Uniunea Monetară

Uniunea monetară reprezintă o uniune intre 2 sau mai multe state care au o singură valută controlată
de o singură sau mai multe banci centrale, cu o politică monetară reciproc coordonată.
Uniunea monetară poate exista de sine stătător, sau în cadrul Uniunilor Economice şi Monetare sau în cadrul
Uniunilor Vamale şi Monetare.

Privită ca componentă a unei uniuni economice şi monetare, ea reprezintă o etapă intermediară, între
uniunea economică şi uniunea economică completă, cea mai înaltă formă de integrare economică.

Există 3 tipuri de uniuni monetare:

- Uniune Monetară Neformală
- Uniune Monetară Formală
- Uniune Monetară Formală, cu o politică monetară comună

Uniunea Monetară Neformală se creează atunci cînd o ţară adoptă unilateral o valută straină, fără
vreun acord cu autoritatea emitentă.
Uniunea monetară formală este atunci cînd în bază unui acord bilateral sau multilateral cu o autoritate
emitentă, una sau mai multe ţări, adoptă valuta străină a acelei autorităţi emitente.
Uniune Monetară Formală cu politică monetară comună reprezintă adoptarea de comun acord, de
către mai multe ţări, a unei monede comune, cu o politică monetară şi cu o autoritate emitentă comună.

Teoria zonelor monetare optime

Teoria Zonelor Monetare Optime are la bază contribuţia lui Robert Mundell (1961) problema fiind
reluată de alţi economişti, R. Mc Kinnon (1963), Kenen (1969) etc. Mundell, a analizat criteriile care stau la
baza unei bune funcţionări a uniunii monetare, în momentul în care Uniunea Monetară Europeană era în
stadiu de proiect (pe baza Raportului Werner, care nu a fost pus în practică). La momentul actual putem
afirma că judecăţile din etapa de pionierat a teoriei ZMO au intuit foarte bine provocările în faţa cărora se află
ţările care doresc să formeze o uniune monetară, cu toate că pe parcurs teoria a evoluat.
Teoria studiază costurile şi beneficiile asociate adoptării unei monede unice, dar se axează în
principal pe componenta costuri, a căror minimizare depinde de anumite condiţii caracteristice economiilor
ţărilor participante. Sintetizând problema, beneficiile se referă în principal la câştigurile obţinute din
eliminarea costurilor asociate schimbului valutar, şi la importul de credibilitate a băncii centrale a uniunii,
care reduce expectaţiile inflaţioniste şi implicit nivelul inflaţiei. Cât priveşte costurile, acestea sunt legate de
efectele negative ale renunţării la politica monetară independentă şi la mecanismul cursului de schimb, ca
instrumente de ajustare a şocurilor care sunt asimetrice între potenţialii membri ai uniunii monetare. Cu cât
nevoia de efectua ajustări ale ratei nominale este mai mică, cu atât costurile participării la uniunea monetară
se diminuează, iar acest stadiu de integrare este benefic pentru participanţi.
Mundell afirma că zona monetară optimă „reprezintă un set de regiuni unde tendinţa de migraţie este
suficient mare pentru a asigura ocuparea deplină atunci când una din regiuni cunoaşte un şoc”. Mc Kinnon
(1963) a adăugat la proprietăţile ZMO gradul de deschidere economică, iar Kenen (1969) a arătat că
diversificarea producţiei şi consumului poate reprezenta de asemenea o caracteristică a zonelor monetare
optime.
O altă definiţie este cea a lui Frankel (1999) care afirmă că o zonă monetară optimă este „o regiune
pentru care este optim să existe o monedă unică şi o politică monetară unică”.
Mai recent, Mongelli (2002) prezintă următoarea definiţie: „O zonă monetară optimă
este definită ca spaţiul geografic optim al unei monede unice, sau al unui grup de ţări, care au fixat
irevocabil ratele de schimb şi urmează să se unifice”. Pentru a clarifica definiţia sunt necesare următoarele
explicaţii:
-(1) moneda unică sau monedele care au curs fix fluctuează împreună faţă de modele altor ţări;

-(2) spaţiul ZMO este dat de state suverane care au adoptat moneda unică sau au stabilit cursuri fixe;
-(3) optimalitatea este definită în sensul unor proprietăţi (condiţii, criterii) care trebuie întrunite pentru ca
integrarea monetară să fie benefică
Pelkmans (2003) a definit mai simplu zona monetară optimă – „ca acea zonă pentru care costul
renunţării la rate de schimb flexibile sau la opţiunea de realiniere este mai scăzut decât beneficiile unei
monede unice”.
În concluzie, zona monetară optimă a fost definită ca o zonă ce prezintă anumite
proprietăţi care fac ca şocurile asimetrice să fie absorbite fără a fi necesară utilizarea cursului de
schimb sau a instrumentelor politicii monetare. Aceste proprietăţi au fost denumite “precondiţii”,
”caracteristici” sau “criterii” şi sunt repere utile pentru a evalua costurile şi beneficiile unui aranjament
monetar.
Rolul acestei teorii este să arate dacă, sau mai bine spus când este benefic pentru două sau mai multe
state să creeze o uniune monetară. Sarcina teoriei ZMO este de a asigura răspunsuri pentru măsurile care
trebuie luate pentru a îmbunătăţi situaţia şi de a face posibilă uniunea monetară.
Ţinând cont de faptul că pentru a forma o uniune monetară trebuie să existe o decizie, iar aceasta se
bazează în parte pe teoria ZMO, proprietăţile în cauză trebuie analizate ex – ante. De fapt trebuie să ştim dacă
la momentul lansării stadiului de uniune monetară acestea vor fi îndeplinite, sau dacă există premise pentru ca
după lansarea acestui stadiu, statele în cauză să se apropie mai mult de statutul de ZMO.
Aşadar teoria clasică a zonelor monetare optime oferă justificarea economică a realizării zonelor
monetare. Evoluţiile recente aduc însă în prim plan critici în creştere la teoria clasică a ZMO.
Cea mai importantă critică , ce a revoluţionat percepţia teoriei ZMO, este
că teoria clasică nu a considerat natura endogenă şi dinamică a criteriilor, economiştii aplicându-le pe baza
unei abordări statice, în care evoluţiile pozitive ulterioare nu sunt relevante. În opinia mea, teoria clasică ZMO
a ignorat Critica lui Lucas, şi nu a luat în calcul discontinuitatea provocată de schimbarea majoră de regim.
Frankel şi Rose (1998) au susţinut caracterul endogen al criteriilor ZMO şi au afirmat că accentuarea
integrării datorită unificării monetare, va duce la sincronizarea mai bună a ciclurilor economice şi la
apropierea de statutul de zonă monetară optimă. Această schimbare apare datorită discontinuităţii în
comportamentul agenţilor economici în sensul că aceştia îşi adaptează comportamentul în interesul
Uniunii Economice şi Monetare.
În acest sens, o ţară care nu satisface criteriile poate participa la o uniune monetară, obţinând
astfel avantaje nete din eliminarea riscurilor de schimb şi a costurilor de tranzacţie. Reducerea costurilor duce
la creşterea gradului de integrare, care în continuare stimulează corelarea ciclurilor economice, fiind astfel
demonstrate limitele aplicării statice a teoriei.
Abordarea aceasta ne face să înţelegem că ceea ce ne interesează este să se obţină beneficii în
special pe termen lung, deci nu imediat după unificarea monetară.
Abordarea endogenă complică însă şi mai mult o analiză tip costuri-beneficii, dar arată că
o uniune monetară se poate realiza chiar dacă nu sunt îndeplinite toate condiţiile, cele mai importante
dintre acestea putând fi atinse după unificare.
Această abordare reprezintă una din paradigmele teoriei zonelor monetare optime, care este
împărtăşită şi de Comisia Europeană.
În altă ordine de idei trebuie să ţinem cont şi de a doua paradigmă a teoriei, care este opusă celei
promovate de Frankel & Rose, şi care afirmă că de fapt integrarea comercială ar putea duce la specializare şi
la o corelaţie mai slabă a ciclurilor economice, fiind susţinută de Krugman.
Pe baza modelului SUA, Krugman a susţinut că integrarea sporită duce la o specializare mai strictă şi
accentuează posibilitatea apariţiei şocurilor asimetrice. Totuşi, chiar dacă în ce priveşte industria pot apare
concentrări economice în anumite zone, este puţin probabil ca acest fenomen să ducă la accentuarea
asimetriilor. Pe de o parte pentru că odată cu creşterea gradului de integrare apare şi posibilitatea unor
concentrări în zone transfrontaliere, iar pe de altă parte este redusă probabilitatea ca aceste concentrări să
apară în sectorul serviciilor. Deoarece acest sector reprezintă 60-70% din PIB-ul statelor membre UE, el va
conta în ecuaţia costuri-beneficii poate mai mult decât sectorul industrial. Oricum studiile empirice susţin
opinia Comisiei.
În concluzie teoria a evoluat odată cu integrarea economică, economiştii încercând să afle dacă UE
formează o zonă monetară optimă. Imposibilitatea unui răspuns clar la această întrebare a îndemnat unii autori
să utilizeze noţiuni alternative cum ar fi: „zonă monetară fezabilă”(Corden 1972), „zonă monetară
avantajoasă”, „zonă monetară viabilă”.
De asemenea apreciez că poate fi folosit şi termenul „zonă monetară funcţională” care defineşte un
grup de ţări ce pot trece la uniunea monetară, chiar dacă nu reprezintă o zonă monetară optimă aşa cum a fost
definită de teoria clasică, pe baza existenţei unor condiţii minime ce permit funcţionarea stadiului de uniune
monetară.
Beneficii şi costuri ale uniunii monetare
De ce se pune problema integrării monetare, de ce ar dori mai multe state să renunţe la moneda
proprie? Din ce parte poate veni o iniţiativă de realizare a uniunilor monetare? Care sunt avantajele uniunii
monetare, şi în ce condiţii pot fi maximizate? Acestea sunt întrebări fundamentale de la care pornim în
realizarea prezentei cercetări.
Este clar că o schimbare majoră de regim, cum este unificarea monetară se realizează
atunci când există motivaţii puternice, date de beneficii. O asemenea schimbare presupune însă şi costuri,
riscuri şi dificultăţi. De aceea este importantă rezultanta finală: BENEFICII contra COSTURI. Dacă în ceea
ce priveşte beneficiile unei uniuni monetare lucrurile sunt ceva mai clare, nu acelaşi lucru se poate spune
despre costuri. Este foarte important să înţelegem că de fapt o uniune monetară este benefică atunci când
costurile sunt minimalizate. Ajungem astfel la condiţiile necesare pentru minimalizarea costurilor unei UM
şi la criteriile ZMO, ca să răspundem la o altă întrebare, şi anume: când este benefic pentru două sau mai
multe state să realizeze uniunea monetară?
Literatura care analizează costurile şi beneficiile uniunii monetare este destul de bogată, existând chiar
unele divergenţe legate de anumite costuri sau beneficii.
Beneficii ale uniunii monetare
Deoarece unele state îşi manifestă dorinţa de unificare monetară pentru că aşteaptă
anumite avantaje, cred că este potrivit să începem cu prezentarea beneficiilor unificării monetare.
Prima precizare pe care o fac este că beneficiile sunt identificate şi se fac simţite în
primul rând la nivel microeconomic. Cu toate acestea sunt identificate o serie de beneficii ca
urmare a stabilităţii macroeconomice precum şi datorită unei poziţii internaţionale mai bune. În acelaşi
timp, legat de beneficiile participanţilor la uniunea monetară apreciez că se propagă anumite avantaje şi
asupra economiei mondiale.
Beneficiile la nivel microeconomic.
În primul rând utilizarea aceleaşi monede de către mai multe ţări reduce costurile de tranzacţie. De
Grauwe (2003) separă aceste câştiguri în câştiguri directe din dispariţia costurilor şi câştiguri indirecte ca
urmare a transparenţei preţurilor. Eliminarea costurilor de tranzacţie este importantă mai ales pentru cei care
efectuează des plăţi transfrontaliere în numerar. În cazul acesta, pe lângă costul direct al schimbului valutar
mai apar alte costuri, care în cazul unificării monetare sunt evitate (tranzacţiile interbancare, tranzacţiile între
bănci şi terţi – cu excepţia costurilor datorate numerarului şi a costurilor interne ale firmelor).
Cât priveşte influenţa benefică a monedei unice prin mecanismul preţurilor, explicaţia
constă în faptul că existenţa mai multor monede reduce transparenţa preţurilor, ceea ce ar putea determina sau
susţine pe piaţa unică discriminarea prin preţ între zonele monetare naţionale. Totuşi, atunci când
consumatorii achiziţionează produse cu preţ ridicat (electronice, automobile), putem afirma că aceştia pot să
treacă peste bariera ratei de schimb şi să aleagă piaţa cea mai ieftină. Există în prezent şi alte obstacole, iar
Pelkmans susţine că analiza microeconomică a disparităţii preţurilor pe piaţa unică nu depinde neapărat de
problema monedelor multiple.
În al doilea rând unificarea monetară elimină volatilitatea ratei de schimb şi
costurile acesteia. În acest context, diminuarea sau chiar eliminarea incertitudinilor legate de
rata de schimb, stimulează comerţul între membrii uniunii monetare. Unii autori au analizat,
utilizând diverse modele, impactul volatilităţii ratei de schimb sau al monedei comune asupra
comerţului reciproc.
Întâlnim două abordări:
(1) problema eventualelor efecte negative asupra comerţului, cauzate de costurile de tranzacţie şi
volatilitatea ratei de schimb,
(2) beneficii ale monedei comune asupra comerţului reciproc.
 În ceea ce priveşte prima abordare, literatura care a studiat această problemă apreciază că probabil
impactul este mai degrabă mic13, deoarece fluctuaţiile cursurilor de schimb pot fi acoperite cu costuri mici
prin tranzacţii la termen. De Grauwe şi Skudelny utilizează un model complex aplicat comerţului intra UE
pentru perioada 1972-1995 determinând un impact pe termen scurt de aproape 1% anual. Autorii arată că
efectul pe termen lung este mai ridicat, estimând că ar putea fi de şase ori mai mare.
În opinia mea, efectul volatilităţii ar putea fi mult mai mare, deoarece acoperirea la
termen asigură buna derulare a unui contract semnat la o rată favorabilă însă ar putea
pune în pericol derularea unor contracte viitoare.
Concluzia este că timpul pierdut nu mai poate fi recuperat, iar distorsionarea comerţului reciproc poate
avea efecte negative care reprezintă costuri importante ale lipsei stabilităţii cursului de schimb obţinute prin
integrarea monetară. În acest sens trebuie menţionat că în cercurile de afaceri şi printre autorităţile monetare
europene, oscilaţiile bruşte ale valutelor erau şi sunt considerate costisitoare.
Referitor la a doua abordare, Frankel & Rose (2002) utilizează un model gravitaţional
pentru a demonstra impactul monedei unice asupra comerţul. Ei constată că ţările care folosesc o monedă
unică au un comerţ reciproc de trei ori mai mare decât state similare care îşi menţin monedele naţionale. Ei
arată de asemenea că un nivel ridicat al comerţului accelerează creşterea economică, estimând că fiecare
creştere cu un punct procentual a raportului comerţ/PIB duce la o creştere a PIB/ locuitor cu o treime de punct
procentual, pe un orizont de 20 de ani.
În al treilea rând sunt urmărite influenţele asupra preferinţei locale. Se apreciază că
aceasta este puternică în Europa (ca şi în SUA şi Canada), chiar dacă au dispărut controalele la frontieră.
Pelkmans (2003) afirmă că exceptând aspectele lingvistic şi cultural, precum şi reţetele personale, „nu există
o înţelegere clară a determinanţilor precişi ai preferinţei locale. Fără îndoială că monedele joacă un anumit
rol, însă rămâne valabil acest lucru când se elimină costurile de tranzacţie şi volatilitatea ratei de schimb?”.
Bineînţeles că răspunsul la această întrebare nu este facil.
Care sunt în schimb principalele beneficii la nivel macroeconomic? Acestea rezultă din stabilitatea
preţurilor, accesul la o piaţă financiară mai largă şi mai transparentă care
îmbunătăţeşte posibilităţile de finanţare externă , şi nu în ultimul rând eliminarea unor
fluctuaţii ale producţiei care ar putea fi datorate politicilor economice diferite.
Pentru anumite state dezideratul de stabilitate a preţurilor, deci alinierea în jos a ratelor inflaţiei şi
oportunităţile de obţinere a credibilităţii reprezintă o motivaţie importantă pentru participarea la o
uniune monetară17. Ca un efect al stabilităţii preţurilor reducerea dobânzilor prezintă avantaje importante
pentru guvern, companii şi consumatori, care pot contracta împrumuturi mai ieftine.
Urmărind procesul din UE, este evident că euro şi politica monetară a BCE au adus o
primă componentă a rezultatelor aşteptate, adică stabilitate în Europa. Dispariţia ratelor de
schimb între monedele ţările care au adoptat euro, elimină un important element de incertitudine şi volatilitate,
îmbunătăţindu-se calitatea procesului de management al firmelor locale sau străine ce au afaceri în zona euro.
O urmare a dispariţiei ratelor de schimb este câştigul dat de stabilitatea ratelor dobânzii. Este
cunoscut că instabilitatea ratelor de schimb anterioară introducerii euro, era legată de volatilitatea ratelor
dobânzii. Europa a cunoscut experienţe dure de instabilitate monetară în anii 70 şi 80, şi de asemenea la
începutul anilor 90, fiind evident că fără o monedă unică evenimente cum ar fi criza financiară din 1998,
încetinirea ctivităţii economice din ultimii ani, turbulenţele financiare care au urmat atentatelor teroriste sau
chiar scandalurile înregistrărilor contabile din SUA, ar fi dus probabil la aceeaşi volatilitate a ratelor de
schimb sau a dobânzilor în majoritatea statelor europene.
În fine ajungem şi la beneficii datorate rolului internaţional al noii monede dacă, ţinem cont de faptul
că unificarea monetară poate duce la o mai largă utilizare a monedei respective la nivel global.
În primul rând sunt obţinute venituri sub formă de senioraj, deoarece se emite monedă
care reprezintă o datorie a statului în cauză nepurtătoare de dobândă. Moneda este utilizată în
afara economiei emitente şi acesta reprezintă un câştig. Dacă SUA importă frecvent mai mult
decât exportă, este îmbunătăţită lichiditatea internaţională, dar în acelaşi timp surplusul este un câştig.
Consiliul Guvernator FED estimează câştigul din senioraj al SUA între 11 şi 15 miliarde anual.
În al doilea rând, pe măsură ce rolul internaţional al monedei creşte, împrumuturile,
investiţiile, şi achiziţiile de bunuri şi servicii (la nivel intern sau internaţional) vor fi din ce în ce mai mult
decontate prin instituţiile financiare ale entităţii emitente. Astfel vor creşte profiturile sectorului financiar.
În al treilea rând, utilizarea monedei proprii în comerţul exterior face ca economia
emitentă să fie mai puţin vulnerabilă la modificarea ratei de schimb a acesteia decât alte
economii. Dacă dolarul se depreciază de exemplu, efectul asupra inflaţiei în SUA va fi mai mic decât în cazul
altor economii, deoarece majoritatea importurilor americane sunt decontate în dolari (preţurile pe piaţa internă
nu vor fi ajustate conform deprecierii).
Nu trebuie să omitem însă realitatea că UEM are şi beneficii strategice. De aceea
analizele nu trebuie să se axeze strict pe beneficiile pe termen scurt sau mediu, ci pe perspectivele unui rol
proeminent al zonei euro la nivel mondial.
Costuri ale uniunii monetare
Problema principală în cazul uniunilor monetare este legată de costurile acestui proces.Am arătat
anterior că există multe beneficii ale UM, însă este necesar ca aceste beneficii să fie mai mari decât costurile.
În timp ce majoritatea beneficiilor sunt localizate la nivel microeconomic, costurile sunt evidenţiate în primul
rând la nivel macroeconomic. Costurile pot apare datorită faptului că atunci când participă la o uniune
monetară ţările pierd importante instrumente ale politicii economice respectiv cele specifice politicii
monetare, adică manevrarea ratei dobânzii şi a ratei de schimb. Aceste costuri se fac simţite în cazul
manifestării şocurilor asimetrice.
Pentru a păstra însă ordinea de prezentare cu care am început în cazul beneficiilor uniunii monetare,
vom expune întâi costurile microeconomice după care vom detalia costurile renunţării la cele două
instrumente de politică economică, încheind cu costurile utilizării externe a monedei proprii.
Există două costuri principale la nivel microeconomic. O
componentă o reprezintă costurile operaţionale, necesare pentru adaptarea sistemelor la noua
monedă:contabilitatea, contracte, aparatură etc, cheltuieli care sunt realizate însă o singură dată, ceea ce
este foarte important. A doua componentă este reprezentată provocări strategice
care constau în redefinirea concurenţei şi apariţia unor riscuri specifice. Astfel de riscuri cauzate pot fi cauzate
de o rată nefavorabilă cu care o ţară ar putea intra în uniunea monetară. Economia în cauză poate
intra cu o monedă depreciată, constatând astfel o competitivitate în creştere dar şi presiuni asupra preţurilor
prin importuri scumpe, sau cu moneda apreciată şi cu riscurile pierderii competitivităţii până au loc reglajele
prin alte instrumente.
După cum am afirmat anterior, cele mai importante costuri sunt localizate la nivel
macroeconomic şi apar ca urmare a renunţării la independenţa politicii monetare. Statele membre ale unei
uniuni monetare cedează prerogativele politicii monetare unei autorităţi centrale, ceea ce face ca autorităţile
naţionale să nu mai poată realiza ajustări, în cazul unor şocuri asimetrice, prin utilizarea instrumentelor
monetare. Mai mult, în funcţie de arhitectura instituţională statele membre vor avea o influenţă mai mare sau
mai mică în procesul decizional, situaţie care poate fi percepută ca negativă pentru statele cu influenţă redusă.
Dimensiunea costurilor asociate pierderii instrumentelor de politică economică depinde de diferenţele
dintre ţări. În cazul existenţei acestor diferenţe atât în structura economică cât şi din punct de vedere legal şi
instituţional, economiile în cauză trebuie să deţină alternative la instrumentele monetare, pentru reglarea
şocurilor.
Ceea ce trebuie să ştim este care ar putea fi natura şi probabilitatea şocurilor asimetrice şi ce
instrumente alternative pot fi utilizate în lipsa ratei de schimb sau a ratei dobânzii.
Proprietăţile sau criteriile zonelor monetare optime prezentate în secţiunea următoare reprezintă
condiţii pe care trebuie să le îndeplinească statele care doresc să participe la o uniune monetară benefică.
Existenţa acestor condiţii face puţin probabilă prezenţa şocurilor asimetrice, sau în cazul apariţiei unor astfel
de şocuri, asigură instrumente eficiente de ajustare.
Pentru a sintetiza problema, costurile cresc atunci când se manifestă şocuri ale cererii sau ale ofertei
care afectează diferit economiile participante la uniunea monetară, atunci când există preferinţe diferite pentru
şomaj şi inflaţie, diferenţe legislative, diferenţe între ratele de creştere sau când mecanismele de ajustare nu
funcţionează (nu există sisteme de ajustare a şocurilor, instituţiile pieţei muncii funcţionează diferit, sau se
menţin diferenţe între sistemele fiscale).
O altă implicaţie problematică a participării la o uniune monetară poate apare prin
manifestarea efectului Balassa-Samuelson. În acest caz ţările cu un nivel redus de dezvoltare tind să
înregistreze o inflaţie mai mare decât ţările mai dezvoltate. Diferenţialul de inflaţie apare datorită unei creşteri
mai mari a productivităţii în sectorul mărfurilor comercializabile extern decât în cel al necomercializabilelor,
ceea ce are ca rezultat o creştere similară a salariilor în cele două sectoare.
În consecinţă inflaţia mai mare duce la apreciere reală şi în final la pierdere de
competitivitate, dacă ţările nu-si mai pot deprecia moneda proprie pe care au înlocuit-o cu o
monedă comună. Ca urmare, atunci când ţări cu grade diferite de dezvoltare se integrează
monetar, rămân unele riscuri ca diferenţialul de inflaţie să se menţină şi să apară pierderi de
competitivitate pentru ţările mai puţin dezvoltate.
Acest punct de vedere se pliază cu situaţia statelor din Europa Centrală şi de Est care au perspective de
a adera la Uniunea Economică şi Monetară Europeană. Este important însă cât este afectată competitivitatea
externă prin efectul Balassa-Samuelson, deoarece este foarte
posibil ca atunci când preţurile cresc de exemplu numai la servicii, competitivitatea mărfurilor
comercializabile să se menţină18.
În fine există şi costuri ale utilizării monedei proprii la nivel internaţional, cel mai
important fiind complicarea implementării politicii monetare. Pentru că nerezidenţii deţin sume importante în
moneda respectivă, orice modificare în preferinţele de investiţii poate cauza deplasări importante de fonduri şi
volatilitate ridicată a ratei de schimb.
Oricum nu trebuie omis că responsabilitatea unei autorităţi monetare a cărei monedă este utilizată la
nivel internaţional creşte considerabil.

Criteriile ZMO - condiţii sau existenţa beneficiilor nete

Criteriile prezentate în continuare sunt caracteristice teoriei clasice a zonelor monetare optime, cu
excepţia celui din urmă, similaritatea şocurilor care a apărut în perioada de redefinire a acestei teorii, fiind
considerat un criteriu complex.
Problema proprietăţilor zonelor monetare optime, clasificare care exprimă viziunea personală referitor
la importanţa acestor condiţii.
1. Proprietăţi legate de manifestarea şocurilor asimetrice (aceste proprietăţi presupun existenţa
convergenţei structurale a economiilor ce compun zona analizată). În prezenţa acestor proprietăţi rata de
schimb reprezintă un instrument de ajustare mai puţin util:
a. Structura producţiei şi consumului
b. Gradul de deschidere a economiei
c. Similaritatea ratelor inflaţiei
2. Proprietăţi care pot asigura ajustări ale pieţei în cazul lipsei ratei de schimb ca instrument de politică
economică (flexibilitate a pieţelor):
a. Flexibilitatea preţurilor şi a salariilor
b. Mobilitatea capitalului
c. Mobilitatea forţei de muncă
d. Integrarea financiară
3. Proprietăţi care asigură ajustarea prin intervenţia autorităţilor (flexibilitate prin
pârghii ale autorităţilor)
a. Integrarea fiscală (pentru a asigura transferuri fiscale)
b. Uniune politică
4. Proprietăţi complexe
a. Similaritatea şocurilor cererii
b. Similaritatea şocurilor ofertei
Esenţa teoriei ZMO constă în analiza condiţiilor care determină importanţa utilizării cursului de
schimb ca instrument de politică economică. Astfel dacă economiile respective „pulsează” în acelaşi ritm şi
răspund la fel la şocuri, pot face ajustările cu instrumente comune fără a fi nevoie de o monedă pentru fiecare.
Dacă acestea sunt expuse însă şocurilor asimetrice, atunci există riscuri de exemplu ca una sau mai
multe ţări să fie afectate de şomaj. În condiţiile monedei unice acestea nu mai pot deprecia sau devaloriza
moneda pentru a impulsiona producţia.
 În această situaţie trebuie să existe alte mecanisme de ajustare, atât la nivelul pieţelor (ex. mobilitatea
forţei de muncă) cât şi la nivelul politicii macroeconomice (utilizarea stabilizatorilor fiscali sau centralizarea
fiscală şi posibilitatea transferurilor fiscale în zona afectată de recesiune).
Cu toate acestea mai trebuie lămurit un aspect: în condiţiile unui şoc asimetric o ţară care nu participă
la o uniune monetară, poate folosi eficient deprecierea sau devalorizarea monedei naţionale pentru absorbirea
şocului, de exemplu pentru creşterea ocupării forţei de muncă?
Răspunsul la această întrebare depinde de asemenea de mulţi factori, iar decizia de a participa sau nu
la o uniune monetară trebuie să se bazeze pe studii complexe. Experienţa UE ne învaţă că pe lângă rezultatele
oferite de aceste studii oficiale sau neoficiale care au prezentat determinanţi economici, decizia a avut şi
puternici determinanţi politici.
Totuşi importanţa criteriilor ZMO nu trebuie exagerată, pentru că o uniune monetară
poate fi benefică şi atunci când există costuri. De aceea revenim la ideea că şi în situaţia
expunerii la unele şocuri asimetrice sau în lipsa unor mecanisme eficiente de ajustare este posibil ca uniunea
monetară să fie benefică. Experienţa europeană susţine aceste afirmaţii şi accentuează rolul deciziei politice
care depăşeşte practic analiza economică de tip costuri – beneficii.

Lista uniunilor monetare:

Valută Uniune Membri Infiinţat Tip Populaţie PIB (nominal $)

Formală cu o
Communaut French Polynesia
politică
CFP franc é Financière New Caledonia 1945 528,000
monetară
du Pacifique Wallis and Futuna comună
Anguilla
Antigua and Barbuda
Dominica
Uniunea Formală cu o
Dolarul Grenada
monetară a politică
Caraibelo Montserrat 1965 625,000
Caraibelor monetară
r de Est Saint Kitts and Nevis
de est comună
Saint Lucia
Saint Vincent and the
Grenadines
Eurozone (17) şi
Formală cu o
teritoriile speciale ale UE
politică
Andorra monetară
Kosovo comună pentru 328,655,06
Euro Zona Euro 1999/2002
Monaco Yona EURO. 2
Montenegro Si neformală
San Marino pentru Kosovo,
Montenegro
Vatican City
Singapore Autoritatea
dollar Monetară Brunei
1967 Formală 5,137,000 36,438,000,000
Brunei din Singapore
dollar Singapore
Armenia
Dram
Nagorno-Karabakh 1994 Neformală 3,368,900 18,715,000,000
Armean
Republic
Australia
şi teritoriile externe
Australia
Kiribati 1966 Neformală 22,557,000
n dollar
Nauru
Tuvalu
 Marea Britanie
Pound Zona Lirei
and overseas territories 1939 Formală 62,321,000
sterling Sterline
and crown dependencies
Norwegia Norvegia şi teritoriile Formală 4,900,000
n krone dependente
Bhutan
Indian India[3] 1,215,083,0
1974 Neformală
rupee 00
Nepal[4]
New Zealand
Dolarul şi teritoriile dependente
Nou Cook Islands 1967 Neformală 4,411,000
Zeelandez Niue
Pitcairn Islands
Israeli
Israel
new 1927/1986 Informală 11,738,000
sheqel Palestine
Dinarul Jordan
Informală 8,922,000
Iordanian Palestine (West Bank)
Abkhazia
Rusbla 142,177,00
Russia 2008 Informală
rusească 0
South Ossetia
Lesotho
Randul Zona
Namibia
Sud monedei 1974 Formală 52,924,669 316,936,000,000
African unice South Africa
Swaziland
Liechtenstein Neformală, de
FranculEl
1920 facto in EURO 7,774,546 497,171,000,000
veţian Switzerland zonă
Turkey
Lira
Turkish Republic of 1983 Informală 75,081,100 734,043
Turcească
Northern Cyprus
United States
şi teritoriile insulare
Ecuador
El Salvador
Panama
Marshall Islands 1904
Dolar Federated States of 339,300,00
(Panama Informală
SUA Micronesia 0
numai)
Palau
Timor-Leste
Turks and Caicos
Islands
British Virgin Islands
Zimbabwe