politică prin publicarea plângerilor cetăţenilor, a
protestelor, a actelor de corupţie, prin critica acerbă a diferitelor măsuri politice. Unii
critici ai mediei susţin că aceasta acordă prea mult spaţiu oponenţilor guvernului, în
special acelora care angajează o opoziţie neconvenţională. Alţii, dimpotrivă, susţin că
presa, prin publicitate, manipulează masele, consumatorii.
Încheiem aici analiza factorilor nonpolitici asupra formării atitudinilor şi
conştiinţei politice. În continuare, ne propunem să evidenţiem câteva aspecte ale
rolului sistemului politic în sine, al partidlor poliitce, în formarea atitudinilor,
normelor şi comportamentelor politice.
Se constată că partidele politice realizează socializarea politică, mai întâi, prin
consolidarea culturii politice existente, asigurând astfel perpetuarea sistemului politic.
Într-o societate de tranziţie, partidele transformarea formelor de participare.

146
 Partidele oferă membrilor şi simpatizanţilor o ideologie, o doctrină, în ultimă
instanţă deci, o subcultură politică. Mai concret, partidele politice le oferă informaţii
politice, căi de soluţionare a unor revendicări, de relaţionare activă cu sistemul politic,
normele legitimiăţii politice.
Influenţa directă exercitată de sistemul politic asupra formării convingerilor şi
atitudinilor politice este mai puternică decât cea exercitată de factorii nonpolitici ai
socializării şi în anumite circumstanţe o poate submina sau chiar anula. Chiar dacă
familia şi şcoala au întipărit în mintea individului o viziune pozitivă asupra sistemuui
politic, în cazul în care el este dispreţuit de partidul său, înşelat de politic, înfometat
(...) este mai mult ca sigur că opinie pe caere o avea despre sistemul politic se va
altera.
Când mijloacele socializării se află sub controlul exclusiv al statului, ca în
regimurile totalitare, rolul ei este nu numai de a consolida sistemul politic existent ci
şi de a preîntâmpina sau anihila apariţia eventualilor factori perturbatori.
În astfel de societăţi educaţia şi propaganda îşi unesc eforturile în a asigura
autoritatea totală a statului asupra individului. În aceste condiţii, socializarea timpurie
prin şcoală - grădiniţa - pare a fi cea mai eficientă. În copilărie, mesajul
propagandistic prinde uşor, nu întâmpină de obicei rezistenţe semnificative.
Analizând procesul de socializare din ţările totalitare se constată existenţa a trei
elemente importante : 1. în primul rând, conştiinţa importanţei decisive a socializării
politice ; 2. în al doila rând, supremaţia absolută a unor anumite instituţii : şcoală,
partid, armată - în detrimentul altor posibili competitori ; 3. în al treilea rând,
simplificarea extraordinară a discursului poltic. Fenomenul acesta cauzează şi o
regresie intelctuală. În timp ce modernizarea societăţii implică multiplicarea surselor
de informaţie şi dezvoltarea mesajelor suprapuse şi conflictuale, statul totalitar se
întoarce la adevărul unic şi indivizibil.
Considerăm că prezentarea următoarelor date statistice* este relevantă pentru
înţelegerea caracteristicilor socializării politice în România.

Influenţa asupra deciziilor Frecvenţa Procentajul

luate în familie răspunsurilor răspunsurilor
a) mare 103 19,2

b)medie 192 36,0

c) mică 101 18,9

d) nici o influenţă 116 21,8

e) nu-mi amintesc 16 3,0

f) non răspunsuri 5 1,1

TOTAL 533 100,0

Tabel 1. Pattern-ul autorităţii în familie şi competenţa civică

Datele furnizate de cercetare arată că 55,3% din subiecţii intervievaţi au avut, în

perioada adolescenţei, o influenţă mare asupra deciziilor luate în familie. Pe de altă
parte, un procent mare de interlocutori, respectiv 40,7 % susţin fie că nu au avut nici o
influenţă, fie că influenţa lor a fost mică în ceea ce priveşte luarea deciziilor în familie
(vezi tabel 1).

147
 Ce puteau face dacă decizia luată în Frecvenţa Procentajul
familie era nedreaptă? răspunsurilor răspunsurilor

a)Aveau dreptul să se plângă, să 373 70,0

riposteze
b) Nu aveau dreptul să se plângă 147 27,5
c) Nu ştiu (nu-mi amintesc) 13 2,5
TOTAL 533 100,0

Tabel 2. Pattern-ul autorităţii în familie şi competenţa civică

Din relatările subiecţilor deducem că în 40,7 % din cazuri, familia nu a încurajat

participarea liberă a copiilor la luarea deciziilor, perpeutînd modelul autoritar al
relaţiilor în familie, învăţându-l pe copil mai mult să se supună, să se subordoneze,
decât să se implice cu responsabilitate în luarea deciziilor, pregătindu-i în mod
indirect pentru adoptarea unui comportament politic obediant, dependent.
Ce puteau face subiecţii dacă nu erau Frecvenţa Procentajul
supuşi unui tratament nedrept în răspunsurilor răspunsurilor
şcoală?

a) Puteau să riposteze 207 38,8

b) Nu aveau dreptul să se plângă 319 59,8

c) Nu ştiu (nu-mi amintesc) 7 1,4

TOTAL 533 100,0

Tabel 3. Pattern-ul autorităţii în şcoală şi competenţa civică

Tabelul 3 indică faptul că 59,8 % din subiecţi afirmă că şcoala nu le-a oferit
posibilitatea să se plângă în situaţia unui tratament nedrept. Ei susţin că era în
avantajul copilului să nu riposteze în situaţia în care era victima unui tratament
nedrept pentru că, în timp ce obedienţa era “premiată”, riposta era sancţionată. Elevul
sancţionat pe nedrept, dacă se revolta, risca să primească o nouă pedeapsă, poate mai
grea decât prima, sau în cel mai bun caz era igonrat.
Subiecţii au avut sau nu prilejul să discute Frecvenţa Procentajul
în şcoală probleme politice şi sociale răspunsurilor răspunsurilor
controversate?

a)Au avut prilejul 106 20

b) Nu au avut prilejul 416 78

c)Nu-şi amintesc 11 2

TOTAL 533 100,0

Putem deduce că, în percepţia majorităţii subiecţilor, pattern-ul autorităţii în

familie era mai democrat decât cel al autorităţii în şcoală.
Dacă 70% din subiecţi opinau că în familie aveau dreptul să se plângă dacă se
simţeau nedreptăţiţi, doar 38% din subiecţi au susţinut că s-au bucurat de această
libertate şi în şcoală. Relaţiile profesori-elevi sunt percepute, deci, ca nondemocratice,
coercitive în percpeţia majorităţii subiecţilor.
Neexersarea dialogului pe probleme politice în şcoală este apreciată de
majoritatea subiecţilor ca fiind o deficienţă majoră a şcolii româneşti. De aceea, ei
propoun în proporţie de 80,1% introducerea în învăţământul românesc a unei

148
discipline care să le permită dezbaterea unor probleme privind statul de drept,
democraţia, drepturile omului.
Tabelul 5 ne indică faptul că 51,1% din interlocutori susţin că sunt consultaţi cu
privire la deciziile luate la locul de muncă cel puţin din când în când, iar 25,0% foarte
rr sau niciodată. Se observă, deci, că pattern-ul autorităţii la locul de muncă este mai
democrat decât cel din şcoală : procentul celor care delcară că sunt consultaţi este
dublu faţă de procentul celor care susţin contrariul.
Măsura în care subiecţii sunt consultaţi Frecvenţa Procentajul
cu privire la deciziile luate la locul de răspunsurilor răspunsurilor
muncă

a)des 102 19,1

b) din când în când 165 32,0
c) foarte rar 76 14,3
d) niciodată 57 10,7
e) non-răspunsuri 133 24,9

TOTAL 533 100,0

Tabel 5. Pattern-ul autorităţii în şcoală şi competenţa civică

Desigur că oportunitatea participării diferă de la un status ocupaţional la altul.

Cu cât statusul ocupaţional este mai înalt, cu atât este mai mare probabilitatea ca
individul să fie consultat în procesul decizional.
Din relatările subiecţilor, deducem că ei se simt mai îndreptăţiţi şi abilitaţi să
participe la luarea unei decizii la vârsta adultă. Având acest sentiment, probabilitatea
ca ei să încerce să participe activ la viaţa profesională creşte. Participând la luarea
deciziei la locul de muncă, ei se vor simţi mai capabili să se implice în viaţa politică.
Pe de altă parte, trebuie să se remarce faptul că viziunea subiecţilor asupra
pattern-ului autorităţii în familie, şcoală, loc de muncă diferă în funcţie de nivelul
educaţional.
Datele furnizate de cercetare evidenţiază faptul că subiecţii cu înaltă educaţie
beneficiază de oportunităţi de participare privind viaţa familiei, problemele şcolii şi
ale locului de muncă într-o măsură mai mare decât ceilalţi.
De asemenea, datele cuprinse în următoarele tabele reflectă într-o mare măsură,
situaţia apartenenţei organizaţionale şi a competenţei civice existentă în România.
Frecvenţa Procentajul

a) Aparţin uneia sau mai multor organizaţii 91 17,1

b) Nu aparţin nici unei organizaţii 427 79,4

c) Non-răspunsuri 15 2,8

TOTAL 533 100

Tabel 6. Apartenenţa subiecţilor la diferite organizaţii

Datele furnizate de cercetare sintetizate în tabelul de mai sus relevă faptul că

marea majoritatea interlocutorilor, respectiv 79,4% nu fac parte din nici o organizaţie.
Doar 17,1 % din subiecţii intervievaţi susţi că aparţin uneia sau mai multor
organizaţii. Gradul d eparticipare civică a populaţiei intervievate este foarte scăzut.
Această concluzie poate fi generalizată la nivelul întregii populaţii româneşti dacă
luăm în calcul şi rezultatele sondajului de opinie realizat de Metromedia Transilvania
în martie 1997.

149
Tipuri de organizaţii Frecvenţa Procentajul

a) sindicate 44 8,4
b) de afaceri 29 5,5
c)cooperative 9 1,7
d)grupuri de veterani 6 1,1
e) atletism 7 1,3
f) politice 19 3,6
g) de cariate 8 1,5
h) civice 13 2,6
i) religioase 13 2,6
j) altele 9 1,7

Tabel 7. Organizaţiile la care sunt afiliaţi subiecţii

Constatăm, în primul rând, că există un procent mare de non-activi civic. acest

lucru este evidenţiat pe de o parte de procentul mic al pariticipanţilor la viaţa
organizaţională, respectiv 17,1% din intervienaţi, precum şi de procentul şi mai mic
de afiliaţi la organizaţiile politice (3,5% din răspunsuri) şi civice (2,6% din
răspunsuri).
Tabelul următor, nr.8, indiciă pe de o parte gradul scăzut de implicare a
organizaţiilor în probleme controversate precum o guvernare mai bună, problema
şcolilor, a locuinţelor etc., şi, pe de alta, caracterul formal al apartenenţei
organizaţionale a majorităţii subiecţilor afiliaţi (81,4%).
În concluzie, cercetarea întreprinsă a evidenţiat că modelul de cultură politică
predominant în actuala societate românească se caracterizează prin următoarele
trăsături principale :
a) insuficienta informare şi comunicare politică ;
b) valori scăzute ale competenţei civice subiective ;
c) valori scăzute ale ataşamentului faţă de sistemul politic ;
d) valori scăzute ale cooperării, solidarităţii, participării organizaţionale în
general şi politico-civică, în special.
Într-o formulă succintă putem spune că “dependenţa” (inexistenţa feed-back-ului)
constituie acum dominanta pattern-ului culturii politice româneşti.

Note :
1 Giovanni Sartori, Teoria democraţiei reinterpretată, Polirom, 1999, p. 180.
2 G. Sartori, op. cit., p. 181.
3 Ibid., p. 182.
4 Jean Badouin, Introducere în sociologia politică, Ed. Amarcord, Timişoara, 1999, p. 51.
5 Ibid., p. 53.
6 Jean Badouin, op. cit., p. 54.
7 Ibid., p?.
8 P. Garrand, 1989, apud. I. Ionescu, D. Stan, Elemente de sociologie, Iaşi, 1977, p. 282.
9 C. Zamfir, L. Vlăsceanu, Dicţionar de sociologie.
10 Edgar Hallet Carr, apud. G. Sartori, op. cit., p. 186.
11 G. Sartori, op. cit., p. 188.
12 Ibid., p. 194.
13 M. Duverger, Sociologie de la politique, PUF, Paris, 1973., p. 120.
14 G. Almond, S. Verba, Cultura civică, Du Style, Bucarest, 1996, p. 44.
15 Y. Schmeil, Les cultures politiques, în M. Gravitz,J. Lecca, Traite de science politique, PUF,
1985, vol. XI, p. 279.
16 G. Almond, S. Verba, op. cit., p. 45.
17 M. Dogan, D. Pellassy, Cum să comparăm naţiunile, Ed. Alternative, Buc., 1993, p. 34.

150