Istoria Socială

19 enunțuri de bază și 3 extraordinare

 Enunțurile I. Ce este istoria socială?

Istoria socială este știința analizării timpului din perspectiva logicii

sociale.

Logica socială se referă la ansamblul relaționărilor în care se află insul.

Timpul este stocat în memorie. Memoria în cultură. Cultura în tradiție.

Structura socială care stochează competențele, memoria competenței este

elita intelectuală.
 Enunțurile II. Epocile
Istoria socială se înțelege evenimențial, funcție de epoci. Este ceea ce numim periodizare.

Epocile includ un ciclu sau mai multe cicluri istorice, de câteva sute sau mii de ani.

Trecutul este un ansamblu de răspunsuri la provocări (Toynbee). Răspunsul depinde de

capacitatea elitelor de problematica.

Istoria socială se înțelege funcție de provocările timpului: identificarea acestora se numește

problematizare. Problematizarea se grupează pe cicluri sau serii, cărora le corespund, la
scară globală, tipuri antropologice sau societăți diferite (vezi Enunțurile X). Seriile mari ale
istoriei sociale ale României sunt apariția statului și modernizarea societății. (Vezi
Enunțurile IX).
 Enunțurile IIa. Epocile
străveche (de când apar primele artefacte până în mileniul IV î.Hr., primele
civilizații)

antică (mileniul IV î.Hr. apariția scrisului - 476 d.Hr. – prăbușirea Romei)

medievală (476 – cca. 1500)

modernă (cca. 1500-1789 – Revoluția Franceză – 1918 – Primul război

mondial)

contemporană – după 1789; după alții, după 1945.

 Enunțurile IIb. Periodizarea istoriei României

epoca străveche și veche – din cele mai vechi timpuri (zeci de mii de ani înainte de Hristos - peștera Coliboaia)
până la apariția regatului dac (sec VI î.Hr.). Perioada de vârf: Cultura Cucuteni (mil. VI-III î.Hr.).

epoca antică – primele state dacice (sec. VI. î.Hr.) - abandonarea Daciei Traiane (271 d.Hr.)

epoca medie (medievală) are două sub-perioade: a) începând cu sec. III - epoca mărilor năvăliri până la formarea
primelor state românești IX-XIV, cuprinde formarea poporului român (sec. VI-VII); b) statele românești mature:
Țara Românească, Moldova, principatul Transilvaniei (sec. XIV-XVII), până la unirea lor de către Mihai Viteazu.

Epoca modernă - 1600-1918 (începe cu prima Unire a lui Mihai Viteazu, este împlinită maximal prin domniile lui
Brâncoveanu și Cantemir, pentru a ajunge în criză cu epoca fanariotă (1711/1714-1821) și ia sfârșit cu Revoluția
lui Tudor Vladimirescu de la 1821 - „funcțiile să nu se mai cumpere”).

epoca contemporană începe după Primul Război Mondial, odată cu stabilirea României Mari (1919). (Vezi
Panaitescu, p.5)
 Muzee ale Civilizației Cucuteni:
Cucuteni, Iași, Piatra Neamț, Sfântu
Gheorghe, Botoșani, Oltenița

Gânditorul de

Enunțurile III. la Hamangia

Străvechea Europa
Culturile Hamangia-
Cucuteni - spațiul românesc
din inima vechii Europe Cultura Cucuteni -
spirala
 Enunțurile III. Vechea Europa (Cucuteni)
Prima Civilizație a Europei (și poate prima din lume) a apărut în Estul Europei și se numește „Civilizația
Vechii/Străvechii Europe” - Majija Gimbutas: „România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o
entitate culturală cuprinsă între 6500-3500 î.Hr., axată pe o societate matriarhală, teocratică, paşnică,
iubitoare şi creatoare de artă”. (Gimbutas: 49)

Civilizația Vechii Europe face parte din prima mare serie a istoriei României care este şi cea mai lungă
(3500 de ani, între 7000 şi 3500 î.Hr.) . Este centrată pe valori feminine, este urbanizată, are un sistem de
credinţă, cunoaşte tehnici agrare dezvoltate şi de prelucrare a pietrei, ceramicii şi cuprului. Are un sistem
de scriere (Turdaș). În centrul ei este Mater Creatrix (Mama creatoare).

Această civilizația a dispărut odată cu apariția tracilor (dacilor) pe teritoriul nostru - mileniul III îHr.
Civilizația nouă este patriarhală, războinică, cu economie pastorală și cu divinități masculine, cu
morminte tumulare.
Enunțurile IV. Localizarea și formarea românilor

Arealul de formare al poporului român are

două axe: Carpații și Dunărea. Poporul
român s-a format până în sec. VI la Nord
(între în Moravia și Bug) și la Sud de
Dunăre (până la Adriatica). Primele cuvinte
în limba stră-română: „Torna, torna,
fratre!” - rostite de soldați bizantini care se
retrăgeau la invazia avarilor în
Muntenia/Dobrogea (sec. VI).

Românii de la sud de Dunăre sunt:

aromânii, meglenoromâni și istroromânii.
Enunțurile V: frontiera romană (formarea românilor)

Frontiera romană a fost un fenomen viu, pulsatoriu, nu doar o graniță.

Romanizarea este parte a fenomenului frontierei, și aceasta s-a făcut prin:
circulația mărfurilor și persoanelor, armată (militarii primeau pământ) și
administrație (drumuri, poștă, școală), credința creștină (apostolii Andrei și
Filip). Linia Dunării a înregistrat în epoca romană și post-romană 15
episcopate și zeci de martiri (vezi cei patru martiri de la Niculițel)
Romanitatea orientală în sec. XX –
dialectele limbii române. La nord de
Dunăre și în imediata sa vecinătate:
daco-româna, în Balcani: aromâna
(Bulgaria, Macedonia, Grecia,
Albania), meglenoromâna
(Macedonia, Grecia) și istroromâna
(Croația). Românii s-au format prin
aculturație, prin cucerirea dacilor,
popor tracic, de către romani. Un
rol major al unității spațiului
românesc l-a avut transhumanța:
din Moravia până la Mare și invers.
 Enunțurile VI: romaniile populare
(ordinea primară românească)

Romaniile populare sunt nucleul

statului la români care a fost
creștin și popular de la bun
început. (Iorga)

Romaniile populare erau

structurate după modelul obștilor
sătești și erau conduse de
episcopul locului (jude-județ),
care avea funcție politică,
militară și religioasă în același
timp. Formațiuni politice la Nord
de Dunăre:
Românii din Sudul Dunării au avut
formațiuni cu prestigiu politic, care
au durat mai mult sau mai puțin,
chiar mai înainte de întemeierea
statelor Țara Românească și
Moldova de la Nordul Dunării.
Capidan pomenește cele patru
Vlahii: Vlahia Mare (în Tesalia),
Vlahia Mică (în Etolia și
Acarnania), Vlahia de Sus (în partea
meridională și răsăriteană a
Epirului) și Vlahia Albă (foarte
probabil formațiunea nucleu a
Imperiului Asăneștilor din sec. XII).
 Enunțurile VII. Istoria este serială
Ce este istoria socială? Istoria socială este efortul interdisciplinar de înțelegere sistematică a trecutului din
perspectiva logicii sociale. Este știința seriilor faptelor de succesiune (Xenopol).

„Faptele care s-au produs sau se produc în cele două cadre, al spațiului și al timpului, fără să se lase
influențate de forțele modificatoare, constituie faptele de repetiție. Dimpotrivă, cele care sunt sau pot fi
înfăptuite și transformate de forțele care acționează în timp constituie faptele de succesiune. … Faptele de
repetiție sunt cele care se repetă fără deosebiri importante; ale căror variațiuni oscilează și pot fi trecute cu
vederea, spre a se ocupa doar de esență, de partea generală a faptului. Faptele de succesiune, dimpotrivă,
sunt cele în care repetiția are loc în așa fel încât deosebirea prevalează asupra elementului comun, iar
variațiunile sunt continui.” (Xenopol, 1997 [1908], pp. 8, 9).

„Seria este constituită dintr-o înlănțuire de fapte succesive și deci neasemănătoare între ele, legate unele de
altele prin cauzalitate; deoarece …numai această legătură scoate faptele din izolarea lor șd le face să devină
un tot de un caracter mai general decât evenimentele care le compun șl le sunt subordonate.” (Xenopol, 1997
[1908], p. 305)
 Enunțurile VIII. Bizanț după Bizanț
Evul mediu românesc se împarte în: epoca voievodală (statele derivate din romaniile populare) și epoca fanariotă:
„Celula constitutivă a vechilor state române este republica țărănească, precum s-au păstrat mult timp la Câmpu-lung (în
Bucovina) și la Vrancea, o republică eminamente aristocratică . A veni în lumea aceasta, unde gloria unuia era gloria
comunei întregi, proprietatea era a neamului cu istoria și cu tradițiile lui, nu a individului …” (Eminescu XII, p.44)

Particularitatea epocii voievodale este „Bilanțul după Bizanț” (Iorga) - sec. XV-XVIII. Bizanţ după Bizanţ reprezintă
continuitatea unității spirituale, sub umbrela creştinismului ortodox a domnitorilor români, a popoarelor din Sud-Estul
Europei pentru trei sute de ani, de la căderea Bizanţului (1453) până în prima parte a secolului al XVIII-lea. Mari
domnitori precum Ştefan cel Mare, Vasile Lupu, Constantin Brâncoveanu au contribuit decisiv la păstrarea unităţii
spaţiului cultural bizantin printr-un sprijin consistent şi constant de tip financiar, politic şi cultural acordat Patriarhiei de
la Constantinopol şi mânăstirilor de pe cuprinderea Mediteranei orientale (de la Athos până la Ierusalim şi Alexandria).
Identitatea popoarelor balcanice, prin dreptul de a rămâne creștine, datorează foarte mult „Bizanțului după Bizanț”.

Epoca fanariotă (1714-1821 - Tudor Vladimirescu) - domni străini (greci) impuși de turci, cumpărarea funcțiilor. Este
sfârșitul Bizanț după Bizanț. Costurile guvernării fanariote au fost colosale. Mai bine de jumătate din venituri se duceau la
Poartă.
 Enunțurile IX. Cele două mari serii ale istoriei
României
Seria constituirii statului. Aceasta îşi subordonează seria formării poporului român. Crearea statului a fost
dintotdeauna o necesitate legată de supravieţuirea etnică. De aceea putem spune că elitele românești, atât
timp cât au fost organice – şi au fost, cu întreruperi, aproape două mii de ani, au legat imperativul formării
statului de existența demnă a poporului pe care l-au avut în grijă.

Seria modernizării societăţii. Este aici chestiunea, tot imperativă, legată tot de supravieţuirea statului şi a
poporului, a modernizării structurilor sociale, fenomen identificat de Zeletin cu arderea etapelor. Fenomenul
este localizat temporal odată cu Revoluția lui Tudor Vladimirescu, care introduce principiul național în
politică și Pacea de la Adrianopol (1829), care redă Dunărea Principatelor Române. Prin „arderea
etapelor”, Zeletin descrie saltul pe care România îl face din toate punctele de vedere (social, politic,
economic etc.) în secolul al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea, de la statutul de ţară feudală la acela de
stat modern, cu o industrie relativ vizibilă, cu instituţii democratice stabile şi cu o infrastructură notabilă.
(Zeletin: „Burghezia română, originea și rolul ei istoric”, 1925)
 Enunțurile IXa. Unirea românilor
Seria constituirii statului cuprinde:

Unirea lui Mihai Viteazu (1600)

Unirea Principatelor române (1859)

Marea Unire (1918)

Acestea aparțin, de fapt, ambelor serii: a

construirii statului și modernizării societății.
Statul la români a fost condiție a modernizării
după cum modernizarea nu se poate face fără
un stat bine așezat.
 Enunțurile IXa. Unirea
românilor

La 1859 Moldova și Țara Românească s-au unit sub domnia lui

Alexandru Ioan Cuza, formând „Principatele Unite” - denumite oficial
România în Constituția de la 1866. România devine independentă față
de turci la 1878. Atunci pierde Cahul, Bolgrad și Ismail la ruși, tot
atunci Dobrogea va intra în componența Țării, iar la 1913 Cadrilaterul.
Enunțurile IXa.
Unirea românilor
 Enunțurile X. Tipurile antropologice

Trei tipuri de perioade, trei antroposuri, trei tipuri de ordini

Enunțurile XI. Presiunile geopolitice
asupra spațiului românesc
Enunțurile XI. Presiunile geopolitice
asupra spațiului românesc
 Enunțurile XI. Presiunile geopolitice
Spațiul românesc a fost supus aproape fără întrerupere asupra spațiului românesc
unor presiuni de natură geopolitică de mare forță și
întindere. Începutul epocii moderne a României a fost
puternic perturbat de războaiele marilor puteri, aici
având loc câte un război ruso-austro-turc la aproximativ
fiecare 10 ani. Așa se și explică aspectul sincopat al
modernizării, ca formă fără fond. Astfel, principala
urmare a presiunilor a fost întârzierea coagulării statului
ca structură superioară de modernizare a societății.
Modernizarea nu a fost o opţiune, ci un imperativ, resimţit
ca atare atât de clasele dominante cât şi de păturile de
jos. Modernizarea a fost mai mult decât o etapă de
dezvoltare, aceasta a coincis cu necesitatea de a elibera
naţiunea de sub dominaţia imperiilor otoman şi austro-
ungar.
 Enunțurile XII. Gândirea eficientă
Cum gândim?

. Definim – despre ce vorbim? Caut semnificațiile – ce reprezintă despre ceea ce

vorbesc?

Punem în context – cum se leagă lucrurile între ele?, realitatea este o înlănțuire de
fenomene.

Problematizăm – în raport cu ce este relevantă tema? La ce răspund, de fapt, din punctul

de vedere, mai larg, al societății, prin preocuparea mea? (Presupune că am o preocupare
relevantă pentru alții).

Legea lui Occam: Nu voi utiliza mai multe argumente decât presupune/solicită problema.
Pentru a gândi eficient, EXPRIMAREA trebuie să fie parcimonioasă.
 Enunțurile XIIIa. Legi ale dezvoltării

Legea compensației (Eminescu): „Compensația nu se dă de cătră o clasă

sau de cătră un om decât prin muncă intelectuală sau musculară. Munca
musculară consistă în producere de obiecte de utilitate necontestată, cea
intelectuală în facilitarea producțiunii acestor obiecte.” (XII, p.373)
 Enunțurile XIIIb. Legi ale dezvoltării

Legea formelor fără fond (Maiorescu): „Cufundată până la începutul secolului XIX în barbaria orientală, societatea română,
pe la 1820, început a se trezi din letargia ei, apucată poate de-abia atunci de mișcarea contagioasă prin care ideile
Revoluţiunii franceze au străbătut până în extremităţile geografice ale Europei. Atrasă de lumină, junimea noastră întreprinse
acea emigrare extraordinară spre fântânele ştiinţei din Franţa şi Germania, care până astăzi a mers tot crescând şi care a dat
mai ales României libere o parte din lustru societăţilor străine. Din nenorocire, numai lustrul dinafară! Căci nepregătiţi
precum erau şi sunt tinerii noştri, uimiţi de fenomenele măreţe ale culturei moderne, ei se pătrunseră numai de efecte, dar nu
pătrunseră până la cauze, văzură numai formele de deasupra ale civilizaţiunii, dar nu întrevăzură fundamentele istorice mai
adânci, care au produs cu necesitate acele forme şi fără a căror preexistenţă ele nici nu ar fi putut exista. Şi astfel, mărginiţi
într-o superficialitate fatală cu mintea şi cu inima aprinse de un foc prea uşor, tinerii români se întorceau şi se întorc în patria
lor cu hotărârea de a imita şi a reproduce aparenţele culturei apusene, cu încrederea că în modul cel mai grăbit vor şi realiza
îndată literatura, ştiinţa, arta frumoasă şi, mai întâi de toate, libertatea într-un stat modern. Şi aşa de des s-au repeţit aceste
iluzii juvenile, încât au produs acum o adevărată atmosferă intelectuală în societatea română, o direcţie puternică, ce apucă cu
tărie egală pe cei tineri şi pe cei bătrâni, pe cei se duc spre a învăţa şi pe cei cari s-au întors spre a aplica învăţătura lor. “....
 Enunțurile XIIIc. Legi ale dezvoltării

Legea concordanței formei cu fondului sufletesc (Motru): „Nu au realitate decât

bunurile care au actualitate … Ele există pe cât timp se manifestă ca o
corespondenţă între dispoziţiile sufleteşti şi rezultatele materiale externe. …
Patriotism, şcoală, cultură, nu există decât pe măsură ce sunt actuale în sufletul
cetăţenilor.” (Motru, 1904, p.51-52).
 Enunțurile XIV. Comunismul în România
Comunismul a fost străin de spiritualitatea românească. Nu există un comunism românesc. Discutăm despre
comunismul din România.

Comunismul a fost impus de către Uniunea Sovietică (Stalin) prin forță. Au fost lichidați fizic și social peste 2
milioane de cetățeni români între 1944 și 1964. Liderii Partidului Comunist din România, până la Dej, au fost
străini impuși de URSS. Din nucleul dur au făcut parte:

Ana Pauker (Hanna Rabinshon)- ofiţer sovietic. Principalul coordonator al comunizării României.

Alexandru Nicolschi (Alexandru Nicolschi (Boris Grünberg) - general de securitate, face parte din unităţile
special sovietice (SMERŞ), însărcinate cu distrugerea serviciilor de spionaj româneşti şi devine director adjunct
al noii structuri numită Securitate în 1948. Grünberg-Nicolschi iniţiază fenomenul „reeducării” elitelor
(„fenomenul Pitești”).

Vasile Luca (Luka Lászlo:) s-a ocupat personal de deportarea românilor bucovineni în Siberia în 1944, general
maior sovietic, ministru de finanţe al României între 1947-1952).
Harta Gulagului din
România – a centrelor de
exterminare, muncă forțată,
domiciliu forțat: 1945-1964
(și după). Cea mai teribilă
formă de opresiune
comunistă a funcționat în
România, între 1949-1952,
reeducarea prin tortură și
dezicere de propriile
credințe și de propria
persoană - „Fenomenul
Pitești”.

Aici nu apar deportările în

Siberia și asasinatele din
Basarabia și Nordul
Bucovinei - circa 1,5
milioane de victime,
începând cu 1940.
 Enunțurile XV. Rezistența anticomunistă (1944-
1962)
În România a existat o rezistență anticomunistă foarte puternică, una dintre cel mai îndelungate (1944-1962).
La începutul anilor 1950 existau circa 1300 de grupări identificate de Securitate. Rezistența anticomunistă a
început în toamna anului 1944, imediat după intrarea trupelor sovietice în România.

Rezistența a luat forma manifestațiilor studențești, cea mai cunoscută fiind cea din 8 Nov 1945 - Regele a
fost șantajat să abdice de către comuniști pe 30 decembrie 1947 prin amenințarea cu lichidarea a celor 1000
de tineri arestați.

Rezistența a luat forma luptei armate în: Munții Bucovinei, Făgăraș, Dobrogea, Vrancea, Muscel. Gavrilă
Ogoranu (Făgăraș), Elisabeta Rizea (Muscel), Gheorghe Motrescu, Gavril Vatamaniuc (Bucovina), Teodor
Șușman (Cluj), Uță și Blănaru (Caraș)

Rezistența a luat forma răscoalelor contra colectivizării forțate - dintre cele mai cunoscute au avut loc în
Vrancea (Vadu Roșca - 1957), Banat, Olt (Vâlcele, 1960), Arad (1949)
Tehnopolis
4 Texte fundamentale
 Enunțurile XVI. Omul subordonat uneltei

Noua epocă istorică, în care omul renunță la propria libertate. Până acum, în toate epocile
istorice, omul a luptat pentru libertate.

Epoca începe odată cu fordismul (Henry Ford, sec. XX, SUA)

„.... Tehnopolisul – subordonarea tuturor formelor vieții culturale suveranității tehnicii și

tehnologiei….” (Postman, p.85)

„.... oamenii nu mai au la dispoziție niciun mod de a găsi semnificație în experiențele lor, își pierd
capacitatea de a-și aminti și le vine greu să-și imagineze versiuni rezonabile ale viitorului.”
(Postman, p.105)

Oamenii devin uneltele propriilor unelte (idem, p.35)

 Enunțurile XVII. Noii preoți. Învățământul ca
dezeducare
„.... în Tehnopolis, toți experții sunt investiți cu aura preoției. Unii dintre experții-
preoți sunt numiți «psihiatri», alții «psihologi», alții «sociologi», alții
«statisticieni». Dumnezeul pe care îl slujesc nu vorbește despre dreptate, bunătate,
milă sau har. Dumnezeul lor vorbește despre eficiență, precizie, obiectivitate. De
aceea, concepte precum «păcatul» sau «răul» dispar din Tehnopolis.” (Idem.
p.124)

„Susținut de o formă de învățământ care a fost ea însăși golită de orice formă de

viziune coerentă asupra lumii, Tehnopolisul ne privează ce datele sociale, politice,
istorice, metafizice, logice și spirituale prin care am putea discerne ceea ce nu
poate fi crezut.” (Idem, p.91)
Enunțurile XVIII. Informația - noul gunoi planetar

„Informațiile au devenit o formă de gunoi, nu doar incapabile să

răspundă întrebărilor omenești fundamentale, dar aproape neputincioase
să ne ofere o direcție coerentă în soluționarea fie și a celor mai banale
probleme. Altfel spus: mediul în care prosperă Tehnopolisul este un mediu
în care legătura dintre informații și scopurile urmărite de oameni a fost
ruptă; informațiile apar fără a ține seama de nimic, în cantități imense și
la viteze enorme, desprinse de teorie, de semnificație și de scop.” (Idem,
p.103)
Enunțurile XIX. Confuzia dintre precizie și adevăr
„.... în Tehnopolis cunoașterea precisă este preferată cunoașterii adevărate .…”
(Idem, p.192)

„«Mistica științei proclamă că numerele sunt testul suprem al obiectivității».”

(p.164)

„Fiind lipsit de o etică lucidă și respingând tradiția, el [Tehnopolisul] caută o

sursă de autoritate și o găsește în ideea obiectivității statistice. ... într-o cultură care
venerează statisticile, nu putem fi niciodată siguri ce fel de aberație își va face
culcuș în mințile oamenilor.” – p.165

„Pentru psihologi, sociologi și educatori e aproape imposibil să-și facă treaba fără
numere.” (p.45)
Anton Golopenția
Enunțurile excelenței
Enunțurile XX. Funcția științei sociale
Știința are un rost.

„Științele sociale îmi apar arsenal de mijloace pentru a face diagnosticul realității
sociale și diagnosticarea câte unui aspect al împrejurărilor actuale ale țării proprii,
pentru a înlesni dăinuirea ei între statele dimprejur și marile puteri.” (CMR, p. 203/RB,
p.75)

„Cercetările concrete ale științelor sociale au rostul să documenteze hotărârile celor ce

conduc națiunea. Ca atare, ele trebuie întreprinse în perspectiva acțiunii de conducere a
națiunii. ...

Care este contribuția cercetărilor concrete ale științelor sociale la conducerea politicii
externe a națiunii proprii? …”
Enunțurile XXI. Națiunea și românii din afara Țării

Ne pasă de românii din afara Țării. Aceasta trebuie să fie politică de stat.

„Națiunea nu se confundă cu unitatea net conturată, cuprinsă între granițele statului ei.
Orice națiune se prelungește dincolo de granițele organizației ei politice. ...

Fiecare din aceste prelungiri sporește puterea și posibilitățile de afirmare în lume ale
unei națiuni.

Grupurile de consângeni de peste granițele statului pot deveni meterezele acestor

granițe, dacă sunt așezate lângă ele și termenul de legătură cu națiunea străină care le
adăpostește, în caz că sunt mai depărtate.”
 Enunțurile XXII. Statul
Statul nu are rost dacă nu protejează libertatea națiunilor.

„Statul, adică libertatea națiunilor de a se conduce pe ele însele pe un anume

teritoriu, prin conducătorii pe care și-i dau, nu este ceva dat prin firea lucrurilor.
Recunoașterea acestei libertăți, care desăvârșește de abia existența națiunii,
trebuie cucerită de la statele unor națiuni străine și, odată cucerită, impusă fără
încetare împotriva încercărilor acestor state de a o suprima sau micșora. Aceste
state constituie ceea ce profesorul [Grigore] Antipa numește mediul politic al
poporului [Problemele evoluției poporului român, București, 1919, p.29, 159, 367
[și] urm.] ...” (OI, pp.527-528 în RB, p.203-204)
 Bibliografie selectivă
Baltasiu, R., Bulumac, Ovidiana, „Istoria Socială. Actualitate și problematică”, Ed. Univ. București, București,
2016

Baltasiu, Radu, „Anton Golopenția. Crestomație”, Oscar Print, București.

Eminescu, Opere XII, Editura Academiei, 1985, Coordonatorul ediției: Al Oprea, D. Vatamaniuc

Gimbutas, “Civilizatia marii zeite si sosirea cavalerilor razboinici” al Marijei Gimbutas, Ed. Lucretius,
Bucuresti 1997

Maiorescu, Titu, „Critice”, Chişinău, Ed. Hyperion, 1990

Panaitescu, „Istoria Românilor”, Ed. Didactică și Pedagogică, București 1990

Neil Postman, „Tehnopolis. Capitularea culturii în fața tehnologiei”, Cuvânt înainte de Read Schuchardt, trad.
Silviu Man, Ed. Contra Mundum, București, 2023

SPATIUL ISTORIC SI ETNIC ROMANESC, 4 VOL, Editura Militara, Bucuresti, 1992 (prima ediție, 1942).