STATISTICA

BIBLIOGRFIA

1. MOVILĂ, I.; PÂRŢACHI, I. Statistica teoretică şi economică. Teste şi probleme. Bălţi: Universitatea de Stat
“Alecu Russo”, 2016
2. BRADU, M. Statistica. Curs de lecţii. Chişinău: ASEM, 2014
3. SĂVOIU, Gh. Statistica pentru afaceri. Bucureşti: Universitară, 2011
4. BIJI, E.-M.; LILEA, E.; ROŞCA, E.; VĂTUI, M. Statistica pentru economşti. Bucureşti: Economica, 2010
5. VĂTUI, Mihaela; GOSCHIN, Zizi; LILEA, Eugenia; VOINEAGU, Vergil. Statistica. Bucureşti: Editura
ASE, 2009
6. ANGHELACHE, C. Tratat de statistică teoretică şi economică. Bucureşti: Economica, 2008
7. PÂRȚACHI, I., CARAIVANOVA, S. Statistică social-economică. Chișinău: Editura ASEM, 2007
8. VĂTUI, Mihaela; VOINEAGU, Vergil. Statistica: teorie şi aplicaţii. Bucureşti: Editura ASE, 2006
9. VOINEAGU, Vergil, LILEA, Eugenia. Statistica economică: lucrări aplicative. Tribuna Economica, 2005
10. JABA, Elisabeta. Statistica. Bucureşti: Editura Economică, 2004
11. AGHELACHE, C. Statistică teoretică și economică. București: Editura Economică, 2004
12. ISAIC–MANIU, Al.; VOINEAGU, V.; MITRUŢ, C.; SĂVOIU, Gh. Statistica afacerilor. Bucureşti:
Independenţa Economică, 2002
13. BĂDIŢA, Maria; BARON, Tudor; KORKA, Mihai. Statistica pentru afaceri. Bucureşti: Editura Eficient,
1998
14. BARON, Tudor; BIJI, Elena-Maria şi alţii. Statistica teoretică şi economică. Bucureşti, 1996
15. ISAIC-MANIU, Alexandru; MITRUŢ, Constantin; VOINEAGU,Vergil. Statistica pentru managementul
afacerilor. Bucureşti: Economica, 1995
16. ISAIC-MANIU, Alexandru; GRĂDINARU, Anatol; VOINEAGU, Vergil; MITRUŢ, Constantin. Statistica
teoretică şi economică. Editura Tehnica, 1994
17. www.statistica.md Biroul Naţional de Statistică al Republicii Moldova
18. www.bnm.md Banca Naţională a Republicii Moldova

Ce este Statistica:

Statistica este o ramură importantă a cunoaşterii universale.

Statistica este ştiinţa prin care înveţi să gândeşti cu ajutorul cifrelor.
Statistica reprezintă arta şi ştiinţa culegerii şi înţelegerii datelor ce caracterizează fenomenele de masă.
Statistica este un “numitor comun” al tuturor ştiinţelor, un limbaj comun al acestora, este, deopotrivă,
un set de instrumente ce poate fi aplicat în toate domeniile cercetării, dar şi “arta” de mânuire corectă a
acestor instrumente. În viaţa de zi cu zi, statistica ne oferă o paletă largă de tehnici cu aplicabilitate în cele
mai variate câmpuri de interes care ne ajută să rezolvăm problemele practice şi ne învaţă să judecăm corect.
Pentru unii, statistica înseamnă numărul de goluri înscrise într-un meci de fotbal, pentru alţii înseamnă nivelul
Produsului Intern Brut, numărul şomerilor, rata inflaţiei, alături de alte asemenea date regăsite într-o
publicaţie de specialitate, aşa cum pentru alţii statistica poate însemna o ramură a ştiinţei, o ştiinţă de sine
stătătoare sau o disciplină de învăţământ.

“Instrumentarul” acestei ştiinţe se poate aplica, practic în toate celelalte ştiinţe, fie că este
vorba de psihologie, de medicină, fizică, chimie, meteorologie sau istorie.

1
 Tema 1 : Introducere în statistică
1. Scurt istoric al apariţiei şi dezvoltării Statisticii
2. Obiectul de studiu al Statisticii
3. Etapele cercetării statistice
4. Conceptele (noţiunile) de bază utilizate în Statistică

1. Scurt istoric al apariţiei şi dezvoltării Statisticii

Ca domeniu de activitate, ca metodă sau ca ştiinţă Statistica ajuns la stadiul actual de dezvoltare,
parcurgând următoarele etape:
1. Statistica practică (de peste 4 milenii)
2. Statistica descriptivă (sec. XII -XVII)
3. Aritmetica politică (sfârșitul sec. XVII – începutul sec.XVIII)
4. Calculul probabilităţilor (a II-a jum. a sec.XVIII - sec. XIX)
5. Statistica modernă (sec. XX până în prezent)

Scurta caracterizare a etapelor:

Prima etapă coincide cu apariția primelor forme de evidență. Evidenţierea activităţilor, fenomenelor
şi proceselor social-economice, la început ca înregistrări izolate (de unde şi denumirea de statistică practică),
datează din cele mai vechi timpuri (de peste patru milenii) ale dezvoltării societăţii omeneşti o dată cu
inventarea scrisului. Statistica practică a servit ca bază pentru evidenţa terenurilor, a numărului şi mişcării
naturale a populaţiei, a averilor, a servit unor scopuri administrative la statele dezvoltate şi cu o civilizaţie
evidentă. Aici se menţionează: inventarierea din doi în doi ani a aurului şi a pământului în Egipt (2650-2190
î.e.n.), recensămintele (censuri) populaţiei la romani şi în Dacia (servicii speciale de evidenţă numite
„tabularium”) etc.

Statistica descriptivă se caracterizează prin trecerea de la simple consemnări de fapte la cele

complexe, implicând descrierea lor. Apariţia statelor feudale a dus la o dezvoltare continuă şi mai complexă a
evidenţei. În special în secolele al 16 şi al 17 se elaborează un mare număr de lucrări în care se descrie detaliat
situaţia social-economică a statului, folosind datele statistice, printre care şi strălucita monografia de talie
europeană a lui Dimitrie Cantemir „Descrierea Moldovei”, apărută în anul 1716. Astfel în Germania apare o
adevărată școală cea a Statisticii descriptive, fondatorul căreia a fost Herman Conring (1606-1681), profesor
la Universitatea din Helmstendt, care a scris şi primul curs de statistică.

Dezvoltarea modului de producţie capitalist a condus la apariţia unor noi concepte şi metode statistice
de cercetare. Englezul William Petty (1623-1687), prin lucrarea sa „Aritmetica politică”, contribuie substanţial
la afirmarea statisticii ca ştiinţă. Se conturează, astfel, în Anglia o nouă şcoală, cea a Aritmeticii politice, care
utilizează expresii numerice în studiul fenomenelor sociale, punând bazele statisticii moderne. Încep să fie
aplicate pe larg metode matematice, metode cantitative de prelucrare a datelor.

Faza probabilistică apare în disputa dintre curentul descriptiv și cel al aritmeticii politice și în care a
triumfat ultimul. Odată cu dezvoltarea opticii numerice, denumirea de aritmetică politică se substituie cu
denumirea de statistică, ce capătă o nouă dimensiune prin introducerea calculelor probabilistice. Începând cu
a doua jumătate a secolului al 18, rolul metodelor statistico-matematice în cercetarea şi interpretarea
rezultatelor fenomenelor şi proceselor economico-sociale se amplifică o dată cu apariţia calculului
2
probabilităţilor. Combinând metoda deductivă (matematică sau logică) cu cea inductivă (empirică sau
statistică) statisticienii acestei perioade stabilesc şi principiile teoriei selecţiei. Apare astfel o nouă şcoală
statistică, respectiv cea a calculului probabilităţilor. Aici se poate sublinia aportul adus de aşa savanţi ca
Quetelet, Bernoulli, Laplace, Gauss, Poisson, Cebâşev, Liaponov, Marcov etc.

Faza statisticii moderne apare către sfârșitul sec.XIX – începutul sec.XX și se dezvoltă până azi. Un
rol deosebit în această etapă l-au avut înființarea oficiilor naționale și internaționale de Statistică, organizarea
congreselor internaționale de statistică, apariția primelor reviste de specialitate, introducerea Statisticii în
învățământul universitar și secundar. În această etapă Galton, Pearson, Kendall, Yule, Spearman, Fisher etc.
au fundamentat teoria și practica corelației statistice, a analizei factoriale, a experimentelor statistice. S-au
abordat în mod deosebit problemele de repartiție, specificație și estimație.

Etimologia cuvântului “statistică” este de origine latină, de la termenul “status”, ce desemnează o

stare, o situaţie, un fapt. Astăzi, statistica reprezintă un ansamblu de principii şi metode cu ajutorul cărora
putem obţine informaţii utile despre un set de date.
În lucrările ştiinţifice cuvântul Statistică a fost pentru prima dată utilizat de Gottfried Achenwall
(considerat părintele statisticii) în 1746 pentru a desemna “ştiinţa descrierii statului“.
Definiţia statisticii:
Statistica reprezintă ştiinţa colectării datelor, a prezentării lor într-o formă sistematică, a
analizării acestora şi a interpretării informaţiilor numerice obţinute.
Domeniul statisticii poate fi subdivizat în două arii:
 statistica descriptivă
 statistica inferenţială.
De obiecei, statistica descriptivă este sensul mai cunoscut, mai uzual al colectării, organizării,
sintetizării, prezentării şi descrierii datelor numerice şi nenumerice, într-o formă convenabilă, în timp ce
termenul de “inferenţă” se referă la tehnicile de interpretare a rezultatelor obţinute prin metodele statisticii
descriptive, utilizate apoi la luarea deciziilor. Deseori, decidenţii sunt nevoiţi să adopte decizii pe baza datelor
care nu provin de la toate unităţile colectivităţii investigate, ci de la o parte a acestora şi, cu ajutorul statisticii
inferenţiale, ei pot formula concluzii valabile, în anumiţi termeni probabilistici, pentru întreaga colectivitate.

2. Obiectul de studiu al Statisticii

Statistica studiază aspectele cantitative ale determinărilor calitative ale fenomenelor de masă, care sunt
supuse acţiunii legilor statistice ( legi care nu pot fi verificate pentru fiecare caz în parte, ci numai la nivelul
întregului ansamblu), care se manifestă în condiţii concrete, dar variabile în timp şi spaţiu.

Deci, obiectul de studiu al statisticii sunt - fenomenele de masă, care se desfăşoară într-un
număr mare de cazuri, care sunt supuse acţiunii unui număr mare de factori de natură diferită şi care pot
reproduce unele regularităţi în timp și spațiu; (ele pot fi numite şi fenomene de tip colectiv, fenomene
stochastice sau statistice, fenomene nedeterministe).

Fenomenele de masă sunt alcătuite din fenomene simple - fenomene care pot să apară ca
rezultat al unei singure cauze, căreia îi corespunde un singur efect. Ele pot fi numite fenomene identice,
fenomene tipice şi fenomene de tip determinist.

3
 Metoda statisticii este constituită din „totalitatea operaţiilor, tehnicilor, procedeelor şi
metodelor de investigare/cercetare statistică a fenomenelor ce aparţin unor procese de tip stochastic”.

3. Etapele cercetării statistice

Pentru satisfacerea nevoii de informaţii este necesar să se organizeze cercetări (investigaţii) statistice.
Prin cercetare statistică, în funcţie de scopul urmărit, se culeg date care apoi se prelucrează în mod
corespunzător, pentru ca în final să se obţină, într-o formă statistică, informaţiile necesare desfăşurării
procesului de conducere.

Cercetarea statistică presupune parcurgerea unor etape aflate în succesiune logică:

1. Observarea statistică (culegerea şi înregistrarea datelor);

2. Prelucrarea statistică (sistematizarea datelor prin centralizare, ordonare, grupare, calcularea

indicatorilor statistici, precum şi prezentarea datelor prelucrate sub formă de serii, tabele şi grafice statistice);

3. Analiza şi interpretrea rezultatelor prelucrării (compararea rezultatelor obţinute, formularea

concluziilor, utilizarea unor teste de verificare a ipotezelor statistice, elaborarea prognozelor credibile etc.)

4. Conceptele (noţiunile) de bază utilizate în Statistică

Vocabularul de bază al Statisticii:

1. Colectivitatea statistică (sau populaţia statistică) – este o noţiune fundamentală a statisticii
ce reprezintă principala formă sub care se delimitează şi se definesc fenomenele de masă din economie şi
societate. Colectivitatea statistică reprezintă totalitatea elemntelor de aceeaşi natură, care au trăsături esenţiale
comune şi care sunt supuse unui studiu statistic (Există colectivități de persoane (indivizi), de animale, obiecte,
evenimente, idei, păreri, opinii etc.)
Colectivitatea statistică are un caracter obiectiv, concret şi finit.
Clasificarea colectivităţilor statistice:
 Colectivităţi totale sau generale
 Colectivităţi parţiale sau de selecţie (eşantion)
 Colectivităţi statice - exprimă un nivel, o stare și o anumită întindere în spațiu, formând în
ansamblu un stoc la un moment concret de timp (ex.: populaţia R.M. la data de 01.01.2018 –
3547,5 mii persoane)
 Colectivităţi dinamice – exprimă un flux, o devenire în timp, caracterizarea cărora presupune
înregistrarea elementelor componente pe un interval de timp (ex.: populaţia R.M. pe perioada
anilor 2010-2017)

2. Unitatea statistică reprezintă elementul constitutiv al colectivităţii statistice.

Clasificarea unităţilor statistice:
1. Unităţi simple – reflectă însuși modul de existență a unității dintr-o colectivitate (un student,
un salariat, un agent economic, un obiect, o părere);
2. Unităţi complexe – reflectă însuși modul de organizare fie economică, fie socială (o grupă de
studenţi, o echipă de salariaţi, o familie sau o gospodărie, o unitate economică)
4
 3. Unităţi statice
4. Unităţi dinamice

3. Variabila statistică (caracteristică statistică) reprezintă trăsătura, proprietatea, însuşirea comună

tuturor unităţilor unei colectivităţi şi care variază ca nivel, variantă sau valoare de la o unitate a colectiităţii la
alta.
Clasificarea după mai multe criterii:
1. În funcţie de conţinutul lor, pot fi:
a. Caracteristici de timp (arată apartenența unităților la o unitate de timp (moment sau
perioadă de timp))
b. Caracteristici de spaţiu (arată apartenența unităților unei situări teritoriale / zone geografice)
c. Caracteristici atributive (toate celelalte caracteristici, ce servesc pentru definirea
fenomenelor de masă exprimate în expresie numerică sau prin cuvinte)

2. În funcţie de modul de exprimare, pot fi:

a. Caracteristici cantitative /numerice (exprimate prin numere, cifre)

b. Caracteristici calitative /nenumerice (exprimate prin cuvinte)

3. În funcţie de numărul variantelor/valorilor de răspuns pe care le pot lua:

a. Caracteristici alternative (binare sau dihotomice) – cele care pot lua doar două valori sau variante
de răspuns (ex.: gen: feminin/masculin, după statutul rezidențial: populație urbană/rurală)

b. Caracteristici nealternative – cele care pot lua mai mult de două valori sau variante de răspuns
(ex.: activitate economică: industrie, agricultură, construcții, comerț, transport etc.)

4. În funcţie de natura variaţiei, caracteristicile numerice pot fi:

a. Cu variaţie continuă (cele care pot lua orice valoare din scara lor de variaţie, ex.: temperatura
atmosferică, greutatea persoanelor etc.)

b. Cu variaţie discontinuă/discretă (cele care pot lua doar anumite valori din scara lor de variație,
care de regulă sunt numere întregi, ex.: vârsta persoanelor în ani împliniți, numărul copiilor
din familii etc.)

5. În funcţie de modul de obţinere şi caracterizare a fenomenelor, pot fi:

a. Caracteristici primare (obținute la etapa observării statistice)

b. Caracteristici derivate (obținute în urma prelucrării caracteristicilor primare)

5
 4. Varianta sau valoarea reprezintă nivelul concret pe care îl poate lua o variabilă la nivelul unei
unităţi sau grup de unităţi statistice.

5. Frecvenţa a unei variante/valori reprezintă numărul de apariţii al acestei variante/valori într-o

colectivitate.

6. Date statistice reprezintă caracterizarea numerică obţinută de Statistică despre unităţile colectivităţii
analizate. Ele sunt mărimi concrete, rezultate din experimente, observaţii, din studiile efectuate prin numărare,
măsurare sau calcul statistic.

Clasificare datelor statistice:

 date primare sau derivate;

 date absolute, relative sau medii;
 date temporale, spaţiale sau atributive;
 date cantitative sau calitative;
 date cantitative (numerice) pot fi: continue sau discrete;
 date statice sau dinamice;
 date publicate sau stocate în baze de date.

7. Informaţia statistică reprezintă mesajul, conţinutul, esenţa datelor statistice.

8. Indicatorul statistic reprezintă expresia numerică a unor fenomene, procese, activităţi sau categorii
socio-economice, definite în timp, spaţiu şi ca structură organizatorică.

Indicatorii statistici pot fi obţinuţi prin măsurare sau estimare. Măsurarea presupune exprimarea în
unităţi concrete de măsură şi se face atunci cînd Statistica vine în contact direct cu fenomenele studiate sau
preia de la furnizorii de informaţii numerice. Estimarea presupune o caracterizare statistică utilizând un model
sau o ipoteză statistică prin care pe baza datelor parţiale de care se dispune se determină o serie de indicatori
generalizatori.

Clasificarea indicatorilor statistici:

a) Indicatori primari (indicatori absoluți)

b) Indicatori derivaţi (relativi, medii, indicatori ai variație, indici statistici, indicatori de corelație,
ecuaţii de estimare etc.)

9. Modelul statistic – exprimă sub forma unei construcţii logice sau matematice (funcţie, ecuaţie,
sistem de ecuaţii şi/sau inecuaţii etc.) trăsăturile, momentele, corelaţiile esenţiale din manifestările reale ale
fenomenelor şi proceselor.

10. Scala se poate reprezenta printr-un şir de numere, valori, simboluri care se succed progresiv pentru
a arăta gradul în care un fenomen posedă o caracteristică sau o proprietate. În practica măsurării statistice se
folosesc patru tipuri de scale, gradate după creşterea nivelului lor de precizie:

 scala nominală (categorială);

6
  scala ordinală (cu ranguri);

 scala cardinală (de interval);

 scala proporţională (de raport).

Scala nominală presupune utilizarea unor cuvinte sau simboluri pentru a clasifica obiecte sau
persoane. Permite a evidenţia în ce categorie sunt cuprinse unităţile colectivităţii statistice studiate în
funcţie de anumite criterii (profesie, ocupaţie, apartenenţă etnică etc.)

Exemplu nr. 1

Clasificarea persoanelor intervievate în cadrul unui studiu statistic, după statutul civil
(căsătorit/necăsătorit), după gen (masculin/feminin), după profesie
(inginer/economist/arhitect/avocat etc.). Pentru uşurarea procesului de prelucrare a datelor, aceste
variante/categorii nominative se pot codifica numeric, sub forma: (0 = masculin, 1 = feminin); (1 =
inginer, 2 = economist, 3 = arhitect etc.). Aceste numere nu sunt purtătoare ale vreunei informaţii
cantitative, ci doar separă subiecţii în clase/categorii distincte din punctul de vedere al statutului
civil, al sexului, al profesiei etc. La fel cum numerele de pe tricourile unor jucători de fotbal nu
reflectă importanţa jucătorilor sau nivelul la care evoluează în timpul unui meci, ci în principal au
rolul de a identifica jucătorii. Cu aceste coduri numerice nu se pot determina medii sau alţi
indicatori statistici, nu se pot efectua comparaţii. Putem însă să determinăm frecvenţele de apariţie
ale ficărei categorii (numărul de unităţi care se încadrează în fiecare clasă/categorie).

Scala ordinală (cu ranguri) – oferă un plus de precizie în „măsurare”, faţă de scala nominală, deoarece
ea nu numai că împarte unităţile colectivităţii studiate în clase/grupe omogene diferite, din punct de vedere al
unei caracteristici, ci permite şi stabilirea unei relaţii de ordine între aceste clase/grupe. În acest caz, valorile
numerice atribuite pe această scală pot avea nişte numere de ordine (numite şi „ranguri”), între care se pot scrie
relaţii în termenii unor „inegalităţi”: a<b sau a>b. Astfel, relaţiile de ordine întâlnite între categoriile acestei
scale pot fi: mai mare sau mai mic, mai rapid sau mai lent, mai mult sau mai puţin inteligent, mai mult sau mai
puţin important etc.

Exemplul nr. 2

Popularitatea de care se bucură candidaţii la o funcţie politică (1 = deloc popular,..., 10 = foarte

popular); preferinţele consumatorilor faţă de o marcă de băuturi răcoritoare (1 = nu este deloc bună; 5 =
foarte bună); ordinea în care sosesc înotătorii dintr-o cursă acvatică (primul, al doilea, al treilea etc., fără a
putea spune cu câte minute şi secunde a sosit primul înotător mai repede decât al doilea); salariul obţinut de
angajaţii unei companii (sub salariul mediu, egal cu salariul mediu, peste salariul mediu); temperatura
înregistrată într-o staţiune montană în 10 zile din luna august (sub cea normală, normală, peste cea normală
sau foarte scăzută, scăzută, normală, ridicată, foarte ridicată).

Scala cardinală (de interval)

Caracteristici:

 este prima scală numerică (se aplică variabilelor numerice);

7
  permite, pe lângă stabilirea unei relaţii de ordine între variantele numerice ale acestei scale şi
determinarea şi interpretarea diferenţelor dintre acestea;
 valorile numerice acordate pe această scală au semnificaţie cantitativă, de aceea este permisă însumarea
sau scăderea lor;
 fixarea punctului de origine (zero) poate fi făcută arbitrar (originea nu este fixă);
 unitatea de măsură poate fi aleasă arbitrar.
Exmplul nr. 3

Pe această scală se măsoară punctajul obţinut la un test de inteligenţă. O persoană X, care a obţinut
la acest test 60 de puncte a totalizat cu 30 de puncte mai mult decât o altă persoană, Y, care a obţinut doar 30
de puncte, dar nu putem spune că persoana X este de două ori mai inteligentă decât persoana Y; pe această
scală nu este, aşadar, permisă, multiplicarea sau divizarea valorilor, ele neavând nici un sens. Am văzut că o
altă trăsătură caracteristică a scalei de interval derivă din posibilitatea alegerii arbitrare a punctului de
origine. Rezultă, de aici, că punctul „zero” nu înseamnă, neapărat, şi absenţa caracteristicii, ci este doar o
stare, un nivel al acesteia, ca oricare altul. Să presupunem că avem caracteristica „temperatura medie zilnică
într-o localitate în 20 de zile consecutive din luna decembrie”. Dacă în una din zile s-a înregistrat o
temperatură de 0 grade Celsius, acest lucru nu înseamnă că în acea zi nu a existat temperatură, ci acesta este
nivelul temperaturii înregistrat în acea zi.

Scala proporţională (de raport)

Caracteristici:
 se aplică variabilelor numerice, având cel mai înalt nivel de precizie;
 două valori, măsurate pe această scală se află, indiferent de unitatea de măsură folosită, în acelaşi raport una
faţă de alta;
 pe această scală sunt permise şi operaţiile de multiplicare şi de divizare;
 punctul de origine (zero) este unul fix, rigid, este zero absolut, matematic şi reprezintă absenţa caracteristicii;
 unitatea de măsură poate fi aleasă arbitrar.

Exemplul nr. 4

Dacă un agent economic are 20 de angajaţi şi un altul are 10 angajaţi, putem afirma că primul are de
2 ori mai mulţi angajaţi decât cel de-al doilea, sau dacă o persoană cântăreşte 90 de kg. şi o alta doar 30 de
kg., se poate spune că a doua persoană cântăreşte de 3 ori mai puţin decât prima persoană. Deşi pe scala de
raport valoarea zero a unei variabile înseamnă „absenţă”, nu este necesar ca această valoare să se fi
înregistrat, în practică, la una din unităţile statistice. De exemplu, vârsta se măsoară cu scala de raport, deşi
nu există nici o persoană care să aibă 0 ani (adică 0 ani, 0 luni, 0 zile etc.). Timpul după care participanţii la
un concurs de atletism parcurg distanţa de 400 m se măsoară pe scala de raport, deşi nu există nici o persoană
care să străbată această distanţă în 0,00 minute.