Introducere

Viaţa economicã se aflã într-o continuã schimbare. Ea este marcatã de evenimente corelate sau independente şi influenţatã
de factori permanenţi sau ocazionali, întâmplãtori, ciclici sau sezonieri. Toate acestea permit caracterizarea ei prin multiple
stãri de dezechilibru şi uneori prin echilibru economic parţial sau general.
Frecvenţa stãrilor de presiune sau absorbţie pe piaţã, adicã existenţa dezechilibrelor necesitã intervenţii guvernamentale de
diverse forme şi intensitãţi. Implicarea statului în economie nu este o problemã nouã în literatura de specialitate, dar marja
intervenţiei publice, oportunitatea acesteia, domeniile de implicare, efectele sale fac obiectul multor analize economice.
Lucrarea de faţã reprezintã o abordare a sectorului public prin prisma importanţei şi funcţiilor sale fãrã a fi ignorate
mecanismele obiective de funcţionare a pieţei. În acest sens, piaţa şi politica publicã sunt tratate în contextul aspectelor de
eficienţã economicã şi echitate socialã. Astfel, apare utilã teoria bunurilor publice şi a externalitãţilor pozitive şi negative, ca de
altfel şi abordarea alegerii publice din punctul de vedere al analizei cost-beneficiu.
Fãrã a reprezenta o tratare perfectã a economiei sectorului public, lucrarea se prezintã ca o încercare de aprofundare a unor
aspecte ale vieţii noastre care ne afecteazã existenţa şi care conştientizate ne permit sã îmbunãtãţim performanţele activitãţii
individuale şi sociale. În plus, întrebãrile, textele şi grilele de la sfârşitul fiecãrui capitol permit utilizarea informaţiilor şi
verificarea cunoştinţelor, ceea ce conferã lucrãrii o utilitate didacticã.

Capitolul I

Introducere în economia sectorului public

1. Sectorul public şi necesitatea studierii lui

Sectorul public este prezent în viaţa economicã în mai multe modalitãţi. Nu existã economie de piaţã în care sectorul public,

mai mult sau mai puţin sã nu se regãseascã, direct sau indirect, între factorii care influenţeazã şi orienteazã agenţii economici,

respectiv activitatea acestora.

În general, sectorul public este legat de intervenţia statului în economie şi de activitatea guvernului. Existã multe aspecte ale

vieţii noastre care capãtã atributul de public şi prin urmare, sunt corelate cu sectorul public: învãţãmânt public (de stat), bunuri

publice, cheltuieli publice, finanţe publice, întreprinderi publice (de stat), alegere publicã, opinie publicã, relaţii publice, interes

public, servicii publice etc. Multe alte activitãţi economice reflectã întrepãtrunderile dintre sectorul public şi cel privat, cum este

de exemplu asigurarea calitãţii produselor alimentare realizate de societãţi comerciale private prin controlul realizat de

inspectori publici.

Sectorul public reprezintã acea parte a economiei în care se manifestã proprietatea publicã. Ca subiecţi de proprietate

publicã se pot identifica toate agenţiile şi departamentele guvernamentale, precum şi toate societãţile publice care produc sau

distribuie bunuri publice, private sau mixte. Astfel, ca obiect de proprietate publicã se identificã nu numai bunurile publice, ci şi

unele bunuri private şi mixte, adicã cele care îşi pierd din trãsãturile bunurilor publice în anumite condiţii de piaţã.

1
Sectorul public, definit în funcţie de forma de proprietate se caracterizeazã prin douã elemente: dimensiune şi intensitate.

Dimensiunea sectorului public variazã de la ţarã la ţarã, în funcţie de ideologia politicã a guvernului aflat la conducere şi

exprimã domeniile în care se manifestã intervenţia statului.

Intensitatea sectorului public diferã nu numai de la o economie la alta, dar şi de la un domeniu de intervenţie la altul şi

exprimã amploarea acţiunilor statului în domeniu.

Astfel, sãnãtatea este un domeniu în care se poate regãsi sectorul public sau nu; învãţãmântul, transportul, la fel, ceea ce

înseamnã cã prin includerea acestor domenii de intervenţie în activitatea sectorului public, dimensiunea acestuia creşte. În

schimb, cât de mult intervine într-un domeniu sau altul, sau, altfel spus cât de amplã este reglementarea publicã a unor

aspecte ale vieţii economice înseamnã intensitatea sectorului public. De exemplu, sectorul public este mai intens în

învãţãmânt dacã predominã şcolile publice, faţã de cele private, şi de asemenea este mai intens în agricultura în care

activitatea fermierilor, ţãranilor sau asociaţiilor agricole este reglementatã prin preţurile produselor, fiscalitatea, subvenţiile

acordate etc.

Economia sectorului public este acea parte a Economiei care studiazã sectorul public prin prisma corelaţiei economice

fundamentale nevoi-resurse. Nevoia de sector public este o consecinţã a pieţei şi mecanismelor ei care nu genereazã în

toate condiţiile rezultatele propuse, apãrând aşa-numitul eşec al pieţei. Resursele sectorului public abordate complex, în

procesul atragerii, utilizãrii, administrãrii lor se concretizeazã în elemente materiale, financiare şi umane care pot fi folosite

pentru satisfacerea unor nevoi generale ale societãţii.

Pentru a înţelege economia sectorului public, este necesar sã se depisteze coordonatele sale, care nu sunt altele decât

problemele care modeleazã acţiunile sectorului public: problema economicã fundamentalã şi aspectele de micro şi

macroeconomie ale sectorului public, de economie pozitivã şi normativã.

Problema economicã fundamentalã a sectorului public este gãsirea rãspunsului la întrebãrile „CE sã producã?", "CÂT sã

producã?", "CUM sã producã?" şi „PENTRU CINE sã producã?". Desigur, producţia inclusã în acest context este înţeleasã în

sens larg, adicã acoperã întreaga activitate economicã. Cu alte cuvinte, odatã acceptatã prezenţa sectorului public în

economie, se încearcã eficientizarea intervenţiei sale prin gãsirea celor mai bune rãspunsuri privind domeniile de intervenţie,

amploarea sau volumul activitãţii şi modalitãţile de realizare a acţiunilor publice.

2
Microeconomia sectorului public se referã la totalitatea fenomenelor şi proceselor economice care caracterizeazã activitatea

sectorului public ca agent economic. Este vorba despre ipostaza de producãtor de bunuri publice, ceea ce implicã studierea

externalitãţilor, poluãrii, informaţiei în general, a preţurilor administrate etc.

Macroeconomia sectorului public se referã la totalitatea fenomenelor şi proceselor economice care caracterizeazã activitatea

sectorului public ca reglator al vieţii economice. Aici se includ intervenţiile statului menite sã reglementeze piaţa, respectiv

toate politicile macroeconomice şi mãsurile adoptate pentru atenuarea efectelor negative ale dezechilibrelor, acţiuni legate de

fiscalitate, datorie publicã, distribuţia veniturilor etc.

Desigur, delimitarea aspectelor de micro şi macroeconomie reprezintã o încercare dificilã, care nu poate reuşi întotdeauna

datoritã complexitãţii activitãţii economice în general, a sectorului public în special. Multiplele corelaţii între sectorul public şi

cel privat, dintre stat şi agenţii privaţi, dintre bunurile publice şi cele private impun abordarea întregii economii a sectorului

public în contextul vieţii economice generale şi recunoaşterea statului, prin acţiunile sale ca agent permanent cu acţiune

directã sau indirectã asupra activitãţii umane.

Economia pozitivã a sectorului public este acea parte a economiei care studiazã fenomenele şi procesele economice în

mod descriptiv, aşa cum se manifestã în economia realã.

Economia normativã a sectorului public este acea parte a economiei care studiazã fenomenele şi procesele economice

aşa cum ar trebui sã se manifeste în viaţa economicã potrivit pieţei, concurenţei şi economiei perfecte din punct de vedere

economic.

Prin urmare, economia sectorului public studiazã fenomenele şi procesele economice în care intervine sau este implicat

sectorul public în strânsã legãturã cu factorii care determinã acţiunile guvernamentale în care statul apare atât ca agent

economic cât şi în calitate de reglator al vieţii economice, în vederea administrãrii resurselor în mod eficient şi satisfacerii

cât mai bune a nevoilor generale ale societãţii.

La fel ca economia politicã, economia sectorului public are caracter teoretic, istoric, pragmatic şi educativ. Astfel, ea îşi

gãseşte locul în sistemul ştiinţelor economice alãturi de ştiinţele economice speciale de tipul finanţelor şi creditului sau

economiei muncii şi explicã viaţa economicã şi mecanismele economice de piaţã în încercarea de ameliorare a funcţionãrii

generale a societãţii, se bazeazã pe corelaţii, argumente ştiinţifice şi analizã economicã comparativã, ceea ce îi conferã

3
caracterul teoretic. De asemenea, în evoluţia omenirii, sectorul public a cunoscut o pondere aflatã într-o permanentã

schimbare, de la economie la economie, tendinţa actualã în economiile de piaţã fiind spre diminuarea mãrimii sectorului

public, în favoarea sectorului privat şi mixt. Aceasta nu înseamnã însã restrângerea rolului statului în viaţa economicã,

intensitatea mãsurilor adoptate fiind aceeaşi sau în creştere. Aceasta îi conferã economiei sectorului public caracter istoric.

Totodatã, încercarea de ameliorare a bunãstãrii generale a societãţii demonstratã prin crearea de instrumente de acţiune în

care este implicat într-un fel sau altul şi sectorul public conferã economiei sectorului public caracter pragmatic. În acelaşi

timp, preocuparea pentru administrarea resurselor societãţii limitate, pentru corelarea intereselor şi posibilitãţilor prezentului cu

necesitãţile şi resursele generaţiilor viitoare, în spiritul dezvoltãrii economice durabile explicã latura educativã a economiei

sectorului public.

În plus, nu toate principiile economice ale economiei politice se aplicã economiei sectorului public. De exemplu, analiza cost-

beneficiu destinatã sprijinirii deciziei economice în condiţii de raţionalitate şi eficienţã, la nivelul sectorului public poate

conduce la o soluţie mai puţin eficientã, dar care în baza cerinţelor din acest domeniu este cea mai bunã. Cu alte cuvinte,

corelaţia eficienţã _ echitate conferã noi interpretãri sau manifestãri ale acţiunii eficiente.

2. Manifestarea sectorului public

Sectorul public, adicã acea parte a economiei în care se regãseşte proprietatea publicã cuprinde societãţi publice sub forma

regiilor autonome şi patrimoniul administraţiei publice centrale, locale şi de securitate socialã, precum şi o parte considerabilã

a fondului funciar.

a) Regiile autonome reprezintã unitãţi economice aflate în proprietate publicã constituite în domeniile ramurilor economice de

interes strategic naţional (industria de armament, industria energeticã, exploatarea minelor şi gazelor naturale, poştã şi

transporturi feroviare, precum şi în unele domenii aparţinând altor ramuri stabilite de guvern).

Regiile autonome se înfiinţeazã prin hotãrâre a guvernului dacã sunt întreprinderi de interes naţional sau prin hotãrârea

organelor judeţene şi municipale ale administraţiei de stat, dacã sunt întreprinderi de interes local.

Potrivit legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unitãţilor economice de stat în regii autonome şi societãţi comerciale, regiile

autonome sunt constituite ca persoane juridice cu gestiune economicã şi autonomie financiarã.

4
Aceasta înseamnã cã regiile autonome trebuie sã îşi acopere din venituri toate cheltuielile şi datoriile acumulate. Desigur,

legea permite pentru motive temeinice şi cu aprobarea ministerului de resort depãşirea volumului de cheltuieli, situaţie în care

însã se impune determinarea acestui cuantum şi a posibilitãţilor de compensare a pierderilor.

Veniturile regiei autonome sunt destinate în primul rând acoperirii cheltuielilor, urmând ca restul sã fie repartizat pentru

constituirea fondului de rezervã şi de dezvoltare a societãţii, precum şi pentru unele activitãţi social-culturale, sportive, de

perfecţionare şi recalificare a salariaţilor, de cointeresare a acestora şi alte destinaţii stabilite de conducerea întreprinderii.

Potrivit legii, profitul net al regiei autonome este alocat fondului de participare a salariaţilor la profituri (5%) şi bugetului de stat

central sau local. Dacã însã, regia autonomã înregistreazã pierderi, se pot contracta credite sau primi subvenţii de la bugetul

de stat.

Conducerea regiei autonome este asiguratã de Consiliul de Administraţie compus din 7-15 persoane şi în mod curent de cãtre

un director sau director general, numit de Consiliul de Administraţie, cu avizul ministerului de care aparţine sau al

administraţiei locale.

b) Administraţia publicã reprezintã totalitatea autoritãţilor care produc servicii pentru colectivitãţi şi redistribuie veniturile prin

diverse modalitãţi, adicã îndeplinesc sarcini administrative.

Administraţia publicã poate fi centralã sau localã.

Administraţia publicã centralã cuprinde ansamblul instituţiilor care realizeazã în principal activitatea executivã a guvernului

şi ministerelor. La acest nivel, autoritãţile sunt reprezentate prin:

· Parlament;

· Preşedinţie;

· Guvern;

· Ministere;

· Instituţii juridice;

5
· Instituţii şi servicii publice centrale.

Administraţia publicã localã vizeazã totalitatea instituţiilor care au sarcini administrative şi funcţioneazã la nivel local:

comunã, oraş/municipiu, judeţ. La acest nivel, autoritãţile sunt reprezentate prin:

· Consiliile comunale, orãşeneşti şi judeţene;

· Primãriile;

· Autoritãţile din subdiviziunile municipiilor;

· Prefectura;

· Serviciile publice ale instituţiilor centrale din unitãţile administrative teritoriale;

· Serviciile publice locale.

c) Fondul funciar reprezintã a treia componentã a domeniului sectorului public. Aici se includ pe de o parte suprafeţele pe

care se aflã instituţiile aflate în proprietate publicã, fie regii autonome, fie administraţii publice, iar pe de altã parte terenurile

cultivate sau necultivate aflate în proprietatea publicã. Desigur, unele regii autonome pot funcţiona pe teritoriu privat, iar unele

administraţii publice pot fi organizate în imobile private şi/sau pe proprietãţi private. Dar aceasta reflectã o laturã a

întrepãtrunderii sectorului public cu cel privat, pe lângã aspectele complexe ale bunurilor economice mixte.

În contextul economiei naţionale, sectorul public şi-a diminuat considerabil dimensiunea, fapt demonstrat de urmãtoarele

aspecte:

· privatizarea întreprinderilor de stat;

· reconstituirea dreptului de proprietate privatã asupra pãmântului; retrocedarea imobilelor naţionalizate;

· vânzare de terenuri aflate în proprietate publicã.

3. Preocupãri actuale în domeniul sectorului public

6
Deşi în prezent, sectorul public cunoaşte o dimensiune mai restrânsã în forma acceptãrii sale economice de regãsire a

proprietãţii publice, prezenţa sa în viaţa economicã este o permanenţã şi chiar cunoaşte o extindere de forme prin

reglementãrile care vizeazã piaţa în general, agenţii economici şi bunurile private, în special.

Prin urmare, cu caracter public sunt nu numai întreprinderile constituite ca regii autonome, dar şi cheltuielile, finanţele,

bunurile, alegerile indivizilor, emisiunea, utilitãţile, reglementãrile, interesul, opinia, relaţiile, datoria, bugetul etc. Înţelegerea

acestor probleme conferã un plus de cunoaştere asupra sectorului public.

Cheltuielile publice desemneazã în sens larg cheltuielile realizate de administraţia publicã localã sau centralã pentru

funcţionarea administraţiei publice şi susţinerea activitãţii din diverse domenii: apãrare, învãţãmânt, sãnãtate, asigurãri şi

asistenţã socialã, investiţii economice etc. Aceste cheltuieli sunt în primul rând realizate de diverse instituţii guvernamentale şi

capãtã forma subvenţiilor şi a achiziţiilor de bunuri şi servicii. În al doilea rând, existã aşa numitele plãţi de transfer de tipul

cheltuielilor guvernamentale ocazionate de plata dobânzilor la datoriile publice sau obligaţiunile de stat. În al treilea rând, pot fi

considerate cheltuieli publice, cheltuielile de investiţii în ramurile de interes public.

Finanţele publice reprezintã totalitatea activitãţilor ocazionate de administraţia publicã în procesul procurãrii veniturilor şi

repartizãrii acestora pe categorii de cheltuieli. În domeniul finanţelor publice se includ ca activitãţi principale urmãtoarele:

· elaborarea şi execuţia bugetului public naţional;

· determinarea şi perceperea taxelor, impozitelor şi altor venituri de stat;

· folosirea mijloacelor financiare ale instituţiilor puterii legislative, judecãtoreşti şi executive;

· controlul utilizãrii resurselor regiilor autonome, instituţiilor publice şi al capitalului social al statului.

Bunurile publice reprezintã bunurile sau serviciile care se oferã gratuit oricãrei persoane dispuse sã beneficieze de acestea,

într-o cantitate care nu se diminueazã pe mãsura consumului.

Alegerea publicã poate fi consideratã ca o analizã economicã a politicii. Ea se bazeazã pe aplicarea principiilor economice la

deciziile care depãşesc sfera economicã şi se sprijinã pe opţiunea colectivã, teoria economicã a politicii şi regula deciziei

sociale.

7
Emisiunea publicã reprezintã procesul de creare şi lansare de obligaţiuni în care instituţia emitentã _ care poate fi o societate

publicã sau chiar privatã, sau administraţia publicã centralã sau localã _ oferã obligaţiuni în mod direct populaţiei la un preţ

determinat.

Utilitãţile publice desemneazã orice întreprindere cu poziţie de monopol care este singurul furnizor de un bun sau serviciu

indispensabil vieţii economice şi care astfel, se supune controlului de stat. Furnizorii de apã, electricitate, gaz sunt exemplele

cele mai cunoscute de utilitãţi publice.

Reglementãrile publice se concretizeazã în controlul exercitat de stat asupra utilitãţilor publice în scopul satisfacerii

intereselor economice ale monopolului, concomitent cu interesul public. Reglementãrile pot viza nivelul şi structura preţului,

calitatea serviciilor prestate, intrarea şi ieşirea de pe piaţã etc.

Interesul public desemneazã preocuparea administraţiei publice sau a agenţilor economici de a obţine ceea ce este

avantajos, necesar sau folositor societãţii. Este un concept adeseori invocat în aprecierea practicilor societãţilor comerciale şi

efectelor pozitive sau negative ale activitãţilor asupra consumatorilor şi societãţii în general. Mai mult decât atât, interesul

public este un concept flexibil care se poate explica prin considerarea tuturor factorilor antrenaţi în realizarea unui efect. Astfel,

o firmã care practicã preţuri ridicate din dorinţa de a înregistra o marjã ridicatã de profit nu poate fi consideratã împotriva

interesului public dacã activitatea sa a fost inovativã şi eficientã. Fuziunea între societãţi este de cele mai multe ori acceptatã

şi consideratã beneficã pentru obţinerea unor economii de scarã, în timp ce cartelul nu vine în slujba interesului public.

Opinia publicã se referã la aprecierea generalã cu privire la un fenomen sau proces economic, la o acţiune sau un agent

economic. Opinia publicã se formeazã prin crearea unei imagini de firmã şi dezvoltarea unor relaţii publice. Societãţile

comerciale sunt sau ar trebui sã fie preocupate de inducerea unor principii pozitive asupra activitãţilor care se contureazã cel

mai bine atunci când desfãşoarã activitãţi permanent supuse procesului de îmbunãtãţire, sau care reflectã grija faţã de

salariaţi, consumatori sau mediul natural. În aceste condiţii opinia publicã devine favorabilã societãţii comerciale care poate

înregistra o creştere a cifrei de afaceri. Dacã însã este vorba despre o instituţie publicã, care presteazã servicii, opinia publicã

favorabilã se reflectã prin acceptarea şi sprijinirea acţiunilor întreprinse de administraţie. Opinia publicã nefavorabilã duce la

îngreunarea activitãţii prin amânarea aplicãrii unor mãsuri, tergiversarea unor decizii, renunţarea la unele proiecte etc.

8
Relaţiile publice reprezintã modalitatea generalã de promovare a imaginii unei societãţi comerciale, regii autonome sau

instituţii publice în vederea încurajãrii clienţilor sã cumpere produsele sau serviciile sale, a investitorilor sã cumpere acţiunile

sale, a mãsurilor guvernamentale care sprijinã agentul economic. De cele mai multe ori, existã în structura organizatoricã a

firmelor un comportament funcţional de relaţii publice, sau biroul de informaţii sau eventual cel de marketing preia

problematica dezvoltãrii relaţiilor publice, existând referenţi care au ca atribuţii esenţiale aceste sarcini. În acest fel, se oferã

informaţii cu privire la activitãţile societãţii şi preocupãrile sale în legãturã cu protecţia consumatorului şi a mediului

înconjurãtor; de multe ori, acţiunile de sponsorizare în domeniul sportiv sau al artei contribuie în mod indirect la stabilirea unor

relaţii pozitive cu clientul. Relaţiile publice reprezintã o laturã a mixului promoţional care cuprinde totalitatea mijloacelor pe

care le poate utiliza un agent economic pentru informarea potenţialilor clienţi cu privire la natura şi caracteristicile bunurilor cu

scopul convingerii lor de a cumpãra şi repeta procesul de cumpãrare. În acest context, relaţiile publice apar sub forma

contactelor directe realizate în mod constant şi sistematic de cãtre firme cu diferite categorii de public, cu persoane influente

din conducerea altor instituţii din ţarã sau strãinãtate, cu lideri de opinie, în scopul obţinerii sprijinului lor pentru

comercializarea produselor sale. Relaţiile publice se pot manifesta şi cu prilejul desfãşurãrii unor congrese, simpozioane,

reuniuni internaţionale în cadrul cãrora pe lângã evocarea şi transmiterea unor informaţii cu privire la întreprindere şi

produsele sale se urmãresc şi contactele între specialiştii din sectoarele de producţie şi comercializare, reprezentanţii presei

etc.

Pe lângã toate aceste aspecte ale vieţii economice care au caracter public şi prin urmare, o legãturã directã sau indirectã, mai

mare sau mai micã cu sectorul public, existã numeroase alte elemente care deşi nu prezintã atributul „public" se aflã într-o

anumitã relaţie cu acest domeniu. Este vorba despre eticã, externalitãţi, fiscalitate, buget, impozit, trezorerie etc.

Etica se referã la totalitatea normelor de conduitã moralã. În acest sens, etica în afaceri şi în viaţa economicã devine o

preocupare din ce în ce mai amplã pentru toţi factorii decizionali. În prezent, se pune accent pe alegerea unei acţiuni, a unei

atitudini numai dacã aceasta corespunde principiilor de eticã şi eficienţã, iar în zona administraţiei publice, de la eticã la

corupţie este o distanţã micã dacã nu sunt stabilite reguli susţinute legislativ pentru funcţionarea acestui domeniu.

Externalitãţile reprezintã efecte colaterale ale producţiei şi se rãsfrâng sub forma unor efecte pozitive sau negative asupra

unor indivizi sau activitãţi care pot sã nu aibe nici o legãturã cu apariţia fenomenului care a generat acele efecte.

9
Fiscalitatea reprezintã sistemul de norme care vizeazã stabilirea impozitelor şi taxelor şi intrã în atribuţiile organelor publice

sã defineascã şi sã punã în aplicare aceste norme.

Bugetul este o balanţã de venituri şi cheltuieli pe o perioadã datã, de obicei un an. Dacã este public, atunci el se împarte pe

trepte ale administraţiei de stat, distingându-se bugetul public central, de cel local. Dacã iniţial, bugetul de stat urmãrea

procurarea resurselor statului în scopul asigurãrii unei bune funcţionãri a administraţiei, dupã criza economicã din perioada

1929-1933, bugetul a devenit un instrument de politicã economicã. Astfel, prin politica bugetarã, bugetul de stat poate fi utilizat

în scopul reglãrii vieţii economice prin favorizarea activitãţii economice sau reducerea cererii agenţilor economici.

Impozitul reprezintã o contribuţie bãneascã obligatorie, nerambursabilã, destinatã conform legii, bugetului de stat de cãtre

persoanele fizice sau juridice şi se aplicã atât pentru veniturile realizate, cât şi pentru bunurile aflate în proprietate.

Trezoreria este un oficiu de stat care pãstreazã şi administreazã tezaurul public.

Capitolul II

Rolul sectorului public şi funcţiile sale

1. Importanţa sectorului public

Activitatea economicã se desfãşoarã prin acţiunile agenţilor economici pe diferite pieţe. Permanent, ei se regãsesc în ipostaze

diferite, de vânzãtori sau cumpãrãtori, furnizori sau beneficiari, intermediari etc. Dacã se încearcã o simplificare a reprezentãrii

activitãţii economice, se regãsesc douã categorii esenţiale de agenţi: producãtori şi consumatori, între care fluxurile materiale

(fizice) şi cele monetare (bãneşti) exprimã legãturile dintre aceştia şi piaţa factorilor de producţie şi piaţa mãrfurilor şi

serviciilor. Figura nr. 1 pune în evidenţã fluxul resurselor şi al bunurilor economice pe de o parte şi cel al veniturilor şi

cheltuielilor, pe de altã parte.

10
 Fig. nr. 1: Circuitele economice: materiale şi monetare

Desigur, orice producãtor este atât ofertant cât şi solicitant; el cere materii prime, materiale, muncã, elemente de capital şi

oferã mãrfuri sau servicii. La fel, orice consumator îmbracã ipostaza atât de ofertant de diverse resurse, cât şi de primitor de

bunuri economice. Producãtorul urmãreşte maximizarea profitului, iar consumatorul maximizarea satisfacţiei.

Recunoaşterea sectorului public în viaţa economicã complicã şi simplificã totodatã funcţionarea activitãţii economice.

Implicarea sectorului public în activitatea economicã ajutã la derularea eficientã şi echitabilã a fluxurilor economice şi se

reflectã schematic prin apariţia altor circuite economice. În figura nr. 2 acestea reflectã corelaţiile dintre producãtori-sector

public, consumatori-sector public.

11
 Fig. nr. 2: Relaţiile dintre sectorul public şi agenţii economici

În primul rând, (fluxul 1) guvernul obţine venituri din activitatea agenţilor economici producãtori. Este vorba despre impozitele
pe profit şi alte taxe percepute sub forma unor plãţi publice de genul taxelor de parcare sau plãţilor pentru utilitãţi.

În al doilea rând, (fluxul 2) sectorul public mai obţine venituri şi din activitatea agenţilor economici consumatori. În acest caz,

se includ impozitele pe venituri ale menajelor. De asemenea, statul asigurã unele bunuri şi servicii ca orice ofertant pe piaţa

privatã si obţine venituri pentru aceastã activitate.

În al treilea rând, (fluxul 3) existã o legãturã între stat şi agenţii economici, prin intermediul sectorului financiar sau pieţei de

capital. Desigur, statul obţine venituri în urma tranzacţiilor pe piaţa capitalurilor, adicã se împrumutã şi intrã în relaţii de

concurenţã cu ceilalţi participanţi la schimburi. Pentru aceste fonduri, statul plãteşte dobândã ca orice debitor.

În al patrulea rând, (fluxul 4) sectorul public participã direct la schimburile de pe piaţa factorilor de producţie, la fel ca un

agent privat, atrãgând şi cumpãrând resursele necesare, atunci când este producãtor.

În al cincilea rând, (fluxul 5) statul se aflã şi în ipostaza de cumpãrãtor de bunuri, participând astfel la schimburile de pe piaţa

mãrfurilor şi serviciilor. Pentru plata acestor bunuri, statul foloseşte fonduri acumulate prin taxe şi impozite sau împrumuturi.

Aceste bunuri cumpãrate de stat sunt destinate fie direct unor consumatori menaje sau firme fie indirect, activitãţii de producţie

publicã.

În al şaselea rând, (fluxul 6) guvernul se implicã în economie şi prin transferul plãţilor, de exemplu, prin sistemul asigurãrilor

sociale.

Toate aceste fluxuri economice creeazã o conexiune evidentã între sectorul public şi cel privat. Atunci când statul intervine pe

piaţa factorilor de produc&t0 de cumpãrãtor, acţiunea sa influenţeazã, prin deciziile de preţ şi producţie, atât activitatea de

producţie a agenţilor privaţi, cât si sistemul de preţuri pe piaţã. Atunci când politica fiscalã se manifestã prin practicarea unor

impozite mici, activitatea investiţionalã privatã este încurajatã şi creşte incitaţia la muncã. Impozitele mari descurajeazã

activitatea privatã.

În consecinţã:

12
a) statul intervine în viaţa economicã fie printr-un comportament obişnuit unui agent economic, fie prin exercitarea

atributelor sale de reglator al pieţei. În prima situaţie, statul poate fi producãtor, consumator, partener în operaţii de schimb.

În cea de-a doua situaţie, statul este titular unic de emisiune monetarã, este principalul realizator al protecţiei sociale, este

responsabil al executãrii bugetului.

b) statul se implicã în economie atât la nivelul microeconomic, cât şi macroeconomic. Mãsurile adoptate în vederea

reglementãrii activitãţii unor agenţi economici vizeazã domeniul microeconomiei şi include: stabilirea unor preţuri, fixarea unor

limite minime sau maxime de preţ, determinarea salariului minim şi mediu, gestionarea şi administrarea proprietãţii publice,

acordarea unor subvenţii, medierea unor conflicte de muncã, acordarea de ajutoare etc. La nivel macroeconomic, implicarea

statului vizeazã mãsurile adoptate în vederea eliminãrii sau înlãturãrii unor dezechilibre cum ar fi inflaţia şi şomajul şi capãtã

forma politicilor macroeconomice cum ar fi politica fiscalã, a cheltuielilor publice, monetarã, bugetarã etc. Desigur, implicarea

statului la aceste douã nivele este forţat delimitatã. În realitate, nivelul microeconomic se aflã în strânsã corelaţie cu cel

macroeconomic şi la fel, şi acţiunile publice se aflã în interdependenţã. De exemplu, chiar dacã un conflict de muncã este

aparent un aspect microeconomic, implicarea statului în medierea acestuia nu se face decât în situaţia în care menţinerea lui

ar genera extinderea problemelor de muncã în economie şi ar afecta un sector sau ramurã economicã; dacã conflictul de

muncã nu reprezintã decât o lipsã de comunicare între patronat şi sindicat care nu pare o ameninţare la desfãşurarea întregii

activitãţi economice, implicarea statului nu se justificã. De asemenea, în fixarea unor limite de preţ, implicarea publicã şi

apariţia de preţuri administrate este o necesitate numai dacã piaţa produsului, respectiv legea cererii şi ofertei nu asigurã un

nivel de preţ, considerat satisfãcãtor atât de producãtor cât şi de consumator.

c) intervenţia statului are caracter limitat. Acesta este impus de urmãtoarele aspecte:

· autonomia organelor administrative de stat, care prezintã o limitã în ceea ce priveşte acţiunile acestor instituţii;

· libera iniţiativã a agenţilor economici care este o trãsãturã generalã într-o economie de piaţã şi este aplicabilã tuturor în mod

egal;

· raportul de interese dintre cei pro şi contra intervenţiei statului şi care se aflã în poziţii de influenţare a deciziei publice.

Astfel, într-o economie de piaţã în care guvernarea revine unor forţe politice care se pronunţã pentru o implicare mai mare a

statului în economie, se constatã cã intervenţia acestuia este mai puţin frânatã, dar ea are totuşi o limitã. Aceasta decurge din

13
celelalte douã aspecte respectiv autonomia organelor statului şi libera iniţiativã care nu pot fi depãşite respectiv încãlcate, fiind

reglementate prin legi juridice, ele însele o consecinţã a intervenţiei statului în viaţa economicã.

2. Funcţiile sectorului public

Sectorul public îndeplineşte câteva funcţii [1] majore:

a) funcţia de alocare

b) funcţia de distribuţie a veniturilor

c) funcţia de stabilizare

Funcţia de alocare se referã la implicarea statului în mecanismul pieţei în vederea determinãrii tipului şi calitãţii unui serviciu

public şi la posibilitãţile de creştere a veniturilor pentru acoperirea cheltuielilor necesare prestãrii acestuia. Desigur, atunci

când piaţa asigurã o utilizare eficientã a resurselor, implicarea statului este minorã şi constã în acţiuni menite sã încurajeze

concurenţa şi libera intrare pe piaţã. Dimpotrivã, atunci când nu existã o competiţie eficientã şi se manifestã o situaţie de

monopol sau externalitãţi, implicarea publicã este necesarã pentru reglementarea activitãţii economice. Aceasta se face fie

prin producţie publicã directã, fie prin sprijinirea firmelor private în adoptarea deciziilor privind tipul, cantitatea şi calitatea

producţiei. În acest sens, se face distincţia între producţia directã de stat în care întreaga activitate de realizare a unui bun

este asiguratã de sectorul public şi producţia publicã indirectã în care bunul se realizeazã de firme private pe baza unor

decizii publice. De exemplu, echipamentele militare sunt în general asigurate de sectorul public, prin comenzi la firme private.

Distribuţia veniturilor se referã la implicarea statului pe piaţã prin procesul de ajustare a veniturilor şi avuţiei acumulate din

tranzacţii economice. Deşi analiza economicã nu oferã indicii în ceea ce priveşte corectitudinea acestei repartiţii, principiile de

echitate socialã şi justã reglementare a avuţiei stau la baza politicilor fiscale şi a cheltuielilor publice. Distribuţia veniturilor se

asigurã în practicã în special prin sistemul impozitelor progresive care constã în perceperea unor impozite mai ridicate asupra

veniturilor mai mari. În acest fel, sectorul public încaseazã fonduri ce pot fi folosite pentru acordarea de bonuri sau bilete de

masã celor cu venituri mici sau pentru oferirea de locuinţe de stat, mai ieftine.

14
Stabilizarea reprezintã o funcţie a sectorului public care vizeazã crearea cadrului legal ce asigurã şi protejeazã tranzacţiile

economice publice şi private. Obiective precum creşterea ocupãrii forţei de muncã, stabilitatea preţurilor, creşterea economicã

se aflã în centrul politicilor macroeconomice.

Ocuparea forţei de muncã este un proces care poate fi privit în strânsã legãturã cu fenomenul şomajului şi politicile de

diminuare a acestuia. Stabilizarea preţurilor este o cerinţã a unei economii de piaţã solide şi prospere şi se asigurã prin

controlarea inflaţiei şi adoptarea pachetelor de mãsuri pentru diminuarea inflaţiei. Creşterea economicã este un proces

complex care apare ca o consecinţã a consolidãrii economiei şi se reflectã sintetic, prin creşterea producţiei totale şi pe

locuitor, care se exprimã în creşterea produsului naţional brut pe locuitor.

Implicarea statului în economie prin exercitarea funcţiilor de alocare, distribuţie şi stabilizare trebuiau sã vizeze corelarea

permanentã a deciziilor şi acţiunilor publice. Aceasta, deoarece uneori pot sã aparã contradicţii între obiectivele publice.

Impozitarea progresivã poate conduce la scãderea incitaţiei la muncã şi chiar ineficienţã, funcţia de distribuţie fiind astfel, în

relaţie conflictualã cu cea de alocare. Stabilizarea ca funcţie esenţialã a sectorului public se poate concretiza ea însãşi în

prevederi conflictuale de legislaţie, ştiut fiind faptul cã legile sunt interpretabile, mai ales dacã normele metodologice de

aplicare apar mai târziu decât momentul intrãrii în vigoare. Astfel, stabilizarea poate avea ca efect descurajarea unor agenţi

economici sau chiar o încãlcare a principiului distribuţiei, dacã sunt favorizate anumite categorii sociale. Cu alte cuvinte,

implicarea statului în economie nu asigurã automat eficienţa economicã şi echitatea socialã. Eliminarea unor dezechilibre prin

decizia publicã se realizeazã în contextul în care alte imperfecţiuni se menţin. Dar aceasta nu înseamnã cã trebuie ignorat

rolul sectorului public în viata economicã.

Rolul sectorului public şi caracteristicile implicãrii sale în economie pot fi reprezentate schematic prin surprinderea elementelor

principale în figura nr. 3.

15
 Fig. nr. 3: Implicarea sectorului public în economie

3. Conducerea sectorului public

Activitatea administraţiei publice se desfãşoarã prin intermediul funcţionarilor publici care sunt numiţi de conducãtorul instituţiei

publice respective.

Existã mai multe nivele ale conducerii sectorului public. Legea privind statutul funcţionarului public nr. 188/1999 cuprinde

funcţii publice de conducere şi funcţii publice de execuţie în mai multe segmente ale sectorului public:

· în aparatul Guvernului şi al Parlamentului

· în aparatul propriu al ministerelor şi al celorlalte organe centrale

· în serviciile descentralizate ale ministerelor şi ale altor organe centrale din unitãţile administrativ-teritoriale

· în aparatul de lucru al prefecturii şi al autoritãţilor administraţiei publice locale.

I) Aparatul Guvernului şi al Parlamentului

A. Funcţii publice de conducere

1. Secretar general al Guvernului

16
2. Secretar general al Senatului

3. Secretar general al Camerei Deputaţilor

4. Secretar general adjunct al Guvernului

5. Secretar general adjunct al Senatului

6. Secretar general adjunct al Camerei Deputaţilor

7. Sef departament

8. Director general

9. Director, director adjunct

10. Sef serviciu, şef sector, şef birou

B. Funcţii publice de execuţie

1. Consilier

2. Expert

3. Consultant

II) Aparatul propriu al ministerelor şi al celorlalte organe centrale

A. Funcţii publice de conducere

1. Secretar general, secretar general adjunct

2. Director general, inspector de stat şef

3. Director general adjunct, inspector de stat adjunct

17
4. Director, inspector-şef

5. Director adjunct, inspector-şef adjunct

6. Sef serviciu, şef sector, şef birou

B. Funcţii publice de execuţie

1. Consilier, expert, consultant

2. Inspector de specialitate, referent de specialitate

3. Inspector

III) Servicii descentralizate ale ministerelor şi ale altor organe centrale din unitãţile administrativ-teritoriale

A. Funcţii publice de conducere

1. Director general, inspector-şef

2. Director general adjunct, inspector-şef adjunct

3. Director, director adjunct

B. Funcţii publice de execuţie

1. Consilier, expert, consultant

2. Inspector de specialitate, referent de specialitate

3. Inspector

4. Referent

18
NOTÃ: Funcţiile publice specifice unor autoritãţi sau instituţii publice centrale ori unor instituţii subordonate acestora se

stabilesc de conducãtorii autoritãţilor sau instituţiilor respective, cu acordul autoritãţilor ierarhic superioare şi cu avizul Agenţiei

Naţionale a Funcţionarilor Publici.

IV) Aparatul de lucru al prefectului şi al autoritãţilor administraţiei publice locale

A. Funcţii publice de conducere

1. Secretarul judeţului, secretarul municipiului Bucureşti, secretarul general al prefecturii

2. Secretarul municipiului, oraşului, comunei

3. Sef departament

4. Arhitect-şef, arhitect-şef adjunct

5. Director general, director general adjunct

6. Director, director adjunct

7. Sef serviciu, şef birou, şef sector

B. Funcţii publice de execuţie

1. Consilier, expert, consultant

2. Inspector de specialitate, referent de specialitate: gradele II şi III

3. Inspector, referent

4. Inginer agronom

5. Medic veterinar

19
6. Perceptor

7. Agent agricol

NOTÃ:

1. Funcţiile specifice din aparatul de lucru al prefectului se stabilesc prin ordin al acestuia, cu avizul Agenţiei Naţionale a

Funcţionarilor Publici.

2. Funcţiile specifice din aparatul de lucru al autoritãţilor administraţiei publice locale se stabilesc, la propunerea preşedintelui

consiliului judeţean sau, dupã caz, a primarului, prin hotãrâre a consiliului judeţean sau local şi cu avizul Agenţiei Naţionale a

Funcţionarilor Publici.

Funcţionarii publici ocupã un post sau altul în funcţie de pregãtirea lor, existând trei categorii profesionale cu mai multe grade

şi clase de pregãtire.

Aceste categorii profesionale şi activitãţile corespunzãtoare lor sunt cuprinse în Figura nr. 4.

Desigur, pentru ocuparea unei funcţii publice de conducere sau execuţie, candidatul trebuie sã îndeplineascã mai multe

condiţii:

· sã aibã un dosar profesional clar în care sunt incluse documentele obligatorii de numire, depunere a jurãmântului şi evaluare

anualã;

· sã cunoascã drepturile şi obligaţiile sale.

20
 Fig. nr. 4: Categoriile profesionale ale funcţionarilor publici

Evidenţa funcţiilor publice şi a funcţionarilor publici revine în sarcina Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, constituitã

în subordinea Guvernului şi având personalitate juridicã. Organigrama Agenţiei cuprinde Preşedintele sãu, numit de primul

ministru, doi vicepreşedinţi, un secretar general, patru direcţii generale şi servicii în subordine. Rolul acestei agenţii este de a

elabora şi aplica strategia şi politicile Guvernului în domeniul managementului public.

Funcţii mai complexe revin Ministerului Funcţiei Publice, respectiv de aplicare a strategiei şi politicilor Guvernului în domeniul

administraţiei publice centrale şi locale şi de coordonare a elaborãrii strategiei şi politicilor în domeniul funcţiei publice.

Atribuţiile sale în domeniul administraţiei publice centrale, locale şi al funcţiei publice sunt precizate în Hotãrârea privind

organizarea şi funcţionarea Ministerului Funcţiei Publice nr. 77 din 31 ianuarie 2000.

[1]
Apgar, W., Brown, H., Microeconomics and public Policy, Scott, Foresman and Company, Illinois, p. 292.

Capitolul III

Piaţa şi politica publicã

1. Eficienţa şi echitatea sistemelor economice

21
Viaţa economicã cunoaşte o multitudine de procese şi fenomene, de comportamente şi strategii ale agenţilor economici, de

reacţii şi mecanisme ce se manifestã ca rãspuns la dinamica variabilelor pieţei. Mai mult decât atât, fiecare domeniu de

activitate şi astfel şi agenţii economici se aflã sub incidenţa mai mare sau mai micã a unor instrumente de politicã publicã. Cu

alte cuvinte, participanţii la viaţa economicã pentru a face faţã exigenţelor economice trebuie sã respecte nu numai legile

pieţei şi concurenţei, dar şi cerinţele impuse prin intervenţia puterii publice în domeniul respectiv.

Evaluarea unui sistem economic se face pe baza a douã criterii: eficienţã şi echitate. Dacã primul este, în general, cunoscut

de agenţii economici, care apeleazã la calcule de eficienţã în procesul de luare a deciziilor, cel de-al doilea este ignorat în

mare mãsurã.

Eficienţa economicã este consideratã o reflectare a mãrimii unui rezultat economic care este în general, cantitatea totalã de

bunuri sau servicii obţinutã de agentul economic.

Eficienţa economicã este legatã de o activitate şi un comportament raţional. De aceea, în contextul relaţiei efort-efect, eficienţa

înseamnã obţinerea unui efect maxim pe unitate de efort sau depunerea unui efort minim pe unitate de efect. Eficienţa

economicã trebuie analizatã prin prisma componentelor sale şi anume eficienţa în producţie, eficienţa distribuţiei şi

satisfacţia consumatorului.

Teoria economicã considerã o producţie eficientã atunci când fiecare firmã realizeazã o producţie datã pe seama combinãrii

factorilor de producţie cu costuri minime. În condiţiile în care resursele economice au caracter limitat, creşterea producţiei unui

bun se poate face pe seama scãderii producţiei altui bun.

De asemenea, resursele economice trebuie distribuite între producãtori astfel încât transferul resurselor sã nu permitã

creşterea producţiei unui bun decât prin sacrificarea altuia. Grafic, eficienţa în producţie este reflectatã de curba (frontiera)

posibilitãţilor de producţie (Figura nr. 5).

22
 Fig. nr. 5: Frontiera posibilitãţilor de producţie

Aceasta reprezintã un instrument grafic care exprimã totalitatea combinaţiilor de bunuri (x şi y) care pot fi realizate în condiţiile

valorificãrii la maximum a resurselor disponibile. Astfel, creşterea producţiei bunului x este posibilã pe seama reducerii

producţiei bunului y, şi invers. O combinaţie de bunuri situatã pe frontiera posibilitãţilor de producţie (punctul A) este

consideratã eficientã prin prisma alocãrii şi utilizãrii resurselor. În schimb, o combinaţie de bunuri de tipul B este posibilã, dar

ineficientã, rãmânând resurse disponibile pentru acest scop neutilizate. O combinaţie de bunuri de tipul C este imposibil de

realizat în aceleaşi condiţii tehnice, dar o dezvoltare intensivã şi tehnologii superioare, care ar schimba frontiera posibilitãţilor

de producţie ar permite şi realizarea acestei combinaţii.

Un aspect important al eficienţei în producţie este avantajul comparativ care ia în considerare costul de oportunitate al unei

acţiuni. Astfel, o decizie sau acţiune prezintã o valoare nu numai monetarã, dar şi comparativã. Valoarea strict monetarã

reprezintã suma cheltuielilor ocazionate de aceastã acţiune. Valoarea comparativã reprezintã costul celei mai bune alte

acţiuni sacrificate. În acest sens, un teren aparent fãrã utilitate pentru activitatea de construcţii poate reprezenta o valoare

pentru societate dacã reprezintã o zonã naturalã de interes.

Eficienţa distribuţiei se manifestã atunci când un bun este distribuit indivizilor care îi atribuie cea mai mare valoare

economicã, adicã utilitate. Distribuţia bunurilor devine eficientã atunci când rata marginalã de substituţie[1] între douã bunuri

este aceeaşi pentru toţi consumatorii.

În acest fel se explicã preferinţele diferite în consumul indivizilor şi alegerile lor.

Desigur, la nivel individual, eficienţa distribuţiei se asigurã prin deciziile privind alocarea venitului.

La nivelul societãţii, decizia publicã pentru asigurarea eficienţei distribuţiei este mult mai complexã. Astfel, premisa instaurãrii

eficienţei distribuţiei este ca fiecare membru al societãţii sã beneficieze de un minim de cantitate dintr-un anumit bun, sau altfel

spus, ca anumite bunuri sã fie distribuite în mod egal. În acest moment însã intervin considerentele de echitate, fiind posibil de

preferat uneori, o alocare ineficientã.

Satisfacţia consumatorului sau principiul suveranitãţii consumatorului reprezintã o combinaţie a eficienţei în producţie şi

distribuţie. În acest sens, resursele societãţii trebuie orientate spre valorificare în producţiile bunurilor cerute de consumatori,

23
fiind dispuşi sã le cumpere. Existã în acţiunile oamenilor fie un câştig, fie o pierdere de satisfacţie, ca şi în activitatea

productivã. Deciziile individuale pot fi conflictuale cu cele ale societãţii. De exemplu, un individ poate considera cã cea mai

bunã alocare a timpului sãu este pentru vizionarea filmelor. Principiul suveranitãţii consumatorului îi permite o asemenea

decizie şi chiar poate fi eficientã dacã aceastã acţiune îi genereazã cea mai mare satisfacţie. Dar societatea considerã cã o

astfel de acţiune individualã este inechitabilã.

Esenţialã pentru orice sistem economic este cunoaşterea formelor de exprimare a eficienţei economice şi a modalitãţilor sale

de creştere. În Figura nr. 6 sunt prezentate cele mai frecvente forme şi cãi de creştere a eficienţei economice.

Fig. nr. 6: Formele sale şi modalitãţile de creştere.

În schimb, echitatea demonstreazã modul în care rezultatul economic este distribuit membrilor societãţii. Aceasta înseamnã

cã un sistem economic, în general, poate atinge o performanţã ridicatã în ceea ce priveşte volumul producţiei, dar aceasta

poate fi scãzutã în planul viziunii societãţii dacã firma nu reuşeşte sã asigure o corectã alocare a bunurilor şi serviciilor

realizate.

Echitatea este un principiu adeseori esenţial în adoptarea deciziilor economice. Aceasta exprimã corectitudinea sau justeţea

unei mãsuri sau intervenţii economice. Echitatea nu trebuie confundatã cu egalitatea sau echilibrul economic, ea fiind

necesarã şi în condiţii sau, mai ales, în condiţii de inegalitate economicã. În Figura nr. 7 sunt prezentate caracteristicile

echitãţii ca principiu aplicat în economie.

24
 Fig. nr. 7: Echitatea ca principiu cu aplicabilitate economicã

Echitatea orizontalã se manifestã atunci când se aplicã aceeaşi mãsurã indivizilor care prezintã caracteristici economice
neclare. De exemplu, se respectã principiul echitãţii orizontale atunci când indivizi cu aceleaşi venituri suportã aceeaşi povarã
a impozitului sau dacã persoane cu nevoi şi venituri similare beneficiazã de aceleaşi avantaje.

Echitatea verticalã se manifestã atunci când o anumitã mãsurã este aplicatã diferenţiat unor indivizi care dispun de

caracteristici economice distincte. De exemplu, principiul echitãţii verticale se respectã în domeniul fiscalitãţii atunci când

veniturile individuale sunt impozitate diferit, fiind un argument esenţial pentru sistemul de impozitare progresivã sau

proporţionalã. Astfel, dacã deţinãtorii de venituri mai mari suportã un impozit mai ridicat, venitul marginal adicã sporul de venit

potenţial de câştigat capãtã o importanţã mai redusã faţã de veniturile mai mici. De asemenea, echitatea verticalã se

regãseşte şi în domeniul educaţiei, atunci când se acordã burse sau alte avantaje materiale studenţilor cu venituri mai mici.

Echitatea de distribuţie exprimã corectitudinea în maniera în care rezultatele din economie sunt distribuite între indivizi.

Desigur, problemele economice prezintã în general mai multe alternative şi chiar soluţii şi de aceea, proiectele sau politicile

economice genereazã efecte diferite de distribuţie. Aceasta impune ca analiza economicã sã cuprindã studii de oportunitate în

asigurarea distribuţiei şi evaluarea alternativelor economice, pornindu-se de la premisa cã orice decizie genereazã consecinţe

care se distribuie diferit asupra indivizilor. Uneori echitatea de distribuţie se concretizeazã prin distribuţia venitului, a avuţiei

sau chiar în cadrul economiei bunãstãrii prin utilitate.

25
Pentru o corectã evaluare economicã, care sã aibã în vedere atât criteriul eficienţei cât şi al echitãţii, un agent economic

trebuie sã cunoascã:

- condiţiile în care o piaţã competitivã înregistreazã rezultate eficiente;

- relaţia dintre mecanismele pieţii şi echitatea distribuitã.

Un sistem economic, respectiv un agent economic transformã resursele în bunuri şi servicii destinate consumului curent sau

viitor. În orice moment, o economie dispune de un volum limitat de resurse sau avuţie. Pe de o parte, o comensurare a

succesului economic are ca punct de plecare abilitatea sistemului economic de a utiliza volumul de resurse pentru obţinerea

nivelului agregat de bunuri şi servicii. Pe de altã parte, pentru transformarea resurselor în bunuri şi servicii, sistemul economic

distribuie produsele între membrii societãţii. Ori, cum transformarea resurselor implicã întotdeauna relaţii de schimb prin care

se vând şi se cumpãrã factori de producţie şi bunuri de consum, distribuţia determinã nivelul consumului curent al indivizilor

dintr-o societate. De asemenea, dinamismul pieţei contemporane face ca resursele existente sau bunurile de investiţii sã fie

redistribuite în scopul distribuţiei de avuţie.

Prin urmare, relaţiile dintre piaţã şi eficienţã, dintre piaţã şi echitate pot fi înţelese dacã se analizeazã mai multe aspecte, aşa

cum s-a precizat deja pentru o corectã evaluare economicã şi anume: condiţiile în care o piaţã înregistreazã eficienţã, relaţiile

piaţã-echitate, echitatea proceselor şi rezultatelor.

a) Condiţiile în care o piaţã competitivã înregistreazã rezultate eficiente

Diversitatea economiilor ţãrilor reflectatã de diferite nivele de producţie şi de satisfacere a trebuinţelor are la bazã diferenţa de

eficienţã dintre acestea. Înseamnã cã o economie de piaţã poate fi mai mult sau mai puţin eficientã faţã de alta.

Eficienţa se asociazã cu cea mai bunã utilizare a resurselor în scopul obţinerii maximului de efect. Eficienţa poate fi de naturã

tehnicã sau economicã.

Eficienţa tehnicã exprimã condiţiile existente în care un agent economic (sau ramurã sau economie) înregistreazã un maxim

de efect prin folosirea resurselor disponibile în cea mai bunã alternativã.

26
Eficienţa economicã denumitã şi eficienţa Pareto sau de distribuţie exprimã condiţiile în care nu numai, un sistem

înregistreazã eficienţã tehnicã, dar şi satisface preferinţele consumatorilor producând acele bunuri şi servicii cerute de aceştia,

adicã pentru care existã o nevoie solvabilã.

În acest fel, o economie devine eficientã dacã îndeplineşte urmãtoarele condiţii:

- sã existe pe piaţã mulţi cumpãrãtori şi vânzãtori;

- sã genereze informaţie deplinã;

- sã nu existe costuri tranzacţionale adicã acele cheltuieli legate de realizarea schimbului, care de cele mai multe ori sunt

ridicate şi ignorate; de exemplu, costul obţinerii de informaţii este un cost tranzacţional;

- sã nu se manifeste efecte propagate, adicã consumul sau producţia unui individ, respectiv agent economic sã nu afecteze

direct bunãstarea celorlalţi.

În practica economicã, aceste condiţii nu se regãsesc simultan, ceea ce înseamnã cã pieţele reale sunt imperfecte şi chiar

dacã se caracterizeazã prin atomicitate, adicã existã mulţi vânzãtori şi cumpãrãtori de puteri economice apropiate, informaţia

nu poate fi totalã, iar costurile tranzacţionale nu pot fi zero. De aceea, sistemele economice au grade diferite de eficienţã şi

aspirã la nivele superioare, iar intervenţia statului urmãreşte creşterea acesteia.

b) Relaţia piaţã - echitate

O piaţã eficientã nu este obligatoriu şi echitabilã. Chiar în condiţiile unei pieţe perfecte pot exista grupuri de indivizi cu venituri

foarte mici sau foarte mari pentru a putea forma un întreg social.

Orice sistem economic funcţioneazã pe baza unor reguli care definesc activitãţile acceptate de societate la un moment dat. În

determinarea dimensiunii intervenţiei guvernamentale sau a politicilor care sã genereze echitate, existã multiple controverse.

Aceasta, deoarece un efect economic echitabil de valorile individuale şi de convingerile oamenilor. De aici, se ridicã şi

întrebarea dacã piaţa asigurã o distribuţie corectã, echitabilã a resurselor.

27
Pentru a rãspunde, echitatea trebuie analizatã pe trei planuri, respectiv în planul înzestrãrii cu resurse, al proceselor

desfãşurate într-o economie şi al rezultatelor obţinute.

c) Echitatea înzestrãrii cu resurse

Un criteriu esenţial al echitãţii este legat de dimensiunea înzestrãrii, pornindu-se de la aceea cã orice individ este îndreptãţit sã

beneficieze de pe urma înzestrãrii sale, ca urmare a unor mecanisme precum moştenire, descoperire, trãsãturi înnãscute, etc.

De aceea, de exemplu pentru un pãrinte este echitabil sã decidã sã amâne consumul sãu şi sã transfere avuţia acumulatã,

copiilor sãi. Dar transferul de avuţie între generaţii este el însuşi inechitabil construit. De aceea, unii susţin cã dacã roadele

muncii proprii revin corect indivizilor care au prestat-o, moştenirile ar trebui redistribuite pentru binele comun. Ori, aceasta nu

se întâmplã într-o economie contemporanã tocmai pentru cã nu sunt obiect de moştenire numai bunurile materiale ci şi

trãsãturile de naturã biologicã, abilitãţi, îndemânãri, ceea ce face ca moştenirea iniţialã sã fie diferitã de la un individ la altul.

Chiar dacã aceasta face ca unii sã dispunã de un avantaj inechitabil asupra altora, eliminarea deosebirilor de înzestrare este

imposibilã.

La fel se întâmplã şi la nivelul înzestrãrii cu resurse ale unei ţãri. Se ştie cã fiecare economie dispune de un potenţial propriu

de resurse care poate fi sporit mai mult sau mai puţin prin importuri. Este echitabil ca unele ţãri sã beneficieze de resurse

naturale mai bogate decât altele? Este echitabil ca unele economii sã aibã o capacitate de import mai mare decât altele?

Probabil cã nu, dar eliminarea deosebirilor de înzestrare este imposibilã. Acesta este punctul de plecare în explicarea

dezvoltãrii economice diferite a ţãrilor, a nivelelor de trai diferite, ale populaţiilor, etc.

d) Echitatea proceselor

Este vorba despre caracterul echitabil al proceselor generatoare de rezultate. Este evident cã orice individ sau agent

economic este îndreptãţit sã-şi însuşeascã ceea ce rezultã din muncã, respectiv activitatea sa pe o piaţã competitivã. Altfel

spus, fiecare dispune de o şansã egalã de a câştiga un venit corespunzãtor abilitãţilor proprii. Dar, cum aceste aptitudini diferã

de la individ la individ şi de la un agent economic la altul, şi rezultatele lor vor fi diferite. Aşa se explicã de ce doi agenţi

economici care au acelaşi profil de activitate, se aprovizioneazã de pe aceeaşi piaţã şi comercializeazã produsele pe aceeaşi

piaţã de desfacere, obţin rezultate diferite: unul dispune de un manager mai abil decât celãlalt. Aceastã abilitate a

28
întreprinzãtorului a devenit un nou factor de producţie şi exprimã capacitatea acestuia de a combina raţional factorii

tradiţionali, în vederea unei activitãţi eficiente.

e) Echitatea rezultatelor

Echitatea rezultatelor obţinute de agenţii economici este la fel de greu de asigurat ca şi celelalte variante anterioare. Chiar în

ipoteza a doi indivizi cu aceleaşi resurse şi şanse de dezvoltare, rezultatele lor nu pot fi identice. Egalitatea rezultatelor lor nu

se poate asigura. Aceasta, deoarece pe lângã deosebirile de abilitãţi înnãscute, existã elementele întâmplãtoare diferite cu

care se confruntã fiecare dintre ei în procesul pieţei. Dacã un agent economic descoperã o nouã tehnologie sau procedurã de

producţie care îi permite sã câştige mai mult, el va înregistra rezultate superioare faţã de alţii. În aceste condiţii se poate

susţine cã important este sã se egalizeze nu veniturile ci satisfacţia, ştiindu-se cã utilitatea marginalã pe unitate monetarã

cheltuitã de o persoanã sãracã este mai mare decât utilitatea marginalã pe unitate monetarã cheltuitã de o persoanã bogatã.

Ca urmare, redistribuirea veniturilor de la cei cu venituri ridicate la categoriile sãrace duce la creşterea satisfacţiei generale a

membrilor societãţii.

În general factorii de decizie opteazã pentru îmbunãtãţirea substanţialã a situaţiei unui grup mic de indivizi şi nu pentru

ameliorarea într-o micã mãsurã a situaţiei unui grup mare de indivizi, ceea ce adânceşte inegalitatea de rezultate între aceştia.

2. Piaţa şi eşecul pieţei

Afirmarea pieţei concurenţiale _ pilon al economiei de piaţã _ este un proces dificil, în evoluţia cãruia se înregistreazã

succese, dar şi eşecuri.

Astfel, piaţa concurenţialã oferã multiple avantaje. Se ştie cã numai concurenţa este în mãsurã sã genereze eficienţã

economicã şi cã pe termen scurt firmele cu activitate mai eficientã reuşesc sã-şi mãreascã cota de piaţã faţã de rivalii care

produc cu costuri mai ridicate. De asemenea, concurenţa este cea care face ca produsele cerute de cumpãrãtori sã fie oferite

pe piaţã, prin menţinerea unui numãr de producãtori într-un domeniu care sã satisfacã cât mai bine cerinţele cumpãrãtorilor. În

plus, firmele competitive reflectã eficienţa utilizãrii factorilor de producţie. Aşa se explicã de ce firmele care obţin cele mai mari

profituri sunt cele care satisfac cel mai bine cerinţele cumpãrãtorilor şi de ce salariile cele mai mari corespund activitãţilor cele

mai productive.

29
Pe de altã parte, piaţa concurenţialã prezintã imperfecţiuni, genereazã insuccese nu numai pentru agenţii economici care nu

se pot adapta la exigenţele sale, dar şi pentru sistemul economic în cadrul cãruia s-a manifestat. Insuccesul pieţei se

dovedeşte prin incapacitatea instituţiilor de piaţã ale unui sistem economic de a susţine activitãţile necesare din punct de

vedere social sau de a le elimina pe cele nedorite.

În acest context, se recunosc douã cauze ale eşecului unei pieţe:

§ insucces prin structura pieţei (failure by market structure).

Aceasta se manifestã atunci când condiţia concurenţialã a multor producãtori într-un domeniu nu este asiguratã. Într-o

asemenea ipostazã, concurenţa nu se poate manifesta. Este cazul pieţelor telecomunicaţiilor, distribuţiei energiei electrice,

apei etc. în care preţul şi profitul firmei cu poziţie de monopol se supun unor reglementãri guvernamentale. În plus, politica

antitrust urmãreşte sã limiteze puterea economicã a marilor firme.

§ insucces prin mecanismul preţului (failure by incentive).

Aceasta se produce atunci când sistemul preţurilor se prãbuşeşte ca o reflectare a costurilor şi avantajelor din producţie şi

consum. Mai exact, fiecare activitate de producţie şi consum de bunuri şi servicii genereazã pe de o parte nu numai costuri

contabile de producţie, dar şi costuri sociale, iar pe de altã parte, nu numai venituri firmelor producãtoare, dar şi avantaje

sociale.

Dacã producãtorii, consumatorii sau mãrfurile care fac obiectul schimbului nu îndeplinesc anumite condiţii (aşa cum s-a

precizat deja), se înregistreazã nivele eficiente ale producţiei, distribuţiei sau satisfacţiei consumatorului. Piaţa devine

imperfectã şi se caracterizeazã prin apariţia monopolurilor sau externalitãţilor negative, a bunurilor publice şi a informaţiei

imperfecte.

Monopolul este cunoscut ca acea situaţie de piaţã în care existã un singur ofertant al unui produs. În cele mai multe oraşe,

domeniile de distribuţie a energiei electrice, a gazelor naturale sunt pieţe de monopol.

30
Monopolul este considerat un insucces al pieţei competitive. Aceasta, deoarece o ipotezã a pieţei competitive eficiente este ca

producãtorii sã acţioneze drept acceptanţi de preţ. Ori, în situaţia unui singur producãtor, acesta este cel care stabileşte preţul,

oferta

firmei de monopol fiind oferta agregatã de pe piaţã. Preţul de monopol nu va fi concurat de preţurile mai scãzute ale rivalilor,

din moment ce aceştia nu existã.

Externalitãţile apar când acţiunile unui producãtor sau consumator genereazã costuri sau avantaje de partea altor agenţi

economici. Externalitãţile negative desigur, genereazã costuri (de exemplu, legate de poluare), iar cele pozitive, avantaje.

Externalitãţile promoveazã ineficienţã deoarece producãtorii nu iau în considerare în determinarea producţiei sau consumului

toate cheltuielile sau câştigurile. Ca urmare, un producãtor care genereazã externalitãţi negative, dar nu recunoaşte cheltuieli

de producţie decât pe cele proprii, va determina nivelul producţiei la o mãrime superioarã nivelului optim de eficienţã tocmai

datoritã subevaluãrii costurilor totale. La fel se întâmplã şi în cazul unor externalitãţi pozitive.

Bunurile publice sunt adeseori considerate ca un efect al "şansei a doua"[2], care apare ca intervenţie a statului dupã ce piaţa

competitivã s-a dovedit ineficientã.

Bunurile publice pot fi interpretate ca externalitãţi pozitive, deoarece odatã ce au fost produse, nimeni nu va fi exclus de la

beneficiile generate de acestea.

Indivizii nu vor fi niciodatã motivaţi sã plãteascã pentru un bun public printr-o decizie colectivã, dacã este posibil sã

beneficieze de pe urma bunului public când altcineva suportã cheltuielile acestuia.

Informaţia imperfectã este o trãsãturã a economiilor contemporane. Piaţa eficientã cere ca informaţia disponibilã sã fie în

întregime accesibilã fãrã eforturi atât producãtorilor, cât şi consumatorilor. În vederea maximizãrii satisfacţiei, consumatorii

sunt interesaţi de preţ şi toate caracteristicile mãrfurilor.

Informaţia imperfectã determinã de multe ori disproporţii în alocarea resurselor. Dacã pe o piaţã competitivã toţi factorii de

producţie, inclusiv munca sunt folosiţi în cea mai bunã alternativã a lor şi ca urmare, obţin cele mai mari venituri posibile, într-o

31
economie imperfectã, mulţi indivizi nu ştiu ce loc de muncã le-ar aduce cel mai mare câştig, iar informaţia imperfectã duce la

subocupare în multe sectoare.

De asemenea, pentru a produce cu costurile cele mai scãzute şi a înregistra maximum de eficienţã, agenţii economici trebuie

sã cunoascã care sunt tehnologiile existente, costurile factorilor de producţie şi contribuţia acestora la procesul de producţie,

etc. Într-o economie imperfectã însã, aceasta este greu de asigurat.

Eficienţa în planul distribuţiei implicã între altele ca piaţa sã funcţioneze având un singur preţ, acceptat de vânzãtori şi

cumpãrãtori. În realitate costul obţinerii informaţiei este de multe ori ridicat, iar producãtorii renunţã la a mai cãuta informaţia

de preţ, preferând sã vândã la un nivel corespunzãtor propriei strategii.

3. Formele intervenţiei publice pe piaţã

Piaţa funcţioneazã pe baza unor legi economice obiective, nescrise. Încãlcarea lor de cãtre agenţii economici, respectiv

ignorarea legii cererii şi ofertei, a concurenţei atrage insuccese în activitatea economicã. Existenţa monopolurilor,

manifestarea externalitãţilor, valorificarea bunurilor publice în condiţiile unor informaţii imperfecte şi ale unor costuri ridicate de

tranzacţii impun implicarea statului pe piaţã.

Rolul intervenţiei publice este de creştere a eficienţei economice sau de consolidare a principiilor de echitate, astfel încât

activitatea economicã sã genereze efecte pozitive suplimentare.

Producţia publicã reprezintã cea mai vizibilã formã de intervenţie publicã pe piaţã. Firmele particulare nu oferã bunuri publice

pure şi de aceea, de multe ori intervin organele administraţiei publice şi colecteazã fonduri pentru servicii de pe urma cãrora

beneficiazã toţi locuitorii unei zone. În aceste condiţii, trebuie respectate principiile de nonexclusivitate şi nonrivalitate în

consumul bunurilor asigurate prin producţia publicã.

Situaţiile de monopol reprezintã un domeniu de interes public de cele mai multe ori. Dacã ar exista un agent economic privat

cu poziţie de monopol, preţul produsului sau serviciului ar avea tendinţã de creştere. În schimb, dacã se creeazã entitãţi

publice producãtoare în aceste domenii de activitate, se recunoaşte efortul de creştere a producţiei şi de diminuare a

preţurilor. Este situaţia utilitãţilor care sunt produse şi distribuite de societãţi publice cum ar fi energia, gazul, apa. Chiar şi în

aceste condiţii, producãtorii publici pot sã limiteze producţia dacã se confruntã cu anumite situaţii de crizã. De multe ori, în

32
oraşele mari, preţul pentru spaţiile de parcare aflate în proprietate publicã creşte. Explicaţia se aflã în necesitatea de a aduna

fonduri pentru diverse servicii locale. Desigur, creşterea tarifelor pentru parcare ar putea descuraja posesorii de autoturisme

care evitând centrul oraşului ar provoca o valorificare ineficientã a zonei. Aceasta face ca decizia privind producţia publicã sã

nu fie una simplã, ci o alegere adoptatã într-un context contradictoriu legat de corectitudine şi justificare economicã, respectiv

echitate şi eficienţã.

Producţia publicã nu se realizeazã numai pentru bunuri publice sau în situaţii de monopol. Multe bunuri publice pot fi oferite de

sectorul privat. În multe zone colectarea gunoiului, de exemplu, este asiguratã de întreprinderi publice, dar privatizarea acestui

serviciu a dus la apariţia de firme private care au acest obiect de activitate. În plus, agenţii economici privaţi pot oferi aceste

servicii la preţuri mai scãzute, ceea ce înseamnã o îmbunãtãţire a eficienţei privind alocarea resurselor.

Cu toate acestea, producţia publicã se justificã în situaţiile în care sectorul privat este ineficient sau inechitabil. În acest sens,

învãţãmântul public este cel mai bun exemplu.

Sub aspectul echitãţii, existenţa sectorului public în asigurarea educaţiei este o necesitate impusã de crearea unei reale

concurenţe învãţãmântului privat. În general, acesta din urmã este oferit în condiţiile unor taxe ridicate şi astfel, devine

restrictiv prin acceptarea numai a elevilor, respectiv studenţilor care dispun de venituri. Ori, rivalitatea dintre învãţãmântul

privat şi public face ca educaţia privatã sã fie asiguratã la un nivel de pregãtire ridicat şi sã caute câteva mijloace pentru

oferirea acestor servicii şi celor mai sãraci (scutiri de taxe sau burse). Sub aspectul eficienţei, existenţa sectorului public în

domeniul educaţiei este justificatã de efectele pe care instruirea tinerilor le genereazã pe termen mediu sau lung. Este vorba

de valorificarea talentelor depistate în care sistemul educaţional a investit câţiva ani şi care pot avea influenţe pozitive nu

numai asupra individului ci şi asupra societãţii, în general. Astfel, intervenţia publicã în educaţie se justificã atât în calitate de

producãtor public, cât şi de instrument de reglementare al producãtorilor privaţi. Este adevãrat însã cã în prezent asistãm la

reducerea diferenţelor dintre învãţãmântul privat şi cel public datoritã apariţiei locurilor cu taxã, nesubvenţionate de la buget în

învãţãmântul public, de multe ori mai multe decât locurile fãrã taxã. În plus, nivelul taxelor de şcolarizare este apropiat de cel

din învãţãmântul privat unde în general, condiţiile de studiu sunt mai bune.

Intervenţia publicã nu poate fi limitatã la activitatea de producţie.

Sistemul impozitelor şi subvenţiilor reprezintã o altã modalitate de intervenţie publicã.

33
Aplicarea unui impozit sau taxe asupra valorii unui bun modificã nivelul de echilibru al corelaţiei cerere-ofertã, indiferent cine

suportã aceastã creştere de preţ. Impactul sistemului fiscal asupra consumatorilor şi producãtorilor este diferit în funcţie de

mãrimea impozitului şi gradul de elasticitate a bunului în funcţie de preţ. Astfel, dacã creşterea de preţ este suportatã de

producãtor, atunci oferta totalã se diminueazã, acesta oferind o cantitate mai micã la preţul pieţei. Dacã creşterea de preţ este

suportatã de consumator, atunci cererea totalã se diminueazã, el cerând o cantitate mai micã la preţul pieţei având în vedere

cã preţul unitar a crescut. Efectul general este acelaşi ca în situaţia în care impozitul este suportat de producãtor şi se va

reduce şi cantitatea oferitã.

Elasticitatea cererii în funcţie de preţ influenţeazã nivelul de echilibru deoarece bunurile pot fi mai mult sau mai puţin sensibile

la variaţia preţului. Astfel, un bun cu cerere inelasticã este cel la care atunci când preţul creşte cantitatea cerutã scade mai

puţin, fiind în general produse de strictã necesitate care au puţini înlocuitori şi astfel, dependenţa consumatorului de produsul

respectiv este mare.

Subvenţiile sunt considerate un fel de "impozite inverse". Oferirea unei subvenţii are ca efect fie reducerea costurilor de

producţie şi evident, creşterea cantitãţii oferite, fie scãderea preţului de consum, ceea ce duce la sporirea cantitãţii cerute.

Guvernul apeleazã la aplicarea impozitelor şi taxelor pentru frânarea producţiei unui anumit bun. Dacã ar interzice producţia

respectivã, atunci aceastã mãsurã ar echivala cu aplicarea unor taxe atât de ridicate încât nici un producãtor nu ar fi capabil

sã accepte continuarea activitãţii. De aceea, prin impozite şi taxe, oferta este doar frânatã, existând producãtori dispuşi sã

plãteascã aceste sume, dar sã-şi continue activitatea.

Reglementãrile prin norme şi legi reprezintã o altã formã a intervenţiei publice. Aici se includ limitele minime şi maxime de

preţ, reglementãrile zonale, legile privind munca minorilor ş.a.m.d.

Existã douã categorii de reglementãri juridice: economice şi sociale. Reglementãrile economice sunt destinate sã amelioreze

ineficienţa eventualã generatã de un eşec al pieţei sau o situaţie de monopol. Reglementãrile sociale urmãresc aspectele de

echitate şi rezolvarea unor probleme sociale cum ar fi poluarea aerului sau condiţiile de lucru nesãnãtoase.

În cadrul reglementãrilor economice se disting preţurile "plafon" şi preţurile "suport". Preţurile "plafon" reprezintã limitele

maxime de preţ la care poate fi vândut un produs, iar cele "suport", preţurile minime. De multe ori, asemenea limite sunt

justificate de considerente de echitate, dacã preţul pieţei este prea înalt sau prea scãzut.

34
Reglementãrile zonale vizeazã limitarea anumitor activitãţi în unele zone, fiind un efort de protecţie a comunitãţii: limitarea

societãţilor de transport într-un oraş, a numãrului de restaurante, etc. Prin acordarea restrictivã a licenţelor în activitatea de

transport, se reduce numãrul taxiurilor într-o zonã şi creşte tariful practicat.

4. Contradicţii între eficienţã şi echitate

Dacã la baza unei corecte evaluãri a unui sistem economic trebuie sã se afle criterii atât de echitate, cât şi de eficienţã, atunci

trebuie sã se admitã posibilitatea apariţiei unei stãri conflictuale între aceste douã cerinţe. Mai mult chiar, pot exista condiţii

contradictorii chiar între elementele de echitate, respectiv înzestrare, procese şi rezultate. În acest sens, egalitatea de venituri

poate constitui un element echitabil prioritar, dar procesele implicate de asigurarea acesteia sunt apreciate ca incorecte. De

exemplu, egalitatea proprietãţilor funciare poate fi consideratã un obiectiv echitabil, dar confiscarea terenurilor de cãtre guvern

în scopul redistribuirii este privitã ca un proces incorect; ca urmare, guvernul este determinat sã abandoneze sau sã modifice

programul de redistribuire sau sã schimbe judecãţile care exprimã un proces corect.

Între echitate şi eficienţã pot exista relaţii contradictorii. Se admite faptul cã indivizii acţioneazã pentru sporirea veniturilor lor în

scopul propriei bunãstãri, în timp ce un sistem care redistribuie bunurile şi serviciile deterioreazã motivaţiile membrilor

societãţii faţã de muncã. Desigur, indivizii au motivaţii diferite în afara propriei satisfacţii, care pleacã de la capacitatea

sistemului economic de a influenţa dorinţa de muncã a indivizilor. De exemplu, filozoful John Rowls explicã dreptatea socialã

care cautã sã minimizeze conflictul parţial dintre egalitatea de venituri şi stimulentele indivizilor de a-şi îmbunãtãţi situaţia prin

"principiul diferenţierii"[3]. Ca urmare, inegalitatea de venituri se justificã atât timp cât genereazã beneficii (sau cel puţin nu

dãuneazã) celui mai dezavantajat membru al societãţii. În acest sens, indivizii pot urmãri creşterea propriului venit atât timp

cât acţiunile lor nu diminueazã venitul altora.

Intervenţia publicã este o realitate în orice economie de piaţã. Scopul sãu este ameliorarea eficientei economice şi

respectarea echitãţii sociale. De multe ori însã echitatea primeazã şi este neglijatã cerinţa eficienţei economice. Dar indiferent

de modalitãţile de intervenţie publicã existã o întrebare de avertizare pentru guvernele democratice: este oare benefic sã se

corecteze un eşec al pieţei în timp ce alte neajunsuri ale sale se menţin? Corectarea unei condiţii nesatisfãcute de

eficienţã nu genereazã în mod obligatoriu îmbunãtãţirea eficienţei de ansamblu într-o societate atâta timp cât alte

situaţii rãmân ineficiente. De aceea, unii considerã încercarea de corectare a eşecurilor pieţei a fi o greşealã.

35
Cu toate acestea intervenţia publicã nu trebuie şi nu poate fi eliminatã. Dar la baza deciziilor de politicã economicã trebuie sã

se afle argumente solide şi analize economico-sociale. Astfel, poate cã resursele statului nu ar mai fi risipite de multe ori pe

acţiuni cu efecte pozitive scãzute sau inexistente sau chiar mai rãu, cu efecte negative. Astfel, o analizã de tipul cost-beneficiu

şi la nivel guvernamental ar justifica economic acţiunile şi deciziile publice. Iar o analizã concretã a condiţiilor de muncã şi de

trai ar justifica aceste acţiuni şi decizii publice şi din punctul de vedere al echitãţii, într-o societate în care mulţi trãiesc într-o

lume a luxului material, iar alţii, foarte mulţi se vaitã de sãrãcie.

Conflictul care poate sã aparã între eficienţã şi echitate poate fi analizat în situaţia concretã a unor politici publice.

În multe economii de piaţã moderne existã programe guvernamentale prin care se subvenţioneazã costul pentru asistenţa

medicalã a persoanelor cu venituri mici vârstnicilor. Aceastã acţiune se justificã sub aspectul echitãţii, cei care beneficiazã de

program nefiind altfel în mãsurã sã apeleze la serviciile medicale. În schimb, aceastã acţiune reprezintã o alocare ineficientã

a resurselor care se explicã prin tendinţa de încurajare a subiecţilor vizaţi prin program de a apela şi beneficia de serviciile

medicale mai mult decât ar fi fãcut-o în condiţiile suportãrii unor cheltuieli. Cererea crescãtoare pentru aceste servicii se poate

interpreta ca un consum iraţional, beneficiarii fãcând o apreciere a ultimei unitãţi de asistenţã medicalã inferioarã celei

realizate de un nou-beneficiar.

Un alt exemplu de conflict între eficienţã şi echitate îl oferã subvenţionarea costurilor în construcţia de cãi ferate. În multe

situaţii, suportarea de cãtre stat a unei pãrţi considerabile din cheltuielile de construcţii pentru calea feratã a incitat decidenţii la

aceastã acţiune. Astfel, resursele utilizate în acest scop au reprezentat o restrângere a alocãrii lor în producţia altor bunuri de

care ar fi beneficiat mai mult societatea şi prin urmare, o ineficienţã economicã. Sub aspectul echitãţii, implicaţiile pot fi

pozitive sau negative, în funcţie de natura bunurilor la care s-a renunţat prin nealocarea resurselor. De exemplu, dacã bunurile

sacrificate au vizat produse de lux destinate prioritar persoanelor cu venituri mari, implicaţiile echitãţii sunt pozitive. Dar

dacã construcţia de cale feratã a însemnat mai puţine servicii sociale, atunci impactul echitãţii este negativ.

De asemenea, intervenţia publicã în domeniul preţurilor poate antrena un conflict între eficienţã şi echitate. În situaţia preţurilor

minime (suport) prin care sunt susţinute în special produsele agricole, se stimuleazã activitatea economicã a producãtorilor

agricoli, ei fiind încurajaţi şi de preluarea surplusului de ofertã de cãtre stat. În acest fel, producãtorii sunt încurajaţi sã

mãreascã oferta peste necesitãţile consumatorilor şi apare ineficienţa utilizãrii resurselor. Sub aspectul echitãţii, intervenţia

36
publicã este justificatã deoarece cheltuielile ridicate pe care le solicitã acest domeniu nu ar permite venituri acoperitoare

pentru producãtori şi aceştia ar fi descurajaţi într-o producţie necesarã pentru întreaga societate.

[1]
rata marginalã de substituţie este cantitatea dintr-un bun necesarã pentru a compensa reducerea consumului cu o unitate
dintr-un alt bun.

[2]
Apgar, W., Brown, J., Op. cit., pag. 224.

[3]
John Rowls, A Theory of Justice, Cambridge, Mass, Harvard University Press, 1971.

Capitolul IV

Bunurile publice şi producţia în sectorul public

1. Caracteristicile bunurilor publice

Bunurile publice reprezintã o marfã sau un serviciu care oferit unui individ rãmâne disponibil şi altor persoane, fãrã cheltuieli

suplimentare.

Caracteristicile esenţiale ale bunurilor publice pure sunt:

* non-rivalitatea consumului. Aceasta înseamnã cã în situaţia consumului unui individ din acest bun, nu se diminueazã

disponibilitatea acestuia pentru alţi potenţiali consumatori. Altfel spus, este posibil un consum simultan din acest bun.

* non-excluderea. Aceasta se referã la imposibilitatea frânãrii consumului prin excluderea unor consumatori de la utilizarea

sau consumul sãu.

Dacã un bun este asigurat în condiţii de excludere sau consumul sãu nu este complet non-rival, acesta se numeşte bun mixt

sau bun public impur, adicã imperfect.

Bunurile publice se regãsesc în orice economie de piaţã. Ele nu sunt oferite în mod obligatoriu numai de sectorul public, fiind

şi piaţa privatã implicatã în asigurarea lor. Atunci când consumul unui bun este non-rival, dar permite excluderea în sensul cã

existã un preţ care permite accesul la el, consumul bunului public poate fi considerat ineficient. Aceasta, deoarece consumul

suplimentar gratuit genereazã satisfacţie consumatorului, dar cel pentru care trebuie suportat un preţ este generator de

37
insatisfacţie şi chiar reducere de utilitate. În acest fel, bunul public asigurat de cãtre o piaţã privatã nu permite atingerea

nivelului optim al producţiei, respectiv consumului din acel bun.

Legãturile, respectiv întrepãtrunderile şi concurenţa dintre sectorul public şi cel privat în domeniul bunurilor publice sunt

evidente:

· un bun poate fi produs atât de sectorul public cât şi de cel privat, situaţie în care acestea se aflã în concurenţã. Un exemplu

în acest sens este învãţãmântul public şi privat care oferã servicii similare, dar de calitate şi cu preţuri diferite.

· un bun poate fi produs numai de sectorul privat şi atunci acesta nu prezintã caracteristicile bunurilor publice de consum non-

rival şi non-exclusiv. Este situaţia bunurilor rivale şi cu excludere: hranã, îmbrãcãminte, locuinţe etc. În aceste domenii,

consumul dintr-un bun diminueazã oferta, şi astfel consumul pentru alţi indivizi. În plus, producãtorul impune excluderea unor

indivizi de la consumul de bunuri prin preţul solicitat.

· un bun poate fi produs numai de sectorul public şi acesta este un bun public pur, cum ar fi apãrarea naţionalã, strãzile curate,

legea etc. de care beneficiazã toţi consumatorii în acelaşi fel, fãrã discriminare şi restricţii de nici un fel.

O combinaţie a caracteristicilor bunurilor care pot face obiectul producţiei publice sau private[1] este prezentatã în figura nr. 1.

Bunurile mixte prezintã caracteristici atât ale bunurilor publice, cât şi private; ele pot fi cu non-excludere dar rivale, atunci când

sunt oferite tuturor consumatorilor în aceleaşi condiţii, fãrã costuri, dar excesul de cerere le suprasolicitã şi le face inaccesibile

pentru alţi consumatori. Mai existã şi bunuri mixte cu excludere dar non-rivale, atunci când accesul consumatorilor este frânat,

prin practicarea unor restricţii, de preţ sau de naturã tehnicã şi astfel, oferta nu este total satisfãcutã de cerere şi bunurile mai

pot fi consumate de alţi indivizi.

38
 Fig. nr. 1: Clasificarea bunurilor.

În aceastã clasificare, includerea bunurilor mixte nu este rigidã în timp. Aceasta înseamnã cã unele bunuri non-rivale pot

deveni rivale sau pot exista transformãri privind caracteristica de excludere. De exemplu, un stadion cu locuri neocupate la un

meci care este un bun mixt care acceptã excluderea şi este non-rival poate deveni rival, adicã bun privat dacã tarifele se

diminueazã şi creşte cererea.

De asemenea, o stradã aglomeratã care este un bun mixt cu non-excludere şi rival poate deveni non-rival, adicã bun public

dacã se produce o descongestionare a traficului şi accesul consumatorilor nu mai este frânat, eventual prin intrarea în

folosinţã a unui alt traseu.

Un bun public pur poate deveni impur dacã se pierde una din cele douã condiţii specifice.

De exemplu, accesul gratuit la un traseu rutier îl face sã fie un bun public. Dar perceperea unui tarif pentru utilizarea lui

reprezintã o restricţie prin care se pierde non-excluderea, iar bunul devine mixt; la fel, în situaţia aglomerãrii sale, bunul

pierzând caracteristica de non-rivalitate.

Uneori, chiar şi un bun privat poate sã devinã bun mixt.

De exemplu, un produs privat oferit gratuit la început primilor consumatori printr-o politicã promoţionalã se caracterizeazã în

aceastã perioadã prin non-excludere (preţul fiind zero) şi rivalitate (consumul unor indivizi reducând oferta disponibilã pentru

ceilalţi indivizi).

Exemplificãrile pot continua în sensul transformãrilor caracteristicilor bunurilor, în timp.

2. Optimizarea producţiei de bunuri publice

Crearea de bunuri publice reprezintã o problemã de decizie colectivã. Accesul la bunurile publice este gratuit şi

nediscriminatoriu, dar aceasta nu înseamnã cã producerea şi eventual întreţinerea ofertei de bunuri publice se realizeazã cu

costuri zero. Cineva trebuie sã plãteascã. Si de cele mai multe ori nu beneficiarii de bunuri publice, sau nu aceştia în totalitate

sunt şi cei care suportã cheltuielile pentru realizarea bunurilor publice.

Existã douã modalitãţi prin care se obţin fonduri pentru producţia de bunuri publice:

39
A. acord voluntar

B. impozitare obligatorie

A. Acordul voluntar reprezintã o cale de susţinere materialã a producţiei de bunuri publice, nu foarte frecventã, în practicã.

Dificultatea acestei soluţii constã în tendinţa unor indivizi de a ascunde propria apreciere a bunului public în scopul de a fi

consideraţi nonbeneficiari şi de a scãpa de platã. Atunci când unii dintre aceştia reuşesc sã evite contribuţia de platã, ei se

numesc beneficiari clandestini.

Acordul voluntar reflectã voinţa unanimã, fãrã coerciţie şi face obiectul modelului de schimb voluntar.

Aceastã abordare pe baze voluntare a schimbului a fost susţinutã pentru prima datã de Knut Wicksell care a arãtat cã[2]:

1. fiecare bun public ar trebui susţinut financiar printr-o fiscalitate distinctã, cunoscutã;

2. acordul unanim al tuturor membrilor societãţii trebuie folosit în decizia privind producţia (ce şi cât) unui bun public.

Analiza a fost continuatã de E. Lindahl care a elaborat un model de schimb în care s-a fãcut o corelaţie între cota de impozit şi

mãrimea bunului public. Echilibrul acestui model se atinge atunci când fiecare individ plãteşte o taxã (impozit) egalã cu

utilitatea marginalã pe care i-o oferã acel bun.

Modelul schimbului voluntar poate fi ilustrat grafic într-o formã simplificatã a unei societãţi compusã din douã persoane A şi B

(Figura nr. 2).

40
 Fig. nr. 2: Modelul de schimb voluntar

În diagrama din figura nr. 2, curba PA exprimã cantitatea pe care individul A este dispus sã o producã la diferite nivele de

impozitare. Se observã cã producţia pe care este dispus sã o asigure creşte pe mãsurã ce cota fiscalã suportatã scade. De

asemenea, curba PB reflectã preferinţele individului B în aceeaşi manierã. Cu cât este mai mare impozitul suportat, cu atât

oferta, respectiv dispoziţia de a produce a individului B este mai scãzutã.

În condiţiile echilibrului (cota C şi cantitatea Q) fiecare individ câştigã din producţia de bunuri publice. În teoria economicã,

acesta reprezintã o alocare paretianã adicã acea alocare a resurselor care permite câştigul cel puţin al unui individ fãrã a fi

afectat altcineva. Cu alte cuvinte, acest echilibru corespunde optimului Pareto în care resursele şi producţia într-o economie

sunt astfel alocate încât este posibil beneficiul unei persoane fãrã ca un alt individ sã resimtã o pierdere.

Din modelul de schimb voluntar reiese cã fiecare individ consumã cel mai preferat bun public sau cantitatea optimã de bun

public la o cotã fiscalã datã. În practicã, realizarea unui acord voluntar este îngreunatã de posibilitatea ca indivizii sã nu-şi

exprime preferinţele reale şi sã devinã beneficiari clandestini ai bunului public.

B. Impozitarea obligatorie este o cale frecventã de susţinere materialã a producţiei de bunuri publice.

Cererea totalã de bunuri publice se determinã prin însumarea cererilor individuale ale membrilor societãţii. Pentru un bun

privat cererea totalã se obţine prin însumarea orizontalã a cererilor individuale (la diferite nivele de preţ se adunã cantitãţile

cerute de fiecare persoanã).

În schimb, pentru un bun public curba cererii totale se obţine prin agregare verticalã a curbelor cererilor individuale, ca în

diagrama din figura nr. 3.

41
 Fig. nr. 3: Cererea totalã pentru un bun public

Curbele individuale ale cererilor indivizilor A şi B, respectiv CA şi CB sunt însumate vertical pentru obţinerea curbei cererii totale

SC, deoarece în condiţiile non-rivalitãţii, fiecare unitate de bun public este oferitã tuturor membrilor societãţii. Problema este

de a determina preţul pe care este dispus sã îl plãteascã societatea pentru fiecare unitate de bun public. Acesta se

calculeazã prin însumarea preţurilor pe care sunt dispuşi indivizii sã le suporte pentru producţia de bun public, adicã în forma

graficã simplificatã, suma dintre preţul pe care este dispus sã-l suporte individul A şi preţul pe care este dispus sã-l suporte

individul B.

Nivelul optim al producţiei de bun public se înregistreazã atunci când cererea agregatã (C) coincide cu costul marginal

(CM). La acest nivel al producţiei, costul societãţii necesar pentru suplimentarea bunului public cu o unitate este egal cu suma

pe care societatea este dispusã sã o plãteascã pentru aceasta. Desigur, echilibrul este o tendinţã pe care realitatea o

urmãreşte permanent. În general, atingerea acestui nivel este dificilã, mai ales în acest domeniu în care cererea agregatã nu

poate sã exprime cererile reale ale indivizilor. De aceea, cererea totalã este pseudocerere agregatã. Cu toate acestea, în

privinţa unor bunuri publice pure, acordul indivizilor în legãturã cu producţia lor este total; este vorba despre bunuri publice

cum ar fi apãrarea naţionalã, iluminatul strãzilor, protecţia mediului.

Contradicţia dintre producerea unui nivel eficient de bunuri şi finanţarea, respectiv suportarea costurilor de producţie poate fi

rezolvatã prin mai multe modalitãţi.

a) în cazul bunurilor care sunt nonrivale şi permit excluderea consumatorilor:

· într-o primã variantã, se poate accepta o implicare a producţiei private prin care se permite excluderea nonplãtitorilor. În

aceastã rezolvare intrã concertele, spectacolele şi evenimentele sportive lipsite de aglomeraţie. Costul marginal al acceptãrii

unui spectator suplimentar este zero, având în vedere cã preţul biletului exclude indivizii cu dorinţa scãzutã de a plãti.

· într-o a doua variantã, oferta de bunuri publice revine sectorului public, fãrã nici o tentativã de excludere a consumatorilor.

Aici se includ parcurile publice, bibliotecile publice. În aceste situaţii excluderea este posibilã, iar veniturile necesare producţiei

ar proveni din taxele de intrare. Producţia publicã fãrã costuri nu este eficientã. Utilizarea eficientã a resurselor se asigurã

dacã producţia permite utilizarea bunurilor de cãtre toţi consumatorii care resimt avantaje suplimentare.

42
· într-o a treia variantã, produsele sunt oferite tot de sectorul public în mod gratuit doritorilor care plãtesc pentru bunuri prin alte

cãi decât colectarea impozitelor. Un exemplu îl reprezintã programele de televiziune comercialã care sunt oferite gratuit tuturor

celor care le doresc şi nu existã nici o încercare de excludere a consumatorilor. Producţia este posibilã deoarece se obţin

venituri considerabile din reclamele produselor sau firmelor care apar pe post. Cu acest prilej a apãrut şi s-a dezvoltat o nouã

piaţã, a vânzãrii timpului publicitar.

b) în cazul bunurilor rivale care nu permit excluderea de genul strãzilor şi parcurilor aglomerate, producţia revine

sectorului public. Resursele necesare realizãrii acestei producţii se obţin la fel ca în situaţia bunurilor publice pure.

c) în cazul bunurilor publice pure caracterizate prin nonexcludere şi nonrivalitate oferta privatã este imposibilã. Aici, existã o

producţie colectivã adicã resursele necesare provin din fondurile guvernamentale la nivel central

d) în cazul bunurilor private, existând rivalitate şi excludere în consum, firmele private pot realiza o activitate eficientã prin

limitele evidente ale acestui segment: preţul care face posibil accesul consumatorilor şi cantitatea în care este bunul oferit.

Determinarea nivelului optim al producţiei de bunuri publice este o problemã dificilã din mai multe puncte de vedere.

În primul rând, decizia colectivã de producere a bunurilor publice se adoptã în condiţiile lipsei de informaţii privind

disponibilitatea indivizilor de a utiliza şi plãti pentru bunurile publice.

În al doilea rând, producţia de bunuri publice se desfãşoarã cu riscul apariţiei utilizatorilor sau beneficiarilor "clandestini",

adicã a celor care pretind utilitate zero pentru bunul public şi manifestã o falsã lipsã de interes pentru a fi nonplãtitori pentru

aceastã producţie.

În al treilea rând, decizia colectivã privind producţia publicã este îngreunatã de modalitatea în care se face evaluarea

bunurilor publice de cãtre indivizi. Dacã în cazul bunurilor private, se înregistreazã un nivel eficient al producţiei atunci când

costul marginal corespunde cu evaluarea individualã, pentru toţi subiecţii, în cazul bunurilor publice, indivizii pot avea diferite

aprecieri pentru ultima unitate de bun public, iar costul marginal egaleazã suma beneficiilor individuale. De aceea, fiecare

individ supra estimeazã costul ultimei unitãţi de bun public faţã de cât exprimã propria apreciere a bunului public.

43
În al patrulea rând, decizia privind producţia publicã se adoptã pe seama corelaţiei dintre pachetele de servicii publice şi

cererea indivizilor reflectatã practic în migraţia indivizilor dintr-o zonã în alta. Astfel, dacã este mai solicitat un oraş decât altul

se presupune cã acesta oferã servicii publice mai atractive, iar celelalte regiuni care înregistreazã un declin al cererii, îşi vor

modifica pachetele de servicii şi sistemul de impozitare.

3. Producţia de bunuri în domeniul sectorului public

Sectorul public asigurã o multitudine de bunuri şi servicii pe care firmele private nu le pot oferi sau nu le oferã din diverse

motive. Este vorba despre:

· bunuri publice pure (apãrarea naţionalã, servicii de poliţie şi securitate)

· bunuri non-rivale (parcuri şi servicii de transport)

· utilitãţi publice (servicii de apã şi canalizare)

· bunuri private pure (bãuturi produse în condiţii de monopol de stat)

Atunci când excluderea este posibilã, bunurile capãtã un preţ, iar sectorul public devine generator de venituri şi urmãreşte

alocarea eficientã a resurselor.

Existã trei categorii de bunuri oferite de sectorul public care fac obiectul procesului de determinare a preţului:

a) utilitãţile numite monopoluri naturale

b) bunurile publice suprasolicitate

c) alte bunuri şi servicii pe care sectorul privat le oferã în cantitãţi insuficiente sau pe care sectorul public le produce şi oferã,

prin tradiţie.

a) Utilitãţile publice

Este consideratã o utilitate publicã, o societate comercialã cu statut de unic ofertant de anumite bunuri sau servicii esenţiale

şi face obiectul reglementãrilor guvernamentale. Cele mai cunoscute utilitãţi publice sunt societãţile care oferã servicii de apã,

44
electricitate, gaz şi telefon. Controlul public se exercitã fie prin atributele proprietãţii guvernamentale directe (sau

naţionalizate) aşa cum se face Marea Britanie, fie prin reglementãri publice, ca în SUA.

Agenţii economici care reprezintã utilitãţi publice se caracterizeazã prin cheltuieli ridicate pentru bunurile de capital şi costuri

medii joase. Cu alte cuvinte, nu sunt bunuri publice pure existând, cel puţin teoretic restricţii de preţ (sunt bunuri ce permit

excluderea) şi de acces (sunt bunuri rivale). Cu toate acestea, ele nu reprezintã bunuri private, fiind oferite în condiţii

avantajoase şi existând reţele extinse de furnizare a serviciilor care sã nu restricţioneze accesul pentru cei mai mulţi

consumatori. De aceea, pe termen lung, marii producãtori îşi permit sã promoveze tarife inferioare micilor producãtori. Piaţa

devine mai eficientã dacã funcţioneazã o societate comercialã mare decât mai multe firme mici.

În aceste condiţii, piaţa prezintã caracteristicile monopolului. Costurile fixe (generate de exemplu la un furnizor de apã, de

echipamente de tipul rezervoarelor, apeductelor şi sistemului de distribuţie) sunt foarte mari comparativ cu cele variabile ceea

ce face ca la creşterea producţiei, costul total mediu sã fie descrescãtor. O nouã firmã care ar dori sã pãtrundã în acest

domeniu ar trebui sã-şi construiascã aceleaşi facilitãţi ca şi firma monopol, ceea ce i-ar provoca pierderi substanţiale în

încercarea de a câştiga o cotã de piaţã.

Serviciile care reprezintã utilitãţi publice sunt în general asigurate de companii publice sau firme private reglementate de

stat. Apariţia unui al doilea producãtor ar antrena creşterea costurilor medii şi deci preţuri mai mari solicitate consumatorilor.

De aceea, în domeniul utilitãţilor publice este mai eficient sã funcţioneze o firmã mare, cu poziţie de monopol.

b) Bunurile publice suprasolicitate

Bunurile publice se caracterizeazã prin non-rivalitate în consum. Parcurile, autostrãzile, plajele utilizate, fãrã a deveni

aglomerate, nu limiteazã consumul celorlalţi subiecţi. Atunci când se manifestã o cerere în exces, pentru a se evita

suprasolicitarea bunurilor publice, se practicã eliminarea non-rivalitãţii prin aplicarea unor tarife de acces. Astfel, se previne

suprautilizarea bunurilor şi se maximizeazã efectele oferite de facilitãţile publice.

c) Alte bunuri produse de sectorul public

Sectorul public oferã numeroase bunuri şi servicii pe care le furnizeazã pieţei şi sectorul privat sau pe care acesta din urmã ar

putea sã le asigure dacã nu ar fi reglementãri contrare. Câteva exemple în acest sens vizeazã învãţãmântul superior,

45
colectarea deşeurilor sau producţia unor bãuturi alcoolice. Explicaţia care stã la baza implicãrii sectorului public în aceste

activitãţi se rezumã la externalitãţi pozitive, la nivelul veniturilor şi la tradiţii.

Apariţia bunurilor cu externalitãţi pozitive (numite şi bunuri benefice) oferã avantaje suplimentare societãţii faţã de cele de

care beneficiazã direct indivizii. Astfel, consumatorii individuali sunt dispuşi sã plãteascã mai puţin pentru aceste bunuri faţã de

cât apreciazã societatea în ansamblu. Pentru creşterea consumului de aceste bunuri, societatea sprijinã fie producãtorul

privat, fie consumatorul şi oferã serviciile la preţuri inferioare pieţei. În aceastã categorie se includ locuinţele, îngrijirea

medicalã, educaţia, muzeele de artã etc.

Alte bunuri produse de sectorul public au ca scop principal generarea de venituri. De exemplu, operaţiile şi sistemul de loterie,

sau producţia de bãuturi monopol de stat sunt generatoare de venituri. Dar, dincolo de acest efect, scopul implicãrii sectorului

public în aceste domenii este limitarea criminalitãţii şi violenţei. De asemenea, colectarea gunoiului reprezintã o activitate cu

efect asupra sãnãtãţii publice. şi exemplele pot continua.

[1]
Apgar, W., Brown, H.J., Op. cit., p. 281.

[2]
The Dictionary of Modern Economics, MacMillan Reference Books, London, 1981, p. 450.

Capitolul V

Preţurile în sectorul public

1. Coordonatele preţului în economia de piaţã contemporanã

Preţul este un instrument al pieţei şi un indicator al realitãţii, care în virtutea funcţiei de corelare a cererii cu oferta capãtã un

caracter complex ce este amplificat în contextul actualului dinamism economico-social, atât de caracteristicile pieţei pe care se

manifestã, cât şi de cadrul legislativ care reglementeazã formarea preţurilor, el însuşi perfectibil.

46
Nu se poate vorbi despre o substanţã unicã a preţului, aşa cum nu poate fi pusã în discuţie absolutizarea vreuneia dintre

teoriile cu privire la natura raportului de schimb şi a preţului. În aceste condiţii, atât teoria obiectivã şi cea subiectivã, cât şi

teoria sintetizatoare se dovedesc parţial valabile, nu numai pentru cã exagereazã rolul muncii şi al utilitãţii în formarea

preţurilor, dar îl analizeazã numai sub formã relativã, deplasându-se astfel pe un teren mai puţin practic. Acelaşi lucru se poate

spune şi despre abordarea preţului în mod strict, sub forma unei sume de bani care neglijeazã preţul relativ şi ajunge sã

confunde substanţa preţului cu nivelul acestuia.

Existã mai multe aprecieri cu privire la conţinutul preţului. Astfel:

a) preţul exprimã valoarea de schimb a lucrurilor utile datã de cantitatea de muncã necesarã pentru obţinerea lor, pe de o

parte şi de performanţele tehnice şi calitative, de importanţa şi raritatea lor, pe de altã parte (teoria obiectivã);

b) preţul este expresia valorii de schimb a mãrfurilor obţinutã prin transformarea valorii estimative medii pe care cumpãrãtorii o

atribuie bunurilor dorite în funcţie de capacitãţile lor de a satisface nevoile de consum, de utilitatea şi raritatea lor, de

dificultãţile de procurare de cãtre consumator (teoria subiectivã);

c) preţul constituie rezultatul confruntãrii intereselor economice ale purtãtorilor cererii şi ofertei care depind în special de

utilitatea bunului ce urmeazã a fi achiziţionat de cumpãrãtor, pe de o parte şi de costul de producţie, respectiv consumul de

factori necesari producerii bunului oferit, pe de altã parte (teoria sintetizatoare);

d) preţul este suma de bani care revine vânzãtorului în schimbul cedãrii unui bun economic şi a cãrei dimensiune mãsurând

"ceva", exprimã o realitate la un moment dat, oscilând între anumite limite posibile pe seama informaţiilor de care dispun

participanţii la schimb (teoria modernã a preţului).

Dar, preţul actual nu poate fi explicat într-o viziune monetaristã, iar esenţa lui nu trebuie confundatã cu determinarea mãrimii

valorii de schimb.

În plus, preţul real este un preţ posibil care se înscrie într-un interval de variaţie ale cãrui limite nu pot fi determinate riguros.

Cu alte cuvinte, nu existã un mecanism unic de formare a preţurilor. În contextul diversitãţii actuale a comportamentelor

agenţilor economici, limitele preţurilor posibile pot fi diverse, aşa cum se observã din schema urmãtoare.

În economia de piaţã contemporanã, preţul posibil prezintã urmãtoarele caracteristici:

47
· este cel acceptat de participanţii la schimb: vânzãtori şi cumpãrãtori, interesele contradictorii generându-le reacţia în general,

de acceptare a procesului de vânzare, respectiv de cumpãrare a unui bun. Aceasta înseamnã cã se pot întâlni situaţii

Fig. nr. 1: Dimensiuni ale intervalului preţurilor posibile

de piaţã în care preţuri înscrise în marja posibilului nu genereazã automat achiziţionarea produsului, ci numai posibilitatea de

vânzare-cumpãrare;

· nu este unic, ci exprimã un interval de mãrime ale cãrui limite sunt impuse de forţa economicã a producãtorului care

urmãreşte un preţ posibil cât mai ridicat şi de cea a cumpãrãtorului ale cãrui interese sunt în favoarea unui preţ posibil cât mai

scãzut;

48
· oscileazã în jurul preţului de echilibru al pieţei, la care nivel posibilitatea de achiziţie a bunului se transformã în certitudine,

cantitatea cerutã fiind identicã cu cea oferitã;

· are un conţinut bogat de informaţii. El aratã producãtorului care este bunul solicitat şi cantitatea cerutã, categoria de

consumatori pentru marfa respectivã, veniturile cumpãrãtorilor, acestora din urmã preţul posibil oferindu-le informaţii privind

condiţiile ofertei, numãrul producãtorilor, gradul de substituire a produsului, cantitatea oferitã pe piaţã, etc.;

· are o dublã determinare - internã şi externã -, stabilirea zonei "posibilului" fiind un rezultat al confruntãrii la nivel naţional şi

internaţional al cererii cu oferta de bunuri economice. Astfel, pe plan intern este concurenţa dintre agenţii economici

producãtori, pe de o parte, şi dintre consumatori, pe de altã parte care determinã intervalul de mişcare a preţului pieţei. În

anumite situaţii, o micã variaţie a cererii sau a ofertei pe plan internaţional poate determina importante mişcãri ale preţului;

· are caracter dinamic, divers şi reglementat. Dinamismul preţului posibil se referã la capacitatea acestuia de încadrare între

alte marje atunci când condiţiile pieţei se modificã. Mai exact, preţul minim posibil se reduce atunci când puterea economicã a

cumpãrãtorului este mai mare şi se majoreazã când forţa acestuia de negociere este micã. De asemenea, preţul maxim

posibil creşte dacã producãtorul dispune de o poziţie puternicã pe piaţã şi scade atunci când forţa economicã a acestuia se

reduce. Diversitatea preţului posibil se referã la existenţa mai multor intervale de mãrime în care oscileazã preţurile bunurilor

de consum, diversitate impusã de specificul concurenţei de piaţã; astfel, zona posibilului pe o piaţã de monopol este alta decât

cea corespunzãtoare preţului de oligopol, etc. Caracterul reglementat al preţului posibil este impus de orientarea pe care

diferite pieţe o capãtã în contextul cadrului legislativ corespunzãtor unei perioade date.

Aşadar, preţul posibil reprezintã cantitatea de monedã pe care cumpãrãtorul este dispus şi poate sã o ofere producãtorului în

schimbul bunului pe care acesta poate sã îl ofere pe piaţã şi exprimã confruntarea dintre raportul cerere-ofertã, pe de o parte

şi cadrul legislativ, pe de altã parte, sub forma complexitãţii de informaţii furnizate reciproc de cãtre cumpãrãtor şi vânzãtor,

având un caracter dinamic, divers şi reglementat.

Importanţa preţului a crescut în ultimul timp, atât la nivel microeconomic, cât şi macroeconomic, atât în plan naţional, cât şi

internaţional, ajungând la un punct "critic"[1]. În sprijinul acestei afirmaţii se pot enumera câteva argumente:

· preţul apare în toate tranzacţiile de piaţã ("marketing transaction");

49
· dereglementarea din unele industrii a condus la dezvoltarea concurenţei prin preţ;

· agenţii economici şi cumpãrãtorii au devenit mai conştienţi de existenţa şi rolul preţului;

· modificarea valorii monetare intensificã concurenţa prin produs.

Ca urmare, importanţa concurenţei prin preţ a devenit mai ridicatã, în cadrul mixului de marketing, iar consecinţele manevrãrii

preţului au putut fi identificate. Astfel, dacã în contextul unei concurenţe non-preţ, (adicã bazate pe orientarea pe piaţã prin alte

instrumente în afara preţului), rolul acestuia este minim, iar accentul cade pe crearea unui bun/serviciu distinct, în cazul

concurenţei prin preţ, vânzãtorii pot influenţa cererea prin variaţia aplicatã nivelului de preţ. De asemenea, în condiţiile unei

concurenţe non-preţ, firmele acţioneazã în vederea accentuãrii caracterului de unicitate a produsului, iar imitatea firmelor

rivale este o dificultate, preţurile înalte pot fi menţinute, iar percepţia cumpãrãtorului privind produsul devine criticã în decizia

de cumpãrare. În schimb, concurenţa prin preţ genereazã reacţii mult mai rapide şi mai flexibile din partea consumatorilor şi

permite cu uşurinţã o adoptare similarã a acţiunii iniţiate de o firmã în domeniul preţului.

Agentul economic urmãreşte ca prin politica de marketing în general, cea de preţ, în special, pe care o promoveazã sã

beneficieze de cât mai multe avantaje pe piaţã în vederea atingerii obiectivelor propuse, a extinderii şi dominãrii sale. Pentru

aceasta, elaborarea strategiei de preţ necesitã adoptarea mai multor decizii de preţ privind aria lui de manifestare, gradul de

flexibilitate, dimensiunea sa, caracterul activ al preţului, corelarea nivelului sãu cu alte preţuri, etc.

În asemenea condiţii, formarea preţurilor cade sub incidenţa unor factori endogeni, impuşi de obiectivele firmei, dar şi a unor

elemente exogene, cum ar fi cadrul legislativ din domeniul preţurilor. Cu alte cuvinte, raportul specific de piaţã dintre cerere şi

ofertã se manifestã în contextul unor reglementãri legale în domeniul preţurilor, ceea ce conferã acestora din urmã un caracter

concret, în timp şi spaţiu.

2. Reglementãri în domeniul formãrii preţurilor

Supravegherea preţurilor într-o economie de piaţã este o cerinţã impusã de necesitatea evitãrii practicilor numite "ilegale",

cum ar fi cele care nu urmãresc promovarea concurenţei între firme, în scopul celei mai bune satisfaceri a intereselor

cumpãrãtorilor, persoane fizice sau juridice. De cele mai multe ori, reglementãrile legale vizeazã interzicerea practicãrii în

anumite condiţii a preţurilor discriminatorii, sau a acţiunii menite sã opreascã apariţia unui monopol, îngrãdind sau eliminând

50
concurenţa; astfel, protecţia concurenţei şi a consumatorilor, concurenţa loialã, practicile anticoncurenţiale fac obiectul unor

riguroase acte juridice.

În Statele Unite ale Americii existã mai multe acte legislative care reglementeazã formarea preţurilor:

· Sherman Antitrust Act (1890);

· Clayton Act (1914);

· Federal Trade Commission Act (1914);

· Robinson - Patman Act (1936);

· Wheeler - Lea Act(1938);

· Celler - Kefauver Act (1950).

Spre exemplu, în secţiunea 1 din actul Sherman se stipuleazã cã: "Orice contract, combinaţie sau conspiraţie, în scopul

restrângerii comerţului ... este declaratã a fi ilegalã ... Orice persoanã care se va angaja ... în orice combinaţie sau

conspiraţie ... va fi consideratã vinovatã de crimã şi ... va fi pedepsitã cu plata unei amenzi nu mai mare de un milion de dolari,

în cazul unei societãţi comerciale, sau, în cazul unei persoane fizice de o sutã de mii de dolari, sau prin privare de libertate

pânã la trei ani, sau prin ambele pedepse, la discreţia Curţii."[2]

De asemenea, importante prevederi cu privire la discriminarea prin preţ sunt cuprinse în actul Robinson - Patman, în a cãrui a

doua secţiune se menţioneazã cã: "Este împotriva legii ... discriminarea de preţ între diferiţi cumpãrãtori de bunuri similare

calitativ, ... atunci când efectul unei asemenea discriminãri se manifestã prin scãderea substanţialã a concurenţei sau prin

tendinţa de creare a unui monopol sau prin distrugerea sau prevenirea concurenţei."[3] De aceea, preţurile discriminatorii sunt

acceptate în urmãtoare patru situaţii:

- când diferenţele dintre preţuri sunt justificate de diferenţele dintre costurile de producţie ale bunurilor realizate de diferiţi

producãtori;

51
- când preţurile diferenţiate nu afecteazã în nici un fel condiţiile actuale sau potenţiale ale concurenţei;

- când diferenţele dintre preţuri sunt rezultatul unei reduceri de bunã credinţã a unui nivel, în scopul adaptãrii la preţurile

rivalilor;

- când reducerile de preţ sunt impuse de deteriorarea condiţiilor de desfacere a produselor, cum ar fi în cazul mãrfurilor

perisabile, demodate, sau al bunurilor destinate vânzãrii la sfârşitul sezonului.

În Franţa existã de asemenea, reglementãri stricte în domeniul preţurilor şi al concurenţei. Ordonanţa din 30 iunie 1945 care

acorda posibilitatea intervenţiei guvernamentale în domeniul preţurilor în orice moment, a fost abrogatã prin Hotãrârea din 1

decembrie 1986 al cãrui cadru de funcţionare a pieţei s-a bazat pe instaurarea principiului libertãţii generale a preţurilor. Mai

exact, de la sfârşitul anului 1986, preţurile se formeazã în mod liber, prin jocul concurenţial al cererii şi ofertei. Totuşi, agenţii

economici funcţioneazã în condiţiile unui cod concurenţial a cãrui respectare cade în sarcina Ministerului Economiei,

Finanţelor şi Privatizãrii şi a unui organism specializat: "Consiliul de Concurenţã". Acesta din urmã beneficiazã de un statut

care îi conferã "independenţã, reprezentativitate şi imparţialitate"[4].

Este compus din 16 membri numiţi pe o duratã de 6 ani, şapte dintre ei fiind aleşi dintre membrii Consiliului de Stat, Curţii de

Conturi sau Curţii de Casaţie, deciziile sale fiind suverane. De asemenea, cinci membri sunt aleşi ca reprezentanţi ai

activitãţilor economice, respectiv producţie, distribuţie, artizanat, servicii şi libere profesiuni, iar ceilalţi patru sunt numiţi drept

consilieri în baza competenţei lor în materie de concurenţã şi sfera consumului.

Consiliul de Concurenţã din Franţa este în mãsurã sã aplice sancţiuni agenţilor economici care prin acţiunile lor se opun

mecanismelor unei concurenţe sãnãtoase sau unui sistem de preţuri reale. Concret, sunt interzise înţelegerile dintre firme

privind împãrţirea pieţei, sau care urmãresc împiedicarea unei firme rivale sã practice nivelul de preţ dorit, abuzul de poziţie

dominantã sau abuzul faţã de situaţia de dependenţã a unei firme, aplicându-se amenzi pentru asemenea practici pânã la un

plafon de 500 000 franci şi chiar sancţiuni penale, cu privare de libertate între 6 luni şi 4 ani.[5] În acest context, sunt

considerate ilegale, între altele, refuzul de vânzare a unui bun sau serviciu cãtre un cumpãrãtor potenţial sau impunerea

acestuia de condiţii de vânzare discriminatorii, practicarea unor preţuri anormal de scãzute, în scopul unic de eliminare a unei

concurenţe potenţiale, vânzarea condiţionatã a unui produs sau aplicarea unor condiţii tarifare discriminatorii, etc. În plus,

Ordonanţa din 1 decembrie 1986 se referã în Articolul 34 la preţurile impuse în economia francezã, în sensul interzicerii

52
"impunerii unui intermediar sau revânzãtor a unui preţ minim la revânzarea unui produs sau serviciu. În schimb, nu este

interzisã recomandarea unui preţ cu condiţia caracterului sãu pur indicativ, la un anumit nivel."[6]

În România, au fost adoptate numeroase hotãrâri de cãtre organismele autorizate în vederea reglementãrii formãrii preţurilor

interne în concordanţã cu mecanismele unei economii de piaţã autentice.

Concret, un rol important în perioada tranziţiei în orientarea procesului de formare a preţurilor a revenit Direcţiei de

Reglementare şi Administrare a Monopolurilor, din cadrul Ministerului Finanţelor.

Iatã câteva acte normative cu caracter general în domeniul preţurilor şi tarifelor:

1. H.G. nr. 1109/18 X 1990, cu privire la liberalizarea preţurilor şi mãsuri de protecţie socialã, abrogatã parţial, din care rãmân

valabile urmãtoarele articole:

- Art. 20 (reglementarea preluatã în esenţã în H.G. nr. 1154 art. 4 şi H.G. nr. 776/1991 art. 22);

- Art. 22, 23, 24, 25;

- Art. 26 (se regãseşte în H.G. nr. 211/1991 art 8 şi H.G. nr. 776/1991 art .25);

2. H.G. nr. 1355/28 XII 1990, pentru limitarea creşterii preţurilor, abrogatã în totalitate prin H.G. nr. 464/5 VII 1991;

3. H.G. nr. 239/29 III 1991, cu privire la etapa a doua de liberalizare a preţurilor şi tarifelor, abrogatã în totalitate prin H.G. nr.

464/5 VII 1991;

4. H.G. nr. 464/5 VII 1991, cuprivire la reglementarea regimului preţurilor, abrogatã parţial, din care rãmân valabile urmãtoarele

articole: 3, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 13, 14, 16, 21, 23;

5. H.G. nr. 776/13 XI 1991, cu privire la regimul de preţuri şi tarife, în condiţiile unificãrii cursurilor de schimb ale leului;

6. H.G. nr. 412/ 30 VII 1992, cu privire la modul de negociere a preţurilor şi tarifelor în condiţiile liberalizãrii cursului de schimb

al leului;

53
7. H.G. nr. 206/ 7 V 1993, privind unele mãsuri pentru continuarea liberalizãrii preţurilor şi tarifelor;

8. H.G. nr. 45/ 12 II 1994, de modificare şi completare a Hotãrârii Guvernului nr. 206/1993 privind unele mãsuri pentru

continuarea liberalizãrii preţurilor şi tarifelor.

Sursa: Direcţia Generalã pentru Protecţia Concurenţei.

Multitudinea abrogãrilor, completãrilor şi apariţiei de noi acte normative care s-a manifestat în domeniul preţurilor dupã

Revoluţia din 1989 îşi gãseşte justificarea în imposibilitatea emiterii unei Hotãrâri atotcuprinzãtoare care sã se dovedeascã

valabilã în condiţiile concrete schimbãtoare ale economiei româneşti. Aceasta înseamnã, cã fiecare document a avut şi are un

caracter perfectibi, dinamismul economico-social contemporan şi lipsa unei experienţe sau teorii în problematica tranziţiei la

economia de piaţã generând apariţia unor noi acte juridice, menite sã îmbunãtãţeascã cadrul legal anterior.

Astfel, autonomia decizionalã a agenţilor economici a fost recunoscutã încã de la început drept condiţia fundamentalã a

trecerii la economia de piaţã, iar liberalizarea preţurilor ca o mãsurã absolut necesarã pentru formarea acestora pe baza

mecanismului pieţei de mãrfuri, respectiv a acţiunii conjugate a cererii şi ofertei. Aceasta, deoarece preţul liber, indiferent de

sfera de activitate la care se referã are un rol stimulativ asupra activitãţii economice, formarea sa fiind eliberatã de formalism,

birocraţie şi centralism, iar nivelul sau poate fi în mãsurã sã asigure realizarea unui profit corespunzãtor cerinţelor dezvoltãrii şi

stimulãrii agenţilor economici, reflectând cheltuieli comparabile cu cele înregistrate pe plan mondial.

În economia româneascã, liberalizarea preţurilor a cunoscut mai multe etape.[7]

Într-o primã etapã, în baza Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unitãţilor economice de stat ca regii autonome şi societãţi

comerciale s-a elaborat H.G. 1109/1990 în scopul eliminãrii abaterilor şi distorsiunilor din sistemul de preţuri existent la acea

datã, pentru sporirea preocupãrilor agenţilor economici în folosirea cu maximã eficienţã a resurselor materiale, financiare şi

umane, pentru apropierea preţurilor interne de nivelul preţurilor externe, în special pentru materii prime şi materiale la un curs

de schimb cât mai real şi pentru stimularea producţiei de bunuri în scopul apropierii ofertei de cerere.

A doua etapã de liberalizare a preţurilor şi tarifelor este marcatã de H.G. nr. 239/1991 care stabileşte:

· mãsuri pentru prevenirea practicãrii preţurilor de speculã sau monopol;

54
· indici maximi de modificare a preţurilor cu ridicata faţã de cele aprobate prin H.G. nr. 1355/1990;

· cã preţurile cu ridicata şi tarifele pentru produsele şi serviciile din import destinate producţiei şi investiţiei indiferent de forma

de proprietate se formeazã pe baza preţurilor externe în valutã exprimate în lei la cursul oficial + taxe vamale + ICM +

comisionul societãţii import-export;

· cã pentru produsele alimentare de bazã din ţarã şi import se stabilesc limite maxime de preţuri de negociere a preţurilor

indiferent de forma de proprietate;

· cã pentru îngrãşãminte chimice, antidãunãtori, medicamente de uz uman se acordã subvenţii;

· cã preţurile şi tarifele rãmân nemodificate faţã de 31 oct. 1990 la energie electricã, termicã, chirii pentru locuinţe, combustibil,

abonamente pentru transport de cãlãtori, produse ortopedice, diferenţele de preţ acoperindu-se temporar de la buget.

Procesul de liberalizare, aflat în continuare în desfãşurare, este sprijinit de alte reglementãri. Astfel, într-o etapã ulterioarã,

H.G. nr. 412/1992 stabileşte principii clare cu privire la modul de negociere a preţurilor şi tarifelor, în condiţiile liberalizãrii

cursului de schimb al leului, stabilindu-se prin Art. 7 cã "Preţurile cu amãnuntul pentru mãrfurile destinate populaţiei se

formeazã pe baza preţurilor cu ridicata negociate potrivit prevederilor prezentei hotãrâri şi a cotelor de adaos comercial sau de

comision declarate şi înregistrate de unitatea de desfacere. În cazul cotelor avizate de Ministerul Economiei şi Finanţelor şi

ministerul Comerţului şi Turismului sau de organele lor teritoriale, conform prevederilor art. 6 din Hotãrârea Guvernului nr.

776/1991, nu vor depãşi aceste nivele."

Procesul liberalizãrii preţurilor nu se încheie aici. Mai târziu, H.G. nr. 206/1993 stabileşte noi mãsuri, între care (conform Art. 3)

necesitatea de comunicare a intenţiei de majorare a preţurilor şi tarifelor cãtre beneficiari cu cel puţin 30 de zile înainte de

aplicare şi obligaţia agenţilor economici (Conform Art. 5), indiferent de forma de organizare şi titularul dreptului de proprietate

de a aduce la cunoştinţa beneficiarului şi a populaţiei:

- preţurile şi tarifele practicate;

- principalele caracteristici calitative şi de confort ale produselor şi serviciilor respective.

55
Astfel, ceea ce se remarcã pânã în prezent, în procesul formãrii preţurilor în economia româneascã este ampla succesiune a

actelor normative care completate, abrogate şi înlocuite guverneazã pe diferite perioade mecanismul preţurilor în etapa

tranziţiei la economia de piaţã. Aceasta este explicabilã în primul rând prin inexistenţa unor principii universal valabile de

coordonare a tuturor preţurilor şi în al doilea rând, prin parţialitatea sau limitele reglementãrilor adoptate, respectiv lipsa de

experienţã a factorilor de decizie în domeniul economic.

Totuşi, dacã în perioada 1990-1992 preţurile au fost orientate pe suportul a numeroase Hotãrâri Generale, ulterior, respectiv în

anii 1993-1994, se remarcã o stabilitate mai mare a reglementãrilor legale, în sensul menţinerii valabilitãţii acestora o perioadã

mai mare, deci şi o frecvenţã mai scãzutã de apariţie a noi acte legislative.

În anii urmãtori (1994-2001) reglementãrile în domeniul concurenţei şi preţurilor au continuat sã preocupe legiuitorii şi agenţii

economici. Dar, pe fondul unei structuri legale constante, noile acte juridice au ambiţionat agenţii economici perseverenţi.

Aceştia s-au învãţat sã se adapteze la schimbãrile de legislaţie, iar consumatorii individuali au înţeles cã este firesc sã

gãseascã acelaşi produs la preţuri diferite.

3. Preţurile administrate prin intervenţie publicã

În economia de piaţã contemporanã preţurile totale libere reprezintã o tendinţã a procesului de determinare a preţurilor, ca şi

echilibrul economic pe piaţã. În general, preţul este mixt adicã se formeazã în funcţie de raportul dintre cererea şi oferta

bunului respectiv, dar şi ca efect al mãsurilor de politicã economicã, adicã preţul este mai mult sau mai puţin liber şi mai mult

sau mai puţin administrat.

Preţurile administrate prin intervenţie publicã pot fi limitã maximã numitã plafon de preţ (price ceiling) sau preţ de control (price

control) şi limitã minimã, numitã prag de preţ (price floor) sau preţ suport (price support)[8].

Preţurile plafon

Statul intervine în domeniul pieţei prin impunerea unor limite maxime de preţ atunci când bunul tranzacţionat se aflã în

cantitate insuficientã. Potrivit legii cererii şi ofertei, dacã cererea este superioarã ofertei, preţul se majoreazã, rezultat care este

influenţat legal, prin fixarea unui plafon peste care nivelul preţului nu trebuie sã se ridice, deoarece puterea de cumpãrare a

banilor nu ar putea suporta depãşirea acestui preţ de control.

56
Deficitul de ofertã care apare în urma stabilirii unui preţ sub nivelul de echilibru al pieţei se poate observa grafic prin diferenţa

dintre cantitatea cerutã Qî şi cantitatea oferitã QM, astfel:

Fig. nr. 2: Relatia cerere-

ofertã si pretul plafon

în care

PM = preţul maxim impus,

QM = cantitatea corespunzãtoare preţului maxim,

Qî = cantitatea necesarã la nivelul preţului impus.

C = cererea,

O = oferta,

Pe = preţul de echilibru,

Qe = cantitatea de echilibru,

Deficienţa în planul ofertei nu înseamnã cã produsul este rar. Deficienţa presupune cã nu pot fi satisfãcute toate cerinţele

pieţei, în timp ce raritatea este o permanenţã a pieţei contemporane. Diamantul de exemplu, este rar, dar oferta sa nu este

deficitarã; oricine este dispus sã plãteascã preţul diamantului, poate sã-l cumpere. În schimb, deficienţa unei oferte se

manifestã atunci când bunurile nu sunt disponibile pentru cei care doresc şi pot sã plãteascã preţul practicat.

57
În aceste condiţii, producãtorul este obligat sã respecte preţul limitã maximã şi nu poate mãri cantitatea oferitã la nivelul celei

cerute. De aceea, el va satisface consumatorii pe baza unui sistem preferenţial propriu, fie pe principiul primului venit,

primul servit. În oricare variantã, rãmân consumatori cu cerere nesatisfãcutã. Dacã prima soluţie, atrage o discriminare a

consumatorilor, ce-a de-a doua este mai echilibratã.

Preţurile plafon încurajeazã concurenţa între cumpãrãtori care încearcã sã obţinã produsele dorite prin crearea „cozilor" de

aşteptare. Astfel, se pierd resurse importante deoarece participanţii la schimb nu obţin nici un avantaj, cu excepţia

cumpãrãtorilor care au intrat în posesia bunului. Aceasta se întâmplã deoarece ofertantul nu câştigã nimic în plus, indiferent

de timpul petrecut de cumpãrãtor pentru achiziţionarea bunului.

În anumite condiţii economice, preţurile plafon sunt considerate o necesitate pentru creşterea gradului de satisfacere a cererii.

Uneori, ele sunt înlocuite de cupoane de raţionalizare a cumpãrãrilor, care permit asigurarea unei cantitãţi limitate tuturor

consumatorilor. Desigur, o asemenea soluţie atrage nemulţumiri ale consumatorilor deoarece înregistreazã un grad scãzut de

satisfacere a cererii. În plus, aceste decalaje sunt premise pentru apariţia pieţei paralele (negre) pe care produsele sunt oferite

la preţuri superioare celor plafon.

Dacã cupoanele sau mãrfurile cumpãrate pe baza lor ale unor consumatori sunt vândute altora, atunci sistemul reglementãrii

preţului nu este perturbat. Dimpotrivã, se echilibreazã în acest fel, nevoile tuturor celor îndreptãţiţi sã cumpere, prin

satisfacerea mai bunã a necesitãţilor unora pe seama renunţãrii la consum a altor consumatori, care prin aceastã acţiune

demonstreazã lipsa de nevoie pentru bunul respectiv. În schimb, dacã producãtorii oferã unor clienţi o cantitate superioarã

celei stabilite prin cotele de raţionalizare, alţi cumpãrãtori vor fi dezavantajaţi, chiar dacã se aflã în posesia propriilor cupoane,

ceea ce înseamnã încãlcarea sistemului reglementãrii preţului.

Economiile ţãrilor au apelat la preţurile plafon în diferite momente: dupã cel de-al doilea rãzboi mondial Germania confruntatã

cu o inflaţie puternicã a interzis creşterea preţurilor; dupã crizele petroliere preţurile suportate de cumpãrãtor au fost de tip

plafon prin intervenţie publicã; în SUA, existã controlul chiriilor care îşi propune asigurarea unui standard minim de trai pentru

toţi indivizii etc.

Preţurile prag

58
Pragul de preţ apare sub forma unei limite de preţ sub care acesta nu poate coborî. Pe o piaţã liberã, preţul de echilibru ar fi

prea mic şi atunci veniturile ofertanţilor sunt susţinute prin intervenţia publicã sub forma fixãrii unei limite minime de preţ

superioare preţului de echilibru. Situaţiile frecvente de preţuri suport se întâlnesc la produsele agricole şi pe piaţa muncii, sub

forma salariului minim.

Apariţia preţului suport caracterizeazã piaţa prin excesul cantitãţii oferite faţã de cea cerutã, astfel:

Fig. nr. 3: Relaţia cerere-ofertã şi preţul de prag

Notaţiile anterioare se menţin. În plus, Pm = preţul minim, Qm = cantitatea corespunzãtoare lui Pm şi Qîî = cantitatea necesarã

la nivelul preţului prag, Pg = preţul corespunzãtor cantitãţii Qm pe o piaţã liberã.

În practicã, se folosesc mai multe modalitãţi pentru menţinerea preţurilor limitã minimã şi anume:

· achiziţiile guvernamentale;

· restricţionarea producţiei;

· promovarea cererii;

· sistemul de plãţi directe producãtorilor;

· interdicţia legalã a tranzacţiilor sub preţul minim.

59
Dintre acestea, mai frecvente sunt restricţionarea producţiei şi promovarea cererii. Prima variantã îmbracã forma impozitãrii

veniturilor producãtorilor, iar cealaltã, a subvenţionãrii produselor.

Astfel, impunerea unui impozit pe vânzãri (cifrã de afaceri) duce la creşterea preţului unitar şi scãderea cantitãţii oferite. În

schimb, subvenţionarea unei producţii duce la scãderea preţului şi creşterea cantitãţii oferite. Dar, în ambele situaţii efectele

acestor mãsuri asupra preţului şi cantitãţii tranzacţionate, pot fi inverse, dacã se ia în considerare şi gradul de elasticitate a

cererii şi ofertei.

4. Preţurile bunurilor publice

Sectorul public se implicã în domeniul formãrii preţurilor nu numai prin crearea cadrului legal de manifestare a raporturilor

cerere-ofertã şi de mişcare a preţurilor, nu numai prin stabilirea de preţuri minime sau maxime în unele domenii şi condiţii, dar

şi prin determinarea preţurilor bunurilor publice.

Se cunoaşte deja cã bunurile publice pot fi oferite unele, gratuit iar altele, la anumite preţuri. Preţurile bunurilor publice nu

ignorã relaţia cerere-ofertã, dar nici nu o considerã factor prioritar al determinãrii nivelului de preţ. Aceasta deoarece, în

general, bunurile publice sunt produse în condiţii de monopol sau ofertã limitatã comparativ cu cererea, ceea ce pe o piaţã

concurenţialã ar conduce la preţuri mari. Ori, bunurile publice sunt oferite la preţuri avantajoase consumatorilor.

Se pot identifica mai multe modalitãţi de determinare a preţurilor bunurilor publice:

a) tarifarea la costul marginal;

b) tarifarea la costul mediu;

c) tarifarea din douã pãrţi;

d) tarifarea discriminatorie;

e) tarifarea dublã pe perioade diferite;

f) tarifarea în funcţie de gradul de utilizare a bunurilor publice.

60
a) Tarifarea la costul marginal

Preţurile multor bunuri publice se determinã pe baza costului marginal: poduri, zone de agrement, reţele de apã şi canalizare

etc. Preţurile acoperã costurile variabile care în general sunt scãzute, în timp ce cheltuielile fixe care în general, sunt mari se

suportã din veniturile totale.

În condiţiile unor costuri medii descrescãtoare producţia eficientã de bun public se înregistreazã la un nivel de preţ mult mai

scãzut decât cel care corespunde egalitãţii Venit marginal = Cost marginal. În diagramã, (figura nr. 4) aceasta se observã mai

simplu:

Fig. nr. 4. Producţia eficientã de bun public

Producţia consideratã eficientã este OA şi se oferã la preţul PCM. La un nivel inferior de producţie, costul producerii unei

unitãţi suplimentare (costul marginal) este mai mic decât veniturile generate de aceasta (evidenţiate grafic prin curba cererii).

La un nivel superior de producţie, costul marginal depãşeşte venitul marginal. Ori, în prima situaţie societatea nu valorificã

resursele pe deplin, iar în cealaltã, acestea sunt risipite.

La nivelul producţiei eficiente de bun public, venitul mediu este mai mic decât costul mediu ceea ce înseamnã un deficit ce

poate fi acoperit din surse diferite. La nivel local, acoperirea acestui deficit se face de obicei din impozitele asupra proprietãţii,

iar la nivel central, din impozitele pe venituri şi cifra de afaceri.

Uneori însã, sectorul public oferã bunuri publice la un preţ mai mic decât costul marginal pentru a-l face accesibil pentru toţi

indivizii. Este de exemplu, cazul transportului public.

61
b) Tarifarea la costul mediu

Formarea preţurilor la nivelul costurilor medii este o alternativã la preţurile pe baza costurilor marginale şi vizeazã bunurile

publice la care acoperirea tuturor costurilor necesitate: utilitãţi aflate în proprietate privatã şi publicã. În graficul nr. 4 se

observã cã preţul dat de costul mediu (PCm) este mai mare decât cel determinat pe baza costului marginal, iar producţia oferitã

de bun public este mai scãzutã, OB. Astfel, deşi cheltuielile totale necesare pentru echipamente şi lansarea producţiei sunt

acoperite, societatea înregistreazã pierderi în ansamblu, deoarece preţul este mai mare decât venitul suplimentar.

Preţul pe baza costului mediu este suportat nu de plãtitorii de impozit, ci de utilizatori. Desigur, nivelul sãu este o povarã mai

mare sau mai micã, în funcţie de natura bunului şi nivelul veniturilor de care dispun utilizatorii.

În multe situaţii însã, bunurile publice sunt oferite de agenţii publice autonome, care funcţioneazã cu monopoluri şi practicã

preţul maximizator de profit (PM în graficul nr. 4). Nivelul ridicat al acestui preţ conduce însã la descurajarea consumului şi

subutilizarea bunului.

c) Tarifarea din douã pãrţi

Tarifarea din douã pãrţi reprezintã o alternativã la formarea preţurilor bunurilor publice în funcţie de costul marginal sau mediu.

Procedeul de determinare a preţurilor prin aceastã metodã presupune însumarea unei pãrţi fixe numitã taxã de membru

care exprimã disponibilitatea de utilizare a bunului public cu o parte variabilã numitã taxã de consum care se modificã în

funcţie de nivelul consumului. Aceastã metodã este frecvent folositã în practicã: la cluburi sportive se plãteşte o taxã anualã şi

o taxã de utilizare, la serviciile de distribuţie a gazului, energiei, la companiile telefonice etc.

Formarea preţurilor pe baza a douã elemente: abonament şi consum porneşte de la aprecierea potrivit cãreia cererea pentru

accesul la un bun public este mai inelasticã decât cererea pentru utilizarea bunului. De aceea şi suma exprimând taxa de

membru poate fi mai micã sau chiar zero pentru anumiţi consumatori, în sensul cã aceastã cheltuialã nu este plãtitã de

utilizator ci de exemplu, de societatea comercialã la care lucreazã (aşa se întâmplã angajaţilor companiilor telefonice sau ai

unor bãnci, etc.).

Dezavantajul esenţial al acestei metode este neglijarea consumatorilor a cãror disponibilitate de platã este mai micã decât

taxa de membru, dar mai mare decât costul marginal.

62
d) Tarifarea discriminatorie

Bunurile publice pot fi oferite la preţuri diferite consumatorilor. Preţul discriminatoriu perfect corespunde unui impozit pe care

consumatorul îl plãteşte la nivelul cel mai mare al sumei la care este dispus sã renunţe. Desigur, în practicã, preţul fãrã rentã a

consumatorului este imposibil de realizat. Dar, discriminarea prin preţ este frecventã: furnizarea energiei electrice se face la

tarife diferite pentru consumatori individuali şi industriali, vârstnicii beneficiazã de reduceri la transportul public etc.

Aşadar, discriminarea prin preţ este posibilã ori de câte ori acelaşi bun sau serviciu poate fi vândut la preţuri diferite din

considerente neasociate cu costul sãu. Desigur, o firmã cu poziţie de monopol se aflã întotdeauna într-o situaţie mai

avantajoasã atunci când intrã într-o practicã discriminatorie, în virtutea faptului cã este singurul ofertant al unui produs specific.

Dar discriminarea prin preţ poate fi utilizatã şi în alte condiţii de piaţã, adicã în care firmele nu reprezintã monopoluri şi chiar se

întâlneşte destul de frecvent în anumite sectoare. Tarifarea discriminatorie se realizeazã atunci când se manifestã câteva

condiţii:

· imposibilitatea revânzãrii, care presupune fie capacitatea firmei de a preveni vânzarea produsului achiziţionat de

cumpãrãtor cãtre altul, fie ca produsul, prin natura sa, sã fie inaccesibil unei noi comercializãri. De exemplu, este aproape

imposibilã vânzarea pâinii la diferite preţuri unor clienţi diferiţi, având în vedere cã cel care beneficiazã de produs la un preţ

mai mic poate cumpãra şi cantitatea necesarã altui consumator, care, direct, ar plãti mai mult. În schimb, un medic poate

solicita în cazul unei operaţii identice, taxe diferite pe care pacienţii trebuie sã le accepte. Deci, este evident cã vânzarea unui

bun de la un cumpãrãtor la altul depinde de natura acestuia, în general serviciile fiind cele care nu se pot supune unei

revânzãri (coafurã, transport, asistenţã medicalã etc.);

· segmentarea pieţei permite firmei împãrţirea cumpãrãtorilor în grupuri identificabile. Astfel, devine relativ simplã practicarea

unui preţ pentru un grup şi a altuia pentru un alt grup de consumatori (de exemplu, adulţi şi copii). Pe acest criteriu se

formeazã şi preţurile discriminatorii ale energiei electrice care este furnizatã consumatorilor individuali la niveluri mai joase faţã

de cele ale energiei destinate utilizatorilor industriali. Totodatã, mai este posibilã solicitarea unor preţuri diferite în funcţie de

cantitate, la una mai mare sau la un al doilea lot de produse producãtorul putând sã cearã un preţ mai mic;

· existenţa a diferite elasticitãţi ale cererii se referã la faptul cã diferiţi consumatori ai unui bun nu prezintã aceeaşi dorinţã

de a-l cumpãra, ceea ce se poate explica pe baza gusturilor şi preferinţelor subiective ale oamenilor. Astfel, dacã o cerere

63
individualã (A) este inelasticã, adicã purtãtorul ei nu modificã cantitatea cerutã la variaţia preţului, iar o alta (B) este elasticã,

atunci câştigurile firmei vor fi mai ridicate prin vânzarea produsului la un nivel de preţ mare cãtre cumpãrãtorul cu cerere

inelasticã şi la un nivel scãzut cãtre cel care manifestã o cerere elasticã pentru marfa respectivã, adicã cel pentru care

cantitatea achiziţionatã suferã modificãri dacã preţul se schimbã. Rezultã cã, în condiţiile respectãrii primei cerinţe a practicii

discriminatorii, a imposibilitãţii revânzãrii mãrfii, agentul economic poate solicita preţuri discriminatorii şi este în avantajul sãu

sã o facã. Mai mult chiar, ori de câte ori piaţa este segmentatã în funcţie de elasticitatea diferitã a cererii, practica folosirii de

preţuri diferite determinã venituri superioare din vânzãri, faţã de cazul comercializãrii bunurilor la acelaşi preţ cãtre toţi clienţii.

Existã trei nivele de discriminare:

- discriminarea de gradul I care se referã la determinarea consumatorului sã plãteascã maximul pe care este dispus;

- discriminarea de gradul II care vizeazã diferenţierea preţurilor între consumatorii nerãbdãtori şi cei dispuşi sã aştepte

ieftinirea produsului;

- discriminarea de gradul III care se manifestã prin practicarea de tarife diferite pe pieţe diferite.

e) Tarifarea dublã pe perioade diferite

Cererea pentru numeroase bunuri publice este fluctuantã în timp. Aceasta înseamnã cã existã perioade în care bunul public

este mai solicitat şi devine mai aglomerat şi perioade cu cerere mai micã. Identificarea perioadelor de vârf şi a celor mai lejere

este o necesitate pentru tarifarea distinctã în timp. În acest fel se urmãreşte utilizarea eficientã a bunului public.

Schema de tarifare pe douã perioade (de vârf şi mai puţin aglomerate) este eficientã atunci când preţul se determinã la nivelul

costului social marginal corespunzãtor fiecãrei perioade. În orele sau perioadele de vârf, costul marginal este mai ridicat

decât în perioadele cu cerere mai scãzutã, iar preţul astfel stabilit devine superior celui din perioadele lejere (vezi graficul din

figura nr. 5).

64
 Fig. nr. 5: Curba şi costul bunului public cu cerere variabilã în timp

Se observã cã se înregistreazã o utilizare eficientã a bunului public atunci când se practicã preţul Pv în perioadele de vârf şi

preţul Pl în perioadele lejere; la aceste nivele de preţ, cantitãţile solicitate sunt Qv şi respectiv Ql.

Dacã tarifarea s-ar produce la un nivel mediu corespunzãtor unei cereri medii (Cm) pentru ambele perioade de solicitare,

bunul public devine subutilizat în perioadele lejere (s-ar cere numai cantitatea Ql* inferioarã Ql) şi suprasolicitat în

perioadele de vârf (s-ar cere un volum de Qv* superior Qv).

De multe ori, stabilirea perioadelor de vârf este dificilã. În plus, impactul preţurilor pe douã perioade asupra echitãţii este

negativ, deoarece tarifele din perioadele aglomerate sunt mari şi devin suportate numai de cei care acordã valoare mare

timpului.

f) Tarifarea în funcţie de gradul de utilizare a bunurilor publice

În cazul unui bun public existent, tarifarea se poate face diferenţiat în funcţie de gradul de utilizare a acestuia. Dacã bunul

public se caracterizeazã printr-o utilizare slabã, şi nu apar perioade de suprasolicitare tariful poate fi zero sau scãzut. Cu alte

cuvinte, bunul public se oferã fie gratuit, fie la un preţ mic necesar pentru acoperirea cheltuielilor de amortizare şi întreţinere.

Dacã însã bunul public se caracterizeazã printr-un grad ridicat de utilizare, intervine aglomerarea şi insuficienţa ofertei, ceea

ce impune practicarea unui preţ suficient de ridicat pentru a acoperi costul de aglomerare.

65
În cazul unui bun public nou, tariful practicat este mai ridicat în momentul lansãrii bunului cu scopul de a se acoperi

cheltuielile de amortizare şi eventual de aglomerare. Ulterior, preţul se diminueazã dacã bunul public îşi pierde din solicitanţi

sau rãmâne la un nivel ridicat dacã existã o cerere considerabilã.

[1]
Note de curs "To accompany Marketing", 5/e by Joel R. Evans and Barry Berman, Macmillian Publishing Company, 1992.

[2]
vezi John Herling, The Great Price Conspiracy, Robert B. Luce, Inc., Washington, D. C., 1962; respectându-se aceastã

prevedere, societatea General Electric, Westing - house împreunã cu alte companii de electricitate a plãtit aproape 2 milioane

de dolari în 1960 pentru vina de a fi parte la o înţelegere de fixare a preţului; cu acest prilej, 7 directori au fost privaţi de

libertate, iar alţi 24 au fost suspendaţi.

[3]
Evan J. Douglas, Managerial Economics, Third Edition, Prentice-Hall International Editions, 1987, p. 451.

[4]
Connaître, Appliquer, Respecter les Regle de la Concurrence, Un guide pratique, Direction Generale de la Concurrence, de

la Consommation et de la Repression des Fraudes, 1987, p.2.

[5]
Ibidem, pp. 11 - 14.

[6]
Ibidem, p. 22.

[7]
Raportul Guvernului la doi ani de guvernare, în perioada noiembrie 1992 - noiembrie 1994.

[8]
Roger N. Wand, Microeconomics, Fifth Edition, Harper Collins Publishers, New York, 1992, p. 143.

Capitolul VI

Externalitãţile

1. Conceptul de externalitate; formele sale

66
Externalitãţile sunt cunoscute ca fiind efecte externe, economii sau pierderi externe, efecte locale sau generale. De multe ori

se utilizeazã termenul de efecte externe tehnologice în scopul diferenţierii conţinutului externalitãţilor de economiile sau

pierderile economice bãneşti.

Apariţia externalitãţilor este o consecinţã a interdependenţelor care se manifestã între funcţia utilitãţii şi funcţia de producţie,

respectiv între consumator şi producãtor. Cu alte cuvinte, acţiunile unui producãtor au efecte care se pot rãsfrânge asupra

consumatorilor, influenţându-le activitatea pozitiv sau negativ. De exemplu, un apicultor genereazã efecte pozitive asupra

vecinilor prin oferirea serviciilor de polenizare. Poluarea reprezintã în schimb, un efect negativ. În timp ce externalitatea

pozitivã mãreşte utilitatea sau producţia agenţilor afectaţi, cea negativã le diminueazã.

Teoria economicã identificã externalitãţile pozitive şi negative ca fiind marginale sau inframarginale. Externalitãţile marginale

se manifestã atunci când o schimbare a activitãţii generatoare de externalitate influenţeazã producţia sau utilitatea resimţitã de

agenţii afectaţi. În schimb, externalitãţile inframarginale sunt cele la care o modificare în activitatea generatoare de

externalitate nu influenţeazã în nici un fel producţia sau utilitatea resimţitã de agenţii afectaţi.

În situaţia în care activitatea generatoare de externalitate se modificã în aşa fel încât activitatea afectatã de externalitate se

îmbunãtãţeşte fãrã ca cea generatoare de efect sã se înrãutãţeasã, se spune cã este o externalitate tip Pareto.

Externalitãţile apar datoritã insucceselor pieţei. Acestea, la rândul lor, se explicã prin incapacitatea pieţei de a respecta

drepturile de proprietate.

Dreptul de proprietate asupra resurselor se referã la capacitatea de utilizare a resurselor, bunurilor şi serviciilor. Proprietatea

unui activ conduce la manifestarea urmãtoarelor drepturi:

· de folosire a activului;

· de modificare a formei şi substanţei bunului;

· de transfer al tuturor drepturilor prin vânzare.

Externalitãţile nu se explicã printr-o alocare iraţionalã a resurselor. Potrivit teoremei lui Coase, aceastã alocare se bazeazã

pe inexistenţa costurilor de tranzacţie şi pe exercitarea drepturilor de proprietate. Producãtorul şi consumatorul de externalitate

67
urmãresc un schimb reciproc avantajos, adicã internalizarea externalitãţilor, indiferent cine deţine dreptul de proprietate asupra

utilizãrii resurselor.

Externalitãţile exprimã diferenţa dintre costurile sau avantajele economice înregistrate la nivel de agent economic şi costurile

sau avantajele sociale manifestate în societate. Ele apar astfel, ca urmare a inexistenţei pe piaţa concurenţialã a unor bunuri

sau servicii dorite de consumatori. Altfel spus, externalitãţile se produc ori de câte ori acţiunile unui agent economic

influenţeazã mediul în care acţioneazã alt agent economic, fãrã a afecta sistemul de preţuri.

Pentru a înţelege cum se manifestã externalitãţile pozitive şi negative şi de ce ele se considerã surse ale insuccesului pieţei

concurenţiale, se impune o analizã comparativã între ele:

68
69
Apariţia externalitãţilor corespunde de cele mai multe ori cu o alocare ineficientã a resurselor. Pentru corectarea acestei

deficienţe a pieţei, se pot utiliza trei modalitãţi:

a) sistemul impozitelor şi subvenţiilor

Prin acest mecanism se impune ajustarea preţurilor determinate pe considerente economice ale produselor care provin din

activitãţi ce induc externalitãţi, cu costul corespunzãtor efectului produs. Ceea ce rezultã este un preţ social mai mic sau mai

mare decât preţul calculat economic, în funcţie de costurile, respectiv beneficiile sociale care s-au generat.

b) sistemul pieţelor inexistente

Problema activitãţilor care produc externalitãţi este cã rezultatul dublu al acestora _ bunul economic şi externalitatea _ nu îşi

gãseşte spaţiu de comercializare, decât parţial, adicã pentru bunul economic. Cu alte cuvinte, pentru externalitãţi nu existã

pieţe. Imaginarea unei pieţe a externalitãţii ar fi posibilã prin asimilarea acesteia cu un bun economic şi determinarea cantitãţii

optime de externalitate s-ar face similar cu determinarea producţiei optime.

c) sistemul drepturilor de proprietate

Evitarea externalitãţilor în acest caz porneşte de la premisa cã dacã o firmã genereazã externalitãţi şi afecteazã activitatea

alteia, atunci acestea douã ar trebui sã devinã un singur agent economic care sã urmãreascã deţinerea profitului global

maxim.

Rezultã cã piaţa concurenţialã are limite în ceea ce priveşte alocarea resurselor, impuse de structura pieţei sau de

mecanismul preţurilor. Atunci când insuccesul pieţei se explicã prin aceastã a doua cauzã, apar externalitãţi pozitive sau

negative. Evitarea manifestãrii lor este un procedeu complex şi costisitor, dar necesar. Corectarea deficienţelor pieţei se poate

face astfel, prin evitarea externalitãţilor care corespund unei mai bune alocãri a resurselor.

2. Analiza externalitãţilor

Externalitãţile pot fi analizate dincolo de explicaţia lor prin ineficienta utilizare a resurselor. În acest sens, fenomenul

externalitãţilor se poate rezolva prin soluţii de compromis între partea generatoare şi partea influenţatã de externalitate. Iatã

câteva exemple:

70
1. fumatul colegului de camerã reprezintã o externalitate negativã pentru celãlalt coleg nefumãtor. Soluţiile extreme: fie

fumãtorul renunţã la fumat, fie nefumãtorul îşi schimbã locuinţa, nu sunt dorite de nici o parte. Prin discuţii şi explicaţii ale

necesitãţilor fiecãruia, se ajunge la soluţia de compromis prin care se abţine de la fumat anumite intervale de timp într-o zi. În

acest fel, efectul negativ al externalitãţii este împãrţit între generatorul de externalitate care este nevoit sã-şi restricţioneze

consumul de ţigãri, şi partea afectatã de externalitate care suportã parţial efectul fumatului prin restrângerea orelor de consum

de ţigãri.

2. poluarea unui loc de cãtre o firmã industrialã reprezintã o altã externalitate negativã care afecteazã pescarii din acea zonã.

Producţia industrialã este direct proporţionalã cu nivelul poluãrii şi cu profitul firmei. Cu cât producţia este mai mare, cu atât

profitul sãu creşte, dar se amplificã şi poluarea în zonã. Si atunci, se pune problema stabilirii optimului de producţie care

corespunde unui nivel acceptat de poluare. Aceasta, deoarece soluţia extremã de încetare a activitãţii industriale nu este

acceptatã din moment ce investiţia în echipamente este ridicatã. În figura nr. 1 se observã corelaţia inversã dintre profitul

industrial şi profitul din pescuit.

Fig. nr. 1: Profitul în activitãţile industriale şi de pescuit

Se observã cã atunci când producţia creşte în activitatea industrialã, nivelul poluãrii se mãreşte iar profitul marginal se

diminueazã; relaţia inversã producţie-profit marginal este pusã în evidenţã de curba AA'. În activitatea de pescuit se

înregistreazã o creştere a pierderii marginale de venituri pe mãsurã ce producţia industrialã se mãreşte; relaţia directã

producţie industrialã-pierdere marginalã în prezent este pusã în evidenţã de curba BB'.

Soluţia de compromis adoptatã de cei doi agenţi economici se referã la restrângerea producţiei industriale astfel încât

activitatea de pescuit sã fie mai puţin afectatã. Dacã restrângerea producţiei în industrie coincide cu volumul A'C, producându-

se nivelul OC faţã de OA' profitul în activitatea de pescuit creşte corespunzãtor ariei A'CFG, în timp ce profitul industrial se

71
diminueazã numai cu un nivel corespunzãtor ariei A'CE. Pentru ca producãtorul de poluare sã fie determinat sã-şi reducã

producţia, firma de pescuit este dispusã sã-i plãteascã pierderea de profit pe care o înregistreazã prin diminuarea producţiei.

În acest fel producãtorul industrial nu pierde nimic, iar pescarul câştigã din activitatea proprie un spor echivalent cu aria

A'EFG.

Desigur, negocierile dintre cele douã pãrţi determinã nivelul producţiei industriale. Optimul acestuia din punctul de vedere al

suportabilitãţii externalitãţii corespunde cu nivelul de producţie la care profitul marginal industrial coincide cu pierderea

marginalã în activitatea de pescuit (nivelul D).

Analiza externalitãţilor se bazeazã pe înţelegerea comportamentului agenţilor economici care provoacã şi sunt afectaţi de

aceste activitãţi.

Pentru simplificare, se presupune cã un agent economic A este influenţat de activitatea unui singur agent economic B.

În realitate, fiecare individ sau participant la viaţa economicã este afectat de acţiunile mai multor agenţi pe piaţã.

Externalitatea apare în momentul în care o modificare în activitatea agentului B afecteazã utilitatea sau producţia agentului A.

Influenţa poate fi pozitivã şi se numeşte externalitate pozitivã sau economie externã, sau negativã şi reprezintã o externalitate

negativã sau pierdere externã. Externalitatea pozitivã apare atunci când o sporire a activitãţii firmei B conduce la creşterea

satisfacţiei sau producţiei firmei A. Externalitatea negativã se manifestã atunci când o sporire a activitãţii firmei B conduce la

scãderea satisfacţiei sau producţiei firmei A.

Desigur cã firma A încearcã sã influenţeze comportamentul firmei B indiferent de tipul externalitãţii:

· A va încerca sã-l influenţeze pe B sã mãreascã volumul resurselor alocate activitãţii sale dacã aceasta genereazã

externalitãţi pozitive;

· A va încerca sã-l determine pe B sã-şi restrângã activitatea, dacã aceasta provoacã externalitãţi negative.

Influenţarea unui agent de cãtre altul se poate face prin mai multe instrumente: schimb, convingere, compromis, acord,

convenţie sau acţiune colectivã.

72
Existenţa externalitãţii negative nu înseamnã în mod obligatoriu şi ineficienţã în activitatea economicã. Dacã agentul B

generator de externalitate nu înregistreazã nici o diminuare a producţiei, în timp ce agentul economic A influenţat de

exterrnalitate este afectat mai puţin, se spune cã externalitatea este însoţitã de ineficienţã. Dar dacã agentul A suportã mai

puţin efectul externalitãţii pe seama diminuãrii producţiei agentului B, atunci externalitatea este însoţitã de eficienţã.

La fel, în cazul externalitãţii pozitive, manifestarea acesteia nu este însoţitã în mod obligatoriu de eficienţã. Dacã resursele

alocate de agentul B se majoreazã, iar agentul A resimte o satisfacţie suplimentarã, atunci existã eficienţã economicã în

procesul transferãrii efectului externalitãţii. Dar dacã creşterea resurselor utilizate de agentul B nu conduce la un surplus de

utilitate sau producţie de partea agentului A, externalitatea este însoţitã de ineficienţã.

3. Echilibrul în condiţii de externalitate

O problemã aparent simplã necesitã o analizã a externalitãţilor dacã percepţia pãrţilor care influenţeazã şi respectiv, care este

afectatã este diferitã. Soluţia se gãseşte printr-o analizã de echilibru în condiţiile date.

Fie de exemplu doi proprietari cu terenuri învecinate. Construcţia unei case de cãtre unul dintre ei devine o problemã de

externalitate dacã individul A este adeptul unei case mai puţin înalte, pentru a nu renunţa la priveliştea de care dispune, iar

individul B este adeptul unei case înalte, pe mai multe nivele pentru a pãstra din teren şi a se putea deplasa în voie în spaţiul

propriu.

Si atunci? Decizia optimã privind construirea casei devine o problemã de stabilire a înãlţimii acesteia care sã satisfacã pe

ambii proprietari.

În figura nr. 2 se observã aprecierea marginalã a indivizilor A şi B în funcţie de înãlţimea casei.

Fig. nr. 2: Aprecierea marginalã a activitãţii de construire a casei

73
Se remarcã faptul cã individul A este pe deplin satisfãcut cu o casã de înãlţime 0 (I0), adicã terenul învecinat sã rãmânã fãrã

casã, deoarece înregistreazã costuri nule. Începând cu dimensiunea I1, casa devine o problemã şi o sursã generatoare de

costuri suplimentare. În schimb, individul B resimte cea mai micã satisfacţie la o casã de dimensiune zero (I0); aceasta creşte,

odatã cu dimensiunea casei şi devine maximã la înãlţimea I4. Cu alte cuvinte beneficiul marginal este cel mai mare la I4 când

costurile marginale sunt zero.

Determinarea înãlţimii optime a casei, adicã a soluţiei de compromis între cei doi indivizi se face prin confruntarea costurilor

marginale resimţite la diferite dimensiuni ale casei, ca în figura nr. 3.

Fig. nr. 3: Echilibrul marginal în condiţii de externalitate

(cheltuielile de construcţie sunt suportate de individul B)

În figura nr. 3, CMA reprezintã costul marginal perceput de individul A, CMB costul marginal suportat de individul B iar CMEB

costul marginal suportat de individul B în condiţiile externalitãţii, adicã ale construirii casei. CMEB este mai mic decât CMB

deoarece nu include şi cheltuielile suplimentare de construcţie propriu-zisã, ci numai sacrificiul pe care îl resimte individul B

care este nevoit sã accepte o protecţie mai scãzutã prin reducerea înãlţimii casei.

Astfel, echilibrul dintre confruntãrile de opinie între A şi B este marcat de intersecţia dintre CMA şi CMEB. Prin urmare, o casã

cu înãlţimea I2 satisface cel mai bine indivizii A şi B care suportã amândoi o pierdere de satisfacţie. A nu este pe deplin

satisfãcut, deoarece I0 corespunde utilitãţii sale maxime, iar B nu este pe deplin satisfãcut deoarece IB corespunde utilitãţii sale

maxime. Cu o casã de înãlţime I2 individul A acceptã o creştere cu I2, iar individul B acceptã o diminuare a înãlţimii casei cu IB

_ I2.

Dacã însã cheltuielile de construcţie propriu-zisã sunt suportate de individul A, atunci existã un nivel al costului marginal

suportat de A în condiţiile externalitãţii CMEA şi este mai mic decât CMA (vezi graficul nr. 4).

74
 Fig. nr. 4: Echilibrul marginal în condiţii de externalitate

(cheltuielile de construcţie sunt suportate de individul A)

CMEA este superior CMA deoarece individul A nu numai cã resimte un sacrificiu din ce în ce mai mare pe mãsurã ce creşte

înãlţimea casei, dar suportã în plus şi cheltuielile de construcţie. Se poate presupune cã acesta este dispus sã plãteascã

construcţia dacã astfel i se garanteazã un câştig superior prin decizia asupra înãlţimii.

Se observã cã înãlţimea casei consideratã optimã este aceeaşi I2, indiferent cine plãteşte pentru construcţia efectivã a

acesteia. De aceastã datã, individul A este dispus sã suporte o pierdere marginalã compensatã de economia marginalã de

care se bucurã individul B. Astfel, nivelul optim de externalitate nu se modificã odatã cu schimbarea dreptului de construire a

casei, dar aceasta din urmã afecteazã distribuţia de avuţie. Atunci când B deţine dreptul de construire a casei, A trebuie sã

compenseze efortul lui B de a reduce înãlţimea la I2. Când individul A deţine dreptul de construcţie, B trebuie sã compenseze

efortul lui A de reducere a înãlţimii casei la dimensiunea I2.

Prin urmare, este necesar sã se facã distrincţia între costul social marginal şi costul privat marginal deoarece, ori de câte

ori apare o externalitate se manifestã şi anumite costuri sociale. Altfel spus, costul privat exprimã cheltuielile propriu-zise

ocazionate de o anumitã acţiune, iar costul social, cheltuielile generate de sacrificiile fãcute pentru ca acţiunile sã fie acceptate

de ceilalţi participanţi la viaţa economicã.

Existenţa unui decalaj între costul social marginal şi costul privat marginal aratã cã existã o externalitate în economie. Desigur,

o soluţie eficientã se înregistreazã atunci când ambii parteneri într-o relaţie de schimb câştigã. Câştigul însã, nu este cel

maxim, decât rareori, pentru cã luarea în considerare a interesului partenerului înseamnã renunţarea la o parte din câştigul

propriu care ar putea fi înregistrat numai ipotetic dacã partenerul de afacere este dispus sã accepte toate condiţiile celuilalt.

75
Astfel, atunci când negocierea este posibilã, se înregistreazã cea mai bunã soluţie. În mod normal, orice individ are dreptul la

recompensã ceea ce înseamnã cã acţiunile

oricãrei persoane care dãuneazã alteia sunt considerate ilegale dacã cel vãtãmat nu este compensat.

Echilibrul în condiţiile recompensãrii pãrţii vãtãmate este prezentat în figura nr. 5.

Fig. nr. 5: Echilibrul în condiţiile recompensãrii pãrţii vãtãmate

Dialogul, comunicarea şi abilitatea partenerilor de a negocia conduc la cea mai bunã soluţie practicã influenţând distribuţia

avuţiei. Iniţial, un agent economic identificã numai costul privat şi apoi şi cel extern. Soluţia optimã (în exemplul dat I2) este o

soluţie de compromis care conduce la nivelul costului marginal în condiţii de externalitate când este recompensatã partea

vãtãmatã. Acest cost apare sub forma unei curbe frânte deoarece pânã la nivelul înãlţimii I1 nu se justificã nici o recompensã

iar dupã nivelul I1, cheltuielile de recompensare cresc pe mãsurã ce creşte şi înãlţimea casei.

Acelaşi raţionament se poate urmãri în situaţia construirii unui gard între douã proprietãţi deţinute de proprietari cu interese

contradictorii privind mãrimea gardului. La fel, dacã un agent poluant dãuneazã activitãţii altuia, acţiunile sale sunt considerate

ilegale, dacã nu se recompenseazã partea afectatã. Creşterea unui animal (sau unor pãsãri) devine o problemã de

externalitate dacã indivizii care locuiesc alãturi şi în împrejurimi sunt afectaţi de aceastã situaţie. Deschiderea unei cafenele la

parterul unui bloc, sau a unui bar cu

desfacere de bãuturi rãcoritoare şi alcoolice în curtea vecinului afecteazã mai mulţi indivizi care au dreptul la negociere şi

eventual recompensare. Si exemplele pot continua.

4. Nivelul optim de externalitate

76
În situaţia unei externalitãţi pozitive, nu se pune problema unei soluţii deoarece nu existã contradicţii între generatorul de

externalitate şi beneficiarul non-producãtor de externalitate. Nici dacã producãtorul acesteia considerã cã poate cere o platã

din partea beneficiarilor de efectele acţiunilor sale. Aceasta deoarece beneficiarii de externalitate nu au interesul sã plãteascã

din moment ce nu au solicitat nici o activitate.

O soluţie a externalitãţii se impune numai în cazul externalitãţii negative. De aceastã datã, acţiunea unui individ dãuneazã sau

afecteazã negativ acţiunile altor indivizi şi prin urmare, interesele lor sunt contradictorii.

Externalitatea apare ca un efect colateral al unei activitãţi de producţie sau consum. Si atunci, se poate întâmpla situaţia în

care costul diminuãrii externalitãţii, adicã a efectelor negative ale activitãţii devine mai mare decât câştigul înregistrat din

aceastã reducere. Înseamnã, cã potrivit analizei cost-beneficiu nu este eficient sã se acţioneze în acest sens de diminuare a

efectelor negative. Cu alte cuvinte, soluţia eficientã în condiţii de externalitate este dificil de determinat. Costul marginal al

diminuãrii externalitãţii trebuie sã egaleze beneficiul marginal al acestei acţiuni. În situaţia poluãrii, costul diminuãrii poluãrii

trebuie sã egaleze câştigul înregistrat dintr-un mediu natural mai curat. Altfel costul obţinerii unei poluãri mai scãzute poate fi

superior câştigului pe care îl resimte societatea în condiţiile mai puţin poluante. Ca în orice analizã marginalã, graficul

sugereazã echilibrul, ca în figura nr. 6.

Fig. nr. 6: Soluţia eficientã prin analiza marginalã

CM este costul marginal care tinde sã creascã dacã se intensificã eforturile de diminuare a efectelor negative de externalitate.

VM este câştigul marginal care scade dacã externalitatea se diminueazã. Nivelul Ee exprimã soluţia eficientã respectiv

externalitatea eficientã care justificã cheltuielile prin câştigul suplimentar pe care îl primeşte societatea. La un nivel inferior Ee,

costul marginal este inferior venitului marginal şi acţiunile de reducere a externalitãţii pot continua. Dar, peste nivelul Ee

asemenea acţiuni nu se mai justificã din punct de vedere economic.

77
Soluţia eficientã se poate determina şi dacã se coreleazã costul social marginal cu venitul sau avantajul marginal al

producãtorilor de externalitate. În figura 7 soluţia optimã este datã de nivelul Ee' la care externalitatea se manifestã în condiţiile

egalitãţii dintre costul social marginal (CMS) şi venitul marginal (VM) al producãtorului de externalitate.

Producãtorii genereazã o externalitate cu atât mai mare cu cât nivelul producţiei sau activitãţii sale este mai ridicat. Astfel se

poate spune cã ei câştigã din producerea externalitãţii deoarece profilul este mai ridicat când producţia este mai mare şi nu se

cheltuieşte nimic pentru controlul, respectiv diminuarea externalitãţii.

În economia realã este dificilã determinarea nivelului optim de externalitate datoritã problemelor de exprimare a costurilor

marginale sociale şi câştigurilor suplimentare. Totuşi, se poate apela

Fig. nr. 7: Soluţia optimã la problema externalitãţii negative

la o determinare directã a avantajelor acţiunilor de diminuare a externalitãţilor şi la o determinare indirectã a acestora.

În mod direct, se pot determina efectele adverse ale externalitãţii negative pe de o parte şi înclinaţia spre cheltuieli în scopul

atenuãrii acestor efecte. În acest sens se calculeazã costurile care nu se suportã de cãtre pãrţile afectate de externalitate,

atunci când producãtorul acesteia acceptã o diminuare a efectelor negative. În cazul unui râu poluat, beneficiul reducerii

poluãrii este dat de costul care nu se mai plãteşte atunci când apa nu mai necesitã tratament de depoluare. În general, este

dificilã exprimarea acestor cheltuieli, mai ales dacã avantajele diminuãrii externalitãţii se reflectã într-un mediu deconectant

sau şanse mai mari de recreere. De aceea, din punct de vedere economic, este necesar sã se aprecieze înclinaţia spre

cheltuieli de diminuare a efectelor externalitãţii a indivizilor afectaţi. Aceastã dispoziţie sau înclinaţie spre cheltuieli este de

asemenea, greu de estimat deoarece indivizii, chiar dacã sunt chestionaţi pot adopta un comportament declarativ diferit de cel

real, mai ales pentru cã declaraţia în sine nu îi obligã automat la plata efectivã.

78
În mod indirect, avantajele acţiunilor de diminuare a externalitãţilor se pot estima pe baza variaţiilor valorilor bunurilor care

includ costuri impuse de externalitate. Un teren situat în apropierea unui râu poluat este mai ieftin decât unul similar aflat în

apropierea unui râu nepoluat. O casã amplasatã în apropierea unei fabrici este mai ieftinã decât una similarã amplasatã într-

un teritoriu mai puţin poluant. Un apartament situat într-un bloc cu vecinãtate zgomotoasã şi mediu turbulent (eventual o

cafenea la parter, sau vecini gãlãgioşi) este mai puţin valoros decât altul situat într-un mediu liniştit, sigur şi atractiv. Asemenea

diferenţe de valoare exprimã tocmai preocuparea indivizilor de a beneficia de externalitãţi negative cât mai mici. Dar, de multe

ori, nici aceastã estimare nu poate fi realizatã cu precizie, existând situaţii în care beneficiile nu pot fi cuantificabile, cum ar fi

aspectele legate de supravieţuire sau salvarea de vieţi omeneşti, sau privind etica şi distribuţia avuţiei în societate. În aceste

situaţii, soluţia optimã la problema externalitãţii se alege nu pe considerente economice, ci politice.

Decidenţii politici adoptã soluţii privind diminuarea externalitãţilor negative acordând prioritate metodei minimizãrii costurilor,

adicã luând în considerare argumentele economice ale analizei cost-beneficiu. Dar deciziile nu se bazeazã întotdeauna pe

argumente economice, ci şi etice. Dacã poluarea este externalitatea asupra cãreia trebuie sã se decidã, existã mai multe

soluţii[1]:

· reducerea nivelului producţiei. Costul diminuãrii poluãrii este dat de valoarea producţiei la care s-a renunţat plus cheltuielile

de restrângere ale activitãţii;

· schimbarea procesului de producţie. Costul diminuãrii poluãrii este dat de cheltuielile suplimentare impuse de o nouã

tehnologie mai puţin poluantã;

· folosirea de echipamente de remediere a efectelor poluãrii. Costul diminuãrii poluãrii este dat de cheltuielile pe care le

implicã noua formã de poluanţi, ceva mai puţin nocivi generaţi de activitatea economicã;

· schimbarea amplasãrii generatorului de poluare într-o zonã cu impact mai redus. Costul diminuãrii poluãrii este dat de

cheltuielile ocazionate de transport şi reamplasare, plus noile cheltuieli de poluare.

Prin urmare, costurile şi beneficiile generate de acţiunile de diminuare a externalitãţilor sunt dificil de estimat cu exactitate. De

aceea deciziile politice se bazeazã pe aproximãri ale acestor costuri şi beneficii. Identificarea nivelului optim sau eficient de

externalitate impune costuri, de multe ori ridicate de informare, reglementare şi chiar constrângere. Informarea se manifestã

ca necesitate pentru agenţii economici de a reuşi sã adopte acea acţiune care genereazã cele mai mici costuri şi cele mai

79
mari avantaje. Reglementarea se manifestã ca necesitate a funcţionãrii pieţelor în condiţii de concurenţã imperfectã şi cu

interese contradictorii ale agenţilor economici. Constrângerea este o necesitate a reglãrii nivelului de externalitate când

generatorul sãu nu este preocupat de interesele semenilor afectaţi de efectele acţiunilor proprii.

5. Controlul externalitãţilor

Externalitãţile trebuie şi pot fi controlate. Acţiunile de control al externalitãţilor capãtã forma interdicţiilor, izolãrilor şi

reglementãrilor guvernamentale. Aceste acţiuni diferã de la economie la economie, şi, în cadrul aceleiaşi ţãri, de la o

externalitate la alta deoarece legislaţia este diferitã şi în plus, diferã şi localizarea şi tipul producãtorilor de externalitate, ca şi

grupurile afectate de aceasta.

La baza controlului externalitãţilor se aflã câteva criterii care permit intervenţia micro sau macroeconomicã în manifestarea

externalitãţilor:

· eficienţa;

· cheltuielile agenţiilor publice;

· flexibilitatea;

· etica.

Eficienţa economicã este criteriul esenţial al activitãţii economice în funcţie de care se urmãreşte maximizarea efectelor

sociale.

Cheltuielile agenţiilor publici reprezintã un criteriu esenţial în declanşarea unei forme de control al externalitãţilor deoarece

include costurile de funcţionare a agenţiilor publice care administreazã acţiunile de control, ca şi costurile implicate de

constrângere, respectiv poliţie şi justiţie.

Flexibilitatea se referã la capacitatea agenţilor economici de a se adapta la condiţiile schimbãtoare de piaţã şi de mediu

tehnologic.

80
Etica este strâns legatã de acţiunile distributive ale veniturilor sau avuţiei în societate şi se referã la preocuparea decidenţilor

de a identifica efectele externalitãţilor asupra celor care o genereazã, celor care sunt afectaţi fãrã a o produce şi asupra

plãtitorilor de impozite.

Interdicţia

Interdicţia unei activitãţi care genereazã externalitate nu este o soluţie eficientã. Dar, combinatã cu constrângerea, atunci când

existã bazã legislativã, interdicţia capãtã forma obligativitãţii producãtorului de externalitate de a diminua efectele

negative ale acesteia. În acest sens, se determinã costul marginal şi beneficiul marginal la diverse niveluri ale externalitãţii şi

se gãseşte soluţia optimã în condiţiile posibilului de piaţã.

În practicã, obligativitatea producãtorului de externalitate de a-şi restrânge acţiunile pentru a diminua externalitatea se

concretizeazã în soluţia optimã în trei variante:

· externalitatea la nivel economic, care apare atunci când decizia de diminuare a externalitãţii se bazeazã strict pe analiza

cost-beneficiu, fiind o soluţie de echilibru în care se înregistreazã un compromis acceptat atât de producãtor şi de cel afectat

de externalitate;

· externalitatea de nivel negociat, care se înregistreazã atunci când producãtorul externalitãţii compenseazã sacrificiul grupului

afectat de externalitate iar costul compensãrii este inferior costului de diminuare a externalitţii la nivel economic;

· externalitatea de nivel zero care este o excepţie de la problematica externalitãţilor şi apare atunci când costurile diminuãrii şi

chiar eliminãrii externalitãţii sunt atât de mici, încât soluţia optimã este chiar eliminarea activitãţii generatoare de externalitate

de cãtre producãtorul ei. Un exemplu în acest sens este poluarea sub forma gunoaielor. Eliminarea totalã a gunoaielor, adicã

înregistrarea externalitãţii zero poate fi pentru agentul producãtor mai avantajos decât colectarea şi transportul la centre

speciale, ceea ce presupune tehnologii de eliminare a deşeurilor sau limitare la maxim a acestora, fãrã a fi în mod obligatoriu

costisitoare.

Izolarea

81
Izolarea unui agent economic de ceilalţi sau a unui grup de agenţi faţã de altele atunci când activitatea acestuia influenţeazã

negativ existenţa sau funcţionarea altor societãţi este o necesitate şi o practicã frecventã în economia de piaţã. Izolarea

capãtã forma separaţiei grupurilor cu interese contradictorii şi se manifestã în general în douã variante:

· delimitarea vecinãtãţii ariei de manifestare a grupurilor cu interese contradictorii. De exemplu în numeroase instituţii publice

sau private, în avioane sau restaurante, fumãtorii sunt ocupanţii unei pãrţi distincte faţã de nefumãtori. Este o practicã

necesarã, care genereazã tolerare a externalitãţii de cei afectaţi care se simt protejaţi şi este puţin costisitoare şi uşor de

administrat;

· schimbarea sau transferul grupului care produce externalitate sau a celui afectat de aceasta. Este vorba de mutarea unei

firme care polueazã într-o zonã mai puţin populatã, ceea ce înseamnã reducerea numãrului celor influenţaţi de externalitate.

Este o practicã care conduce uneori la o soluţie eficientã, ca în situaţia unei poluãri fonice în care distanţa mare micşoreazã

efectul negativ asupra indivizilor. Dar, uneori prezintã dezavantaje pentru cã presupune costuri sociale mari şi inegalitãţi de

avuţie; de exemplu, exploatarea unui teren la periferia unui oraş în condiţiile producerii de externalitate genereazã profit pentru

întreprinzãtor, dar scãderea valorii proprietãţilor învecinate.

Reglementãrile guvernamentale

Statul se implicã în activitatea economicã şi mai ales atunci când este implicatã problema bunãstãrii indivizilor. Externalitãţile

fac obiectul intervenţiei guvernamentale care se concretizeazã în douã variante strategice:

· intervenţia prin directive;

· intervenţia prin supraveghere şi controlul producţiei.

Intervenţia prin directive este o politicã guvernamentalã care impune tuturor generatorilor de externalitãţi negative, adicã

tuturor factorilor poluanţi sã acţioneze pentru reducerea poluãrii într-un anumit procent care necesitã acelaşi efort pentru toţi.

Nu este o metodã care atinge optimul de externalitate deoarece practicarea acesteia se confruntã cu câteva dificultãţi:

- costul monitorizãrii şi al constrângerii factorilor poluanţi este ridicat;

82
- informaţia care ajunge la nivelul administraţiei publice nu este completã pentru a determina modificarea standardelor în

conformitate cu schimbãrile de tehnologie;

- perceperea aceluiaşi procent de diminuare a poluãrii de la toţi agenţii nu este întotdeauna cea mai ieftinã metodã de

reducere a externalitãţii.

În aceste condiţii, în multe economii, guvernele renunţã la solicitarea aceluiaşi procent de diminuare a externalitãţii din partea

agenţilor poluanţi în favoarea unor cote diferenţiate care se concretizeazã în sume absolute de cheltuieli apropiate, scopul

fiind acelaşi. Diferenţierea se face însã pe baza unei analize de optim al externalitãţii, respectiv cost-beneficiu marginale ale

diminuãrii externalitãţii.

Intervenţia prin supraveghere şi controlul producţiei ca modalitate de control al externalitãţilor este o metodã ce prezintã

la rândul sãu, avantaje şi dezavantaje. Ca şi în cazul intervenţiei prin directive, costul reglementãrii prin supraveghere şi

controlul producţiei este ridicat din cauza necesitãţii de informaţii concrete privind activitatea agenţilor economici, ceea ce

presupune programe de inspecţie, adeseori costisitoare. În plus, aceastã metodã se aplicã atunci când transferul amplasãrii

firmei poluante nu este posibil sau eficient. Aceastã intervenţie se manifestã în special sub forma obligativitãţii producãtorilor

de autoturisme de a le echipa cu catalizatori nepoluanţi şi a folosirii anumitor combustibili în generarea electricitãţii. Este de

reţinut cã agenţii economici nu au motivaţia gãsirii de metode mai avantajoase pentru reducerea poluãrii şi, intervenţia

guvernamentalã este o soluţie pentru acţiunea colectivã şi chiar, reglementarea unor obligaţii pentru agenţii economici.

Inducerea unor motivaţii pentru diminuarea externalitãţilor este o cale de stimulare a agenţilor economici de a fi preocupaţi de

reducerea poluãrii. Aceasta se realizeazã prin motivaţii pozitive sub forma subvenţiilor sau negative sub forma taxãrii sau

penalizãrii.

Subvenţiile capãtã rolul de reducere a nivelului de externalitate prin avantajele financiare pe care le primesc agenţii

economici. Avantajul subvenţiilor este cã statul poate obţine o distribuţie eficientã a externalitãţii, adicã o diminuare a acesteia

fãrã a cãuta informaţii cu privire la modalitãţile practice de diminuare a poluãrii, care rãmân în sarcina agentului economic

beneficiar de subvenţie. În plus, în cazul schimbãrii tehnologiei de fabricaţie şi reducerii costurilor, firmele sunt tentate sã

adapteze nivelul externalitãţii cãtre optim fãrã o intervenţie suplimentarã din partea guvernului.

83
Taxarea sau penalizarea se manifestã prin realizarea de plãţi de cãtre indivizii sau firmele care emit poluanţi. Prin aceste

taxe, factorii poluanţi capãtã motivaţia reducerii emiterii de poluanţi deoarece costurile proprii se majoreazã prin includerea

acestor costuri sociale ale poluãrii.

Grafic, optimul externalitãţii apare la nivelul E0 (figura nr. 8).

Fig. nr. 8: Efectul taxelor asupra externalitãţii

În mod normal costul social marginal (CSM) egalizeazã venitul marginal (VM) la un nivel al producţiei şi externalitãţii E0. În

funcţie de acesta, se determinã venitul marginal în condiţii de externalitate (VME) prin reducerea profitului sau venitului

marginal cu taxele pentru poluare. Aceasta face ca agenţii economici sã fie preocupaţi de minimizarea costurilor de diminuare

a externalitãţii generate, ceea ce înseamnã chiar reducerea poluãrii.

Problema esenţialã în practicarea acestei forme de control al externalitãţilor este cã nivelul taxelor trebuie sã fie riguros

determinat. Dacã este prea scãzut, firmele nu dau importanţã şi acceptã penalizarea cu uşurinţã pentru cã produc o cantitate

suficient de mare care le compenseazã aceastã taxã dar se poate ajunge la niveluri periculoase de externalitate. Dacã este

prea mare, existã riscul diminuãrii forţate a producţiei, pânã la reprofilarea agenţilor economici.

Taxa practicatã pentru poluarea indusã trebuie sã reflecte costul social real care depinde de producţia realizatã şi

caracteristicile sale, amplasarea firmei, anotimpul şi chiar perioada de timp în care se realizeazã un ciclu de producţie.

Prin urmare, controlul externalitãţilor este o preocupare complexã a puterii publice într-o economie de piaţã. Controlul eficient

nu existã pentru toate tipurile de externalitate. Dar, de la caz la caz, se poate apela la o formã de control care prezintã cele

mai multe avantaje. În acest sens, o analizã comparativã sprijinã decizia publicã pentru cã ia în considerare mai multe criterii

de evaluare, dupã cum se observã în tabelul urmãtor[2] .

84
[1]
Apgar, W, & Brown, James, op. Cit. p. 267

[2]
prelucrare dupã Apgar, W., Brown, J., Op. cit., p. 276

Capitolul VII

Alegerea publicã

1. Opţiunea publicã şi elementele sale

Viaţa economicã se desfãşoarã dupã anumite reguli care trebuie intuite de agenţii economici. Acestea sunt în principal legile şi

mecanismele pieţei şi componentelor sale: cerere, ofertã, preţ, concurenţã.

De multe ori însã, simpla manifestare a variabilelor menţionate nu genereazã satisfacţie participanţilor la procesul economic.

De aceea, intervenţia statului este un element permanent în activitatea economicã. În acest fel, societatea beneficiazã de

bunuri publice, eşecul pieţei este evitat, sistemul preţurilor este influenţat şi interesele agenţilor economici se satisfac mai bine.

85
Alegerea în general, fie cã se manifestã în sectorul privat sau public, apare ca o necesitate a limitãrii resurselor, oricare ar fi

natura acestora. Economia urmãreşte administrarea cât mai bunã a resurselor economice în vederea satisfacerii cât mai

multor nevoi. Utilizarea resurselor în activitatea economicã este supusã procesului decizional care se concretizeazã într-o

alegere.

Decizia economicã izvorãşte din însãşi contradicţia nevoi-resurse, şi înseamnã alegerea unei variante de valorificare a

resurselor consideratã a fi cea mai bunã potrivit obiectivelor propuse şi criteriilor folosite. Cum resursele au întotdeauna

caracter limitat, utilizarea mai multor resurse pentru o activitate genereazã automat diminuarea volumului de resurse pentru

alte direcţii. Totalitatea combinaţiilor posibile de producţii sau activitãţi ce se pot realiza cu un volum dat de resurse este pusã

în evidenţã de frontiera posibilitãţilor de producţie.

Prin urmare caracteristicile unei alegeri sunt:

· contradicţia dintre necesitãţi şi posibilitãţi;

· procesul decizional care presupune un decident, un executant şi un mediu ambiant.

Contradicţia dintre necesitãţi şi posibilitãţi este valabilã pentru orice domeniu şi sector de activitate. În condiţiile considerãrii

nevoilor ca fiind nelimitate, resursele devin insuficiente chiar dacã sunt atrase din alte surse decât cele proprii. Numai subiecţii

iraţionali considerã cã pot regãsi domenii în care raportul nevoi-resurse sã fie subunitar. Desigur la nivel individual, o nevoie

anume sau chiar mai multe pot fi satisfãcute total atunci când se atinge pragul de saturaţie şi utilitatea marginalã este zero.

Dar, chiar şi la nivel individual, pentru ca toate nevoile sã fie satisfãcute, dacã este vorba despre un individ tipic cu o infinitate

de nevoi şi nu de unul atipic care considerã cã nu mai are nevoie de nimic, ar trebui sã existe o infinitate de resurse. Cum

aceasta este o imposibilitate, raportul nevoi-resurse este supraunitar, oricare ar fi sectorul de activitate sau subiectul pe care îl

vizeazã. Procesul decizional este o succesiune de etape prin care se urmãreşte adoptarea unei decizii, sau altfel spus

folosirea unor criterii pe baza cãrora se comparã alternativele de valorificare a resurselor în vederea realizãrii obiectivelor prin

transpunerea deciziei adicã a alegerii alternativei celei mai bune, în practicã.

Acest raţionament al alegerii este valabil şi pentru sectorul public. Si aici, resursele destinate au caracter limitat. Se poate

spune cã investiţia în asistenţã socialã sau învãţãmânt intrã în competiţie cu investiţia în transport sau parcuri publice,

86
deoarece dezvoltarea primelor domenii se poate face numai pe seama diminuãrii investiţiei în celelalte segmente de interes

public, volumul de resurse fiind dat.

În schimb, alegerea publicã prezintã câteva caracteristici în plus faţã de cea privatã:

a) are caracter colectiv, ceea ce înseamnã cã decizia publicã este adoptatã de guverne sau grupuri cu autoritate decizionalã

în sectorul public;

b) se caracterizeazã prin ceea ce se numeşte optimul Pareto. Acesta se manifestã atunci când alocarea resurselor se face în

aşa fel încât schimbarea alocãrii resurselor în sensul creşterii efectelor valorificãrii lor asupra unui individ se face fãrã

diminuarea satisfacţiei altuia.

a) În aceste condiţii, alegerea publicã devine o alegere socialã, prin caracterul sãu colectiv. În teoria economicã, s-a pus

adeseori problema mãsurii în care alegerea publicã reflectã preferinţele indivizilor. Astfel, avuţia naţionalã sau bunãstarea

apare ca o funcţie a modului de alocare a resurselor, respectiv a nivelelor de utilitate pe care le resimt indivizii. Avuţia

naţionalã stã la baza regulii decizionale pentru alegerea publicã. Se spune cã alegerea publicã este rezonabilã[1] atunci când

sunt îndeplinite urmãtoarele criterii:

· raţionalitate colectivã _ în funcţie de care are loc alegerea între alternative, fãrã a se neglija preferinţele individuale;

· principiul Pareto _ care aratã cã dacã fiecare individ preferã situaţia A faţã de B, atunci varianta A este evaluatã superior faţã

de B şi la scarã socialã;

· independenţa alternativelor nesemnificative _ prin care alegerea socialã din mai multe alternative depinde numai de

preferinţele indivizilor cu privire la acele alternative. Astfel, dacã alternativele supuse analizei sunt A, B şi C, conteazã

preferinţele indivizilor faţã de acestea, reacţiile lor privind alte situaţii fiind nesemnificative;

· non-dominaţia _ care aratã cã nu existã nici un individ ale cãrui preferinţe sã domine şi sã dicteze automat preferinţele altuia.

Practic, aceste condiţii nu pot fi îndeplinite simultan de nici o regulã sau decizie. Este, ceea ce se cheamã teorema

imposibilitãţii. Cu alte cuvinte o alegere publicã nu poate satisface toţi indivizii, nu poate fi perfectã. În economia de piaţã,

alegerea publicã se înscrie într-o zonã a "posibilului", în care cel puţin un criteriu din cele precizate este mai puţin satisfãcut.

87
b) În condiţiile optimului Pareto, poate fi amelioratã alocarea resurselor şi poate creşte satisfacţia unui individ fãrã ca altul sã

resimtã o descreştere a acesteia. În acest fel, curba posibilitãţilor de producţie nu mai funcţioneazã în varianta tradiţionalã. Se

poate interpreta criteriul Paretian şi în sensul cã o persoanã cunoaşte o satisfacţie suplimentarã pe baza efortului alteia, din

moment ce volumul resurselor nu se schimbã. Si atunci, intervin principiul echitãţii distribuite şi testul de compensare.

Echitatea distribuitã urmãreşte repartiţia justã a producţiei între indivizi, inclusiv a avuţiei. Testul de compensare pune în

discuţie dispoziţia celui care pierde într-o tranzacţie faţã de compensarea pierderii resimţite dacã printr-o asemenea

compensare, câştigãtorul îşi mãreşte avantajul. În practicã, compensarea nu se întâlneşte, dar distribuţia echitãţii se manifestã

prin intervenţia puterii publice.

Optimul Pareto este generat de regula triplelor rate marginale:

· rata marginalã a substituţiei în consum, ce exprimã raportul în care un consumator poate schimba un bun cu altul fãrã a

înregistra o modificare a satisfacţiei, respectiv a utilitãţii; aceste bunuri substituibile în consum se situeazã pe aceeaşi curbã de

indiferenţã. Aceastã ratã trebuie sã fie aceeaşi pentru toţi consumatorii oricare ar fi cele douã bunuri;

· rata marginalã de substituţie tehnicã, ce exprimã raportul în care se poate înlocui un factor de producţie cu altul, fãrã a se

modifica nivelul producţiei; se aplicã mai ales din cerinţa minimizãrii costurilor, când un factor mai scump este înlocuit cu altul

mai ieftin. Aceastã ratã trebuie sã fie aceeaşi oriunde ar fi factorii de producţie folosiţi;

· rata marginalã de transformare, ce exprimã raportul în care se renunţã într-o economie la producţia unui bun în schimbul

creşterii producţiei altuia. Aceastã ratã trebuie sã fie egalã cu rata marginalã de substituţie în consum a celor douã bunuri.

În concluzie, alegerea publicã este o opţiune socialã pe baza unei decizii colective şi constã într-o alegere a mai multor indivizi

cu privire la bunurile publice sau alte aspecte ale vieţii sociale care influenţeazã comportamentul mai multor grupuri de indivizi.

Are ca trãsãturi generale contradicţia nevoi-resurse şi elementele procesului decizional - decident, executant, mediu ambiant -,

iar ca trãsãturi specifice optimul Pareto şi caracterul colectiv.

2. Analiza cost-beneficiu şi alegerea publicã

Decizia publicã, în forma frecventã de decizie politicã este factorul decisiv în ceea ce priveşte formele şi direcţiile de implicare

guvernamentalã.

88
Într-o societate democraticã, alegerea publicã se face în interesul majoritãţii şi afecteazã eficienţa economicã a activitãţii

umane. Aceasta înseamnã cã acţiunea publicã este necesarã pentru ameliorarea rezultatelor economice dar nu este exclusã

nici posibilitatea unei intervenţii publice care sã înrãutãţeascã o situaţie economicã. Prin urmare procesul decizional trebuie sã

se supunã şi la acest nivel unei analize de tip cost / beneficiu.

Dacã în sectorul privat, deciziile privind maximizarea profitului şi creşterea producţiei au la bazã relaţia dintre costul marginal

şi venitul marginal, aceeaşi legãturã trebuie sã fie suportul deciziilor publice. Astfel, beneficiul marginal trebuie sã depãşeascã

sau cel puţin sã egaleze costul marginal pe care îl presupune o anumitã acţiune publicã. Dacã un proiect guvernamental

aduce un câştig societãţii de 10 mil $ şi costã 6 mil $, atunci punerea lui în aplicare se justificã din punct de vedere economic.

Dacã în schimb, o acţiune publicã ar avea ca efect un câştig de 5 mil $ în condiţiile unor cheltuieli de 8 mil $, aplicarea

acestuia nu ar fi justificatã din punct de vedere economic.

În practicã însã, cheltuielile publice nu se realizeazã întotdeauna pe baza analizei cost-beneficiu, evaluarea eforturilor şi

efectelor fiind dificilã. De exemplu, decizia privind construirea unui dig este un proces complex, în care avantajul legat de

regularizarea viiturilor şi eventual ieftinirea curentului electric revine comunitãţilor din josul râului. Dar, pe de altã parte

localnicii pot fi nevoiţi sã apeleze la trasee mai lungi pentru a avea acces la localitãţile apropiate; totodatã, unele specii de

peşti pot fi ameninţaţi de dispariţie, ceea ce mãreşte costul acţiunii întreprinse. Evident, existã avantaje şi dezavantaje ale

oricãrei intervenţii publice, dar uneori, în acest sector costurile sunt suportate de anumite persoane fizice sau juridice, în timp

ce beneficiile se rãsfrâng asupra altora.

Prin urmare, analiza cost-beneficiu în domeniul alegerii publice ignorã douã aspecte esenţiale ale societãţii: distribuţia

veniturilor şi echitatea.

În sectorul privat, piaţa este cea care regleazã funcţionarea agenţilor economici; dacã o firmã produce un bun necesar

societãţii şi îl vinde la un preţ al pieţei inferior costului sãu, aceasta înregistreazã pierderi. Pe termen lung supravieţuirea firmei

se va putea asigura numai printr-o schimbare de profil sau completare cu alte activitãţi generatoare de câştig suficient de mare

pentru a compensa pierderea din activitatea iniţialã.

89
În sectorul public, piaţa nu mai poate avea un rol reglator în funcţionarea economiei. Dimpotrivã, intervenţia publicã este cea

care îşi propune evitarea sau ameliorarea unor dezechilibre ale raportului cerere-ofertã. În aceastã situaţie, nu existã nici o

garanţie cã beneficiile vor depãşi cheltuielile.

Deciziile publice au la bazã un alt raţionament decât cele private bazate pe corelaţia cost-câştig. Alegerea publicã în

societãţile democratice se face dupã regula majoritãţii. Aceasta are la rândul ei anumite neajunsuri izvorâte din lipsa de

implicare a unei pãrţi a populaţiei sau colectivitãţii pe care o vizeazã decizia respectivã şi care se manifestã în evitarea

exprimãrii opiniei individuale.

În sistemul de votare prin regula majoritãţii deciziile au la bazã alegerea fãcutã de pe 50% dintre votanţi. Se întâmplã adeseori

situaţia în care aceştia nu reprezintã acelaşi procent din persoanele cu drept de vot, care oricum nu coincid cu întreaga

colectivitate asupra cãreia se rãsfrânge decizia. Aşa se explicã de ce ulterior adoptãrii deciziei publice, nemulţumirile nu

întârzie sã aparã. Si atunci, se ridicã întrebarea de ce nu existã o motivare suficientã pentru fiecare individ pentru a-şi exprima

opinia privind o anumitã intervenţie publicã?

Pe lângã factori întâmplãtori şi subiectivi care pot genera lipsa de interes în exprimarea preferinţei prin vot şi evident

absenteismul existã şi cauza numitã ignoranţã raţionalã. Aceasta reprezintã decizia de a nu cãuta informaţii necesare

exprimãrii unei opţiuni deoarece costul marginal depãşeşte avantajul marginal al cãutãrii şi obţinerii de informaţii. Aceastã

ignoranţã raţionalã are un suport economic individual, având la bazã analiza cost-câştig, dar nu poate fi invocatã de factorii

politici în determinarea creşterii interesului de exprimare a alegerii publice. De aceea, ei apeleazã la argumente de tipul

datoriei cetãţeneşti şi conştiinţei publice.

În concluzie, alegerea publicã are sprijin în analiza economicã, dar implicaţiile sale depãşesc aceastã sferã şi are la bazã

reguli specifice, respectiv principiul unanimitãţii şi regula majoritãţii.

În sectorul public, analiza cost-beneficiu urmãreşte impactul activitãţii guvernamentale asupra bunãstãrii societãţii în general şi

a indivizilor şi grupurilor, în special, cu luarea în considerare a aspectelor de eticã şi eficienţã în evaluarea oricãrui proiect.

Elementele de bazã ale analizei cost-beneficiu la nivelul sectorului public se concretizeazã în urmãtoarele aspecte:

90
a) resursele economice. Orice proiect public presupune costuri în afara cheltuielilor publice, şi din partea societãţii. Desigur,

beneficiile se rãsfrâng asupra comunitãţii. Si atunci, este necesarã compararea resurselor unei zone, ale comunitãţii care sunt

consumate pentru punerea în practicã a unei acţiuni publice prin cheltuieli guvernamentale, cu resursele câştigate de

comunitate, respectiv beneficiile acestei acţiuni. În plus, poate fi vorba şi despre un proces de redistribuire a resurselor între

indivizi;

b) caracteristicile programului public: duratã, importanţã şi naturã politicã. Cu cât o intervenţie publicã este mai

importantã, cu atât se comparã mai multe alternative practice şi se încearcã obţinerea de economii prin valorificarea variantei

mai puţin costisitoare. Dacã proiectul este de amploare, estimarea costurilor şi condiţiilor economice viitoare este o necesitate.

În plus, apariţia unor controverse politice, atunci când existã interese pro şi contra unei anumite acţiuni din partea unui grup

politic, o sistematicã analizã, cu argumente solide este singura şansã pentru succesul proiectului;

c) dublã analizã cost-beneficiu anti şi post factum. Orice proiect public genereazã costuri şi beneficii. Dar decizia de

amânare sau renunţare la un proiect public presupune de asemenea costuri şi beneficii. Ori, trebuie evaluate nu numai

costurile cu beneficii în situaţia în care nu se intervine public şi în situaţia aplicãrii proiectului, dar şi costurile pe care le

înregistreazã societatea dacã nu se acţioneazã, cu costurile proiectului, şi beneficiile societãţii, cu cele potenţiale care ar

apãrea generate de proiect. Desigur, costurile nu sunt numai monetare, ele sunt costuri de oportunitate. De exemplu un

proiect care atrage mai mulţi turişti într-o zonã poate sã genereze un dezavantaj comunitãţii prin apariţia unei aglomerãri a

traficului. De multe ori, comunitatea afectatã pozitiv sau negativ se extinde şi asupra locuitorilor din zonele învecinate localitãţii

vizate. La fel, beneficiile, nu sunt numai monetare. Acestea trebuie bine depistate pentru a putea obţine o corectã evaluare a

unei acţiuni sau proiect public. În plus, resursele nu sunt întotdeauna create sau consumate, ci distribuite de la un individ la

altul. În acest fel, nu apare un cost efectiv al consumãrii resurselor, şi nici un câştig al creãrii de resurse, cu un cost de

transfer. Costul de transfer al resurselor nu este un cost real, din moment ce cantitatea totalã de resurse nu se modificã.

Implementarea unui program guvernamental prin care se reduc impozitele pe proprietate plãtite de pensionari duce la

creşterea impozitelor pe proprietate ale populaţiei active. Beneficiile, la rândul lor nu sunt numai monetare şi nu sunt

întotdeauna reale, existând ca şi costurile, beneficii de transfer. De exemplu, un teren de fotbal al unui liceu în care sectorul

public investeşte genereazã beneficii societãţii. Dacã spectatorilor li s-ar impune o taxã de intrare, care ar fi destinatã

acoperirii cheltuielilor de amenajare, beneficiile acestei acţiuni sunt transferate de al spectatori la plãtitorii de impozite care au

contribuit la crearea fondului public;

91
d) analiza în contextul factorului timp. Costurile şi beneficiile trebuie identificate atât pe termen scurt cât şi lung. De

exemplu, construcţia unei parcãri într-o localitate poate pãrea mai avantajoasã dacã este realizatã de un investitor privat şi nu

de sectorul public care ar investi din fondurile publice. Dar, pe termen lung, taxele de parcare ar fi evident superioare dacã

proprietarul ar fi un agent particular, decât în situaţia în care parcarea s-ar afla în proprietate publicã;

e) analiza comparatã a mai multor acţiuni similare. Orice analizã cost-beneficiu se realizeazã mai eficient dacã se comparã

proiectele similare, adicã proiectul vizat cu unul similar care a fost deja aplicat;

f) consideraţiile etice. Nu existã programe publice care sã afecteze pozitiv sau negativ toţi membrii unei comunitãţi în mod

egal. Costurile şi beneficiile transferate şi procesul distribuţiei demonstreazã acest lucru. De aceea, multe proiecte sunt

respinse din considerente etice, chiar dacã beneficiile totale depãşesc costurile agregate. Indiferent dacã o intervenţie publicã

modificã procesul distribuţiei în societate sau nu, implicaţii etice existã. În vederea identificãrii implicaţiilor unui proiect public

asupra eticii se impune:

· identificarea grupurilor de populaţie care recepţioneazã fiecare avantaj şi care suportã fiecare categorie de cost;

· cuantificarea, în mãsura în care este posibilã a impactului acţiunii publice asupra fiecãrui grup;

· depistarea influenţei distribuţiei costurilor şi beneficiilor asupra şanselor de aplicare a programului public.

În concluzie, analiza cost-beneficiu aplicatã la problematica sectorului public nu conduce la o soluţie unicã, clarã, ca în

deciziile pe aspecte private. Dar ea este utilã pentru cã sprijinã procesul decizional şi este un punct de pornire în alegerea

publicã.

3. Alegerea colectivã prin votul majoritãţii

Decizia colectivã este o necesitate în numeroase aspecte ale vieţii economico-sociale. Ce bunuri publice trebuie sã producã

sectorul public pentru societate şi în ce cantitãţi? În ce condiţii şi prin ce modalitãţi se poate interveni prin acţiuni

guvernamentale pentru corectarea externalitãţilor? Cum se poate reglementa sistemul distribuţiei veniturilor prin impozite şi

taxe? Acestea sunt numai câteva întrebãri la care o soluţie clarã, unicã este greu de gãsit şi în legãturã cu care se impune o

decizie colectivã.

92
Într-un sistem democratic al economiei de piaţã, decizia publicã se bazeazã pe votul majoritãţii.

În zona politicului, votul majoritãţii funcţioneazã cel mai bine. În acest caz, candidaţii politici oferã pachete de politicã

alternative populaţiei care la rândul sãu, alege pe cei care par sã adopte cele mai bune decizii în interesul colectivitãţii. De

asemenea, votanţii îi eliminã de pe scena politicã pe cei care nu reprezintã în mod corespunzãtor dorinţele şi interesele lor.

Aceasta se realizeazã periodic prin votul direct exercitat de cetãţeni la nivel local sau central.

Existã douã teorii principale cu privire la comportamentul politic şi interesele urmãrite în mod colectiv:

· teoria economicã a politicii;

· teoria maximizãrii avuţiei sociale.

În teoria economicã a politicii[2] se explicã comportamentul politic pe baza cãruia cei ce voteazã sunt maximizatori de

utilitate, iar partidele politice maximizatori de voturi. Indivizii care voteazã opteazã pentru un partid politic despre care crede

cã este capabil sã îi asigure prin activitatea guvernamentalã cea mai mare utilitate. La rândul lor, partidele urmãresc sã ofere

politici care sã le atragã cât mai multe voturi. Se poate spune astfel, cã politicienii sunt motivaţi de propriul interes ce vizeazã

ocuparea unui loc în sfera politicã şi acţioneazã în acest sens.

În teoria maximizãrii avuţiei sociale, politicienii urmãresc ocuparea unui loc în sfera politicã cu scopul de a urgenta politicile

destinate îmbunãtãţirii vieţii sociale. În plus, politicile promovate reflectã preferinţele mediei voturilor. Interesele votanţilor care

primeazã sunt cele care vizeazã câştigul şi activitatea de producţie fiind premergãtoare satisfacerii intereselor de consum.

Înseamnã cã recunoaşterea distincţiei dintre interesele de producţie şi cele de consum stã la baza orientãrii politicii

guvernamentale în direcţia asigurãrii locurilor de muncã şi remunerãrii echitabile.

Alegerea colectivã prin votul majoritãţii are la bazã regula unanimitãţii prin care se adoptã o decizie numai dacã este

aprobatã de toţi membrii comunitãţii asupra cãreia se rãsfrânge aplicarea în practicã a deciziei. În general, aceastã regulã este

costisitoare atât din punct de vedere material cât şi în ceea ce priveşte timpul consumat pentru aplicarea sa şi atrage dupã

sine îmbunãtãţirea echilibrului Pareto.

93
Sistemul bazat pe majoritatea simplã nu este întotdeauna eficient. El poate conduce la un conflict de consecinţe care nu mai

permite adoptarea unei decizii. Aceasta se întâmplã atunci când votanţii se pronunţã ambiguu în ceea ce priveşte alternativele

posibile, sau când existã diversitate mare de opinii astfel încât nici unul dintre participanţii la vot nu are o viziune comunã cu

altul. Acest conflict de consecinţe în sistemul majoritãţii simple se numeşte paradoxul votãrii şi poate fi demonstrat, precum

în teoria deciziilor.

Fie, la un moment dat, 3 decidenţi care îşi exprimã ordinea preferinţelor a 3 situaţii astfel încât nici unul nu are o pãrere

comunã cu altul. Astfel decidentul D1 preferã alternativele în ordinea A, B, C, decidentul D2 preferã situaţiile în ordinea B, C, A,

iar decidentul D3 îşi exprimã ordinea preferinţelor ca fiind C, A, B. Se observã cã A este preferatã lui B de douã ori (de cãtre D1

şi D3), B este preferatã lui C de douã ori (de decidentul D1 şi D2) iar C este preferatã lui A tot de douã ori (de cãtre D2 şi D3).

Dar din preferinţele colective pentru A faţã de B şi B faţã de C, rezultã prin tranzitivitate cã A este preferatã lui C, ceea ce intrã

în contradicţie cu preferinţa colectivã a lui C faţã de A. Este un cerc vicios, care se poate rezolva prin mai multe metode,

considerate alternative ale votului majoritar şi anume[3]:

· votul de aprobare. Acesta este o formã a procesului decizional în care fiecare individ voteazã pentru fiecare set de

alternative pentru care şi exprimã acordul. Varianta care acumuleazã cele mai multe voturi de aprobare este cea aleasã; în

acest fel, se evitã paradoxul votãrii;

· votul total. Acesta este o formã de decizie colectivã în care fiecare individ indicã varianta cel mai puţin preferatã. În

consecinţã, se va elimina alternativa evaluatã cel mai slab de cei mai mulţi votanţi. Procesul se repetã pânã când rãmâne o

singurã alternativã, consideratã cea mai bunã;

· votul prin puncte. Acesta este o formã de decizie colectivã în care fiecare individ participã la alegere cu acelaşi numãr de

puncte pe care este liber sã le repartizeze în orice fel considerã cã reprezintã mai bine evaluarea alegerilor alternative. Astfel,

poate aloca toate punctele unei variante importante sau poate atribui un punctaj egal tuturor alternativelor;

· evaluarea Borda. Aceasta reprezintã o formã a alegerii colective în care fiecare votant acordã un numãr de puncte mai

multor alternative, astfel cã cea mai bunã primeşte maximul de puncte, iar cea mai puţin preferatã este apreciatã cu nota 1.

Apoi, se însumeazã punctele acordate de fiecare participant la vot fiecãrei alternative, fiind aleasã cea care însumeazã cel mai

ridicat punctaj;

94
· criteriul Condorcet. Acesta este o altã metodã de alegere colectivã în care varianta aleasã este cea care în sistemul

comparaţiilor perechi (una cu alta) este cea preferatã de fiecare datã;

· regula pluralismului. Aceasta este o metodã de alegere colectivã în care se opteazã pentru varianta apreciatã ca prima

preferinţã de cei mai mulţi dintre votanţi. Se ignorã astfel preferinţele indivizilor pentru celelalte variante;

· votul schimbat. În practicã, paradoxul votãrii se eliminã cel mai adesea prin schimbarea voturilor prin care un individ

acceptã decizia sau preferinţa altui individ cu condiţia ca şi acesta sã sprijine propria alegere într-o situaţie similarã ulterioarã,

concomitentã, vizând altã problemã. Este posibil ca în urma schimbãrii voturilor costul suportat de individul care a cedat în

schimbul satisfacerii unui alt interes, sã fie mai mare decât beneficiul resimţit din satisfacerea interesului primitã la schimbarea

voturilor, şi atunci, se spune sã se înregistreazã o pierdere socialã.

4. Analiza comparativã între alegerea privatã şi alegerea publicã

În alegerea privatã, se acordã atenţie comportamentului consumatorului. Scopul urmãrit de acesta este identificat sub mai

multe forme: maximizarea utilitãţii, a consumului, a satisfacţiei, alegerii sau calitãţii vieţii. Mai mult decât atât, comportamentul

consumatorului se manifestã diferit în procesul cumpãrãrii faţã de procesul consumului.

Existã mai multe modele comportamentale care au la bazã motivaţiile consumatorilor:

· comportamentul marshallian considerã propriul interes drept premisa care declanşeazã acţiunea individului;

· comportamentul pavlovian considerã acţiunile indivizilor un rãspuns la stimulii interni şi externi recepţionaţi care se

concretizeazã în corelaţia acelaşi stimul (aceeaşi nevoie) _ acelaşi rãspuns (aceleaşi produse), cu posibilitatea "învãţãrii",

adicã a experimentãrii de noi produse;

· comportamentul freudian explicã acţiunile consumatorului din punct de vedere psihanalitic, prin aspectele simbolice şi

funcţionale conferite de indivizi unor bunuri; este vorba despre mobiluri nedeclarate, poate chiar neconştientizate;

· comportamentul veblenian explicã acţiunile umane ca efect al influenţelor exercitate de mediul cultural şi social în care

individul trãieşte.

95
În practicã, se poate recunoaşte un model complex de comportament care se sprijinã pe mai multe motivaţii şi are caracter

logic pentru cã nu ignorã deciziile anterioare şi experienţa de consum, fenomenologic, pentru cã este determinat de

capacitatea individului de a rezolva o problemã de consum şi mixt în sensul cã este influenţat de o multitudine de factori

psihologici, sociologici şi de altã naturã.

Într-o analizã comparativã amplã, consumatorul urmãreşte, aşa cum afirmã Leo V. Aspinwall[4], cinci caracteristici pentru o

marfã:

- rata de înlocuire care exprimã proporţia în care un bun cumpãrat este consumat în vederea obţinerii satisfacţiei aşteptate;

- marja brutã care exprimã diferenţa dintre costul produsului şi preţul de vânzare încasat;

- capacitatea de ajustare care exprimã posibilitãţile de îmbunãtãţire a mãrfii prin amploarea serviciilor ce se pot adãuga

produsului, pentru mai buna anticipare a nevoilor consumatorilor;

- timpul de consum care se referã la durata în care prin folosirea bunului, consumatorul primeşte satisfacţia aşteptatã;

- timpul de cãutare care vizeazã durata medie (şi distanţa, eventual) de la locul cumpãrãrii pânã la cel al consumãrii

produsului.

Pe baza acestor caracteristici, bunurile capãtã culori simbolice:

· bunurile "roşii" reprezintã mãrfurile cu o ratã înaltã de înlocuire şi o marjã brutã scãzutã, cu o capacitate redusã de ajustare şi

timp de consum şi de cãutare mic; în aceastã categorie se înscriu produsele alimentare;

· bunurile "portocalii" reprezintã mãrfurile care înregistreazã nivele medii la toate caracteristicile analizate, aici încadrându-se

produsele de îmbrãcãminte drept un bun exemplu;

· bunurile "galbene" reprezintã mãrfurile cu o ratã scãzutã de înlocuire şi o marjã brutã ridicatã, cu o capacitate mare de

ajustare şi timp de consum şi cãutare mare; în aceastã categorie se înscriu bunurile de folosinţã îndelungatã.

96
Rezultã cã, într-un sistem de evaluare pe bazã de scalã de la 0 la 100 de puncte, fiecare caracteristicã poate fi apreciatã

pentru orice bun economic, un scor minim înregistrându-se la mãrfurile "roşii" şi unul maxim la cele "galbene". Ca urmare,

între periodicitatea de manifestare a unei nevoi şi categoria de bun economic se stabileşte o corelaţie evidentã: de unde

rezultã cã în condiţii restrictive mari de satisfacere a nevoilor, consumatorul stabileşte o ordine de prioritãţi în procesul

cumpãrãrii, începând de la bunurile "roşii", care prezintã utilitatea cea mai ridicatã datoritã caracteristicilor lor, respectiv

destinaţiei acestora de a satisface nevoi curente.

Dar, indiferent de mobilul de cumpãrare, sau de comportamentul adoptat, consumatorul raţional urmãreşte satisfacerea

nevoilor prin consumul sau utilizarea bunurilor care îi conferã cea mai mare satisfacţie sau utilitate. Altfel spus, consumatorul

preferã combinaţiile de bunuri care îi conferã cea mai mare satisfacţie, adicã în legãturã cu care se înregistreazã cea mai

mare utilitate. Desigur, se definesc combinaţiile de produse care genereazã aceeaşi satisfacţie, şi pentru care existã

indiferenţã a consumatorului. Este vorba despre recunoaşterea mai multor funcţii de utilitate, adicã a mai multor niveluri de

satisfacţie, care înseamnã un volum de utilitate pentru fiecare consumator:

Grafic, alegerea individului (figura nr. 1) este limitatã la

bunurile X1 şi X2 care combinate diferit genereazã mai

multe niveluri de satisfacţie (U1, U2, U3, . . .). De la aceste

niveluri de satisfacţie, se determinã curbele de izoutilitate

(prin proiecţia orizontalã a nivelurilor de utilitate), ce apar

ca nişte cercuri concentrice, cel din mijloc semnificând

cea mai mare utilitate. Pe baza acestora, se obţin curbele

de indiferenţã, corespunzãtoare nivelurilor de utilitate care Fig. nr. 1: Volumul utilitãţii în consumul raţional
evidenţiazã combinaţiile de bunuri care genereazã

satisfacţii diferite consumatorului (figura nr. 2).

97
Consumatorul acţioneazã în adoptarea deciziei de

consum în funcţie de preţurile produselor şi bugetul de

consum de care dispune. Este deci, o restricţie bugetarã

datã de funcţia bugetului care limiteazã nivelul satisfacţiei, Fig. nr. 2: Curbele de
indiferenţã în alegerea privatã
ce devine o utilitate posibilã (figura nr. 3).

(QA şi QB sunt cantitãţile de bunuri A şi B, V venitul

destinat consumului,

iar PA şi PB preţurile celor douã produse) Fig. nr. 3: Funcţia

bugetului

Fig. nr. 4: Alegerea privatã

În consecinţã, alegerea privatã se adoptã în favoarea combinaţiei de bunuri care conferã cea mai mare utilitate posibilã

consumatorului, adicã utilitatea corespunzãtoare restricţiei bugetare. Grafic, curba bugetului intersecteazã un nivel de utilitate,

ca în figura nr. 4.

În alegerea publicã, decizia se adoptã printr-un proces mai complicat deoarece fiind o decizie colectivã, în general, decidenţii

judecã alternativele unei situaţii prin prisma propriilor comportamente. Ca în orice situaţie, resursele, sau fondurile nu sunt

suficiente, adicã existã o restricţie bugetarã. Dacã se alege o dezvoltare în construcţia de locuinţe, se vor diminua cheltuielile

pentru servicii sociale sau facilitãţi publice, sau dezvoltare economicã. Cu un volum dat de cheltuieli publice, se poate alege

între douã proiecte publice A şi B. Dar restricţia bugetarã, nu are o formã liniarã simplã, ca în alegerea privatã ci concavã.

Aceasta, deoarece proiectele publice nu pot fi corelate direct unele cu altele, din moment ce existã preferinţe în societate ale

unor grupuri de indivizi diferite, pentru un proiect sau altul. Cu alte cuvinte, nu se poate spune cã proiectul A este mai preferat

decât B decât pentru o parte a societãţii, alţi membrii ai comunitãţii apreciind mai mult proiectul B.

98
În aceste condiţii, cu un volum dat de resurse financiare, fie se poate investi pentru proiectul A, fie pentru B. dar, societatea

are nevoie de ambele investiţii. Si atunci, a investi mai mult în proiectul A, înseamnã a investi mai puţin în proiectul B, şi

invers. Ceea ce este esenţial este cã rata de creştere a rezultatelor obţinute dintr-un proiect public nu coincide cu rata de

diminuare a efectelor celuilalt proiect pentru care se reduc fondurile alocate. Aceasta deoarece legea randamentelor

descrescãtoare se aplicã şi în contextul alegerii publice. Astfel, pe mãsurã ce creşte investiţia în proiectul A rezultatele sporesc

într-un ritm din ce în ce mai mic, ceea ce înseamnã cã pe mãsurã ce se diminueazã investiţia în proiectul B, rezultatele se

reduc, într-un ritm crescãtor. Înseamnã cã existã un nivel optim al investiţiei în cele douã direcţii. Grafic, în figura nr. 5 alocarea

resurselor pe cele douã proiecte pune în evidenţã ritmul modificãrii rezultatelor.

Dacã toate resursele se folosesc pentru proiectul A, se obţin 7 unitãţi de efect. Dacã toate resursele se investesc în proiectul

B, se înregistreazã 6 unitãţi de efect. Dar, renunţarea la un efect din proiectul B, adicã obţinerea a doar 5 unitãţi permite

investirea şi în proiectul A din care se înregistreazã 3 unitãţi de rezultat (punctul y). Sau, pentru a se obţine o unitate de efect

din proiectul A, trebuie sã se renunţe la mai puţin de o unitate de efect din proiectul B (punctul x), de exemplu 0,2 unitãţi.

La fel renunţarea la încã 3 unitãţi efect proiect B, adicã obţinerea de 2 unitãţi permite înregistrarea a 6 unitãţi efect rezultate

din proiectul A (punctul z). Dacã rata de susţinere este iniţial , devine

ulterior şi apoi devine

adicã creşte.

Fig. nr. 5: Curba posibilitãţilor în alegerea publicã

Rezultã cã rata de substituţie a efectelor a douã alternative diferã în funcţie de nivelul efectelor dorite a se înregistra din

alternativa nouã care impune restrângerea celeilalte. Ritmul restrângerii este mai mic la început, dar creşte, pe mãsurã ce se

extinde alternativa nouã.

Decizia de investire în douã sau mai multe proiecte publice aparţine factorului politic, dar nevoia este resimţitã de populaţie.

Prin urmare, ca şi în alegerea privatã, se înregistreazã curbe ale satisfacţiei egale, numite curbe de indiferenţã, care conferã

99
comunitãţii nivele diferite de utilitate. Grafic, în figura nr. 6, utilitatea U3 este superioarã celorlalte nivele de satisfacţie U1, U2,

pe aceeaşi curbã, populaţia resimţind indiferenţã în combinaţia de alternative A şi B.

Fig. nr. 6: Curbele de indiferenţã în alegerea publicã

Alegerea soluţiei optime de orientãri publice se face prin confruntarea curbelor de indiferenţã cu frontiera posibilitãţilor de

producţie (figura nr. 7).

Fig. nr. 7: Alegerea optimã la nivel public

Evident, decizia optimã este în favoarea combinaţiei care corespunde nivelului D (curba de indiferenţã intersecteazã cel mai

înalt punct al frontierei posibilitãţilor de producţie).

Nivelele C şi E semnificã alte efecte ale proiectelor A şi B în condiţiile cheltuirii întregului fond de investiţii, inferioare lui D.

Înseamnã cã satisfacţia generalã a societãţii este superioarã la nivelul combinaţiei D, când se consumã toate fondurile

destinate investirii în proiectele A şi B, dar la un nivel superior de utilitate. La acest nivel, rata marginalã a renunţãrii la o

unitate de efect B coincide cu rata marginalã a sporirii efectelor proiectului A.

Dacã decidentul ar alege combinaţia corespunzãtoare nivelului C, sau E satisfacţia este mai micã dar resursele consumate

sunt aceleaşi.

5. Factori de influenţã asupra alegerii publice

100
Politica publicã influenţeazã alegerea publicã. Alternativele însele se modificã fie pentru cã se schimbã frontiera posibilitãţilor

de producţie fie pentru cã se modificã preferinţele decidenţilor.

În primul rând, prin politica publicã, coordonatele alegerii publice se modificã dacã se transferã decizia unui decident privat.

Acesta poate avea libertate deplinã în cheltuirea resurselor financiare alocate de la buget, sau poate fi monitorizat şi controlat.

În practicã, se recunosc trei modalitãţi de sprijin financiar al unei organizaţii din fonduri publice: subvenţii, finanţare sau alocare

parţialã.

Prin subvenţii, se poate acoperi o anumitã cotã din cheltuielile pentru un proiect, ceea ce are acelaşi efect asupra alegerii

publice ca o reducere a preţului activitãţii subvenţionate, deci, modificarea restricţiei bugetare.

Prin finanţare, nu se impun restricţii în ceea ce priveşte cheltuirea fondurilor, ci se modificã numai restricţia bugetarã, care

este astfel, mai generoasã.

Prin alocare parţialã, bugetul acordã o sumã cu destinaţie precisã pe care investitorul trebuie sã o foloseascã în scopul

specific. Dupã folosirea acestei sume, restul investiţiei, dacã rãmâne dupã îndeplinirea scopului, capãtã aceleaşi implicaţii ca o

finanţare simplã, banii putând fi destinaţi oricãrei activitãţi.

Echilibrul în alegerea publicã se atinge la nivelul alegerii optime, ca in figura nr. 8.

Fig. nr. 8: Alegerea optimã în condiţiile deciziei publice prin

a) subvenţii b) finanţare c) alocare parţialã

În condiţiile acordãrii subvenţiei, pentru activitatea A, restricţia bugetarã s-a modificat de la B0 la B1 pentru cã resursele

existente permit acum obţinerea mai multor efecte din proiectul A pentru care s-a primit subvenţia, care astfel, se ieftineşte. În

condiţiile finanţãrii, preţurile, respectiv cheltuielile pentru cele douã alternative A şi B nu se modificã, dar se mãreşte

dimensiunea ambelor activitãţi, şi restricţia bugetarã devine B1. În condiţiile alocãrii parţiale, se înregistreazã o restricţie

101
bugetarã B0 prin acordarea sumei în mod condiţionat, iar dupã realizarea obiectivului specific, respectiv o anumitã mãrime a

alternativei A, resursele financiare cunosc o altã restricţie bugetarã B1.

În toate situaţiile, echilibrul alegerii se transferã de la nivelul x la y.

În al doilea rând, alegerea publicã este influenţatã de factorul timp, ea devenind o alegere intertemporalã. În toate aspectele

vieţii economice resursele prezentului se coreleazã cu nevoile viitorului şi se stabilesc multiple direcţii de acţiune posibilã. În

contextul alegerii publice, amânarea lansãrii unui proiect, transferã costurile acestuia în viitor. Orice aspect al vieţii sociale,

cum ar fi repararea unui pod, construcţia de şosele sau baraje, etc implicã decizii ale cãror consecinţe se extind în viitor. Si

atunci, se ridicã din nou necesitatea corelãrii costurilor şi beneficiilor prezente cu cele viitoare.

Fie de exemplu, o situaţie de alegere publicã în care se pune problema investirii într-o reparaţie a unui pod fie în anul curent,

fie în anul urmãtor, într-o diferenţã de fonduri, sã spunem 10000 u.m. anul curent şi 18000 u.m. anul viitor. Dacã cheltuielile nu

ar fi acoperite de disponibilitãţile curente, decidenţii trebuie sã gãseascã şi alte surse de finanţare. Un împrumut ar rezolva

problema curentã, dar ar mãri cheltuielile viitoare prin dobânda implicatã de rambursarea creditului. Acelaşi raţionament

îngreuneazã alegerea variantei optime în domeniul sectorului public.

Prin urmare, alegerea publicã este influenţatã de politica publicã şi caracteristicile sale pe de o parte şi perioada de timp,

respectiv costurile şi beneficiile curente şi viitoare şi corelaţiile dintre acestea.

[1]
Arrow, K., J., Social Choice and individual values, 2nd edition, Willy, New York, 1963

[2]
*** The Dictionary of Modern Economics, MacMillan Reference Books, 1981, p. 124

[3]
*** The Dictionary of Modern Economics, MacMillan Reference Books, 1981

[4]
Leo V. Aspinwall, The Characteristics of Goods Theory, în Managerial Marketing: Perspectives and Viewpoints, Homewood
Ill., Richard D. Irwin, Inc., 1962, pp. 633-643.

Capitolul VIII

Economia problemelor sociale

102
1. Aspecte ale securitãţii şi insecuritãţii sociale

Securitatea sau insecuritatea sunt considerate probleme sociale fundamentale.

Securitatea exprimã starea sau sentimentul de siguranţã, de linişte izvorât din absenţa oricãrui pericol. Ea este o problemã

socialã, pentru cã omul este o fiinţã socialã, care trãieşte într-un mediu economico-social mai mult sau mai puţin sigur.

Înseamnã cã şi securitatea are o laturã economicã şi alta socialã. Din punct de vedere economic, securitatea indivizilor este

resimţitã de independenţa financiarã a acestora; cu alte cuvinte, lipsa unor venituri, starea de sãrãcie atrage automat şi

sentimentul de nesiguranţã. Din punct de vedere social, securitatea indivizilor este asiguratã de comportamentul societãţii în

mediul natural, de reacţia societãţii la tentaţiile mediului social, altfel spus, atitudinea generalã la probleme cum sunt

infracţiunile, drogurile şi poluarea conferã o stare de securitate, respectiv insecuritate.

Sub aspectul economic, securitatea indivizilor este abordatã în contextul inegalitãţii veniturilor în societate şi sãrãciei.

Dar, sub aspect social, analiza securitãţii implicã cunoaşterea celor trei factori ai sãi şi anume infracţiunile, drogurile şi

poluarea.

Infracţiunea în societatea contemporanã este recunoscutã în orice economie de piaţã. De la forme mai simple _ jaful, hoţia,

înşelãciunea etc., la forme mai severe _ incendierea, crima etc. infracţiunea este sancţionatã şi supusã normelor de drept

penal. Drogurile reprezintã în prezent cel mai mare pericol social manifestându-se o extindere şi tentaţie a drogurilor, în aşa fel

încât se poate vorbi despre o piaţã a drogurilor, cu toate elementele sale: cerere, ofertã, preţ şi chiar concurenţã.

În acest context al dezvoltãrii pieţei drogurilor, sectorul public recunoaşte douã probleme esenţiale şi anume legalizarea pieţei

şi sancţionarea distribuitorilor de droguri. Societãţile, deşi condamnã în general, aceastã piaţã, se confruntã cu formele sale

ascunse, mai puţin vizibile tocmai prin caracterul sãu ilegal şi considerã pedeapsa comercianţilor insuficientã.

Specialiştii[1] separã piaţa drogurilor în douã pãrţi distincte în funcţie de natura acestora pentru cã se diferenţiazã mecanismele

de piaţã. Astfel, existã piaţa drogurilor slabe („soft") cum este marijuana şi piaţa drogurilor tari („hard"), cum este heroina.

103
Pe piaţa drogurilor „soft", echilibrul se manifestã, ca pe orice piaţã de mãrfuri şi servicii. La creşterea preţului, cantitatea

cerutã scade, iar cantitatea oferitã creşte, adicã legile cererii şi ofertei se respectã. Legalizarea acestei pieţe ar modifica

echilibrul cerere-ofertã pentru cã indivizii tentaţi care în condiţiile ilegale de piaţã

s-au abţinut, acum îşi exprimã cererea, iar noi ofertanţi sunt tentaţi sã pãtrundã pe noua piaţã legalã. Ca urmare, atât cererea,

cât şi oferta cresc. Preţul de echilibru va înregistra un nivel inferior celui de pe piaţa ilegalã, iar cantitatea va creşte. Grafic

(figura nr. 1) echilibrul pieţei se modificã de la nivelul iniţial de preţ (P0) la P1 iar cantitatea, de la Q0 la Q1. cererea şi oferta

iniţiale sunt C0, O0 iar cele din condiţiile legalizãrii pieţei C1 şi O1.

Fig. nr. 1: Echilibrul pe piaţa drogurilor „soft" înainte şi dupã legalizarea tranzacţiilor

Desigur, preţul poate fi şi superior, dacã cererea creşte mai mult decât oferta, dar cantitatea sporeşte în orice situaţie, ceea ce

înseamnã cã în ansamblul sãu, societatea este mai nesigurã. De aceea, factorii politici mãresc pedepsele distribuitorilor de

droguri.

Pe piaţa drogurilor „hard", echilibrul cunoaşte alte sensuri deoarece însãşi cererea prezintã altã elasticitate. Aceste

produse, creeazã o dependenţã puternicã a consumatorilor de droguri de o anumitã cantitate, ceea ce înseamnã cã cererea

(C) este inelasticã şi rigidã, fãrã a putea fi modificatã prin mecanismele pieţei. În plus, oferta înregistreazã o elasticitate

aproximativ unitarã, ceea ce înseamnã cã la creşterea preţului cu 1% cantitatea oferitã creşte tot cu 1%. Legalizarea acestei

pieţe conduce la apariţia unei noi oferte iar cantitatea de echilibru cunoaşte o uşoarã creştere, în timp ce preţul scade (figura

nr. 2).

104
 Fig. nr. 2: Echilibrul pe piaţa drogurilor „hard"

Prin legalizarea tranzacţiilor pe aceastã piaţã se poate înregistra şi o uşoarã creştere a cererii, mult mai micã decât a ofertei,

ceea ce se va reflecta în reducerea mai mare a preţului de echilibru faţã de creşterea cantitãţii de echilibru (figura nr. 3).

Fig. nr. 3: Echilibrul pe piaţa drogurilor „hard" dupã legalizarea tranzacţiilor

De aceea, factorii politici înãspresc controlul pieţei drogurilor „hard" şi impun politici publice şi sancţiuni mai severe. Prin

aceste acţiuni, se reuşeşte o perioadã de timp sã se menţinã oferta pentru cã noi distribuitori sunt frânaţi în acţiunile lor, şi,

dacã se impun restricţii mai drastice şi asupra consumatorilor, cererea se diminueazã puţin, doar pe seama consumatorilor

ocazionali. Prin urmare, preţul de echilibru şi cantitatea de echilibru se diminueazã uşor (figura nr. 4).

Fig. nr. 4: Echilibrul pieţei drogurilor „hard" în condiţiile unor sancţiuni mai severe asupra ofertanţilor şi

consumatorilor

Prin urmare, un program de restricţionare a cererii, prin înãsprirea sancţiunilor şi acţiunilor de control este în mãsurã sã reducã

într-o anumitã mãsurã consumul total (şi preţul) dar pe seama consumatorilor accidentali şi nu limiteazã consumul subiecţilor

dependenţi de produs. În schimb, legalizarea pieţei genereazã o oarecare creştere a consumului şi o reducere a preţului, iar

sumele bãneşti economisite prin limitarea acţiunilor de control sunt realocate pentru programe educaţionale cu posibil impact

asupra cererii curente şi viitoare.

105
Poluarea reprezintã în societatea contemporanã un alt factor de insecuritate. Indivizii devin subiecţi ai migraţiei cãtre zone mai

puţin poluate, îşi construiesc case în zone de munte, se deplaseazã mai des în puncte atractive din punct de vedere natural.

Deşi mulţi dintre noi considerã poluarea un element obişnuit al vieţii şi o ignorã total, la scarã socialã, aceasta a devenit o

preocupare a multor grupuri de indivizi.

În practicã, reducerea poluãrii face obiectul politicilor de mediu prin care se încearcã nu eliminarea ei, oricum imposibilã, ci

determinarea nivelului optim din punct de vedere social al poluãrii, care este un nivel al suportabilitãţii societãţii şi depinde de

corelaţia cost-beneficiu înregistrate la diminuarea ei.

În vederea diminuãrii poluãrii, existã mai multe acţiuni la dispoziţia sectorului public şi anume[2] :

· redefinirea drepturilor de proprietate. În general, poluarea se manifestã în aer, lacuri, râuri şi terenuri de stat, respectiv

pãduri, parcuri, strãzi, adicã asupra unor resurse care reprezintã bunuri publice. Ori, drepturile de folosire a acestor resurse

aparţine tuturor, adicã societãţii. Ca urmare, indivizii nu au nici un imbold sã ridice sau cel puţin sã pãstreze calitatea

resurselor din moment ce nu recepţioneazã din aceastã intervenţie nici un avantaj. Prin privatizarea acestor resurse,

proprietarii ar fi preocupaţi de calitatea lor deoarece piaţa le-ar furniza spre a fi folosite în direcţia cea mai valoroasã din punct

de vedere social. Desigur, nu toate bunurile publice pot fi privatizate, dar unele, da.

· impunerea de taxe agenţilor poluanţi. Societãţile comerciale poluante pot fi frânate în activitatea lor prin impunerea de taxe,

ceea ce înseamnã un control al poluãrii pânã la limitarea ei la nivelul siguranţei sociale. Taxele practicate ar putea fi

diferenţiate în funcţie de ziua din sãptãmânã, ora, amplasarea geograficã etc. În acest fel s-ar institui un control diferenţiat în

funcţie de amploarea poluãrii generate. De asemenea, diferenţierea s-ar putea face şi în funcţie de densitatea populaţiei din

zonele poluate, în sensul practicãrii unor taxe mai ridicate în zonele mai populate şi mai scãzute în zonele mai puţin populate.

În acest fel, agenţii economici ar fi motivaţi sã calculeze costurile şi beneficiile activitãţii în condiţiile eforturilor de diminuare a

poluãrii şi în absenţa lor.

Desigur, existã şi dificultãţi în aplicarea taxelor asupra agenţilor poluanţi generate de faptul cã nu toate tipurile de poluare pot fi

mãsurate în ceea ce priveşte impactul lor social pe de o parte, iar pentru anumiţi agenţi economici amplasarea activitãţii este

impusã de gãsirea factorilor de producţie şi nu pot decide schimbarea zonei de desfãşurare a activitãţii. În plus, beneficiile şi

costurile, dupã cum s-a arãtat anterior, nu pot fi estimate cu exactitate.

106
· comercializarea drepturilor asupra poluãrii. Dacã societãţile funcţioneazã în condiţii legale, pe bazã de licenţe de producţie,

existã automat şi un aşa numit drept al acestora sã polueze pânã la un anumit nivel, într-un anumit loc şi pe o perioadã datã

de timp. Aceste licenţe fac obiectul vânzãrii-cumpãrãrii, deci şi dreptul de a polua poate fi comercializat. Prin mecanismele

pieţei, adicã raportul cerere-ofertã şi nivelul preţului, guvernele determinã limita suportabilitãţii poluãrii din punctul de vedere al

securitãţii sociale. Oferta acestor drepturi asupra poluãrii este perfect rigidã, dar prin comercializarea lor, preţul poate creşte

dacã existã agenţi economici care considerã mai avantajos sã cumpere dreptul asupra poluãrii decât sã investeascã în acţiuni

de diminuare a ei (figura nr. 5), ceea ce înseamnã o creştere a cererii pentru aceste licenţe.

Fig. nr. 5: Raportul cerere-ofertã pe piaţa drepturilor asupra poluãrii

· subvenţionarea eforturilor de reducere a poluãrii. Aceastã metodã de diminuare a poluãrii capãtã forme diverse cum ar fi

scutirea de impozit asupra proprietãţii echipamentelor destinate reducerii poluãrii, subvenţionarea anumitor dispozitive de

control, etc. Desigur, apare o încãlcare a normelor etice deoarece subvenţionarea se face pe baza impozitelor pe venituri

practicate de stat, ceea ce înseamnã cã toţi consumatorii de bunuri devin plãtitori ai costurilor antipoluare. Pentru ca aceste

norme sã nu fie ignorate, ar trebui sã suporte cheltuielile de depoluare numai consumatorii care cumpãrã produsele realizate

prin activitãţi care provoacã poluarea, chiar dacã efectele eforturilor antipoluare se rãsfrâng asupra întregii societãţi.

· reglementãrile directe. Este metoda legislativã de control al poluãrii şi constã în reglementãri juridice precise cu privire la

utilizarea licenţelor, reglementarea localizãrii activitãţii, volumul poluãrii admise pe categorii de poluanţi etc.

2. Inegalitatea veniturilor în societate

Salariul este principalul venit al indivizilor. Diferenţierea şi apropierea egalizarea salariilor explicã asemãnãrile, respectiv

diferenţierile de venituri în societate. La baza acestora se aflã factori obiectivi şi subiectivi. Între cei obiectivi se pot menţiona

calificarea şi eficienţa muncii salariatului, locul de muncã, respectiv instituţia şi comportamentul de muncã, nivelul instruirii şi

educaţiei reflectate în diplome şi atestate. Iar factorii subiectivi, din pãcate intervin adeseori în procesul determinãrii mãrimii

107
salariului, mai ales atunci când rezultatele muncii colective nu pot fi cuantificate proporţional cu munca individualã, iar

aprecierea subiectivã a managerilor cu privire la contribuţia personalã a salariaţilor nu reflectã realitatea. În acest fel apare

inegalitatea veniturilor în societate.

Factorii[3] care determinã inegalitatea veniturilor sunt:

a) diferenţele de abilitate. Este recunoscut individul ca un sistem de abilitãţi, respectiv de aptitudini fizice şi intelectuale pe

care le pune în valoare în activitatea economicã. Aptitudinile pot fi înnãscute sau dobândite pe parcursul acumulãrii de

experienţã de viaţã şi de muncã;

b) educaţia şi instruirea. Aceste elemente sunt o problemã a alegerii individuale, în sensul cã nu este obligatoriu ca un

individ cu o instruire mai bogatã decât altul sã primeascã un venit mai ridicat. Dacã da, atunci motivaţia învãţãrii este susţinutã

de considerente solide, logice şi obiective. Dar, din pãcate nu se întâmplã întotdeauna acest lucru;

c) discriminarea. Pe piaţa muncii existã o serie de restricţii în ceea ce priveşte ocuparea unor locuri de muncã dupã diferite

criterii: sex, vârstã, tradiţie. Aşa se explicã de ce predominã femeile în posturi de secretare sau asistente medicale şi bãrbaţii

în meseriile de pilot, dulgher, tâmplar, etc.;

d) înclinaţia faţã de risc. Existã profesiuni în medii mai nocive sau periculoase, cum ar fi lucrul în mine, la metrou, în sistemul

cãilor ferate, etc. care sunt mai bine plãtite. Indivizii mai temãtori faţã de riscul meseriei, ocupã adeseori douã locuri de muncã,

pentru a compensa nivelul redus al salariului;

e) distribuţia avuţiei. Relaţia dintre salariu şi avuţie este aceeaşi ca între fux şi stoc. Salariul este un venit, ca şi renta, profitul

şi dobânda care revine posesorului muncii prin fluxul monetar al activitãţii economice, în timp ce avuţia reflectã bogãţia

acumulatã la un moment dat. Prin urmare, un pensionar poate avea un venit mic, dar o avuţie consideratã acumulatã anterior,

aşa cum un tânãr absolvent de facultate poate avea şansa unui loc de muncã foarte bine plãtit, în condiţiile unei avuţii

restrânse;

f) structura pieţei. Piaţa muncii, ca şi piaţa bunurilor de consum este puternic structuratã. Existã doi factori esenţiali ai

structurii pieţei care genereazã inegalitatea veniturilor: forma de concurenţã şi crearea organizaţiilor profesionale. Astfel, în

funcţie de forma de concurenţã, piaţa poate fi perfectã, monopolisticã, de oligopol, de monopol. Ori, pe o piaţã de oligopol sau

108
monopol, nu se întâlneşte egalitatea distribuţiei veniturilor; în schimb, pe piaţa monopolistã sau perfectã, atomicitatea cererii şi

ofertei permite o tendinţã spre egalizare a veniturilor, tocmai datoritã interdependenţelor dintre cerere şi ofertã. De asemenea,

meseriile în domeniul cãrora s-au constituit organizaţii profesionale (cum sunt şoferii de taxiuri etc.), impunerea de licenţe de

practicare a meseriei creeazã noi discrepanţe în ceea ce priveşte nivelul salariilor celor din organizaţie faţã de cei care nu fac

parte dintr-o asemenea grupare;

g) productivitatea marginalã. Productivitatea marginalã este o consecinţã a abilitãţilor şi educaţiei individului şi îi permite la

nivele ridicate, obţinerea unui venit corespunzãtor. Desigur, productivitatea marginalã mai este influenţatã şi de motivaţia

salariatului de a muncii, în sensul cã un individ abil şi instruit nu înregistreazã o productivitate marginalã ridicatã decât dacã

este motivat. Ori, motivaţia muncii, este de cele mai multe ori, chiar mãrimea salariului. Stiind cã va fi recompensat pe mãsura

muncii, individul este dispus sã-şi mãreascã productivitatea;

h) cererea pentru factorul muncã. Ca pe orice piaţã, la creşterea cererii de muncã, reflectatã prin oferta de locuri de muncã,

preţul, respectiv salariul se majoreazã. Invers, scãderea cererii de muncã atrage diminuarea salariului. Desigur, pe termen

scurt, cererea de muncã este relativ rigidã, dar în timp, se pot înregistra fluctuaţii ale acesteia. În plus, oferta însãşi de muncã

se formeazã în timp îndelungat, iar salariul este o consecinţã a interacţiunii cerere-ofertã;

i) sistemul fiscal. În general, la venituri mai mari, impozitele practicate sunt mai ridicate. Se ajunge astfel la nivel optim al

veniturilor, adicã peste care efortul muncii nu se mai justificã pentru cã venitul suplimentar este prea puternic impozitat, iar

munca salariatului nu mai este recompensatã financiar. Sistemul fiscal este însã o preocupare permanentã a politicienilor care

modificã permanent grila de impozitare;

j) norocul, şansa, relaţiile. Numeroşi economişti[4] aratã cã deşi sunt elemente mai puţin obiective sau economice, norocul,

şansa şi relaţiile influenţeazã sistemul distribuţiei veniturilor. Norocul unei persoane poate fi o informaţie suplimentarã într-un

moment cheie, descoperind o ofertã de muncã, sau şansa de a se afla la locul potrivit, la momentul potrivit etc. Ghinionul

poate fi necazul unui accident sau al unei îmbolnãviri într-un moment vital al existenţei, sau lipsa unei informaţii utile etc.

Sansa sau neşansa sunt la fel, elemente imprevizibile pe care la o analizã comparativã unii par a fi altfel decât ceilalţi, unii cu

şanse mai mari decât alţii. Relaţiile sunt o consecinţã a mediului de familie din care provine individul, precum şi a capacitãţii

sale de a menţine o relaţie de interes mai mult sau mai puţin vizibil.

109
Distribuţia veniturilor este diferitã de la ţarã la ţarã. Inegalitatea veniturilor este mai pronunţatã în ţãrile sãrace faţã de cele

bogate. Statisticile aratã cã discrepanţa cea mai mare a veniturilor adicã inegalitatea cea mai puternicã este în ţãri precum

Brazilia, Guatemala, Tanzania, etc.[5]

Cauzele adâncirii inegalitãţii veniturilor, mai ales în ultimele decenii sunt:

a) factorii demografici. În anii `70, `80 specialiştii considerã cã pe piaţa muncii au pãtruns numeroşi tineri mai puţin pregãtiţi,

ceea ce a fãcut ca noii salariaţi sã câştige mai puţin decât cei în vârstã, experimentaţi şi instruiţi. Aceasta a mãrit gradul de

inegalitate a veniturilor în societate. În plus, în familiile în care bãrbaţii erau singurii aducãtori de venituri s-au produs schimbãri

esenţiale, in sensul cã mai multe soţii au pãtruns pe piaţa muncii din familiile cu venituri mari, mãrind şi mai mult câştigul,

decât din familiile cu venituri mici;

b) concurenţa externã. Muncitorii din industriile de automobile şi oţel, puţin instruiţi s-au confruntat cu scãderea cererii de

muncã din partea angajatorilor, iar salariul mediu al lor s-a diminuat, chiar dacã iniţial veniturile înregistrate de aceştia au fost

mai mari decât în alte domenii de activitate;

c) cererea de muncã de înaltã calificare. Schimbãrile din activitatea de producţie în sensul restructurãrilor în direcţia

dezvoltãrii computerizate a activitãţii, consultanţei în afaceri, biotehnologiei, asistenţei medicale, sistemelor avansate de

comunicare etc. au impus creşterea cererii de muncã de înaltã calificare şi evident diminuarea cererii de muncã necalificatã.

Aceasta a dus la majorarea salariilor celor mai bine pregãtiţi;

d) sistemul fiscal. Prin legislaţia anilor `80 impozitele percepute asupra veniturilor ridicate au fost mai mici decât cele

practicate în anii `60 şi `70. Aceasta a adâncit inegalitatea veniturilor, mai ales în condiţiile inflaţioniste în care cei cu venituri

mici au resimţit înrãutãţirea condiţiilor de viaţã.

Inegalitatea distribuţiei veniturilor înregistreazã diferite nivele, sau grade. La o inegalitate a distribuţiei zero, adicã o distribuţie

egalã a veniturilor în societate, un anumit procent de populaţie înregistreazã acelaşi procent de venituri; prin urmare dacã 10%

din populaţie obţine 10% din veniturile totale, 30% din populaţie 30% din venituri etc. se spune cã este o distribuţie egalã de

venituri în societate.

110
La o anumitã inegalitate a distribuţiei veniturilor, un anumit procent de populaţie înregistreazã un procent mai mic din venituri;

prin urmare, dacã 20% din populaţie înregistreazã 4% din venituri, 40% din populaţie 15%, 60% din populaţie 30% din venituri,

se spune cã este o distribuţie inegalã a veniturilor în societate. Desigur, în acest caz, 100% din populaţie va înregistra 100%

din venituri pentru cã ultimele procente de populaţie majoreazã într-un ritm mai puternic cota de venituri deţinutã fiind familiile

(relativ puţine la numãr) care obţin venituri substanţiale.

Mai existã şi situaţia inegalitãţii totale a distribuţiei, din punct de vedere teoretic, la care 1% din populaţie înregistreazã 100%

din venituri, iar restul, nici un venit.

Aceste grade de distribuţie sunt puse în evidenţã de curba Lorentz care coreleazã procentul de populaţie cu procentul de

venituri care revin acesteia (figura nr. 6).

Fig. nr. 6: Curba Lorentz

Distribuţia egalã este reflectatã de diagonala graficului (curba 1), distribuţia inegalã de curba Lorentz (curba 2) iar distribuţia

complet inegalã de liniile verticalã şi orizontalã ale graficului care reprezentate în sistem opus (curba 3) evidenţiazã cea mai

mare discrepanţã faţã de egalitatea distribuţiei. Cu cât decalajul între curbele 1 şi 2 este mai mare, cu atât este mai inegalã

distribuţia veniturilor.

Aprecierea distribuţiei veniturilor ridicã ea însãşi o serie de probleme, cel puţin din douã motive:

1. conceptul de venit este controversat. Se poate considera venitul unui individ suma veniturilor fundamentale _ salariu, profit,

dobândã, rentã. Sau se mai includ în mãrimea venitului personal sumele neîncasate direct de posesorul factorului muncã, fiind

reţinute în mod obligatoriu înainte de plata efectivã, cum ar fi contribuţiile la asigurãrile sociale, impozitul pe venituri, etc. Alţi

participanţi la viaţa economicã atribuie venitului un sens mai larg, de avuţie;

111
2. venitul este variabil în timp. Se ridicã problema aprecierii venitului acumulat într-un an sau pe un interval mai mare de timp.

Astfel, dacã un individ câştigã 15 mil. lei într-un an şi 150 mil. în anul urmãtor iar altul invers, adicã în primul an 150 mil. şi în

anul urmãtor 15 mil. lei, existã o distribuţie inegalã a veniturilor în societate? Rãspunsul este în funcţie de intervalul de timp

pentru care se analizeazã fenomenul distribuţiei. Prin urmare, distribuţia anualã este foarte inegalã, dar pe un interval de timp

de doi ani, veniturile sunt distribuite în mod egal.

3. Societatea şi problema sãrãciei

Distribuţia inegalã a veniturilor şi mai ales diminuarea veniturilor unor grupuri de indivizi creeazã sau amplificã starea de

sãrãcie. Aceasta, este un fenomen social, şi, deşi afecteazã o parte a societãţii, are influenţe asupra întregii populaţii.

Nu existã o definiţie unanim apreciatã a fenomenului sãrãciei. În general, se spune cã o familie înregistreazã starea de

sãrãcie[6] dacã nevoile sale de bazã depãşesc posibilitãţile de satisfacere a acestora.

Sãrãcia poate fi apreciatã în sens absolut sau relativ. Sãrãcia absolutã reprezintã starea unui individ sau familie care obţine

un nivel minim al venitului necesar vieţii, luându-se în considerare numai nevoile de hranã la cele mai mici estimãri de costuri.

Sãrãcia relativã apreciazã starea de sãrãcie a unui individ sau familie prin comparare cu un alt individ sau grup; rezultã cã

societatea poate caracteriza ca fiind afectatã de sãrãcie o familie care deşi are venituri de subzistenţã, acestea sunt foarte

scãzute în comparaţie cu ceilalţi membri ai societãţii. Aceasta înseamnã cã nivelul sau pragul sãrãciei diferã de la ţarã la ţarã.

Cu cât o societate este mai dezvoltatã şi mai bogatã, cu atât limita sãrãciei este mai mare.

Apreciatã în contextul posibilitãţilor unei familii de a-şi satisface nevoile economice de bazã, sãrãcia este influenţatã de mai

multe elemente: mãrimea familiei, starea de sãnãtate, vârsta membrilor etc., ceea ce face sã intereseze mai mult veniturile

medii, pe membru de familie. În plus, factorii politici mai sunt interesaţi de subiecţii sãrãciei, adicã de categoriile de populaţie

supuse acestui fenomen. Astfel, se remarcã eterogenitatea categoriilor sãrace de populaţie. Acestea provin, atât din mediul

rural cât şi urban, sunt şi tineri şi bãtrâni, mai mult sau mai puţin instruiţi. Desigur, existã anumite tendinţe spre sãrãcie, care în

general sunt aceleaşi în toate economiile; este vorba despre înclinaţia spre sãrãcie a persoanelor fãrã instruire, a copiilor

provenind din familii dezorganizate, a pãrinţilor divorţaţi etc.

112
De multe ori, fenomenul sãrãciei nu este vizibil. Rata de sãrãcie se schimbã de la an la an prin intrarea în sãrãcie a noi

persoane şi ieşirea din sãrãcie a celor care au reuşit sã-şi mãreascã veniturile. În plus, mulţi indivizi resimt o apropiere sau

îndepãrtare de nivelul sãrãciei pentru cã înregistreazã venituri fluctuante.

Fenomenul sãrãciei se aflã sau ar trebui sã se afle în atenţia politicienilor prin programe adecvate. În schimb, izolarea sãrãciei

în anumite zone ale ţãrii sau ale unui oraş, diminueazã necesitatea acestor mãsuri pentru cã sãrãcia devine invizibilã pentru

factorii politici. Prin programe de asistenţã socialã aceştia se pot implica mai mult.

[1]
Spencer, Milton, Contemporary Economics, Sixth Edition, Warth Publishers, Inc., 1986, p. 606

[2]
Spencer, Milton, Op. cit., p. 611

[3]
McConnell, Campbell, Brue, Stanley, Microeconomics, Principles, Problems and policies, Thirteenth Edition, McGraw-Hill,
Inc, 1996, p. 403

[4]
McConnell, Campbell, Brue, Stanley, Op. cit., p. 404; Wand, Roger, Microeconomics, Fifth Edition, Harper Collins
Publishers, 1991, p. 432

[5]
McConnell, Campbell, Brue, Stanley, Op. cit., p. 400

[6]
McCormell, Campbell, Brue, Stanley, Op. cit., p. 407

Capitolul IX

Alte aspecte ale economiei sectorului public

1. Politicile macroeconomice

Sectorul public, intervine în viaţa economicã şi în domeniul politicilor macroeconomice. Guvernul influenţeazã diverse variabile

economice şi sociale prin acţiunile pe care le întreprinde în patru direcţii principale:

a) politica fiscalã;

b) politica monetarã;

113
c) politica ratelor de schimb;

d) politica de preţuri şi venituri.

a) Politica fiscalã este o politicã de ajustare a sistemului economic prin intermediul impozitelor, respectiv a cheltuielilor

guvernamentale. Se mai numeşte politicã bugetarã[1] şi foloseşte ca instrument principal bugetului public în reglarea activitãţii

economice. De exemplu, dacã şomajul înregistreazã o creştere impozitele excesive se vor diminua, efectul acestei reduceri,

alãturi de multiplicatorul investiţiilor, având rolul sã dezvolte activitatea economicã.

Prin politica fiscalã se stabilesc:

· tipurile de impozite care vor fi percepute;

· nivelul impozitelor;

· diferenţierea impozitelor pe categorii de agenţi economici;

· rolul impozitelor.

b) Politica monetarã este o politicã macroeconomicã de ajustare a echilibrului economic prin rata dobânzii. În condiţii de

avânt economic, se practicã o ratã a dobânzii micã, pentru a se stimula investiţiile, iar în condiţiile de boom economic, o ratã a

dobânzii mare. Desigur, politica monetarã capãtã o complexitate sporitã în condiţiile lipsei de lichiditate, când rata dobânzii

este din punct de vedere teoretic zero şi populaţia preferã banii lichizi. Sub aspect practic, rata dobânzii nu poate înregistra

nivelul zero, dar o lipsã de lichiditate este posibilã şi îngreuneazã derularea tranzacţiilor prin posibile blocaje financiare în lanţ.

c) Politica ratelor de schimb urmãreşte menţinerea competitivitãţii prin folosirea controlatã a cursului de schimb şi

consolidarea schimburilor externe prin practicarea unor cursuri alternative de schimb atunci când existã fluxuri de capital.

d) Politica de preţuri şi venituri se referã la stabilirea pe cale administrativã a unor limite minime sau maxime de preţ la

anumite bunuri, servicii sau resurse economice şi controlul veniturilor prin sistemul taxelor negative (acestea reprezintã un fel

de impozite inverse plãtite de guvern agenţilor economici inclusiv populaţiei pentru a completa nivelul de consum pânã la

nivelul consimţit de societate) şi pozitive (acestea sunt impozitele percepute de stat).

114
2. Alte politici economice

Statul intervine în promovarea politicilor economice în scopul macrostabilizãrii sociale şi economice. Este vorba despre un

ansamblu de politici de intervenţii, cum sunt:

- politica de echilibrare a bugetului de stat;

- politica economicã de echilibrare a balanţei de plãţi;

- politica economisirii, consumului şi veniturilor;

- politica investiţionalã;

- politica de reglare a cererii şi ofertei de bani;

- politica antiinflaţionistã;

- politica antişomaj.

Unele dintre acestea folosesc instrumentele politicilor macroeconomice descrise anterior, iar altele insistã pe utilizarea unor

instrumente specifice considerate esenţiale pentru înlãturarea dezechilibrelor economice. Dar toate trebuie corelate unele cu

altele, în scopul evitãrii unor scopuri contradictorii şi apariţiei de conflicte între variabilele economice.

3. Economia asistenţei medicale

Sectorul public se implicã în domeniul sãnãtãţii prin mecanismele obişnuite, ale alocãrii de cheltuieli cu aceastã destinaţie. În

plus, elaborarea de programe de asistenţã medicalã reprezintã o altã preocupare a sectorului public prin care se urmãreşte

starea de sãnãtate a populaţiei din punct de vedere statistic, ameliorarea acesteia, şi îmbunãtãţirea sistemului de asistenţã

publicã medicalã. Existã o adevãratã industrie a asistenţei medicale, în care se include toate serviciile oferite populaţiei din

punct de vedere medical în spitale, laboratoare, cabinete medicale şi stomatologice, policlinici etc.

În prezent, economia asistenţei medicale se confruntã cu douã aspecte esenţiale: costurile şi accesul.

115
Costurile asistenţei medicale sunt în creşterea atât din punct de vedere absolut, cât şi relativ, ca pondere în produsul naţional

brut. Creşterea cheltuielilor cu asistenţa medicalã nu înseamnã automat îmbunãtãţirea stãrii de sãnãtate a populaţiei. De altfel,

calitatea asistenţei medicale este greu de apreciat. De cele mai multe ori, creşterea duratei medii de viaţã a populaţiei poate

indica o ameliorare a sistemului de îngrijire medicalã, respectiv a tratamentelor, a serviciilor medicale, a dotãrii cu aparatura

necesarã a instituţiilor sanitare etc.

Accesul la asistenţa medicalã divide populaţia în douã categorii: asiguraţii şi neasiguraţii. Asiguraţii, au acces la serviciile de

asistenţã medicalã, în mod gratuit sau compensat în timp ce neasiguraţii au acces în condiţiile suportãrii cheltuielilor de

îngrijire medicalã, care fiind foarte mari, îi îndepãrteazã pe subiecţii care amânã pe cât posibil contactul cu acest sector. Ca

urmare, cei asiguraţi devin mai puţin preocupaţi de mãsurile de prevenire a îmbolnãvirilor şi tind sã supraconsume serviciile de

asistenţã medicalã în sensul cã solicitã teste şi control medical mult mai des decât dacã ar fi fost neasiguraţi.

4. Integrarea economicã şi copiii instituţionalizaţi

Adeseori integrarea economicã este corelatã sau mai bine spus condiţionatã de situaţia copiilor instituţionalizaţi. Desigur, nici

corupţia , birocraţia, sãrãcia, îngrijirea medicalã, securitatea graniţelor, inflaţia, şomajul nu sunt evitate în abordarea procesului

de integrare a României în structurile europene. Autoritãţile fac eforturi permanente pentru ameliorarea condiţiilor economice

şi astfel îndeplinirea condiţiilor de integrare mai parcurge câte un pas. Acest aspect este valabil şi pentru situaţia copiilor

instituţionalizaţi.

Este adevãrat cã în contextul dezvoltãrii economice durabile, în care prezentul este corelat cu viitorul, respectiv resursele

prezentului cu posibilitãţile de dezvoltare ale generaţiilor viitoare, situaţia copiilor instituţionalizaţi atrage cel mai uşor atenţia

organismelor internaţionale. Din acest punct de vedere, dacã optimiştii vãd partea plinã a paharului, adicã schimbãrile care au

avut loc în casele de copii, în privinţa copiilor strãzii, a celor din şcoli de corecţie şi din diverse centre. Aceste schimbãri,

dincolo de ajutoarele şi donaţiile primite, care nu au fost întotdeauna de bunã calitate _ vizeazã şi investiţiile pentru

modernizare şi schimbare a calitãţii vieţii instituţionale suportate de societãţi private şi mai ales de bugetul statului. Pesimiştii

vãd partea goalã a paharului, adicã tristeţea din ochii copiilor care trãiesc o viaţã lipsitã de sentimente, copii care înfruntã o

situaţie pe care nu şi-o doresc. Din puţinul pe care îl au aceşti indivizi mai oferã câte ceva copiilor singuri, întâlniţi pe stradã,

sau pur şi simplu evitã sã îl vadã.

116
Realiştii adoptã o poziţie de mijloc. Ei nu îi ignorã pe copiii instituţionalizaţi, aşa cum nu ignorã inflaţia, şomajul şi greutãţile

zilnice. Dar sunt critici. Ei înţeleg multe, şi acceptã o serie de neajunsuri, însã cautã explicaţii şi cauzele necazurilor. În acelaşi

timp, îi condamnã pe cei care se lanseazã în acţiuni nechibzuite şi pe cei care se complac într-o stare datã din care nu

încearcã sã iasã.

Si atunci, percepţia noastrã cu privire la integrare şi la instituţionalizarea copiilor depinde de structura internã individualã, de

gradul de optimism, sau pesimism care ne caracterizeazã.

Dincolo de aceastã percepţie subiectivã, fireascã, se poate contura o apreciere obiectivã cu privire la corelaţia integrare şi

situaţia copiilor instituţionalizaţi. Nimeni nu contestã cã aceşti copii sunt victime ale unor condiţii precare de viaţã, ale unor

pãrinţi denaturaţi, ale unor conjuncturi triste şi toţi acceptã necesitatea sprijinirii lor de cãtre societate. Diverse fundaţii însã

care ocrotesc copilul dintr-o încercare de bunã credinţã îşi extind implicarea în integrarea copiilor scãpând-o uneori de sub

control. Este vorba despre situaţia în care copii instituţionalizaţi se alãturã copiilor cu familii la grãdiniţã, şcoli sau în parc.

Greşeala nu este a pãrinţilor cu copii care îşi feresc odraslele de contactul cu copiii instituţionalizaţi şi refuzã de exemplu sã

înveţe la aceeaşi grãdiniţã. Si nu neapãrat de teama unor boli, cât mai ales a comportamentului lor imprevizibil. Ieşirile din

instituţii, îl determinã pe copil sã aibã izbucniri şi reacţii spontane violente chiar, care în condiţiile unui supraveghetor la 6 copii

sau a pasivitãţii acestuia devin periculoase pentru copiii ceilalţi. De aici, nu trebuie sã se înţeleagã acum cã toţi copiii cu pãrinţi

sunt cuminţi, ascultãtori, educaţi, cu atitudini paşnice şi uşor de intuit. Nici cã toţi copiii instituţionalizaţi ar fi un pericol public.

Atâtea cazuri au dovedit cã aceştia din urmã, cãliţi de viaţã şi cu mult bun simţ au avut o puternicã motivaţie sã-şi depãşeascã

condiţia şi mai mult decât atât, au reuşit. Dar, partea care rãmâne din copii instituţionalizaţi care nu poate fi educatã prin efortul

societãţii, nu înseamnã cã este o consecinţã a sistemului economic. Nu înseamnã cã societatea este rãspunzãtoare de

aceastã parte care nu poate fi integratã social. Este oare greu sã se accepte cã o structurã prost creatã nu poate fi îndreptatã?

Adeseori explicãm comportamentul cuiva atât prin elemente înnãscute cât şi dobândite, respectiv atât prin caracter,

temperament, voinţã cât şi prin educaţie şi apartenenţã la grup. Dobândirea apare ca o construcţie realizatã pe o fundaţie care

poate fi asimilatã cu caracteristicile înnãscute. Dar dacã fundaţia lipseşte, construcţia nu îşi are rostul. Cu alte cuvinte nu se

pot dobândi elementele necesare în condiţiile unor trãsãturi intrinseci, înnãscute contrare depãşirii condiţiei şi atunci efortul

nostru devine fãrã efect sau cu efect zero.

117
Societatea, statul, instituţiile publice au desigur datoria permanentã sã se preocupe şi sã sprijine categoriile de populaţie

defavorizate. Dar de aici şi pânã la a continua o direcţie fãrã finalitate în detrimentul altor investiţii în capitalul uman, respectiv

în stimularea şi încurajarea copiilor înzestraţi, care promit realizãri, este o insistenţã inutilã.

Se spune adeseori cã pentru a trece puntea trebuie sã te faci frate cu . . . cineva. Dacã pentru a avea succes integrarea

României înseamnã rezolvarea situaţiei copiilor instituţionalizaţi este foarte bine. Dar succesele în acest domeniu nu depind

numai de efortul societãţii, respectiv ale guvernului, ci şi de structura şi motivaţia acestora. De aceea rezultate pot întârzia sau

pot fi mai mici decât cele scontate.

Organismele internaţionale sunt instituţii extraordinare, dar care, prin raportorii desemnaţi sã analizeze o situaţie beneficiazã

de o prezentare mai mult subiectivã, decât obiectivã. Un strãin care vine în România pe post de controlor nu poate fi în stare

sã înţeleagã situaţia realã a oamenilor care trãiesc aici. El este aşteptat, condus, cazat, ospãtat, plimbat în spiritul tradiţiei

româneşti şi nu reuşeşte decât descriptiv sã observe o situaţie de fapt. Aparenţele nu mai sunt însã suficiente pentru a

înţelege realitatea.

De aceea, opinia pesimistã care caracterizeazã reprezentanţii organismelor internaţionale privind integrarea României nu

poate fi cea realã. La fel, nici optimismul care caracterizeazã factorii de decizie din România nu este bun. Dar realiştii care vãd

şi lucrurile bune şi lucrurile rele pot constata cã distanţa României faţã de încheierea procesului de integrare europeanã nu

este nici atât de mare cum o vãd instituţiile externe, nici atât de redusã, cât prezintã decidenţii politici autohtoni. Condiţia însã

este sã fie aplicate criterii de judecatã care pe o bazã unitarã sã ia în considerare particularitãţile româneşti din punct de

vedere demografic, social, cultural, economic, politic, juridic, natural.

[1]
Bãcescu, Marius, Strategii şi politici macroeconomice, Editura Global Lux, Colecţia Economicã, Bucureşti, p. 49

Capitolul X

Concluzii privind funcţionarea sectorului public

1. Comentarii generale privind funcţionarea sectorului public

118
Sectorul public este o necesitate pentru orice economie. Funcţionarea sa este impusã de imperfecţiunile pieţei, dar aceasta nu

înseamnã cã implicarea sa este întotdeauna optimã. Interesele agenţilor economici diferã, ceea ce înseamnã cã niciodatã nu

vor fi satisfãcuţi deplin toţi participanţii la viaţa economicã. În plus, sentimentul discriminãrii este o caracteristicã umanã care

face ca de cele mai multe ori individul sã se considere dezavantajat sau defavorizat de o situaţie pe care este obligat sã o

accepte.

Prin urmare, se pot desprinde câteva concluzii generale din funcţionarea sectorului public:

· implicarea statului în economie este o necesitate pentru orice economie dar şi o posibilitate;

· formele implicãrii statului diferã de la ţarã la ţarã;

· sectorul public coexistã cu sectorul privat;

· se manifestã relaţii de complementaritate şi/sau concurenţã între sectorul public şi cel privat;

· funcţiile majore ale sectorului public sunt de alocare, distribuţie a veniturilor şi stabilizare economicã;

· alegerea publicã nu se face întotdeauna pe baza analizei cost-beneficiu acordându-se prioritate principiilor etice şi nu în mod

automat celor de eficienţã;

· forma cea mai vizibilã de manifestare a sectorului public este producţia de bunuri publice;

· fondurile necesare producerii de bunuri publice se pot obţine prin acord voluntar sau impozitare obligatorie;

· preţurile administrate pot fi limitã minimã sau maximã şi nu reprezintã preţurile bunurilor publice;

· problematica externalitãţilor impune intervenţia publicã;

· problemele sociale ale securitãţii, inegalitãţii veniturilor, sãrãciei, asistenţei medicale, impun mãsuri şi politici

macroeconomice cu caracter public;

119
· coordonatele sectorului public se schimbã în contextul globalizãrii şi integrãrii economice;

· funcţionarea sectorului public nu este perfectã, ea însãşi înregistrând eşecuri, pe care societatea le poate ameliora fie printr-

o schimbare de intervenţie publicã, fie printr-o intervenţie privatã, sau mixtã.

2. Sectorul public în România

România parcurge o etapã dificilã. Tranziţia la economia de piaţã este un proces mai îndelungat decât şi-a imaginat orice

persoanã supusã astãzi costurilor sociale. Dificultãţile economice se reflectã în plan social şi afecteazã comportamentul

indivizilor. Perceperea acestui proces este diferitã în rândul oamenilor, nu atât din pricina bunãstãrii individuale, cât mai ales a

gradului de optimism de care se bucurã fiecare. În general, se pot recunoaşte trei categorii de populaţii:

a) optimiştii care trãiesc o viaţã agitatã, dar recompensatã material. Ei sunt cei care muncesc la mai multe societãţi fie ca

întreprinzãtori, fie ca salariaţi, aleargã toatã ziua, dar îşi permit luxurile unui concediu sau al cumpãrãrii de bunuri de folosinţã

îndelungatã. Ei sunt convinşii care cred într-o redresare a economiei şi sperã într-o viaţã mai uşoarã.

b) pesimiştii, care trãiesc o viaţã simplã, chiar foarte modestã şi uneori sub limita sãrãciei. Ei sunt cei cãrora le-a pierit

zâmbetul şi motivaţia muncii. Ei sunt şomerii fãrã speranţa unei noi angajãri sau salariaţii cu venituri mici care nu mai cred în

ameliorarea economiei. Ei se complac în aceastã stare şi trãiesc de pe o zi pe alta.

c) realiştii, care par sã conştientizeze cel mai bine ceea ce se întâmplã în jurul lor. Ei îi recunosc pe bogaţi şi pe sãraci, aspirã

la o viaţã mai bunã, dar o considerã un ideal îndepãrtat. Ei acceptã cã viaţa este plinã de suişuri şi coborâşuri, şi nu renunţã la

a o lua de la capãt, dacã sunt loviţi de soartã. Ei sunt acceptanţii tranziţiei.

În aceste condiţii, fiecare grup de indivizi îşi formeazã o pãrere cu privire la fenomenele şi procesele economice, politice, sau

de altã naturã care orienteazã sau modificã comportamentele şi acţiunile lor. Integrarea economicã, un proces extrem de

complex, este perceputã diferit de indivizi. Deşi nici unii nu neagã necesitatea acestui proces, preocupãrile pentru înţelegerea

sau dezbaterea lui cad în sarcina autoritãţilor şi instituţiilor publice. Optimiştii sperã însã într-o redresare a economiei mai

rapidã decât sumbrele statistici naţionale sau internaţionale, pentru cã privind propria existenţã, cautã lucrurile frumoase şi

pozitive. În schimb, pesimiştii sunt total respingãtori de informaţii care nu influenţeazã pe termen scurt existenţa lor. De aceea

ignorã şi manifestã indiferenţã la aspectele macroeconomice care trateazã şansele României de integrare, fiind sensibilizaţi

120
numai de cei cu existenţã mai grea decât cea proprie. Realiştii sunt adepţii integrãrii îndepãrtate şi comentatorii pasionaţi ai

stãrii economiei. Ei cautã informaţie şi o interpreteazã.

Restructurarea economiei naţionale presupune identificarea sectoarelor de activitate care s-au dovedit viabile, competitive şi

sustenabile. Ori, aceasta nu se poate face fãrã implicarea sectorului public.

Existenţa sectorului public în economia româneascã nu este nouã. În timp, aceasta a cunoscut modificãri substanţiale în ceea

ce priveşte dimensiunea şi intensitatea acţiunilor cãpãtând noi forme de intervenţie. Ca în orice economie, sectorul public în

România nu este perfect.

Anumite intervenţii ale sale rezolvã dezechilibre importante de piaţã, altele respectã condiţiile de eficienţã în decizia

economicã, altele se orienteazã mai mult dupã principiile de eticã socialã. În plus, dacã eficienţa este înţeleasã în aceeaşi

manierã în orice sistem economic, etica sau echitatea capãtã interpretãri sau orientãri specifice, în funcţie de interesele

generale ale societãţii, de modul de comportament social, de tradiţiile în societate. Specificitatea eticii se înţelege mai bine

dacã se analizeazã reacţiile societãţii româneşti cu privire la gratuitatea sau compensarea sub formã de bacşiş. Bacşişul este

apreciat diferit de la o societate la alta.

Bacşişul este ceva obişnuit în economia americanã şi în multe economii de piaţã moderne din Europa. În SUA, un turist

primeşte de la bun început un ghid de comportament. Din cuprinsul sãu, turistul aflã lucruri utile şi interesante cum ar fi

unitãţile de mãsurã pentru confecţii, îmbrãcãminte, distanţã, vitezã, temperaturã etc. Dar mai aflã şi cã bacşişul este

considerat oficial o practicã uzualã. Mai precis, se obişnuieşte sã se plãteascã 15% gratuitate peste nota de platã la

restaurante şi şoferi de taxiuri. Pentru un şofer de autobuz, gratuitatea se ridicã uzual la 1$ de persoanã, iar pentru un ghid

turistic la 2$ de persoanã pe zi. Acest bacşiş, numit elegant gratuitate este considerat un preţ plãtit de consumator pentru

manifestarea unei relaţii prieteneşti în timpul cãlãtoriei. Par sume mici, dar o familie din Europa care nu este obişnuitã cu acest

sistem, dacã are 3 membri şi se angajeazã într-o excursie de 10 zile, trebuie sã plãteascã 3*2*10 = 60 $ ghidului. Dacã

autocarul transportã 30 de persoane atunci suma însuşitã de ghid sub formã de bacşiş se ridicã la 600$. Totuşi, dacã cineva

considerã cã relaţia cu şoferul sau ghidul a fost încordatã sau cã aceştia nu meritã gratuitatea, poate sã renunţe la a plãti. Cu

toate acestea, sunt persoane insistente care îşi cer dreptul la bacşiş sub simpla argumentare cã serviciile au fost aceleaşi.

121
Si atunci? Este oare echitabil pentru indivizi ca acest sistem în care bacşişul este cerut direct, la un anumit nivel; în condiţiile

în care este un venit neimpozabil şi clientul nu este întrebat în legãturã cu disponibilitatea de a-l achita?

Adepţii acestui sistem îl considerã o necesitate din punct de vedere echitabil. Ei admit cã salariile şoferilor şi ghizilor sunt

reduse şi însuşirea gratuitãţii are un rol dublu: pe de o parte de creştere a veniturilor celor care o primesc, fãrã a exista o

majorare oficialã a salariilor, iar pe de altã parte de stimulare a acestora în vederea prestãrii unor servicii de calitate menite

sã sporeascã satisfacţia turiştilor.

Pãreri opuse considerã gratuitatea o jignire la adresa clientului care nu este dispus sã o plãteascã şi este forţat sã explice cã

serviciile nu au corespuns aşteptãrilor sale.

În plus, dacã salariile acestor categorii de persoane sunt considerate mici de autoritãţile însele de ce nu se majoreazã acestea

şi se acceptã sistemul bacşişului? Si dacã se acceptã oficial gratuitatea, lãsându-i pe potenţialii primitori sã o cearã direct,

chiar afişând afirmaţii de tipul „Bacşişul va fi apreciat", de ce nu au dreptul la gratuitate şi alţi prestatori de servicii, sau diverşi

funcţionari care au relaţii cu publicul? De ce nu au dreptul la gratuitate funcţionarii de la ghişeele bãncilor, bãrbierii şi frizeriţele,

cosmeticienele, medicii, profesorii, avocaţii? Toţi pot zâmbi şi avea o relaţie plãcutã, agreabilã cu clientul, pacientul sau elevul,

generându-i acestuia satisfacţie şi încredere? Argumentul potrivit cãruia aceste categorii de profesiuni genereazã salarii mari

este total neadevãrat cel puţin în unele economii.

Si atunci, dacã sistemul gratuitãţii este acceptat nu numai de primitor şi plãtitori, dar şi recunoscut de autoritãţi prin non-

intervenţia în acest aspect, în SUA, Belgia şi alte ţãri occidentale, în economia româneascã, gratuitatea se manifestã în alte

forme. Aici, deşi existã, bacşişul nu este stabilit la un anumit nivel. El se practicã frecvent, dar este o expresie clarã a voinţei

clientului satisfãcut de serviciile primite şi are un nivel variabil stabilit de plãtitor în funcţie de disponibilitatea sa financiarã şi

satisfacţia resimţitã. În schimb, existã alte profesiuni în afara celor de ghid şi şofer care sunt un domeniu al gratuitãţii,

consumatorii admiţând cã dacã nu plãtesc în plus, nu sunt trataţi cum ar trebui. Dar acesta reprezintã un teren periculos, în

care se reduce distanţa de la gratuitate, ca recompensã pentru serviciu, la mitã, ca o necesitate pentru primirea serviciului.

În concluzie, integrarea României în structurile europene care înseamnã adaptarea ţãrii la economiile deja membre presupune

numeroase schimbãri. Dar acestea nu trebuie preluate de dragul de a se renunţa la anumite practici ci, trebuie selectate şi

utilizate numai acele mãsuri care corespund tradiţiilor şi modului de gândire românesc.

122
Este adevãrat cã receptivitatea la schimbare este diferitã de la individ la individ, în funcţie de gradul sãu de educaţie şi mediul

sãu de existenţã (familie, prieteni, colegi de muncã).

În privinţa preţurilor, consumatorul român, a acceptat, în cele din urmã cã într-o economie de piaţã un produs poate fi oferit la

preţuri diferite, fãrã ca aceasta sã fie o discriminare sau înşelãtorie. El a învãţat sã decidã între a cumpãra un produs la un

preţ nu prea convenabil şi a pierde mai mult timp deplasându-se la locul în care gãseşte acelaşi produs la un preţ mai atractiv.

Dar niciodatã nu va admite bacşişul ca o problemã impusã voinţei sale şi la un nivel general practicat de care trebuie sã ia

cunoştinţã şi cãruia trebuie sã se conformeze.

Echitatea în economia româneascã, rãmâne cea de altfel, în toate economiile, un proces nerezolvat în totalitate. Dar sectorul

public este în mãsurã sã intervinã în funcţionarea sistemelor economice şi sã le influenţeze, orientându-le spre o acţiune mai

eficientã şi mai echitabilã.

Rolul sectorului public, departe de a se fi diminuat, este în perioada tranziţiei economiei româneşti, mai divers şi profund. Deşi

ameliorarea unui eşec al pieţei nu conduce automat la eliminarea tuturor dezechilibrelor din economie, decidenţii din sectorul

public nu înceteazã sã analizeze situaţiile pieţei prin prisma corelaţiilor cost-beneficiu şi principiilor de echitate socialã.

În anul 2000, o comisie complexã de fundamentare cuprinzând reprezentanţi ai Executivului, experţi ai partidelor politice,

sindicatelor patronatelor, organizaţiilor neguvernamentale şi asociaţii profesionale a elaborat Strategia naţionalã de

dezvoltare economicã a României pe termen mediu (2000-2004)[1].

Obiectivul fundamental al strategiei este crearea unei economii de piaţã funcţionale, compatibilã cu principiile, normele,

mecanismele, instituţiile şi politicile Uniunii Europene. Ca obiective concrete se remarcã:

· asigurarea dupã anul 2001 a unui ritm mediu anual de creştere a PIB-ului de 4-6%;

· realizarea stabilizãrii macroeconomice;

· promovarea unor politici coerente, compatibile cu mecanismele Uniunii Europene;

· crearea unui mediu de afaceri prielnic;

123
· apropierea de standardele Uniunii Europene prin modernizarea şi dezvoltarea serviciilor de utilitate publicã;

· eliminarea riscurilor de accidente ecologice şi reducerea continuã a poluãrii.

Desigur, scenariul de restructurare economicã se aplicã prin implicarea sectorului public în viaţa economicã. Aceasta se face

în contextul alegerii publice, al participãrii cetãţeneşti la îmbunãtãţirea procesului decizional în administraţia publicã, ceea ce

înseamnã implicarea societãţii în activitatea de guvernare, accesul larg la informaţie şi dezvoltarea modalitãţilor de culegere

de informaţii. Altfel spus, complexul de informaţii, comunicare, implicare exprimã esenţa noilor direcţii de implicare a

sectorului public în viaţa economicã în general, a societãţii în special.

[1]
Economistul, nr. 566 (24-25 martie 2000)

Bibliografie

· Apgar, W., Brown, James, Microeconomics and Public Policy, Scott, Foreman and Company, 1987

· Wand, Roger, Microeconomics, Fifth Edition, Harper Collins, Publishers, 1992

· McConnell, Campbell, Brue, Stanley, Microeconomics, Ediţia 13, McGraw-Hill, Inc., 1996

· *** The Dictionary of Modern Economics, General Edition, David W. Pearce, Macmillan Reference Books, 1981

· Michel Albert, Capitalism contra capitalism, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994

· Loyd Atkinson, Economics, Richard D. Irving Inc., Homeweood, Illinois, 1982

· ***Dicţionar de economie, Ediţia a II-a, Editura Economica, 2001

· D. Ciucur, Ilie Gãrilã, C-tin Popescu, Economie _ Manual Universitar, Editura Economica, 1999

· Coralia Angelescu, Ileana Stãnescu, Economie politicã _ elemente fundamentale, Editura Oscar Print, 1999

· Raymond Barre, Économie politique, P.U.F., Paris, 1970

124
· Cesar Basno, Nicolae Dardac, Constantin Floricel, Monedã, Credit, Bãnci, Editura Didacticã şi Pedagogicã, Bucureşti, 1995

· Ilie Babãiţã, Alexandra Duţu, Pieţe şi preţuri, Editura de Vest, Timişoara, 1995

· Gary S. Becker, Comportamentul uman, O abordare economicã, Editura ALL, Bucureşti, 1994

· David Begg, Stanley Fischer, Rudiger Dornbusch, Economics, McGraw-Hill Book Company, London, 1994

· Mark Blaug, Teoria economicã în retrospectivã, Editura didacticã şi Pedagogicã, Bucureşti, 1992

· Paul Bran, Economia valorii, Editura Economicã, Bucureşti, 1995

· Fernand Braudel, Jocurile schimbului, Vol I şi II, Editura Meridiane, Bucureşti, 1995

· Fernand Braudel, Timpul Lumii, vol. I, Editura Meridiane, Bucureşti, 1989

· N. N. Constantinescu, Reforma economicã. În folosul cui?, Editura Economicã, Bucureşti, 1996

· John Craven, Introduction to economics, Basil Blackwell, 1984

· Michel Didier, Economia: regulile locului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994

· Niţã Dobrotã (coord.), ABC-ul economiei de piaţã modernã, Casa de Editurã şi Presã „Viaţa Româneascã", Bucureşti, 1991

· Niţã Dodrotã (coord.), Economia politicã, Editura Economicã, Bucureşti, 1997

· Denise Flauzat, Economie contemporaine, P:U:F:, Paris, 1992

· Abraham G. Frois, Economie politicã, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994

· John Galbraith, Stiinţa economicã şi interesul public, Editura politicã, Bucureşti, 1982

· N. Georgescu Roegen, Legea entropiei şi procesul economic, Editura politicã, Bucureşti, 1979

125
· Paul Hayne, Modelul economic de gândire _ Mersul economiei de piaţã libere - , Editura Didacticã şi pedagogicã, Bucureşti,

1991

· Aurel Iancu, Tratat de economie, vol. 1 şi vol. 3, Editura Economicã, Bucureşti, 1992, 1993

· Richard G. Lipsey, Alec Christal, Economie pozitivã, Editura Economicã, Bucureşti, 1999

· Mihail Manoilescu, Încercãri în filosofia ştiinţelor economice, Imprimeria Naţionalã, Bucureşti, 1938

· Alfred Marshall, Principles of Economics, McMillan Press, London, 1920

· Dogan Mattei, Dominique Pelasay, Economia mixtã, jumãtate capitalistã, jumãtate socialistã, Editura Alternative, Bucureşti,

1992

· John Naisbit, Megatendinţe, Editura politicã , Bucureşti, 1983

· Michel E. Porter, The competitive advantage of nations, The Free Press Macmillan, 1990

· Ioan Popa, Bursa, vol. I şi vol. II, Editura Adevãrul S.A., Bucureşti, 1993

· Eugen Prahoveanu, Economie politicã, Editura Eficient, Bucureşti, 1996

· Joan Robinson, Jon Eatwell, An introduction to modern economics, McGraw-Hill Book Company, 1985

· W. W. Rostow, The word Economy, History and Prospect, Mc- Millan, 1987

· Anghel Ruginã, Principia economica, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1993

· J.J. Servan Schreiber, Sfidarea mondialã, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990

· Jan Tinbergen (coord.), Restructurarea ordinii internaţionale, Editura politicã, Bucureşti, 1978

· Alvin Tofler, Al treilea val, Editura politicã, Bucureşti, 1983

126
· Roger N. Waund, Microeconomics, Haper CollinsPublishers, 1992

· Paul Woannacott, Ronald Wonnacott, Economics, McGraw-Hill Book Company, New _ Zork, 1986

· Em. Dobrescu, Dihotomia real-nominal în economia româneascã în tranziţie, 1997

127