RADU BALTASIU

GABRIEL SĂPUNARU OVIDIANA BULUMAC

SLĂBIREA COMUNITĂŢII
ROMÂNEŞTI
DIN HARGHITA-COVASNA
– raport de cercetare –

EDITURA ETNOLOGICĂ
COLECȚIA DE STUDII SOCIOLOGICE
BUCUREȘTI, 2013
Îngrijirea ediției și realizarea coperților: Ovidiana Bulumac
Imaginea de pe copertă: Doboi-Imper, 2011

Orice reproducere, totală sau parțială, a acestei lucrări, fără acordul scris al
autorilor este strict interzisă și se pedepsește conform Legii dreptului de autor.

© Toate drepturile asupra publicației aparțin autorilor.

Cartea a apărut cu sprijinul Centrului European de Studii Covasna – Harghita.

………………………………………………………………………………
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
Baltasiu, Radu
Slăbirea comunităţii româneşti din Harghita-Covasna : raport de
cercetare / Baltasiu Radu, Săpunaru Gabriel, Bulumac Raluca Ovidiana ;
cuvânt înainte: acad. Ioan-Aurel Pop. - Bucureşti : Editura Etnologică, 2013
Bibliogr.
ISBN 978-973-8920-49-1

I. Săpunaru, Gabriel
II. Bulumac, Raluca Ovidiana
III. Pop, Ioan-Aurel (pref.)

323.1(=135.1)(498-35 Harghita)
323.1(=135.1)(498-35 Covasna)

………………………………………………………………………………
 Lectori salutem!
Cartea aceasta – propusă publicului de către cei trei autori: Radu
Baltasiu, Gabriel Săpunaru şi Ovidiana Bulumac – dedicată studiului
comunităţii româneşti din Harghita-Covasna, nu este una de istorie, cum s-au
scris multe, ci una de mare actualitate, cu privirea aţintită spre viitor. Dacă se
acceptă însă că cele trei faţete ale timpului sunt o convenţie omenească, atunci
cartea de faţă este pluridimensională. Autorii se ocupă de o minoritate strivită –
paradoxal – în sânul unei alte minorităţi şi definesc în chip judicios cele două
tipuri de comunităţi, asemănătoare şi deosebite în acelaşi timp. Paradoxul
situaţiei (de români asupriţi în România) îi poate îndemna pe unii neîncrezători
să fie sceptici, să privească abordarea ca pe un rezultat al „viziunii naţionaliste
româneşti” când, de fapt, este vorba despre reiterarea unui strigăt disperat al
lumii româneşti din Harghita-Covasna, lume care ar vrea să existe, să
convieţuiască şi să interfereze cu lumea ungarofonă, dar nu mai este lăsată să o
facă. De aceea, lucrarea trebuie citită până la capăt, trebuie urmată de profunde
meditaţii şi de atitudine (acţiune) adecvată.

Actualitatea cărţii, în peisajul unei Europe care-şi găseşte cu greu

identitatea şi organizarea, oscilând între o globalizare fără limite şi localisme
drastice şi geloase, este de la sine înţeleasă. În peisajul românesc, cercetarea
poate părea cumva, cel puţin unora, insolită. România este un stat unitar şi
relativ uniform (omogen) sub aspect etnic, din moment ce 90% dintre locuitori
sunt şi (sau) se declară români. Chiar şi cele mai mici comunităţi etnice
neromâneşti, numărând, unele, câteva mii de oameni, sunt oficial recunoscute şi
se bucură de un set de drepturi validate la nivel european, beneficiind inclusiv
de reprezentare parlamentară (prin excepţie, în raport cu populaţia majoritară).
Într-o asemenea Românie de la începutul mileniului al treilea, integrată (măcar
formal, prin tratate) în Uniunea Europeană, chestiunile minorităţilor etnice
(etnico-religioase sau etnice şi confesionale) ar trebui să fie foarte laxe, netede
sau, cum spuneau marxiştii, „neantagonice”. Şi totuşi, rămâne problema
minorităţii ungare (maghiare), reprezentând peste 6% din populaţie, adică circa
1 200 000 dintre locuitorii de azi ai României.

5
 Cercetarea de faţă pune în lumină câteva constatări (concluzii) cu putere
aproape axiomatică, unele legate de moştenirea trecutului şi altele privitoare la
măsurile necesare armoniei sociale şi comunitare în viitor.

1. Conceptul de naţiune în înţeles central şi sud-est european pune, spre

deosebire de naţiunile-state (sau statele-naţiune) din Europa Occidentală, Statele
Unite etc., accentul grav pe etnicitate (etnie) şi nu pe statalitate (stat). De aceea,
opinia publică consideră că toţi sârbii, indiferent dacă trăiesc în Serbia sau în
statele din jur, fac parte din naţiunea sârbă, toţi românii din naţiunea română,
toţi ungurii din naţiunea maghiară etc. În Franţa, de exemplu, toţi aceia care au
cetăţenia franceză şi documente de francezi (carte de identitate, paşaport etc.)
sunt consideraţi (şi trebuie să se considere) francezi, indiferent de originea lor
sau de limba pe care o vorbesc acasă. De altminteri, chiar numele cetăţeniei
este, în franceză, nationalité (ceea ce se traduce literal prin „naţionalitate”).
Când un est-european, în Franţa, face distincţia dintre cetăţenie şi naţionalitate
devine, pentru o mare parte din auditoriu, de neînţeles.

În partea noastră de Europă, naţiunea este considerată organică

(perenială), născută cu mult înaintea statelor naţionale, iar educaţia din familie
şi din şcoală accentuează încă această idee. Criteriul principal de apartenenţă la
naţiune nu este unul politic (statal), ci unul prioritar etnic, mai exact lingvistic.
Cu alte cuvinte, dacă vorbeşti ucraineană eşti ucrainean (chiar fără să trăieşti în
Ucraina), dacă vorbeşti bulgară eşti bulgar etc. În Occident, poţi să vorbeşti
franceză şi să fii elveţian sau belgian sau italian sau luxemburghez, poţi să
vorbeşti germană şi să fii austriac, elveţian etc. La ora actuală, de vreun secol
încoace mai ales, naţiunea central-sud-est europeană care subliniază cel mai
pregnant această idee a apartenenţei la sine (peste orice fel de graniţe politico-
teritoriale) a tuturor vorbitorilor limbii sale este naţiunea ungară. Şi nu este
vorba doar despre o subliniere livrescă sau teoretică, ci de una în plină acţiune,
generatoare de atitudini, care conduc, cel mai adesea voalat, la revendicări
teritoriale. Aceasta pentru că politica statului ungar nu se mărgineşte la
cultivarea ideii de unitate lingvistică şi culturală a maghiarimii de pretutindeni,
ci acţionează în vederea reconstituirii, prin varii mijloace, a unităţii politico-
teritoriale a Ungariei istorice. Cu alte cuvinte, în vreme ce statele vecine (cu
palide şi vremelnice excepţii), în acord cu înţelegerea generală, se limitează la
unitatea spirituală peste frontiere a naţiunilor lor, Ungaria cultivă ideea
„tragediei” sau „catastrofei Trianonului”, corelată cu mesajul necesităţii
refacerii moştenirii politice a „Coroanei Sfântului Ştefan”. Or, „perla” cea mai

6
de preţ a acestei coroane este încă, pentru mulţi, Transilvania. Naţionalitatea sau
comunitatea ungară din România devine, în acest fel, instrumentul cel mai
eficace – în calitate de subiect şi obiect în acelaşi timp – de atingere a unui
astfel de obiectiv.

2. Naţiunea ungară a moştenit încă din Evul Mediu o mentalitate de

stăpân, ea fiind născută în mod elitar din nucleul numit nobilime ungară. Cu alte
cuvinte, naţiunea ungară a pornit (spre deosebire de naţiunea română) ca naţiune
nobiliară, înglobând treptat, în timpurile moderne (după secolul al XVI-lea),
restul categoriilor sociale inferioare, educate însă mereu ca şi cum ar fi fost
superioare. Ideea superiorităţii naţiunii ungare s-a concretizat (prin manualele
şcolare, publicistică, literatură etc.) sub forma sintagmei: „ungurii – civilizatorii
Bazinului Carpatic”. Altfel spus, românii, rutenii, sârbii, bulgarii, slovacii,
croaţii şi alţii, ajunşi sub puterea Ungariei sau aflaţi în apropiere, erau prezentaţi
invariabil drept inferiori şi incapabili de a clădi cultură şi civilizaţie. Aceia
dintre cei enumeraţi care erau bizantini (ortodocşi) – între care şi românii – au
fost trataţi şi mai rău: secole la rând au fost numiţi, în chip peiorativ,
„schismatici” şi plasaţi şi mai jos în societate. Scopul Ungariei medievale, ca
„regat apostolic”, a fost, iarăşi pentru mult timp, lupta pentru combaterea şi
eradicarea „păgânilor, ereticilor şi schismaticilor”. Toate acestea au creat
statornic în rândul ungurilor o mentalitate de stăpân, iar în rândul popoarelor
asuprite o mentalitate de servitor, de slugă. Lucrurile s-au schimbat, fireşte
(mai ales formal), după Primul Război Mondial, dar nu în aşa măsură încât
vechile mentalităţi să fie complet şterse. Nici cultivarea între unguri a ideii de
victimă, de popor nedreptăţit, care urmează să-şi ia revanşa, nu este de natură să
netezească lucrurile.

3. Minoritatea ungară din România, în ciuda numărului său, nu trăieşte

şi nu a trăit compactă, ci amestecată cu românii (odinioară şi cu germanii).
Secuii au fost în Transilvania, în Evul Mediu şi parţial în Epoca Modernă
(secolele XIII-XVII), o naţiune (politică) distinctă, deşi vorbeau de timpuriu
ungureşte (un grai maghiar). Aveau conştiinţa unei origini proprii, a unei
organizări sui generis, a unor tradiţii ale lor, a unei scrieri, a unor cutume etc.
Treptat, mai ales în secolul al XIX-lea, elita lor – luând drept criteriu limba şi
anumite avantaje – a fost atrasă de partea naţiunii ungare şi topită în această
naţiune, în idealurile şi realităţile ei. Cu alte cuvinte, marea majoritate a
secuilor, deşi recunosc particularităţile lor, se consideră, mai ales de la 1848
încoace, unguri şi trebuie priviţi ca atare. Deşi cele dintâi surse referitoare la

7
trecutul lor transilvan spun că secuii au trăit împreună şi amestecaţi cu românii,
de la care ar fi luat „literele” (cronicarul Simon de Keza în secolul al XIII-lea),
că au luptat împreună cu românii, pentru apărarea trecătorilor carpatice, în
vremea invaziei tătare de la 1241-1242 (doi cronicari occidentali), că au
împărtăşit adesea împreună soarta ţării, secuii au ajuns singurul segment al
maghiarimii transilvane rămas relativ compact, reuşind, mai ales în Epoca
Modernă şi după 1989, o purificare a zonei de români. Natural, de-a lungul
timpului, după Marea Unire, au fost şi impulsuri de românizare a regiunii şi de
omogenizare, luate de statul român, mai ales în anii dictaturii lui Ceauşescu,
cele mai multe ineficiente, fără să reuşească să compenseze nici pe departe
politica de asigurare a purităţii secuieşti, duse mai acut în secolele XVIII-XIX.
Însă, resentimentele elitei ungare faţă de regimul comunist sunt justificate în
mare măsură: acest regim a luat măsuri clare contra minorităţilor din România,
pe de o parte; pe de alta, deşi cele mai multe măsuri ale regimului afectau
întreaga populaţie, minorităţile le-au perceput mai acut, conform psihologiei
celui slab, frustrat de puterea politică privită drept străină.

4. Fiind compacţi, aceşti maghiari din centrul României, adică secuii (în
număr de circa 350 000- 400 000), sunt consideraţi de statul maghiar (mai ales
de guvernele ungare de dreapta şi de partidele extremiste din ţara vecină) o
punte de legătură chiar teritorială cu Ungaria, un fel de „coloană a patra”,
capabilă să împlinească treptat visul Ungariei Mari. De aceea, se vehiculează
ideea anacronică a „Ţinutului Secuiesc”, în speranţa unei enclave teritoriale care
s-ar putea mări prin alipirea la ea – fie şi printr-un coridor – a zonei Sălaj-Bihor-
Sătmar, considerată, fără temei, de către cei nostalgici, un alt pol demografic al
maghiarimii Bazinului Carpatic. S-ar putea deschide astfel o cale magistrală
spre Ungaria mică de azi, cale capabilă să reînvie „Ungaria mare şi sfântă” de
odinioară. Din fericire, acest scenariu nerealist nu ocupă decât minţile puţine ale
unor iredentişti şi naţionalişti, destui însă spre a tulbura din când în când mase
destul de mari, atrase de iluzia „misiunii istorice” a unei mari naţiuni – cea
maghiară, fireşte. „Terra Siculorum” sau „Pământul secuilor” face parte dintre
autonomiile medievale care au avut un rost câtă vreme Transilvania a fost
condusă de trei stări (numite, din secolul al XVI-lea încoace, naţiuni): nobilimea
ungară, saşii şi secuii. Atunci şi pământul avea naţionalitate, fiindcă zona
atribuită saşilor se chema „Pământul săsesc”, cea atribuită secuilor „Pământul
secuiesc”, iar cea dată nobililor se numea „Pământul nobiliar” sau chiar
„unguresc”. Toate acestea erau prevăzute în decizii cu putere de lege, numite
privilegii. Românii, care trăiau peste tot (în majoritate supuşi), nu aveau niciun

8
pământ recunoscut lor în chip oficial. În epoca modernă (odată cu biruinţa
ideilor de libertate, egalitate, fraternitate, democraţie), regimurile succesive,
începând cu cel imperial austriac (Iosif al II-lea), au desfiinţat aceste autonomii
teritoriale, ca fiind nefuncţionale, anacronice, exclusiviste. Astfel, nu statul
român a suprimat „Pământul secuiesc”, ci statul austriac şi apoi cel austro-
ungar!

5. Astăzi, s-ar presupune că politica (oricărui stat din Uniunea

Europeană) faţă de comunităţile etnice, naţionalităţi sau minorităţi etnice (unii
specialişti consideră noţiunea din urmă ofensatoare) ar trebui să protejeze toate
minorităţile, fără excepţie. Or, ce constată autorii studiului de faţă? Că în
judeţele Harghita şi Covasna, din centrul României, sunt două tipuri de
minorităţi etnice: o minoritate dominantă (cea ungară sau secuiască) şi o
minoritate locală sau dominată (cea românească). Faptul demonstrează clar că
şi „minorităţile” se înscriu în esenţa noţiunii respective numai în funcţie de
nivelul de raportare. Astfel, locuitorii majoritari ai judeţelor Harghita şi
Covasna por fi definiţi drept minoritate exclusiv prin raportarea lor la nivelul
întregii Românii; dimpotrivă, prin raportare la ei (la secui), locuitorii români din
aceste judeţe devin minoritate.

6. Ceea ce nu înţeleg autorităţile oficiale ale statului român democratic

şi european, nici cele de după 2007 – anul integrării (parţiale) a României în
Uniunea Europeană – este necesitatea protejării, în conformitate cu standardele
general recunoscute, a tuturor minorităţilor naţionale. Aceasta este şi
demonstraţia pe care o face, în chip magistral, lucrarea de faţă. Altfel spus –
arată autorii studiului – se produce o gravă confuzie şi o eroare de neiertat, prin
care românii din judeţele menţionate sunt consideraţi şi trataţi drept membri ai
majorităţii, fiindcă statutul lor este raportat la România, în loc să fie raportat la
situaţia celor două entităţi administrativ-teritoriale. Astfel, în zona menţionată –
contrar cadrului legislativ european – majoritatea (ungară) este protejată prin
măsuri evidente de „discriminare pozitivă”, în vreme ce minoritatea (română)
este condamnată la deznaţionalizare sau la emigrare.

Cercetarea specialiştilor Radu Baltasiu, Gabriel Săpunaru şi Ovidiana

Bulumac, din cadrul Academiei Române, pune în lumină, cum menţionam,
rădăcinile din trecut şi realităţile prezente care favorizează o situaţie
îngrijorătoare în această zonă, periclitând nu numai viitorul convieţuirii româno-

9
ungare, ci însăşi existenţa populaţiei româneşti. Tratarea temei propriu-zise este
precedată de un preambul explicativ lărgit, intitulat „Punct de plecare. Sinteză”,
necesar prezentării specificului zonei şi al locuitorilor, începând cu trecutul
medieval şi modern şi mergând până la contemporaneitate. Aici se definesc şi
termenii (noţiunile) utilizaţi pe parcursul cărţii, inventariindu-se articolele din
proiectul, pe atunci, al Legii Educaţiei Naţionale care periclitează grav – prin
separarea educaţiei după criteriul etnic şi prin restrângerea studiului în limba
română – starea (de fapt, existenţa) populaţiei româneşti; tot aici, se descriu pe
scurt raţiunile, modalităţile şi rezultatele cercetării sociologice întreprinse în
regiune. Acest prolog este urmat de o traducere a sa în limba engleză. Titlul
raportului de cercetare – „Slăbirea comunităţii româneşti din Harghita-Covasna”
– arată prin sine, de fapt, la ce rezultate îngrijorătoare s-a ajuns în urma
investigaţiei ştiinţifice întreprinse. Acest raport ocupă partea substanţială a
cărţii. Ultimele pagini (circa 20) sunt ocupate de un alt „Raport pe marginea
Proiectului Legii Educaţiei Naţionale (Privind situaţia minorităţilor din
perspectiva egalităţii de şanse)”, în care, rezultatele cercetării de teren sunt
trecute prin grila prevederilor legii (atunci proiect de lege), considerate
dăunătoare pentru convieţuirea interetnică şi pentru viitorul comunităţii
româneşti.

Din întreaga lucrare reiese un adevăr indubitabil: separarea drastică a

procesului educaţional pe criterii etnice este negativă. Ea conduce nu numai la
necunoaşterea limbii oficiale a statului român de către o parte din cetăţenii săi
(în cazul de faţă, de anumiţi etnici de limbă maghiară), ci şi la obligarea unor
comunităţi mai restrânse de români de a nu învăţa în altă limbă decât cea
proprie, fapt care reprezintă o încălcare a Constituţiei României. În plus, o parte
din comunitatea secuiască, nemaicunoscând limba majorităţii populaţiei din
România şi nemaiavând şanse egale cu românii de a concura pentru anumite
locuri de muncă, se vede marginalizată, închistată în propriul teritoriu, fără
putinţa de comunicare şi de interacţionare cu mediul înconjurător. Autorii
propun, pentru îndreptarea situaţiei, ca testele de competenţă lingvistică
românească să fie făcute prin experţi din afara zonei, ca drepturile individuale
să nu mai fie interpretate ca drepturi colective, urmând exemplele cele mai
potrivite din Europa, legate de statutul şi rolul limbii oficiale a statului în raport
cu limbile locale şi regionale.

Din cercetarea de teren propriu-zisă reiese o antagonizare gravă a celor

două tipuri principale de comunităţi – ungarofonii majoritari şi românii

10
minoritari – antagonizare augmentată nu numai de înstrăinarea tot mai
accentuată şi de lipsa de cunoaştere a valorilor reciproce, ci şi de sentimentele
antiromâneşti cultivate programatic în mediul secuiesc, în primul rând prin
familie şi şcoală. În mod concret, autorii au constatat în satele cercetate
scăderea accelerată a stocului demografic românesc (pe fondul situaţiei relevate
mai sus, al lipsei fondurilor de investiţii, al practicării agriculturii de
subzistenţă), izolarea acestor comunităţi româneşti timorate, lipsa de convieţuire
în contextul proclamării puterii simbolice ungare (exacerbarea utilizării
simbolurilor ungare în detrimentul celor româneşti), pasivitatea autorităţilor de
stat şi a altor instituţii româneşti. Remarcăm, în acest sens, cazul recent al unei
fetiţe (eleve) din regiune, admonestate sever şi umilite fiindcă purtase un simbol
oficial românesc.

Cu mijloacele şi metodele specifice şi general acceptate, echipa de

cercetare a operat cu realităţi fruste, unele surprinzătoare, dar grăitoare pentru
explicarea situaţiei grave în care se află populaţia românească din judeţele
Harghita şi Covasna. S-a observat, de exemplu, coeficientul mult mai ridicat de
subsumare etnică (de pierdere a specificului naţional în contact cu celălalt, cu
străinul) la români faţă de maghiari. Cu alte cuvinte, într-o căsătorie mixtă, este
mult mai probabil ca soţul român să se plieze etniei soţului maghiar decât
invers.

De mare importanţă le apare autorilor educaţia efectuată prin şcoală, în

cadrul căreia au descoperit, în zona cercetată, grave carenţe, menite să-i
îndepărteze pe maghiari de români, cultivând un sentiment de superioritate al
celor dintâi în raport cu cei din urmă. Se atinge, în acest context, şi problema
manualelor, destinate prin natura lor să cultive înţelegerea şi colaborarea, nu
separaţia şi ura. Constatarea este cu atât mai actuală cu cât, după cum s-a
relevat recent, un manual de istorie a secuilor – nevalidat de Ministerul
Educaţiei, după cum pretinde legea, dar aflat în circulaţie – face apologia
superiorităţii maghiarilor, a „nobleţei” înnăscute a secuilor, ignorându-i
complet pe români sau prezentându-i drept slugi, recent emigrate, ale
stăpânilor maghiari. De asemenea, sunt subliniate în carte rezultatele
aculturaţiei şi sunt prezentate situaţii legate de români care mai ştiu să spună
doar Tatăl Nostru şi, eventual, Crezul în româneşte, care se străduiesc din greu
să reziste prin biserică şi şcoală, fără să mai reuşească. Nu de mic interes este şi
statutul precar al romilor din aceste judeţe, dispreţuiţi, puşi pe acelaşi plan cu
românii, obligaţi uneori să înveţe în clase cu românii, clase distincte de cele de

11
limbă maghiară. Prin urmare, constată autorii, comunitatea ungară se află în
plin „imperialism etnic”, încurajat de proiectul legii educaţiei (adoptate între
timp), în care cunoaşterea limbii române nu mai este o cerinţă imperativă.

Cercetarea de teren de faţă, mergând pe urmele celei mai bune tradiţii a

şcolii sociologice de la Bucureşti, create şi conduse cu atâta pricepere de
Dimitrie Gusti, a antrenat un grup de cercetători prestigioşi – Radu Baltasiu,
Gabriel Săpunaru şi Ovidiana Bulumac – de la Centrul European de Studii în
Probleme Etnice al Academiei Române, ajutaţi de studenţi de la universităţile
din Bucureşti şi Craiova, desfăşurându-şi anchetele în localităţile Hăghig şi
Iarăşi, din judeţul Covasna, precum şi Plăieşii de Jos (Imper-Doboi) şi Livezi
(Mihăileni), din judeţul Harghita. Aceştia au ajuns să tragă, cu profesionalism
şi obiectivitate deplină, un semnal de alarmă grav, legat de periclitarea
iminentă a existenţei unor comunităţi româneşti în propria lor ţară. În urma
acestui act, autorităţile statului român (de la Bucureşti şi din ţară), obligate prin
Constituţie să apere interesele tuturor cetăţenilor români, de oriunde, trebuie să
ia măsurile potrivite, indicate chiar în studiul de faţă. Altminteri, din moment ce
s-a ajuns în zonă la afirmarea neputincioasă a neîncrederii românilor în
autorităţile de la Bucureşti, la un sentiment, din partea lor, de pierdere a patriei,
este periclitat de-a dreptul interesul naţional. Or acest fapt, tot prin forţa
Constituţiei României, nu se poate tolera, fiindcă induce un „somn al raţiunii”,
din care se pot naşte din nou „monştri”.

Este lecţia de înaltă clasă a lucrării de faţă şi mesajul onest al autorilor

săi, îndreptat şi spre maghiari şi spre români, inspirat din legislaţia
românească şi din cea europeană, menit să ne facă pe toţi demni de a cânta
împreună imnul înfrăţirii noastre, „Oda bucuriei”.

Acad. Ioan-Aurel Pop

Aprilie 2013

12
 „Subsemnatul Vasile Laza: Declar următoarele în legătură cu numele mieu de
botez. Când tata m-a declarat la naşterea mea în anul 1942, la primăria
comunei Vişeu de Mijloc, funcţionarul stării civile, l-a întrebat pe tata ce
nume îi dă băiatului. El o zis Vasile. Funcţionarul o scris în registrul stării
civile: László şi a mai adăogat de la el: Arpád. Vişeu de Jos 2004.
ss. Indescifrabil
Laza Arpád Vasile. Str. Valea Vinului no.21 …”1

Punct de plecare. Sinteză

Lucrarea propune cititorului un demers sociologic şi geopolitic critic
privind situaţia spaţiului interior al României: arealul Harghita-Covasna, cu
accent pe starea comunităţii româneşti. Contextul în care se află această
comunitate este unul cu totul special pentru că priveşte intrarea într-o nouă
etapă de manifestare a unor politici mai vechi care, de această dată, au ca
obiectiv „reproducerea etnică”. Se remarcă cu uşurinţă continuitatea
dezideratului secular al „unirii celor două fluvii etnice”, cel din pustă cu cel din
secuime, de această dată folosindu-se de vectorul politic al „europenizării”
pentru a realiza:
„Trebuie să păstrăm şi să încurajăm Secuimea. Să o folosim pentru întărirea
coeziunii, pentru lărgirea insulelor ungureşti şi pentru progresul de asimilare,
până când fluviul etnic al pustei maghiare se va uni cu cel din secuime …
După aplicarea acestor măsuri în favorul Secuimii … ne putem apoi gândi la
împingerea treptată spre apus a teritoriului locuit de secui, de-a lungul
Câmpiei şi a munţilor Bihorului, până vom realiza o unitară şi compactă masă
etnică cu «alföd-ul» unguresc”2 .

Statul românesc are astăzi două mari provocări din perspectiva

geopoliticii sale interioare: pe de-o parte bazinul Carpatic și frontiera estică, pe
de alta. Analiza prezentă se concentrează asupra tensiunilor din bazinul
Carpatic, pornind de la componenta comunitară. Astfel, ca punct de plecare
pentru orice analiză strategică a Carpaţilor, am considerat necesară o
perspectivă privind starea colectivităţilor din Harghita-Covasna. Pe lângă
analiza situaţiei comunităţii româneşti, o bună parte din preocupările noastre
vizează capacitatea de coabitare a comunităţii dominante maghiarofone cu
minoritatea de facto, minoritatea locală - românii din regiunea Harghita-
Covasna.

1
G. Badea-Lătuceanu, Problema secuiască, Ed. Poema, Baia Mare, 2010, p. 62
2
Idem, p. 26, apud. Dr. A. Gociman, România și revizionismul maghiar, Ed. Universul,
București, 1934

13
 De la bun început trebuie precizat că vom opera cu conceptul de
minoritate în următorii termeni: minoritatea reprezintă comunitatea cu identitate
proprie, fără putere politică şi fără mijloace de exprimare suficiente în raport
cu societatea în mijlocul căreia trăieşte. În consecinţă, vom denumi
minoritatea care deţine cvasimonopolul politic şi administrativ în plan local
cu termenul de minoritate/comunitate dominantă, iar populaţia care este
majoritară în plan naţional, dar minoritară în plan local, minoritate locală.
Minoritatea dominantă este mai degrabă o comunitate politică – Iorga o
denumeşte „naţionalitate politică”, un termen apropiat noţiunii de comunitate
inventată din științele sociale.
Contextul cercetării necesită, deci, unele clarificări privind paradigma
geopolitică maghiară. România, nu doar Transilvania, reprezintă spaţiul
predilect de manifestare al unei idei ce aparține geopoliticii expansionare
străine, denumită de către iniţiatorii săi geopolitica „bazinului carpatic”. Trebuie
precizat faptul că „bazinul carpatic”, în accepţiunea maghiară, nu este pur şi
simplu un teritoriu. Din punct de vedere geografic, acesta este marginal în
raport cu Ungaria, în cel mai bun caz o trambulină către „ceangăii” pe care-i
revendică, în logica tezelor hungariste, populaţiilor maghiarofone. Eventual, ar
fi o bună bază de plecare către Ploieşti (cazul planificării militare din 1940) sau
către Dunăre-Mare. Bazinul carpatic este, însă, central din perspectiva
reproducerii etnice maghiare, după cum vom arăta pe parcursul lucrării.
Înţelegem, astfel, că geopolitica „bazinului carpatic” este în primul rând un
proces. Maghiarizarea în masă a început undeva în secolul al XVIII-lea spre
final şi continuă până în zilele noastre. Fenomenul a fost favorizat de lipsa acută
a preoţilor români și agravat de atitudinea ostilă în epocă a Vienei faţă de
ortodoxie: pentru a căpăta drepturi egale cu celelalte naţiuni – secuii, saşii şi
maghiarii, românii au trebuit să treacă la greco-catolicism. Situaţia s-a grefat pe
maghiarizarea deja aproape consumată a familiilor nobiliare româneşti, în Evul
Mediu. Conceptul naţiunii politice maghiare a fost susţinut cu mare vivacitate în
timpul revoluţiei maghiare de Kossuth la 1848, ajungând apoi la maturitate prin
Legea Deák din 1868 (legea 44), unde se afirma:
„... toţi cetăţenii Ungariei în conformitate cu principiile de bază ale
Constituţiei formează din punct de vedere politic o singură naţiune ungară
indivizibilă, din care face parte fiecare cetăţean al ţării ca membru cu drepturi
egale, indiferent de apartenenţa sa la oricare dintre naţionalităţi...”3.

3
Apud. Raoul Şorban, Natio Hungarica, Naţiune politică, disponibil în mai 2013, la adresa
http://www.oocities.org/rsorban/Natiune_politica.htm

14
 Concluzia lui Iorga privind formula statală specifică naţiunii politice în
discuție nu este, deci, întâmplătoare4. Apărut prin asimilarea ideii europene
dominante, prin îndeplinirea rolului de substitut al acesteia „la frontierele
civilizaţiei”, un astfel de stat există printr-o modificare ideologică permanentă,
în funcţie de paradigma ideologică continentală dominantă. Axul constant, însă,
al statului de substituţie este proiectul său etnic. Statul plurimorfic ideologic se
află mereu în căutarea unor teritorii pe care să le administreze în calitatea sa de
magister militae la frontierele ideii dominante. Etnicitatea pusă în acord cu teza
statului de substituţie este, deci, un concept politic, fiind mereu recreată și
cucerită. Din această perspectivă, conceptul comunităţii/minorităţii inventate
surprinde formula concretă a interacţiunii dintre minoritatea locală (română) şi
minoritatea dominantă (maghiarofonă).
Conceptul de comunitate inventată este realizat pe suportul noţiunilor
lui Benedict Anderson5, de comunitate imaginată, şi cea de etnie laterală,
aparținând lui Smith. Pentru Anderson, comunitatea imaginată reprezintă baza
statului naţional. Cu alte cuvinte, statul se întemeiază pe o falsă comunitate în
care, arată Anderson, tradiţia nu ar fi altceva decât un imaginar ideologic. Fiind
constructe ideologice, laterale, astfel de comunităţi sunt uşor de înregimentat
prin vectorii autorităţii laice sau bisericeşti, cele care definesc naţiunea politică.
Este adevărat, pentru Anderson, toate naţiunile sunt inventate, el neavând acces
la distincţia dintre naţiuni politice şi naţiuni organice. Anderson omite ceea ce
Anthony Smith6 numeşte etnii verticale. Spre deosebire de etniile laterale,
create de sus în jos, prin comandă politică, etniile verticale sunt demotice,
organice, cu o bază străveche de tradiţii comune. Experienţa istorică a românilor
în Transilvania este aceea a unei naţiuni organice în faţa înaintării unei naţiuni
politice, inventate, uşor manevrabile, așa cum declară chiar elite maghiarofone:
„La colonizările din Transilvania orice alt scop dispare în faţa singurului şi
principalului scop ce trebuie realizat: elementul unguresc să devină majoritar
în ţinuturile naţionalităţilor! Declarăm sincer, şi pe faţă, că integritatea
teritorială a Ungariei depinde de aceea, dacă putem sau nu întări hegemonia
ungurească în Transilvania, ceea ce nu putem realiza decât prin colonii cât
mai numeroase și uşor manevrabile. Noua politică agrară va trebui să
slujească deschis un singur scop: întărirea şi lăţirea numerică a ungurilor” 7.

4
N. Iorga, Hotare şi spaţii naţionale. Afirmarea vitalităţii româneşti, Editura Porto Franco,
Galaţi, 1996
5
Benedict Anderson, Imagined Communities. Reflections on the origin and Spread of
Nationalism, Verso, Londra, 2006
6
Anthony Smith, National identity, University of Nevada Press, Reno, 1991, pp. 52-53
7
Deputatul secui Sebess Dénes, „Emlékirat az erdélyrészi Telepitésekröl” („Memoriu asupra
colonizărilor din părţile transilvane”), Tg. Mureş, 1905, apud Centrul European de Studii
Harghita-Covasna, Asociaţia Romano-Catolicilor din Moldova „Dumitru Mărtinaş”, Românii în

15
 În teren, autoritatea statului magister militae aflat în căutarea propriului
suport etnic este ofensivă, întemeiată pe recrutarea de populaţii în jurul
ideologiei sale axiale: naţiunea politică (imperativul reproducerii etnice). Cu o
administraţie pusă în slujba unui asemenea imperiu, înţelegem mai bine de ce
mecanismul social de substrat în asemenea comunităţi este teama. O
administraţie ofensivă se foloseşte aproape întotdeauna în zona sa de înaintare
de mecanismul angoasei colective, ca tipar de aducere a etniilor spre maxima sa
etno-politică de guvernare.
Teama este un fenomen fiinţial, iar în cazul nostru este generat natural
de „maşinăria” unei asemenea înaintări, ce are loc prin consumul identităţii
colective – ceea ce îndeobşte este cunoscut ca maghiarizare. În teren această
ipoteză ne-a fost confirmată, teama fiind predictorul unei presiuni mai mult sau
mai puţin difuze asupra sentimentul integrităţii fiinţei. Fiinţa nu este doar
individuală, personalitatea insului fiind în bună măsură un construct colectiv, cu
rădăcini ce ajung până în profunzimea antroposului etnic. Mecanismul subtil al
guvernării unui proces asimilaţionist este, deci, neliniştea, angoasa, teama.
În cunoaştere, teama anulează gândirea critică. În planul acţional,
teama produce paralizie. Între altele, probabil de aceea problematica axei
carpatice a României şi a comunităţilor româneşti este complet absentă din
agenda publică. Pe de-o parte avem o comunitate imaginată, înregimentată în
ideea fixă a unui suprematism şi primordialism etnic, iar pe de alta avem o
comunitate supusă procesului de înglobare într-un concept străin de naţiune
politică.
În istoria contemporană, creşterea „naţiunii politice maghiare” rămâne
în continuare capul compas al politicii ungare. În acest sens, planificatorii
acestei geopolitici se vor folosi de orice idee precumpănitoare europeană, de
jocul marilor puteri în regiune. Orice concept ajuns dominant în Europa este
deturnat de la scopul său iniţial, general, şi subordonat imperativului etnic
maghiar: de la conceptul imperial austriac din secolul al XIX-lea la cel al
spaţiului vital al Germaniei naziste de la începutul secolului XX şi până la ideile
europene actuale ale „drepturilor minorităţilor”, „regionalizării”, „autonomiei
locale” și „corectitudinii politice” – toate acestea sunt integrate într-un demers
geopolitic plin de vigoare, ofensiv, de reordonare a axei Dunării şi a Carpaţilor.
Trebuie precizat faptul că, deși paradigma etnicistă este una a retardului
economico-social, prin deturnarea resurselor unei naţiuni spre scopul

dezbaterile Congresului secuiesc din 1902. Premise, deziderate şi reverberaţii, Ed. Magic
Print, Onești, 2011, p.111, pp. 163 -164.

16
supremaţiei etnice, aceasta este condusă în teren cu mare eficacitate. Vectorii
unei asemenea expansiuni sunt şcoala, biserica şi administraţia. Separarea
învăţământului pe criterii etnice în 1990, consacrată şi amplificată prin
„legea Funeriu” a învăţământului din 2010, nu are nici o legătură cu
protejarea identităţii unei minorităţi „aflate în primejdie”, ci reprezintă
unul dintre cei mai importanţi factori de acţiune ai geopoliticii bazinului
carpatic, fiind esenţială pentru reproducea etnică a „naţiunii politice”.
Înţelegem că naţiunea politică maghiară este în sine un fenomen de asimilare al
altor comunităţi, nu un dat etnic natural8. Resuscitarea maşinăriei asimilaţioniste
este unul dintre paradoxurile politicii româneşti. Amintim că maghiarizarea
instituţională este un instrument cu o eficienţă nemaiîntâlnită în Europa, care „a
produs” o creştere a etnicilor maghiari între 390% 9 şi 620%10 între 1880 şi
1910. Asistăm astăzi la repornirea mecanismul legilor maghiarizării din a doua
parte a secolului al XIX-lea. Numai că, dacă la 186711, 187512, 189513, 190714 –
ca să punctăm câteva dintre momentele sale cele mai active, procesul se derula
înlăuntrul dualismului austro-ungar, după 1990 se petrece în interiorul statului
român şi cu girul elitelor politice din România.
Ilustrăm mecanismul asimilării asociat politicii bazinului Carpatic prin
finalul unui proces verbal bisericesc, redactat pe data de 26 martie 1898, de
către capelanul greco-catolic Constantin Damian. Textul este redactat în limba

8
Această idee a maghiarizării și asimilării prin limbă este susținută inclusiv de cercetări recente,
semnate de către membri recunoscuți ai comunității științifice din Italia și Ungaria. De pildă,
articolul semnat de către Ornella Semino, Giuseppe Passarino, Lluís Quintana-Murci, Aiping Liu,
Judit Béres, Andreas Czeizel și A Silvana Santachiara-Benerecetti, inititulat „MtDNA and Y
chromosome polymorphisms in Hungary: inferences from the palaeolithic, neolithic and Uralic
influences on the modern Hungarian gene pool”, publicat în European Journal of Human
Genetics, Mai, 2000, Vol 8, Nr 5, pp. 339-346
9
În Bistriţa, Lătuceanu, op.cit., p.23
10
În Năsăud, ibid.
11
Anul înfiinţării dualismului Austro-Ungar. Ungaria adoptă ca politică de stat conceptul
revoluţiei ungare de la 1848, cel al „naţiunii politice maghiare”. Celelalte etnii nu există sau, dacă
există, trebuie să se integreze în naţiunea politică.
12
Guvernul Tisza ia măsuri drastice de maghiarizare, „în numele liberalismului”, ceea ce
declanşează reacţia românească prin „Mişcarea Memorandistă” din 1881. Vezi Memoriul din
1891, adresat Occidentului de către Liga culturală română, Procesul Comunismului, „Apeluri
către străinătate”, disponibil în mai 2013, la adresa de internet
http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/ioanitoiu/altepub/docs/basarabia_1.htm
13
„Pachetul Bánffy” – legislaţia privind maghiarizarea numelor, a denumirilor geografice, este
iniţiat în 1895
14
Legile Apponyi de transformare a şcolilor româneşti în şcoli maghiare prin introducerea
obligativităţii limbii maghiare în învăţământ. Obiectivul legii era desfiinţarea şcolilor
confesionale româneşti, slovace şi sârbe. Cf C. Giurescu (ed.), Istoria României în Date, Ed.
Enciclopedică Română, Bucureşti, 1972, p.284

17
maghiară: „Umiliţii subscrişi din parohia Gr.Ort. din Cernatul inferior şi
Cernatul Superior … de timp de trei ani, am rămas fără preot … . Ne rugăm de
prea venerabilul Consistoriu Ahidiecescu ca să se îndure preagraţiosu a ni-l
trimite pe tânarul Ioan Pop şi a-l întări de preotu al nostru, în timpul cel mai
scurtu fiind că suntem în grele împrejurări… . Sperând că umilita cerere nu ni se
va respinge, am remas cei mai umiliţi subiscăliţi: Mateh Jozsef, Timar István,
Kicsi Jozsef, Bokor István, Timár István, Kicsi Janos, Maten Jozsef, Oláh Peter
Badi, Szánta Gydrgy, Bokor Jozsef, Szabo Gybrgy, Czorba István, Szabo
András, Ráduy István, Vancza Peter, Ráduy Mihály, Szabo János, Timár
Miklos, Bularka András, Bulárka Miklos, Bokor Lászlo, Szabo Simon, Ráduy
Gybrgy, Kicsi Jozsef” … şi, în final, Alecsiu Popoviciu. Iată aşadar comicăria
discursului etnicist, pe de altă parte marea dramă pe care o generează acesta:
nume ungureşti semnează pentru „preot al nostru” greco-catolic, deci, român.
Este limpede că numai etnici români pot cere preot român, ceilalţi fiind deja
reformaţi sau unitarieni.
Zona preotului sus-menţionat, cuprindea în februarie 1890, mai multe
parohii. Toate erau româneşti (greco-catolice). Însă denumirile lor erau în cea
mai mare parte … maghiare. Parohiile erau: Cernatu Inferior, Albiş, Dalnoc,
Cernatu de sus, Futaşfalu, Hatolyka, Ikafalu, Markosfalu, Martonfalu,
Matisfalu, Moacsa, Kanta şi Kezdi Vasarhely15.
Vom prezenta, deci, intercalat în studiul comunităţii, câteva dintre
coordonatele geopoliticii bazinului carpatic, precum şi referiri la fapte şi
fenomene care ilustrează abandonul de către statul român ale uneia dintre
prerogativele sale suverane: obligaţia de a face geopolitică în spaţiul său
interior, geopolitica Carpaţilor.
Teritoriul vizat de geopolitica maghiară a „Bazinului Carpatic”
operează cu „centre ideologice”, „politice” şi „de acţiune în teren”. Aşa de
pildă, Bucureştiul este unul dintre cele mai importante centre de promovare a
geopoliticii separatiste, de la cel mai înalt nivel, în timp ce o serie întreagă de
fundaţii şi instituţii de învăţământ au devenit nuclee de propagare ale formulei
ideologice ale acestei geopolitici expansionare, sub forma unui discurs acceptat,
de tipul „integrării europene”, folosind cu mult succes sintagma „unitate
[europeană] în diversitate”. Sarcina acestor centre ideologice este de a construi
etichetarea negativă a unităţii româneşti în raport cu ideea de diversitate
europeană şi, totodată, de a face acceptabilă „unitatea maghiară”, înlocuitor
„superior” al „unităţii româneşti” din formula „diversităţii europene”. Centrele

15
Lătuceanu, op.cit., p.42

18
de acţiune în teren sunt, de regulă, acele consilii judeţene şi primării controlate
pe criteriu etnic. Acestea acţionează direct asupra opiniei publice prin
implementarea în teritoriu a discursului administrativ, vizibil din stradă, prin
administrarea unei supradoze simbolice, tipice comunităţii imaginare: renovări
de instituţii, în special a unor unităţi de învăţământ cu însemne specifice,
activităţi artistice, politici de angajare în administrare pe criteriu etnic, finanţări
condiţionate mai mult sau mai puţin de natura discursului. Pe scurt, autorităţile
locale par a avea misiunea inseminării simbolice a teritoriului vizat de centrul
geopolitic al Bazinului Carpatic cu elementele „unităţii”, „vechimii”,
„primordialităţii”. Autorităţile locale, astfel, nu doar administrează teritoriul, dar
construiesc și o comunitate inventată, promovată de discursul neorevizionist de
la nivel politic.
Paradigma românească a chestiunii maghiare din România a fost
stabilită în bună măsură de către Nicolae Iorga în 1922, fiind dezvoltată ulterior
de Mircea Vulcănescu, Anton Golopenţia etc.:
„Relaţiile noastre cu ungurii sunt relaţii cu poporul unguresc - şi aceasta
înseamnă una - şi sunt relaţii cu regalitatea ungurească - şi aceasta înseamnă
două; sunt apoi relaţii cu feudalitatea ungurească, - ceea ce înseamnă trei; şi în
sfârşit relaţii cu clasa dominantă politică ungurească din epoca mai nouă, şi
aceasta înseamnă patru”16.

Astăzi, planul dominant din punctul de vedere al acţiunii imediate este

încă „relaţia cu clasa dominantă ungurească”, întrucât aceasta tinde să
încoloneze energiile populare într-o paradigmă geopolitică agresivă, rezemată
pe o trenantă „ipocrizie ştiinţifică” (Iorga) care este sintetizată de istoric astfel:
„Ungurii spun cam aşa: atunci când românii nici nu erau deloc pe malul stâng
al Dunării şi în Carpaţi, ungurii au venit din stepă, în posesiunea unui capital
de cultură destul de important, având toate calităţile care se puteau dezvolta la
cea mai mică atingere cu civilizaţia apuseană şi, pe lângă aceasta - cum spun
şi bulgarii despre ei -, având calităţi pe care românii nu le-au avut niciodată.
Căci ei erau un «popor politic», adică, acolo unde se aşezau, grupau,
organizau, comandau celorlalţi, şi în faţa simţului superior politic al naţiunii
ungureşti căzură în genunchi şi românii, cedând drepturile lor de a se cârmui
singuri şi recunoscând că niciodată, n-ar putea să-şi orânduiască lucrurile mai
bine decât sub mâna unui popor superior”17.

Teza lui Iorga, ungurii – popor politic, completată cu faptul că ideea de

stat maghiară este etnică și nu teritorială, reprezintă fundamentele pentru a
înţelege esenţa tipului de acţiune în Ardeal. Abordarea ungurească va fi

16
N. Iorga, Români şi Slavi. Români şi Unguri. Două conferinţe ale Institutului pentru
Studiul Europei Sud-Orientale, Editura Institutului Sud-Est European, Bucureşti, 1922
17
Idem, p.14.

19
întotdeauna una ofensivă şi axată pe factorul etnic - multiplicarea/reproducerea
etnică după cum vom vedea. Fiind o politică şi o geopolitică a înaintării
sistematice, acestea vor fi mereu foarte bine organizate, pe toate nivelurile
acţiunii sociale, în timp ce politica românească va fi reactivă, dacă nu inertă,
derivată din mentalitatea unui popor cu conştiinţa primordialităţii şi a vieţii
sociale aşezate, condus de elite a căror idee de stat este cronic nematurizată.
Peste aceasta se suprapune întreaga pleiadă de efecte ale complexului formelor
fără fond, pe care nu le analizăm aici.
Menţionăm, însă, incapacitatea cronică a elitelor guvernante (politice şi
intelectuale) de a gândi coerent complexul integrării europene şi relaţionarea sa
cu vecinii. Elita României este, probabil, singura care nu are un proiect legat de
cucerirea interioară a propriului spaţiu naţional. Pentru că legitimitatea unei
guvernări nu este dată numai de gesturile populiste de început-final de mandat,
şi nici de administrarea cotidiană a statului, cât mai ales de gestionarea coerentă
a complexului de provocări la care o naţiune are să le facă faţă. Este vorba aici,
desigur, de ideea de stat, probabil bunul cel mai de preţ al securităţii naţionale
(Barry Buzan)18. Singura modalitate de a reacţiona coerent este de a prelua
iniţiativa, dar acest lucru nu va fi posibil decât în momentul în care elitele
româneşti îşi vor însuşi o altă idee de stat – anume aceea a statului afirmat în
propria sa suveranitate. Suveranitatea nu este numai o proclamaţie, nu este doar
un drept istoric, este acţiune politică, culturală, economică, administrativă
cotidiană. Iar primul pas în acest sens este finanţarea organizaţiilor româneşti
din curbura Carpaţilor şi a urmăririi aplicării legii privind reprezentarea
proporţională în administraţie, pentru prezervarea identităţii minorităţii locale
româneşti.
Revenind la comunitatea maghiară, problema este că, repetând la
nesfârșit primatul ungurilor în Ardeal, elita politică maghiară a rămas
încremenită într-un proiect costisitor pentru Europa, depăşit din punct de
vedere al categoriilor cunoaşterii prin care omenirea se adaptează la provocarea
epocilor. Un asemenea retard politic este periculos în sine tocmai pentru că este
rudimentar din punct de vedere raţional, cultural, spiritual. Aceasta nu înseamnă
că o asemenea paradigmă nu posedă inteligenţă, rafinament şi subtilitate. Ea se
foloseşte de orice vector geopolitic, economic, politic şi cultural european
pentru a se impune. Per ansamblu însă, o asemenea paradigmă este una a
retardului temporal, de retragere şi chiar de diminuare istorică. Reacţia societăţii

18
A se vedea Buzan, Barry, Popoarele, statele şi teama - o agendă pentru studii de securitate
internaţională în epoca de după războiul rece, Ed. Cartier, Chişinău, 2000, p.75

20
româneşti este dominată de o curioasă hipoxie, incapacitate de reacţie, de
disoluţie a gestului politic, cultural, economic, în special la nivelul elitelor
culturale, politice şi economice dominante. Sentimentul naţional românesc, dacă
există, este aproape complet lipsit de operaţionalizare. Nu există politică
economică, culturală, demografică a „românescului”, nici măcar una de
menţinere a status quo-ului în Carpaţi.
Revenind, observatorul are impresia că întreaga energie a vecinilor
noştri este subordonată unui ideal în care infinitul posibilităţilor umane este
redus la etnicitate, supremaţie etnică şi teritorială, resentimente istorice,
geografice etc. Odată cu incapacitarea statului român pe Carpaţi urmează şi
blocajul social – societatea românească locală fiind supusă unei presiuni
nemaiîntâlnite în Europa modernă. Toate acestea se datorează filtrării pe criterii
etnice a accesului la resurse financiare, la piața forței de muncă, educaţie etc.
Aceste aspecte se extind, totodată, și la nivelul logisticii mentale a
spațiului, asupra căreia statul român aproape că nu mai are control. Desigur,
acest lucru a devenit posibil prin legile consecutive ale învăţământului,
începând din 1994. Însă, etapa finală în domeniul educaţiei a fost atinsă de legea
educaţiei nr. 1 din 2010 care consacră blocajul mental indus prin şcoală.
Curricula ineptă, birocratizarea procesului de învăţământ, umilirea materială şi
psihologică a profesorilor, confuzia rolurilor dintre elev şi profesor, exacerbarea
iredentismului în zonele în care statul român a pierdut de facto controlul asupra
sistemului sunt aspecte care slăbesc atât minoritatea locală (românii din
Harghita-Covasna), cât și statul, în ansamblu. Iar creșterea distanței sociale
dintre comunități și enclavizarea procesului educațional sunt urmări directe ale
succesivelor legi ale educației.
Rezultatul diminuării coeziunii logisticii mentale în zonele etnic mixte
este firesc. Cei educaţi tind să se adune în jurul maximei culturale induse
educaţional. Iar tinerii maghiari, ani de-a rândul, au participat în taberele
speciale precum cea de la Gheorgheni, unde au căpătat „conştiinţa sănătoasă” a
ideii organizatoare a geopoliticii ungare: „La dezbateri sunt aşteptaţi să ia parte,
după cum se arată pe site-ul taberei, tinerii maghiari care au conştiinţa sănătoasă
a unităţii maghiarimii din Bazinul Carpatic”19. Mai mult, una dintre finalităţile
învăţământului în limba maghiară, afirmată în clar de intelectualii maghiari pe

19
Daniel Man, Crişana, nr. 5622, 7 aug. 2009, apud. „Centrul European de Studii Covasna –
Harghita. Programul Taberei TMA din 2010. Sinteză documentară”.

21
teritoriul României, cu prilejul taberelor de la Gheorgheni, este „revizuirea
parţială a dictatului de la Trianon”20.
Concluziile precedente provin dintr-o preocupare de durată privind
situația bazinului Carpatic și a comunității românești din zona Harghita-
Covasna. Preocupările s-au concretizat într-o serie de cercetări desfășurate în
acest areal, începute în mod sistematic din 2009 până în prezent. Lucrarea de
față se compune din două mari cercetări, una privind proiectul legii educației
din 2010 (lege ulterior asumată de preşedinte şi de guvernul României de la acel
moment, după ce a fost respinsă de două ori de Curtea Constituțională 21) și o
alta privind slăbirea comunității românești din Harghita-Covasna (2011). În cele
ce urmează vom prezenta în sinteză conținutul acestor două materiale.

Proiectul Legii Educației Naționale

În luna noiembrie 2010, în cadrul Centrului European de Studii în
Probleme Etnice al Academiei Române, am desfășurat o cercetare de teren
privind oportunitatea Proiectului Legii Educației Naționale în regiunea
Harghita-Covasna, realizată la cererea Parlamentului României, prin Comisia
pentru Egalitate de Şanse din Senat. Cercetarea sociologică desfășurată a fost de
tip calitativ, principalele instrumente de lucru fiind discuţia de grup şi interviul
în profunzime. Populaţia investigată a cuprins elevi, profesori, inspectori
şcolari, responsabili politici, consilieri locali de diferite etnii, vorbitori de limbă
română şi maghiară. Arealul investigat a cuprins atât localităţi din mediul urban,
cât şi din mediul rural.
Din perspectiva logisticii mentale reținem că educaţia este factor
constitutiv al puterii societăţii civile şi al capabilităţilor administrative ale
statului. Analiza în teren a proiectului legii educației a făcut trimiteri implicite
sau explicite la principalele componente ale capabilităţii interne de soft power:
egalitatea de şanse, mobilitatea socială în vederea accesului la bunăstare,
capacitatea de cunoaştere a cetăţenilor, coerenţa şi calitatea proceselor şi
interacţiunilor sociale.
Principala sursă de tensiune intercomunitară identificată este separarea
educației formale pe criteriu etnic, iar problema principală este că educaţia
20
Ferencz Csaba, Haromszek, 5748 din 8 august 2009, apud idem
21
Gândul, 2 ianuarie 2011, „Legea educaţiei dă pentru a treia oară examen la Curtea
Constituţională”, disponibil în mai 2013 la adresa http://www.gandul.info/news/legea-educatiei-
da-pentru-a-treia-oara-examen-la-curtea-constitutionala-vezi-care-e-miza-luptei-dintre-putere-si-
opozitie-7858223

22
devine factor de clivaj şi nu de integrare, ceea ce este în contradicţie cu menirea
sa. Educația în școală, realizată diferențiat între copiii maghiari și cei români nu
poate decât să accentueze distanța socială dintre cele două comunități.
Interlocutorii au indicat ca principală soluţie faţă de clivajul deja existent
reunificarea procesului de predare (clase mixte) și nu continuarea separării
procesului educaţional. Mai mult, o altă cale pentru reducerea acestei distanțe
sociale și pentru o bună vecinătate a fost identificată atât de români, cât și de
maghiari prin dezvoltarea sau derularea de activități extracuriculare, mai mult
sau mai puțin direct legate de procesul educativ.
Principala problemă a acelei legi constă în modul de operare cu limba
română, transformată pentru etnicii minoritari în limbă străină. Aceștia aveau
deja - înainte de legea 1 din 2010 - dreptul de a studia în limba maternă la toate
nivelurile, tipurile și formele de învățământ preuniversitar. Învățarea limbii
române ca limbă străină face referire la diminuarea acesteia ca factor de
incluziune socială a minorităților la nivel național. Limba română, devenind
limbă străină pentru minorități, aduce în discuție problema socializării comune
și a accesului la oportunități dincolo de spațiul controlat administrativ de
minoritatea dominantă din Harghita-Covasna. Astfel, am întâlnit cazuri în teren
care puneau problema accesului la viitor și la mobilitatea socială în interiorul
României. Iată, de pildă, un elev de clasa a XI-a, provenind dintr-o familie
mixtă a fost dat la școală în limba română pentru a beneficia de mai multe șanse
pe viitor: „ca să îmi fie mie mai ușor m-au dat la școală în limba română; trăim
în România și aici se vorbește mai mult în limba română”.
Implicațiile acestei restrângeri a exercitării dreptului de a scrie şi a vorbi
în limba română în şcoală doar la materia limba şi literatura română,
echivalează cu pierderea prin limbă a unui principiu educaţional asumat şi a
unei obligaţii constituţionale. Dreptul la dezvoltare personală este, astfel,
restrâns artificial. Totodată, ca implicații de nivel național, prin conferirea de
drepturi suplimentare unor categorii etnice majoritare în plan local
(minorităţi dominante), legea educației a întărit caracterul de minoritate
defavorizată pentru etnia considerată „majoritară” în plan naţional
(minoritate locală în Harghita-Covasna). De asemenea, prin ancorarea
minorităţilor naţionale în propria cultură şi în propria limbă se limitează
mobilitatea socială a acestora în spaţiul economiei naţionale, contribuind
astfel la diminuarea şanselor de progres ale acestora şi, implicit, la creşterea
sărăciei unor zone din România.

23
 La momentul studiului, argumentam că se continuă un proces de
separare intercomunitară prin socializarea elevilor aproape integral în limbi
diferite, după manuale cu informații diferite, beneficiind de finanţare pe criterii
diferite și în medii separate. Astfel, se încurajează procesul de slăbire a
relaționării sociale și fragmentarea interacțiunilor interculturale dintre elevi.
De asemenea, identităţile etnice construite pe culoare educaţionale diferite, ar
putea intra foarte probabil pe un traseu de coliziune pe termen mediu şi lung.
Această „coliziune” culturală între două narative contradictorii constituie bazele
unor tensiuni interetnice. Se construiesc personalităţi axate pe istorii şi culturi
care sunt deja acut diferenţiate. Se garantează astfel apariţia unor spaţii
interetnice dominate de tensiuni deschise.
Atât etnicii români, cât şi cei maghiari au declarat că principala
consecinţă legată de reducerea limbii române din învăţământul
preuniversitar este accentuarea enclavizării. Diminuarea coeziunii lingvistice
a zonelor etnic mixte conduce la „creşterea zidurilor dintre oameni, afaceri,
dintre sărăcie şi prosperitate” 22. Respondenţii au declarat că limba este
principalul factor de comunicare socială şi vectorul pe suportul căruia se
desfăşoară mediul de business.
Soluţia exprimată atât de etnici români cât şi de etnici de altă
naţionalitate (maghiari) trimite fără excepţie la reunificarea spaţiului
educaţional. Tinerii români recunosc existenţa unor tensiuni cu substrat etnic în
comunitatea lor de apartenenţă. Şi aceştia, precum şi adulţii sau colegii lor de
etnie maghiară, identifică separarea şcolilor după criteriul lingvistic drept
principală cauză a problemelor şi tensiunilor. Reluarea unor activităţi
extraşcolare în comun este o altă soluţie, cel puţin temporară. În timp ce unii
dintre elevii români sunt dispuşi să meargă până la însuşirea limbii maghiare
pentru a creşte gradul de armonie în oraşul lor, elevii maghiari doresc şi ei
unificarea şcolară, dar recunosc că handicapul lingvistic instituit în 20 de ani de
separare nu le mai permite să desfăşoare o interacţiune culturală de tipul celei
promovate în clasele mixte. Aceştia doresc unificarea şcolară în unităţi cu
predare în limba română şi limba maghiară, unde aceasta din urmă să fie
preponderentă.
Profesorii mai ales, fie de etnie română sau maghiară, remarcă
politizarea actului educațional. Separarea şcolilor este principala sursă de
tensiuni, aceasta conducând la „politizarea manualelor de istorie” – după cum
remarcă unii intelectuali maghiari. Ideologizarea surselor de cunoaştere

22
Fișă de interviu, fost responsabil în administraţia centrală locală; inspector şcolar, maghiar.

24
identitară, alături de educaţia strictă din familiile maghiare au fost exprimate de
interlocutorii noştri drept sursă de tensiune. Toate aceste surse și argumente
conduc, de fapt, la ideea accentuării distanței sociale între comunitățile
românești și maghiară din zona Harghita-Covasna prin separarea educaţiei
după criteriu etnic.

Slăbirea comunității românești din Harghita-Covasna

Cercetarea sociologică desfășurată în arealul Harghita-Covasna în vara
anului 2011 a fost întreprinsă de studenți și cadre didactice de la Universitatea
din București și Universitatea din Craiova. Cercetarea de teren s-a desfășurat în
câteva localități din cele două județe, astfel: Livezi-Mihăileni și Doboi-Plăieși
pentru Harghita, și Hăghig-Belin pentru Covasna. Cercetarea a urmărit studierea
ambelor comunități, cu un accent pe potențialul comunitar românesc.
Materialul dezvoltă ideea unei urgențe mute care irupe din situația de
facto din județele Harghita-Covasna. Cercetarea a relevat existenţa unui
sentimentul colectiv al neputinţei, corelat cu acela al abandonului-retragerii
statului român din societate. Este un sentiment de substrat, identificabil prin
cercetarea calitativă întreprinsă. Urgenţa şi abandonul pe de o parte și
credinţa ortodoxă care „îi mai ţine” pe de altă parte compun cadrul
simbolic al existenţei comunităţii minoritare româneşti. Instituţiile publice
răspund altor sarcini: organizează satisfăcător cotidianul, dar priorităţile de fond
sunt ale altei comunităţi. Minoritatea locală românească este încurajată să-şi
uite priorităţile la nivel de comunitate. Apar noi disparităţi.
Realitatea locală stă sub semnul dezechilibrului simbolic, sub care se
dezvoltă toate celelalte dezechilibre din plan administrativ, economic, şcolar,
cultural, demografic. Majoritarii maghiari îşi supraîntăresc comunitatea sub
umbrela geopoliticii maghiare a bazinului carpatic, în timp ce minoritarii
români, lipsiţi de suportul general al societăţii şi al statului, se masifică,
rămânând fără cadrul comunitar. Masificarea este un proces care afectează, pe
de o parte sănătatea socială a insului, iar pe de alta vitalitatea societății (Iorga) 23,
ceea ce duce la incapacitarea pe termen lung a spaţiilor social-geografice
întinse. Noile disparităţi conduc la slăbirea gravă a vieţii comunitare pentru
minoritatea românească şi la transformarea comunităţii majoritare
maghiare într-o comunitate dominantă, de tip ideologic. Precizăm că prin

23
N. Iorga, Hotare şi spaţii naţionale. Afirmarea vitalităţii româneşti, Editura Porto Franco,
Galaţi, 1996

25
supraîntărirea comunităţii dominante înţelegem depăşirea stadiului în care
principala preocupare este prezervarea, cultivarea identităţii: se intră în etapa
unei noi formule statale. Supraîntărirea comunităţii etnic dominante se axează
pe suport logistic străin fără întrerupere, dispus în adâncimea proceselor
sociale24. O serie întreagă de studii ştiinţifice de teren, foarte detaliate,
sistematice şi de durată, împreună cu lucrări punctuale de istorie, marketing,
geografie etc. ne îndreptăţesc să formulăm această concluzie. În oglindă cu
aceste preocupări, am constatat absenţa aproape totală a preocupărilor din
partea statului şi a societăţii civile româneşti de a cunoaşte problematica
spaţiului şi de a oferi răspunsuri în plan strategic-naţional. Astfel, pe de-o
parte, majoritarii din cele două judeţe au în fundal puterea simbolică, prezentă
peste tot în ecologia locuirii, în special în spaţiul şcolar, administrativ. Pe de altă
parte, ceilalţi, românii, se transformă din comunitate simbolică în minoritate
statistică.
Aici, românii beneficiază din nou de statutul de naţiune tolerată, iar
sentimentul asociat este teama. Astfel, etnicii minoritari sunt încurajaţi (prin
frică nespecifică şi prin cultivarea unui pragmatism parţial, suspendat deasupra
identitarului etnic propriu) să-şi uite determinantele colective ale identităţii.
Dincolo de aceasta, există un ansamblu de vecinătăţi care funcţionează
acceptabil, sau chiar foarte bine în unele zone. Nici nu poate fi altfel,
vecinătatea reclamă întrajutorarea.
Singurele formule instituţionale care mai protejează viaţa comunitară
românească sunt Biserica şi Şcoala. Biserica ortodoxă are însă nevoie de mult
mai mult suport logistic în teritoriu, în timp ce şcoala îşi pierde treptat rolul,
fiind la îndemâna autorităţilor locale neromâneşti.
În acest timp, comunitatea maghiară funcţionează ca şi comunitate
imaginată, prin încadrarea comunităţilor locale în ideologia expansionară a
„bazinului carpatic”. Comunitatea naturală, axată pe vecinătate şi întrajutorare
devine principalul suport pentru transformarea administrației şi economiei
locale pe criteriu etnic (maghiarizare).
În arealul Harghita-Covasna există două tipuri de energii dominante.
Primul face referire la afirmarea comunităţii imaginate maghiare prin
ideologizare la nivelul comportamentului sătesc, de vecinătate, a relaţiilor
interetnice. Fenomenul este deja profund şi se poate observa în practicile
24
O ultimă știre în acest sens este cea publicată de ziarul Adevărul, „INFOGRAFIE Reţeaua
László Tőkes, finanţată de la bugetul Ungariei” în data de 18 aprilie 2013, articol disponibil la
adresa http://adevarul.ro/news/politica/reteaualaszlo-tokes-finantata-bugetul-ungariei-
1_516ed7a3053c7dd83f1b752a/index.html

26
demografice de la nivel comunitar: la ţară, unde se presupune că întrajutorarea
cotidiană, vecinătăţile sunt puternice, cei mai mulţi capi de familie au ţinut
neapărat să-şi înregistreze copilul ca fiind maghiar. Cel de-al doilea tip face
referire la subsumarea etnică a comunităţii româneşti, prin disponibilitatea
vorbitorilor de limbă română de a-şi „dărui” identitatea, în special prin
căsătorie. Fenomenul ia forma dizolvării etnice acolo unde comunitatea
românească este deja slăbită, fiind incapabilă de concentrare demografică,
socială etc.
Problema realităţii contemporane este că, deşi comunităţile locale
împart un fond comun de convieţuire materială şi spirituală, ideologia
dominantă îl utilizează ca şi instrument de separare prin promovarea unei
singure comunităţi în spaţiul public şi economic. Una dintre comunităţi se
transformă din partener în comunitate imaginată dominantă, în timp ce cealaltă
se dizolvă.
Astfel, supusă voințelor politice, comunitatea maghiară devine
ideologizată, trasându-i-se un parcurs social și politic de natură fragmentară în
logica ordinii sociale din teren. Drept urmare, vecinătățile se fracturează,
distanța socială crește, iar expresiile conviețuirii românilor cu maghiarii sunt de
factura realpolitik-ului, într-un „joc” (administrativ) prin care etnia dominantă
se separă de minoritatea locală, o minoritate locală (românească) subsumată.
Problemele întâlnite în teren cer preluarea de către geopolitica română a
câtorva inițiative cheie pentru rezolvarea acestora. Mai întâi, este necesară
inițiativa administrativă alături de regândirea reformei din învăţământ în
ceea ce priveşte minorităţile (dar nu numai) în direcţia asigurării dreptului la
libertate: ce să facă un copil maghiar în România care nu ştie limba română?
Geopolitica maghiară a bazinului carpatic este împovărătoare pentru
comunităţile vizate (maghiară, secuiască, „ceangăiască”) începând cu nivelul
elementar al dreptului la exprimare prin profesie a insului.
În ceea ce priveşte prima parte a soluţiei – preluarea iniţiativei
administrative, este îndeajuns ca autorităţile să respecte legea pentru
reinstituirea unei coabitări a celor două etnii. Apoi, inițiativa bancară trebuie
preluată în scopul susținerii aptitudinilor antreprenoriale cu valoare pentru
statul român. Recâştigarea accesului (să nu spunem a preponderenţei) la
circuitul economic al Carpaţilor are o importanţă covârşitoare fiindcă economia
este expresia materială a voinţei manifestate în plan cultural şi politic, factorul
care confirmă şi legitimează în bună măsură gestul politic, clasa politică în
ansamblu chiar.

27
 În al treilea rând, preluarea iniţiativei în organismele internaţionale
şi susţinerea cu sistematicitate, coerenţă logică şi persuasiune pe canalele
politicii culturale, ale politicii externe, ale diplomaţiei publice şi ale relaţiilor cu
publicul, a unor acţiuni pentru separarea drepturilor omului de ideologia
drepturilor colective de tip etnicist, punctarea imediată a neadevărurilor până la
solicitarea instituirii unui mecanism de sancţiune europeană-internaţională a
factorilor care devin sursă de instabilitate în România şi în regiune.
Nu în cele din urmă, inițiativa culturală. Cum geopolitica maghiară a
Bazinului Carpatic este una a elitelor, statul român ar putea răspunde printr-o
politică culturală de incluziune socială a românilor şi maghiarilor ca o
singură comunitate, cu două culturi înrudite – exact nivelul popular pe care
geopolitica maghiară, elitistă, îl evită şi exclude. Este ceea ce Iorga numeşte
„întâlnirea de la popor la popor” între români şi maghiari25. Tabere şcolare
comune, reprezentarea în raport cu ponderea etnică a românilor în administraţie
şi educaţie, etc., derularea unor programe economice în care aptitudinile din
cele două comunităţi să conlucreze pe criteriul funcţionalităţii şi al competenţei
profesionale la soluţionarea unor probleme locale: inundaţii, împăduriri,
drumuri etc. Tot aici s-ar rezolva și tendința către politizare și ideologizare de
către elita (politică) maghiară a minorității maghiare. Această tendință ar fi
limitată de socializarea comună a celor două etnii și, prin „efortul”
instituționalizat al Consiliului Naţional al Audiovizualului, Ministerul
Educației, Ministerul Administrației și Internelor de corectare și sancționare a
discursurilor șovine, aducând, într-adevăr, Europei, un plus de diversitate în
unitatea continentului.

25
Iorga, N. Iorga, Români şi Slavi. Români şi Unguri. Două conferinţe ale Institutului pentru
Studiul Europei Sud-Orientale, Editura Institutului Sud-Est European, Bucureşti, 1922, p. 20

28
 „The undersigned Vasile Laza: I declare the following with regards to my
baptism name: When my father declared my birth in the year 1942, at the city
hall of Vişeu de Mijloc, the registrar asked my father what name does he give
to the boy. He said Vasile. The registrar wrote in the registry: László and
added also from his own initiative: Arpád. Vişeu de Jos 2004.
ss. Illegible
Laza Arpád Vasile. 21, Valea Vinului street…”26

Starting point. Synthesis

The present volume suggests to the reader a critical sociological and
geopolitical undertaking with regards to the situation of the interior space of
Romania: Harghita - Covasna area, with an emphasis on the state of the
Romanian community. The context in which this community finds itself is a
very special one, that concerns entering in a new phase of expressing older
policies, which, this time, have as objective “the ethnical reproduction”. We can
easily observe the continuity with the secular desire to “unite the two ethnical
streams”, the one from the plains and the one from the Szekely Land, this time
using the political vector of “Europeanization” in order to accomplish:
“We must conserve and encourage the Szekely people. To use them to
strengthen the cohesion, to enlarge the Hungarian islands and for the
assimilation process, until the ethnical stream of the Hungarian plains shall be
united with the Szekely land...After applying these measures in the advantage
of the Szekely people...we can think afterwards to gradually push to the West
the territory inhabited by the Szekely people, along the Plain and the Bihor
mountains, until we achieve a compact and unitary ethnical mass with the
Hungarian «alföd»”27.

Nowadays, the Romanian state faces two significant challenges from its
interior geopolitical perspective: on one hand the Carpathian Basin, and on the
other hand the Eastern border. This analysis focuses on the tensions within the
Carpathian Basin, starting from the community component. Thus, as a starting
point for any strategic analysis of the Carpathians we have considered that a
perspective regarding the state of the Harghita-Covasna collectivities is a
necessity. Along the analysis of the Romanian community’s situation, a large
part of our concerns have in view the cohabitation capacity of the dominant
Hungarophon community with the de facto minority, the local minority – the
Romanians from the Harghita-Covasna region.

26
G. Badea-Lătuceanu, Problema secuiască, Ed. Poema, Baia Mare, 2010
27
idem, p.26 apud. Dr. A. Gociman, România și revizionismul maghiar, Ed. Universul,
București, 1934

29
 From the beginning we must specify that we shall operate with the
concept of minority in the following terms: minority represents the community
with an own identity, without political power and without sufficient expression
means in relation with the society where it lives. As a consequence, we shall
name the minority that owns the political and administrative quasi-
monopole at local level using the term minority/dominant community, and
the population that is majoritarian at national level, but is a minority at
local level, the local minority. The dominant minority is rather a political
community – Iorga names it “the political nationality”, a term close to the
concept of invented community from the social sciences.
Therefore, the context of research requires certain clarifications
regarding the Hungarian geopolitical paradigm. Romania, not just Transylvania,
is the favorite space to express an idea that belongs to the foreign geopolitical
expansionism, named by its initiators as the expansion of the “Carpathian
Basin” geopolitics.
We must specify that the “Carpathian Basin” in the Hungarian
understanding is not just a simple territory. From a geographical point of view,
it is marginal in relation with Hungary, in the best-scenario case it can be a
trampoline towards the “Csango people” that they are claiming from the
Hungarophon populations, within the logics of the Hungaristic thesis. Possible,
this would be a good starting point towards Ploieşti (the case of military
planning in 1940) or towards the Danube-Sea. But the Carpathian Basin is
central from the perspective of the Magyar ethnic reproduction, as we shall
show in this study.
Thus, we understand that the geopolitics of the “Carpathian Basin” is
first of all a process. The mass Magyarization started somewhere in the last part
of the 18th century, and continues until the present day. The phenomenon was
favored by the severe lack of Romanian priests, and was worsened by Wien`s
hostile attitude of that time towards Orthodoxy: in order to gain equal rights
with the other nations – the Szekely people, the Transylvanian Saxons, and the
Magyars, the Romanian people had to convert to the Greek-Catholic religion.
The situation grafted on the almost consumed Magyarization of the noble
Romanian families, in the Middle Ages. The concept of the Magyar political
nation was vividly supported during the Magyar revolution by Kossuth in 1848,
reaching its maturity through the 1868 Deák Law (law no. 44), where it was
stated that:
“... all the citizens of Hungary, in conformity with the basic principles of the
Constitution, are forming from a political point of view one indivisible Hungarian

30
 nation, and each citizen of the country is a member with equal rights, regardless of their
nationality...”28.

Therefore, Iorga’s conclusion, regarding the statal formula specific for

the political nation in discussion is not accidental29. Emerged by the
assimilation of the dominant European idea, by performing the substitute role of
it, “at the borders of civilization”, such a state exists through a permanent
ideological adjustment, depending on the continental dominant ideological
paradigm. However, the unchanging axis of the substitution state is its ethnical
project. The ideological Polymorphic state is always in search for some
territories to manage as a magister militae at the borders of the dominant idea.
The ethnicity placed in accordance with the thesis of the substitution state is,
hence, a political concept, that must be always recreated and conquered. From
this perspective, the concept of the invented community/minority captures the
concrete formula of the interaction between the local (Romanian) minority and
the dominant Magyarophon minority.
The concept of invented community is made on the support of Benedict
Anderson`s concepts 30, of the imagined community, and of Smith`s lateral
ethnicity. For Anderson, the imagined community represents the basis of the
national state where the ethnical unity of traditions is substituted by an
ideological imaginary. By being lateral, such communities under the form of
ideological constructions are easily enlisted through the vectors of the laic or of
the church authority, those which define a political nation. It is true, for
Anderson, all nations are invented, due to the fact that he does not have access
to the distinction between political nations and organic nations. Anderson leaves
out what Anthony Smith31 defines as vertical ethnicities. Unlike lateral
ethnicities, created from top to bottom through political command, the vertical
ethnicities are demotic, organic, with an ancient base of common traditions. The
historical experience of the Romanians in Transylvania is that of an organic
nation faced with the advance of a political, invented and “easily manageable”
nation, as the very Magyar responsibles are stating:
“In the case of the colonizations made in Transylvania, any other purpose disappears in
front of the sole and main purpose that must be achieved: the Hungarian element must

28
Apud. Raoul Şorban, Natio Hungarica, Political nation, available in May 2013 at the address
http://www.oocities.org/rsorban/Natiune_politica.htm
29
N. Iorga, Hotare şi spaţii naţionale. Afirmarea vitalităţii româneşti, Editura Porto Franco,
Galaţi, 1996
30
Benedict Anderson, Imagined Communities. Reflections on the origin and Spread of
Nationalism, Verso, London, 2006
31
Anthony Smith, National identity, University of Nevada Press, Reno, 1991, pp. 52-53

31
 become majoritarian in the lands of the nationalities! We openly and sincerely declare
that the territorial integrity of Hungary depends on whether we can strengthen or not the
Hungarian hegemony in Transylvania, and this cannot be achieved by other means than
through colonies that are as numerous and easily manageable as possible. The new
agrarian politics shall have to openly serve one purpose: to strengthen and to broaden
the number of Hungarian people”32.

In the field, the authority of the magister militae state that is looking for
its own ethnical support is offensive, being grounded on the recruitment of
populations around its axial ideology: the political nation (the imperative of the
ethnical reproduction). With an administration that is serving such an imperium,
we better understand why the substratum social mechanism within such
communities is fear. An offensive administration almost always uses in its area
of advance the mechanism of collective anguish, as a pattern to bring the ethnic
groups towards the maximum ethno-politics for government.
Fear is a phenomenon of the being, and in our case it is naturally
generated by “the machinery” of such an advancement, that takes place through
the consumption of the collective identity – that is usually known as
Magyarization. In the field, this supposition was confirmed, fear being the
predicator of a more or less diffuse pressure on the being`s integrity feeling. The
being is not just individual, the personality of the person being in a large extent
a collective construction, with roots that reach the depths of the ethnical
anthropos. The subtle mechanism of managing an assimilation process is,
hence, restlessness, anguish, fear.
In the plan of knowledge, fear annuls the critical thinking. In the
plan of action, fear produces paralysis. Among others, this is probably the
reason why the issue of the Romanian Carpathian axis and of the Romanian
communities is missing completely from the public agenda. On one hand, we
have an imagined community, enlisted in the fixed idea of an ethnical
supremacy and primordialism, and on the other hand, we have a community that
is subjected to an embedding process into a foreign concept of political nation.
In contemporary history, the increase of the “Magyar political nation”
continues to remain the compass head of the Hungarian politics. For this
purpose, the planners of this geopolitics shall make use of any prevailing
European idea and of great powers` game in the region. Any concept that

32
The Szekely deputy Sebess Dénes, „Emlékirat az erdélyrészi Telepitésekröl” („Memoir on the
colonizations made in the Transylvanian areas”) Tg. Mureş, 1905, apud Centrul European de
Studii Harghita-Covasna, Asociaţia Romano-Catolicilor din Moldova „Dumitru Mărtinaş”,
Românii în dezbaterile Congresului secuiesc din 1902. Premise, deziderate şi reverberaţii,
Ed. Magic Print, Onești, 2011, p.111, pp. 163 -164

32
became dominant in Europe is piggybacked from its original, general purpose,
and is subordinated to the Magyar ethnical imperative: from the imperial
Austrian concept of the 19th century to the vital Nazi German space from the
beginning of the 20th century and to the current European ideas of the “minority
rights”, “regionalization”, “local autonomy”, “political correctness” - all these
are integrated in a strong, offensive geopolitical process to re-order the axis of
the Danube and of the Carpathians.
We must specify that, although the ethnical paradigm is one of
economical-social retard, by hijacking the nation`s resources to the purpose of
ethnical supremacy, it is being led on the spot with great efficiency. The vectors
of such an expansion are the school, the church and the administration. The
separation of the education system on ethnical criteria in 1990, dedicated to
and amplified through the “Funeriu law” of education in 2010, has no
connection with protecting the identity of an “endangered” minority, but
represents one of the most important action factors of the Carpathian
Basin geopolitics, being essential for the ethnical reproduction of the
“political nation”. We understand that the Magyar political nation is in itself a
phenomenon that assimilates other communities, and it is not a natural ethnic
given33. The resuscitation of the assimilationist machinery is one of the
paradoxes of the Romanian politics. We remind that the institutional
Magyarization is an instrument with an efficiency that was never previously
encountered in Europe that “produced” an increase in the number of ethnic
Magyars between 390%34 and 620%35 between the years 1880 and 1910. We
see today that the mechanism of the Magyar laws is being restarted since the
second part of the 19th century. But, if, in the years 1867 36, 187537, 189538,

33
The idea of Magyarization and assimilation through language is sustained including by recent
studies signed by recognized members of the scientific community from Italy and Hungary. For
instance, the article signed by Ornella Semino, Giuseppe Passarino, Lluís Quintana-Murci, Aiping
Liu, Judit Béres, Andreas Czeizel and A Silvana Santachiara-Benerecetti, titled „MtDNA and Y
chromosome polymorphisms in Hungary: inferences from the palaeolithic, neolithic and Uralic
influences on the modern Hungarian gene pool”, published by the European Journal of Human
Genetics, May 2000, Volume 8, Number 5, Pages 339-346
34
Bistriţa, Lătuceanu, op.cit., p.23
35
Năsăud, ibid.
36
The year when the Austro-Hungarian dualism was established. Hungary adopts as state politics
the concept of the Hungarian revolution from 1848, ”the political Magyar nation”. The other
ethnic groups do not exist, or if they do, they must be integrated in the political nation.
37
The Tisza governement takes drastic Magyarization measures, „in the name of liberalism”,
which provokes the Romanian reaction through the „Memorandum movement” from 1881. See
the Memoire from 1891 addressed to the West by the Romanian cultural League, the Process of

33
190739 – to point out some of its most active moments, the process was carried
out inside the Austro-Hungarian dualism, after the year 1990 it takes place
inside the Romanian state and with the endorsement of the political elites of
Romania.
We picture the assimilation mechanism of the Carpathian Basin politics
with the final part of a church record, worded on the 26 th of March 1898, by the
Greek-Catholic chaplain Constantin Damian. The text is written in the Magyar
language: “The humble subscribers from the Gr.Cath. Congregation of the
lower Cernat and of the upper Cernat ... for three years we remained with no
priest ... We keep asking the most honorable Ahidiecescu Consistory to send us
the young Ioan Pop and to strengthen our priest, in the shortest time possible,
because we are in difficult circumstances ... Hoping that this humble request
shall not be rejected, we remain the most humble undersigned: Mateh Jozsef,
Timar István, Kicsi Jozsef, Bokor István, Timár István, Kicsi Janos, Maten
Jozsef, Oláh Peter Badi, Szánta Gydrgy, Bokor Jozsef, Szabo Gybrgy, Czorba
István, Szabo András, Ráduy István, Vancza Peter, Ráduy Mihály, Szabo János,
Timár Miklos, Bularka András, Bulárka Miklos, Bokor Lászlo, Szabo Simon,
Ráduy Gybrgy, Kicsi Jozsef” … and finally Alecsiu Popoviciu. Therefore this is
the comics of the ethnic speech, on the other hand the great drama that it
generates: Hungarian names sign for a Greek-catholic “priest of our own”,
therefore a Romanian priest. It is clear that only the Romanian ethnics can ask
for a Romanian priest, the other being already Reformed or Unitarians. The area
of the above-mentioned priest was comprised in February 1980, of several
congregations. All of them were Romanians (Greek-Catholics). But their names
were mostly ... Magyar. The congregations were the Lower Cernatu, Albiş,
Dalnoc, the Upper Cernatu, Futaşfalu, Hatolyka, Ikafalu, Markosfalu,
Martonfalu, Matisfalu, Moacsa, Kanta and Kezdi Vasarhely40.
Therefore, we shall present, inserted in the study of the community,
some of the geopolitical coordinates within the Carpathian Basin, and also
references to facts and phenomena that picture the Romanian state`s

Communism, „Appeals abroad”, available in May 2013 at the internet address

http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/ioanitoiu/altepub/docs/basarabia_1.htm
38
”The Bánffy Package” – the laws regarding the Magyarization of the names, of the
geographical names is initiated in 1895
39
The Apponyi laws for transforming the Romanian schools into Magyar schools by introducing
the Magyar language as being mandatory in the education system. The objective of the law was to
dissolve the confessional Romanian, Slovak and Serbian schools. C. Giurescu (ed.), Istoria
României în date, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1972, p. 284
40
Lătuceanu, op.cit., p.42

34
abandonment of its sovereign prerogatives: the obligation to make geopolitics in
its interior space, the Carpathian geopolitics.
The territory that the “Carpathian Basin” Magyar geopolitics had in
view operates with “ideological”, “political” and “action field” centers. Hence,
Bucharest is one of the most important centers to promote separatist geopolitics,
from the highest level, while an entire series of education(al) foundations and
institutions have become propagation cores of the ideological formula of this
expansion geopolitics, under the form of an accepted speech, such as “the
European integration” one, successfully using the collocation “[European] unity
in diversity”. The task of these ideological centers is to build the negative
labeling of the Romanian unity in contrast to the idea of European diversity and,
in the same time, to make acceptable the “Magyar unity”, a “superior”
replacement of the “Romanian unity” within the formula of “European
diversity”. The action field centers are, usually, those county councils and city
halls controlled through the ethnical criteria. These act directly on the public
opinion by implementing the administrative discourse in the territory, visible
from the street, by giving a symbolical overdose, typical for the imaginary
community: renovation of institutions by bringing them back to a certain
“historical state”, especially education units with specific signs, artistic
activities, ethnicity-based-employment policies within the administration
system, financing procedures that are conditioned more or less by the nature of
the speech. Shortly, the local authorities seem to have symbolical inseminations
of the territory viewed by the geopolitical center of the Carpathian Basin with
the elements of “unity”, “age”, “primordialism”. Therefore, the local authorities
do not only manage the territory, but are also building the invented community,
promoted by the neo-revisionist speech from the political level.
The Romanian paradigm of the Magyar issue from Romania was set out
mostly by Nicolae Iorga in 1922, being developed afterwards by Mircea
Vulcănescu, Anton Golopenţia etc.:
“Our relationships with the Hungarians are the relationships with the
Hungarian people – and this means one – and are the relationships with the
Hungarian royalty – and this means two; then there are the relationships with
the feudal Hungarians – this means three; and finally there are the
relationships with the Hungarian dominant political class, from the newer era,
and this means four”41.

41
N. Iorga, Români şi Slavi. Români şi Unguri. Două conferinţe ale Institutului pentru
Studiul Europei Sud-Orientale, Editura Institutului Sud-Est European, Bucureşti, 1922

35
 Today, the dominant plan from the point of view of the immediate
action is still “the relationship with the dominant Hungarian class”, because it
tends to include the popular energies in an aggressive geopolitical paradigm,
that is resting on a long-drawn-out “scientific hypocrisy” (Iorga) that is being
synthesized by the great historian like this:
“The Hungarians say something like this: when the Romanians were not at all
on the left shore of the Danube and in the Carpathians, the Hungarians came
from the steppes, owning a quite important cultural capital, having all the
qualities that could be developed at the smallest contact with the Western
civilization and beside this – as also the Bulgarians are saying about
themselves -, having certain qualities that the Romanians never had. Because
they were a «political people», meaning that, in those places where they
settled, they were grouping, organizing, commanding the others, and in front
of the superior political sense of the Hungarian country also the Romanians
fell on their knees, ceasing their rights to lead themselves and recognizing that
they could never order their affairs better than under the leadership of a
superior people”42.

The thesis of Iorga, the Hungarians – a political people, completed by

the fact that the Magyar state idea is ethnical, not territorial are fundamental to
understand the essence of the action type in Transylvania. The Hungarian
approach shall always be an offensive one and shall focus on the ethnical factor
– the ethnical multiplication/reproduction, as we will see further on. Being a
politics and a geopolitics of the systematic advance, these shall always be very
well organized, at all the levels of social action, while the Romanian politics
shall be reactive, if not inert, derived from the mentality of a people that has a
consciousness of primordiality and of a settled social life, leaded by elites
whose idea of state is chronically immature. On this fact there is an overlap of
an entire multitude of effects given by the baseless claims complex that we are
not analyzing here.
We mention though the chronic incapacity of the government elites
(political and intellectual) to think the complex of European integration and its
relationships with the neighbors in a coherent manner. The Romanian elite is,
probably, the only one that does not have a project linked to the interior
conquest of its own national space. Because the legitimacy of a government is
given not only by the populist gestures made at the beginning and at the end of
the term, and neither by the daily management of the state, but especially by the
coherent management of the complex of challenges that a nation must face. We
are talking here, of course, about the idea of the state, probably the most valued

42
Idem, p.14.

36
good of national security43. The only way to react coherently is to take over the
initiative, but this shall be possible only when the Romanian elites shall acquire
another idea of state – more precisely the idea of the state affirmed in its own
sovereignty. Sovereignty is not just a proclamation, and not just a historical
right, but it is a daily political, cultural, economical, administrative action. And
the first step in this direction is to finance the Romanian organizations from the
Carpathians curve and to follow up the application of the law regarding the
proportional representation in the administration, for preserving the identity of
the local Romanian minority.
Coming back to the Magyar community, the problem is that, endlessly
repeating the primacy of the Hungarians in Transylvania, the Magyar political
elites have remained stoned in a costly project for Europe, outdated from the
point of view of the knowledge categories through which humanity adapts to the
challenges of the ages. Such a political retard is dangerous in itself specifically
because it is primitive from a rational, cultural and spiritual point of view. This
does not mean that such a paradigm does not own intelligence, refinement and
subtleness. It uses any geopolitical, economical, political and European
cultural vector to command the space. Generally speaking though, such a
paradigm is one of temporal retard, of withdrawal and even of historical
diminishes. The reaction of the Romanian society is dominated by a curious
hypoxia, incapacity to react, a dissolution of the political, cultural, economical
act, especially at the level of the cultural, political and economical dominant
elites. The Romanian national feeling, if it exists, is almost completely without
any operationalization. There is no economical, cultural, demographical politics
of the “Romanian spirit”, not even one for maintaining the status quo in the
Carpathians.
The observer has the impression that the entire energy of our neighbors
is subordinated to an ideal where the infinity of human possibilities is reduced
to ethnicity, ethnical and territorial supremacy, historical and geographical
resentments, and so on. Together with the debilitation of the Romanian state on
the Carpathians comes also the social blockage- the local Romanian society
being subjected to a pressure that was never before encountered in modern
Europe. All these are due to the social stratification by race regarding access to
financial resources, jobs, education, etc.

43
See Buzan, Barry, Popoarele, statele şi teama - o agendă pentru studii de securitate
internaţională în epoca de după războiul rece, Ed. Cartier, Chişinău, 2000, p.75

37
 These matters are extended, also, to the level of the mental logistics of
the space, over which the Romanian state almost has no control whatsoever. Of
course, this became possible through the consecutive laws of education, starting
with 1994. But the final phase in the field of education was reached by
education law no. 1 from 2010 that certifies the mental blockage induced
through school. The inept curriculum, the bureaucratization of the educational
process, the material and psychological humiliation of the professors, the
confusion made between the roles of the student and teacher, the exacerbation
of the irredentism in the areas where the Romanian state lost the de facto
control over the system, are matters that weaken both the local minority (the
Romanian people from Harghita-Covasna), and the state, as a whole. The
increase of the social distance between communities and the enclavisation of the
educational process are consequences of the consecutive laws of education.
The result of diminishing the mental logistical cohesion in the mixed
ethnic areas is natural. The educated ones tend to gather around the cultural
maxim that is induced through education. And the Magyar youngsters
participated years in a row in special camps such as the one in Gheorgheni,
where they have acquired a “healthy consciousness” on the organizational idea
of the Hungarian geopolitics: “We are expecting, as shown on the web site of
the camp, to have in our debates young Magyars that have a healthy
consciousness on the unity of the Magyar people from the Carpathian Basin” 44.
Moreover, one of the finalities of the Magyar language education, clearly
affirmed by the Magyar intellectuals, on the territory of Romania, with the
occasion of the Gheorgheni camps, is the “partial review of the Trianon
dictate”45.
The previous conclusions come from a long term concern regarding the
situation of the Carpathian Basin and of the Romanian community from the
Harghita-Covasna area. They materialized in a series of researches carried out
in this area. The present study is composed of two significant researches, one
regarding the education law project from 2010 (a law that was afterwards
assumed by the president and by the Romanian government of that time, after it
was rejected twice by the Constitutional Court 46), and another regarding the

44
Daniel Man, Crişana, nr. 5622, 7 aug. 2009, apud. „Centrul European de Studii Covasna –
Harghita. Programul Taberei TMA din 2010. Sinteză documentară”.
45
Ferencz Csaba, Haromszek, 5748 from the 8th of August 2009, apud idem
46
Gândul, 2 ian. 2011, „Legea educaţiei dă pentru a treia oară examen la Curtea Constituţională”,
disponibil în mai 2013 la adresa http://www.gandul.info/news/legea-educatiei-da-pentru-a-treia-
oara-examen-la-curtea-constitutionala-vezi-care-e-miza-luptei-dintre-putere-si-opozitie-7858223

38
weakening of the Romanian community of Harghita-Covasna (2011).
Hereinafter we shall present a synthesis of the content of these two materials.

The Project of the National Education Law

In November 2010, within the European Centre for Ethnical Studies of
the Romanian Academy, we have carried out a field research regarding the
opportunity the National Education Law Project in the area of Harghita-
Covasna, conducted at the proposal of the Romanian Parliament, through the
Equality of Chances Commission from the Senate. The sociological research
undertaken was a qualitative one, and the main instruments were the group
discussion/focus group and the depth interview. The investigated population
comprised students, teachers, school inspectors, political decision-makers, local
counselors of different ethnic identities, Romanian and Magyar language
speakers. The area investigated comprised both localities from the urban and the
rural area.
From the perspective of the mental logistics we note that education is a
constitutive factor of the civil society`s power and of the administrative
capabilities of the state. The field analysis of the education law project has made
implicit or explicit references to the main components of the internal
capabilities of soft power: equal opportunities, social mobility in order to gain
access to welfare, the knowledge capacity of the citizens, the coherence and the
quality of the social processes and interactions.
The main source of inter-community tension identified is the separation
of the formal education on ethnic criteria, and the main problem is that
education becomes a splitting factor and not an integration factor, which
contradicts with its intent. School education, carried out differently between the
Magyar and the Romanian children can only amplify the social distance
between the two communities. The respondents have indicated that the main
solution regarding the already existing cleavage is to reunite the teaching
process (mixed classes) and to put an end to the separation of the
educational process. Furthermore, another way to reduce this social distance
and to have a qualitative vicinity was identified both in the Romanian and the
Magyar population as developing or deploying extracurricular activities that are
more or less linked to the educational process.
The main problem of this particular law is the operational regime of
Romanian language, converted for the ethnical minority into a foreign
language. They already had – before law no. 1/2010 – the right to study in their

39
mother tongue at all levels, types and forms of pre-university education.
Learning the Romanian language as a foreign language makes reference to its
weakening as a tool of social inclusion for the minorities at national level. By
becoming a foreign language for the minorities, the Romanian language
resurfaces the matter of common socialization and access to opportunities
beyond the space controlled by the dominant minority from Harghita-Covasna.
Therefore, we have met cases in the field that were raising the issue of access to
the future, and social mobility within the territory of Romania. For example, an
11th grade college student belonging to a mixed family chose to go to a
Romanian school because it offered him more future opportunities: “they sent
me to a Romanian school so it would be easier for me; we live in Romania and
here people mostly speak the Romanian language”.
The implications of this restraint of exercising the right to write and
speak Romanian in schools only in the Romanian language and literature
classes is equal with the loss through language of an assumed educational
principle and of a constitutional obligation. The right to personal development is
therefore artificially restrained. In the same time, as implications at national
level, by offering additional rights to some majoritarian ethnical categories
at the local level (the dominant Magyar minorities), the law of education
has strengthened the disadvantaged minority status for the ethnic group
considered “majoritarian” at national level (the Romanian local minority
in Harghita-Covasna). In the same time, anchoring the national minorities
in their own culture and in their own language limits the social mobility of
these particular groups and individuals within the space of the national
economy, contributing in this way to the diminishing of their progress
opportunities and, implicitly, to the increasing of poverty in some areas of
Romania.
When this study was carried out, we argued that the process of inter-
community separation is continued by the socialization of the students that is
done almost exclusively in different languages, with text books that offer
different information, obtaining financial benefits on other criteria, and in
separate environments. In this way, the weakening process of the social
interlinks, and the fragmentation of the intercultural interactions between pupils
are perversely given a boost. Also, the ethnic identities build on different
educational paths could most likely enter on a collision route on medium and
long term. This cultural “collision” between two contradictory narratives
constitutes the basis of some inter-ethnic tensions. In other words, we face a

40
process of personalities’ construction focused on histories and cultures that
are already severely differentiated. Therefore, a definite occurrence of some
inter-ethnic spaces dominated by open tensions is guaranteed to emerge.
Both Romanian and Magyar ethnics have stated that the main
consequences linked to the reduction of the Romanian language in the pre-
university education system is the amplification of enclavisation. The
linguistic cohesion diminuation in the ethnically mixed areas leads to an
“increase of the walls between people and businesses, and between poverty and
prosperity”47. The respondents have declared that language is the main factor of
social communication and the vector on whose support the business
environment is carried out. The solution expressed both by the Romanian
ethnics and the ethnics of other nationalities (Magyars) pointed out without any
exception to the reunion of the educational space. The Romanian youngsters
recognize the existence of certain tensions that have an ethnical substratum in
their community. They, just like the adults and their Magyar colleagues, identify
the schools’ separation on linguistic criteria as the main cause for problems
and tensions. To resume certain common extracurricular activities is another
solution, at least a temporary one. Some of the Romanian students are willing to
go up until the point of learning the Magyar language in order to increase the
harmony degree in their place of residence. Meanwhile, the Magyar pupils
would also like to have a reunification in the school system, but they admit that
the linguistic handicap formed in 20 years of separation does not allow them
anymore to have a cultural interaction similar to the one promoted in the mixed
classes. However, in contrast to the Romanian pupils, the Magyar ones would
like a school reunification that is preponderantly centered on teaching in the
Hungarian language.
Especially the teachers, either Romanians or Magyars, notice the fact
that the education is being politicized. The separation of schools is the main
source of tensions, this fact leading to “the politicization of the history manual”
– as some Magyar intellectuals observed. The ideologization of the identity
knowledge sources, together with the strict education of the Magyar families,
were identified by our speakers as another source that creates tension. All these
sources and reasonings lead, in fact, to the idea of increasing the social
distance between the Romanian and the Magyar communities that belong to
Harghita-Covasna due to the separation of education on ethnical criteria.

47
Interview chart, former responsible in the central local administration; school inspector, Magyar

41
 The weakening of the Romanian community
from Harghita -Covasna
The sociological research carried out in the Harghita-Covasna area
during the summer of 2011 was made by students and professors within the
University of Bucharest and the University of Craiova. The field research took
place in some localities from the two counties, as followed: Livezi-Mihăileni
and Doboi-Plăieși for Harghita, and Hăghig-Belin for Covasna. The research
had in view the study of both communities, but with an emphasis on the
Romanian communitarian potential.
The material promotes the idea of a mute emergency that arises from
the de facto situation within the Harghita-Covasna counties. The research
showed the existence of a collective feeling of helplessness, correlated with the
abandonment-withdrawal of the Romanian state in the society. It is a substratum
feeling that was possible to identify only through the quality research
undertaken. The emergency and the abandon on one hand, the orthodox
faith that “still holds them together” on the other hand, compose the
symbolic frame of the existence of the Romanian (local) minority
community. The public institutions respond to other tasks: they organize the
daily life in a satisfactory manner, but the foundation priorities belong to
another community. The local Romanian minority is encouraged to forget its
priorities as a community. New disparities appear.
The local reality is under the sign of the symbolic imbalance, under
which all other imbalances are being developed, on administrative, economical,
educational, cultural, demographic levels. The Magyar (local) majority over-
strengthens its community under the umbrella of the Carpathian Basin Magyar
geopolitics, while the Romanian minority, lacking the general support of the
society and of the state, is being massified, remaining without its own
communitarian structure. Massification is a process that affects the social health
of the individual on the one hand, and the vitality of the society (Iorga)48 on the
other, by incapacitating large social-geographical areas on the long term. The
new disparities lead to a serious weakening of the community life for the
Romanian minority, and to a transformation of the Magyar majority
community into a dominant one, of an ideological type. By over-
strengthening the dominant community we understand the phase where the
main concern is to preserve and cultivate the identity was outreached: there is

48
N. Iorga, Hotare şi spaţii naţionale. Afirmarea vitalităţii româneşti, Editura Porto Franco,
Galaţi, 1996

42
now the phase of a new statal formula. The over-strengthening of the dominant
ethnic community is focused on foreign logistics without any interruption,
placed in the depth of the social processes 49. An entire series of field scientific
studies, very detailed, systematic and lasting, together with precise history,
marketing, geography, etc. studies entitle us to formulate this conclusion.
Mirroring these concerns, we have observed an almost complete absence of
pursuits made by the state and by the Romanian civil society in order to
know the problems of the space and to offer answers at strategic-national
level. Therefore, on one hand, the majorities of the two counties have in the
background the symbolic power, that is present everywhere in the ecology of
the dwelling, especially in the school, administrative space. On the other hand,
the others, the Romanians, are being transformed from a symbolic community
into a statistical minority.
Here, the Romanians have, once again, the status of tolerated nation,
and the associated collective feeling is fear. Therefore, the minority ethnics
are encouraged (through unspecified fear and by cultivating a partial
pragmatism that is hanged up over their own ethnic identity) to forget their own
collective determinants of identity. Beyond this, there is an ensemble of
vicinities that function in an acceptable manner, even very well in certain areas.
It is not possible to have it any other way, because vicinity calls for mutual aid.
The only institutional formulas that still protect the Romanian
community life in the area are the Church and the School. But the Orthodox
Church needs much more logistical support in the territory, while school
gradually loses its role, being within the reach of the local non-Romanian
authorities.
Meanwhile, the Magyar population functions as an imagined
community, by enrolling the local communities in the expansionary ideology of
the “Carpathian Basin”. The natural community, focused on vicinity and mutual
help, is politicized to become the main vehicle for the transformation of the
administration and of the local economy on ethnical criteria (Magyarization).
In the Harghita-Covasna area there are two types of dominant energies.
The first one refers to the affirmation of the imagined Magyar community
by the ideologization at the level of rural behavior, of vicinity and of the inter-
ethnic relationships. The phenomenon is already profound and can be observed
49
A fresh newspaper article that supports such a statement is the one published by Adevărul,
„INFOGRAFIE Reţeaua László Tőkes, finanţată de la bugetul Ungariei” on the 18th of April,
2013, available online in May 2013 at the address http://adevarul.ro/news/politica/reteaualaszlo-
tokes-finantata-bugetul-ungariei-1_516ed7a3053c7dd83f1b752a/index.html

43
in the demographic practices at the community level: in the country side, where
we suppose there is a strong daily mutual aid and vicinity, most heads of the
families are determined to enroll their children as being Magyars. The second
type makes reference to the ethnical subsumation of the Romanian
community, due to the willingness of the Romanian language speakers to
“offer” their identity, especially through marriage. The phenomenon takes the
form of an ethnical dissolution in those places where the Romanian community
is already weakened, being incapable of a social, demographic, etc.
concentration.
The matter of the contemporary reality is that, although the local
communities share a common stock of material and spiritual cohabitation, the
dominant ideology uses it as a separation tool by promoting a sole community in
the public and economical space. One of the communities is being transformed
from a partner into a dominant imagined community, while the other one is
being dissolved.
Thus, subjected to the political will, the Magyar community becomes
ideologized by being given a social and political route of a fragmentary nature
within the logic of the social order in the field. Hence, the vicinities are
fractured, the social distance increases, and the expressions of the Romanian-
Magyar cohabitation are the ones of a realpolitik type, in a(n administrative)
“game” where the dominant ethnic group is being separated from the local
minority, a (Romanian) local minority that is constantly ethnically subsumed.
The problems encountered in the field demand for the Romanian
geopolitics to take over some key initiatives in order to resolve them. First of
all, it is necessary to have an administrative initiative together with the re-
thinking of the educational reform regarding the minorities (but not only that)
in the direction of ensuring the right to freedom: what can a Magyar child do if
he does not speak the Romanian language? The Magyar geopolitics of the
Carpathian Basin is overwhelming for the regarded communities (the Magyars,
the Szekely people, “the Csango people”) starting from the elementary level of
the individual to having the right of expression through a profession.
Regarding the first part of the solution – taking over the administrative
initiative, it is enough that the authorities abide the law for reinstating a
cohabitation of the two ethnic groups in question. Then, the banking initiative
must be taken over with the purpose of supporting the entrepreneurial skills
with value for the Romanian state. Regaining access (to not call it
predominance) to the economics of the Carpathians has an overwhelming

44
importance because economy is the material expression of the will expressed at
cultural and political level, the factor that confirms and legitimates in a great
extent the political act, and even the political class as an ensemble.
Thirdly, to take over the initiative within the international
organisms and to support systematically, with logical coherence and persuasion
within the cultural political channels of international affairs, public diplomacy
and PR in order to separate the human rights from the ethnicist collective rights
ideology, to spot out immediately the untruthful matters to the point of
requesting the institution of an European-international mechanism to sanction
the factors that become an instability source in Romania and its central region.
Last but not least, a cultural initiative. Because the Magyar geopolitics
of the Carpathian Basin is an elitist one, the Romanian state could respond by
having a cultural social inclusion politics of the Romanians and Magyars as
a sole community, with two related cultures – exactly the popular level that the
elitist Magyar geopolitics is excluding. It is what Iorga calls “a meeting from
people to people” between the Romanians and the Magyars50. We refer here to
common school camps, the representation in relation with the ethnical
proportion of the Romanians in the administration, education, etc., carrying out
some economical programmes where the skills of the two communities can
work together on the criteria of functionality and of professional competence to
resolve certain local problems: floods, afforestations, roads, etc. Also here, the
tendency towards politization and ideologization of the Magyar (political) elite
of the Magyar minority could be resolved. This tendency would be limited by
the common socialization of the two ethnic groups and, through the
institutionalized “effort” of the National Council for Audiovisual, of the
Ministry of Education and of the Ministry of Administration and Internal
Affairs to correct and sanction the chauvinistic speeches, bringing, for real, into
Europe a plus of diversity within the unity of the continent.

50
N. Iorga, Români şi Slavi. Români şi Unguri. Două conferinţe ale Institutului pentru
Studiul Europei Sud-Orientale, Editura Institutului Sud-Est European, Bucureşti, 1922
50
Idem, p.14

45
 „Aicea, guvernanţii noştri dacă nu se deşteaptă, aproape că suntem în al
12-lea ceas”51

Slăbirea comunităţii româneşti din Harghita-Covasna

Raportul-studiu se întemeiază pe cercetarea de teren efectuată de
Centrul pentru Studii în Probleme Etnice al Academiei Române, împreună cu
studenţi şi cadre didactice de la Universitatea din Bucureşti şi de la
Universitatea din Craiova în vara anului 2011 în câteva localităţi din judeţele
Harghita şi Covasna. Arealurile investigate au fost centrate în zonele: Livezi-
Mihăileni (Harghita), Doboi-Plăieşi (Harghita), Hăghig-Belin (Covasna).
Cercetarea a urmărit studierea ambelor comunități, cu un accent pe potențialul
comunitar românesc.

Preambul
Judeţele Harghita-Covasna stau sub semnul unei urgenţe, urgenţe mute,
pentru că nimeni dintre cei care ar trebui să vegheze asupra integrităţii
comunităţii nu îşi asumă vreo reacţie. Urgenţa mută reprezintă sentimentul
colectiv al neputinţei, corelat cu sentimentul abandonului-retragerii
statului român din societate. Este un sentiment de substrat, identificabil prin
cercetarea calitativă întreprinsă. Urgenţa şi abandonul pe de o parte,
credinţa ortodoxă care „îi mai ţine” pe de altă parte, compun cadrul
simbolic al existenţei comunităţii minoritare româneşti. Instituţiile publice
răspund altor sarcini: organizează satisfăcător cotidianul, dar priorităţile de fond
sunt ale altei comunităţi. Minoritatea locală românească este încurajată să-şi
uite priorităţile la nivel de comunitate. Apar noi disparităţi.
Realitatea locală stă sub semnul dezechilibrului simbolic, sub care se
dezvoltă toate celelalte dezechilibre din plan administrativ, economic, şcolar,
cultural, demografic. Majoritarii maghiari îşi supraîntăresc comunitatea sub
umbrela Geopoliticii maghiare a Bazinului carpatic, în timp ce minoritarii
români, lipsiţi de suportul general al societăţii şi al statului se masifică,
rămânând fără comunitate. Principalul instrument al acestei geopolitici este
puterea simbolică. Subordonat acestei geopolitici este un complex de acţiuni
administrative, economice şi educaţionale.
„Ei ridică statui aproape oricărui ungur care a contribuit la cultura maghiară”52.

51
Fișă de interviu, sătean, printre lacrimi, Belin, Covasna.
52
Fișă de interviu, sătean, Belin, Covasna

46
 Masificarea este un proces care afectează, pe de o parte sănătatea
socială a insului, iar pe de alta vitalitatea societății (Iorga) 53, ceea ce duce la
incapacitarea pe termen lung a spaţiilor social-geografice întinse.. Noile
disparităţi trimit la slăbirea gravă a vieţii comunitare pentru minoritatea
românească şi la transformarea comunităţii majoritare maghiare într-o
comunitate dominantă, de tip ideologic. Precizăm că prin supraîntărirea
comunităţii dominante înţelegem depăşirea stadiului în care principala
preocupare este prezervarea, cultivarea identităţii: se intră în etapa unei noi
formule statale. Supraîntărirea comunităţii etnic dominante se axează pe suport
logistic străin fără întrerupere, dispus în adâncimea proceselor sociale. O serie
întreagă de studii ştiinţifice de teren, foarte detaliate, sistematice şi de durată,
împreună cu lucrări punctuale de istorie, marketing, geografie etc. ne
îndreptăţesc la această concluzie. În oglindă cu aceste preocupări am
constatat absenţa aproape totală a preocupărilor din partea statului român
şi a societăţii civile de a cunoaşte problematica spaţiului şi de a oferi
răspunsuri în plan strategic-naţional. Astfel, pe de-o parte, majoritarii din
cele două judeţe au în fundal puterea simbolică, prezentă peste tot în ecologia
locuirii, în special în spaţiul şcolar, administrativ. Pe de altă parte, ceilalţi,
românii, se transformă din comunitate simbolică în minoritate statistică.
Aici, românii beneficiază din nou de statutul de naţiune tolerată, iar
sentimentul asociat este teama. Astfel, etnicii minoritari sunt încurajaţi (prin
frică nespecifică şi prin cultivarea unui pragmatism parţial, suspendat deasupra
identitarului etnic propriu), să-şi uite determinantele colective ale identităţii.
Dincolo de aceasta, există un ansamblu de vecinătăţi care funcţionează
acceptabil, sau chiar foarte bine în unele zone. Nici nu poate fi altfel,
vecinătatea reclamă întrajutorarea.
Singurele formule instituţionale care mai protejează viaţa comunitară
românească sunt Biserica şi Şcoala. Biserica ortodoxă are însă nevoie de mult
mai mult suport logistic în teritoriu, în timp ce şcoala îşi pierde treptat rolul,
fiind la îndemâna autorităţilor locale neromâneşti.
În acest timp, comunitatea maghiară funcţionează ca şi comunitate
imaginată, prin încadrarea comunităţilor locale în ideologia expansionară a
„bazinului Carpatic”. Comunitatea naturală, axată pe vecinătate şi întrajutorare
devine principalul suport pentru transformarea administrației şi economiei
locale pe criteriu etnic (maghiarizare).

53
N. Iorga, Hotare şi spaţii naţionale. Afirmarea vitalităţii româneşti, Editura Porto Franco,
Galaţi, 1996

47
 În arealul Harghita-Covasna există două tipuri de energii dominante.
Primul face referire la afirmarea comunităţii imaginate maghiare prin
ideologizare la nivelul comportamentului sătesc, de vecinătate, a relaţiilor
interetnice. Fenomenul este deja profund şi se poate observa în practicile
demografice de la nivel comunitar: la ţară, unde se presupune că întrajutorarea
cotidiană, vecinătăţile sunt puternice, cei mai mulţi capi de familie au ţinut
neapărat să-şi înregistreze copilul ca fiind maghiar. Cel de-al doilea tip face
referire la subsumarea etnică a comunităţii româneşti, prin disponibilitatea
vorbitorilor de limbă română de a-şi „dărui” identitatea, în special prin
căsătorie. Fenomenul ia forma dizolvării etnice acolo unde comunitatea
românească este deja slăbită, fiind incapabilă de concentrare demografică,
socială etc.
Aceasta înseamnă că, în spaţiul de contact între cele două comunităţi,
vecinătatea stă sub semnul ideologiei „etniei dominante”. Întrajutorarea poate fi
cu uşurinţă observată în special la muncile câmpului. Dar, aşa cum vom arăta în
cele ce urmează, dincolo de vecinătate există un strat suplimentar, în care relaţia
este întemeiată pe imperativul ideologic de tip etnic, acela al „reproducerii
etnice maghiare”.
Un rol important în afirmarea comunităţii, în special a celei imaginate
maghiare, o au şcoala, administraţia şi biserica. Acestea pot disloca sau polariza
comunităţile prin limbă, respectiv prin credinţă, în decurs de câteva decade.
Cazul Doboi din Plăieşii de Jos este printre cele mai relevante din acest punct de
vedere.
Problema realităţii contemporane este că, deşi comunităţile locale
împart un fond comun de convieţuire materială şi spirituală, ideologia
dominantă îl utilizează ca şi instrument de separare prin promovarea unei
singure comunităţi în spaţiul public şi economic. Una dintre comunităţi se
transformă din partener, în comunitate imaginată dominantă, în timp ce cealaltă
se dizolvă.
Cititorul va constata anumite redundanţe pe cuprinsul studiului. Aceasta
se întâmplă pentru că aceleaşi idei sunt susţinute din mai multe perspective,
abordări metodologice şi teoretice.

Notă:
Deşi românii sunt majoritari în România, datorită configuraţiei administrative,
educaţionale, economice şi politice din judeţele Harghita şi Covasna, românii au statut
de facto de minoritate locală. Pe lângă discriminarea negativă la care sunt supuşi în
plan local, populaţia românească din cele două judeţe este discriminată negativ în mass
media şi politica naţională, în sensul că nu are acces la exprimarea intereselor şi

48
 problematicii sale. Conceptul de minoritate cu care vom opera este următorul:
comunitate cu identitate proprie, fără putere politică şi fără mijloace de exprimare
suficiente în raport cu societatea în mijlocul căreia trăieşte. În consecinţă, vom
denumi minoritatea care deţine cvasimonopolul politic şi administrativ în plan local cu
termenul de minoritate dominantă, iar populaţia care este majoritară în plan naţional,
dar minoritară în plan local, minoritate locală.
Din pricina particularităţilor locale, pe cuprinsul textului am ales să nu indicăm numele
respondenţilor şi, adeseori, am preferat să cităm din fişele de observaţie, ca substitut al
interviurilor înregistrate. Iniţialele nu sunt cele reale.

I. Punct de plecare şi Metodologie

Materialul de faţă este rezultatul unei cercetări de teren efectuate în vara
anului 2011, împreună cu studenţi de la Universitatea din Bucureşti şi
Universitatea din Craiova, în judeţele Harghita şi Covasna, în localităţile
Hăghig şi Iarăși (Covasna), Plăieşii de Jos (Imper-Doboi) şi Livezi (Mihăileni)
din jud. Harghita.
Scopul cercetării a fost cu precădere axat pe analiza calităţii vieţii
comunitare româneşti și al potenţialului de convieţuire în arealul menţionat.
Dată fiind noutatea, cercetarea a fost de tip exploratoriu. Nu au
existat ipoteze propriu-zise de lucru, tocmai pentru că nu aveam puncte de
sprijin suficiente, date de cercetări anterioare în teren pe tematica respectivă, cu
excepţia materialului bibliografic privind istoria locurilor.
Am avut, însă, ca punct de plecare, între altele, teoria capitalului social,
a lui Robert Putnam54. Cu cât insul este mai implicat în viaţa comunitară, cu cât
vecinătăţile sunt mai active, schimburile şi într-ajutorarea sunt mai ample.
Vecinătatea este în opoziţie cu segregarea. În consecinţă, o bună parte din
cercetare a fost orientată către urmărirea calităţii vecinătăţilor, a abilităţii
comunităţilor de a dezvolta relaţii interioare, urmărind în acelaşi timp relaţiile
acestora cu exteriorul, cu alte comunităţi, inclusiv relaţiile interetnice. Aşa am
ajuns să folosim tehnica hărţilor mentale pentru determinarea intensităţii
vecinătăţilor şi a calităţii vieţii comunitare, în general.
Datele au fost analizate din perspectiva teoriei interacţionismului
simbolic, urmărind în special construirea identităţii sociale prin raportare la
Celălalt.
Teoria fundalului social (Erving Goffman), a faptului că realitatea este
o scenă care are culise, ne-a condus la urmărirea elementelor de profunzime,
mai puţin confortabile, ori de câte ori am avut posibilitatea, după „încălzirea”

54
Robert D. Putnam, Bowling Alone. The Collapse and Revival of American Community,
Simon & Schuster, 2000

49
interlocutorilor noştri. Aşa am putut ajunge la identificarea unor momente
traumatice de tip colectiv, care pot avea legătură cu unele susceptibilităţi din
prezent: dincolo de vecinătăţile funcţionale există un strat al angoasei la scara
marilor colectivităţi.
Totodată, pentru stabilirea metodologiei cât şi pentru analiza datelor am
utilizat teoria lui Ernest Bernea privind structurarea axială a comunităţii şi a
insului în lume, pe axele spaţiului şi timpului.
Din punct de vedere metodologic, cercetarea a fost de tip
neointerpretativ, la întâlnirea dintre teoria gustiană a cadrelor şi manifestărilor
cu teoria weberiană a fenomenului social ca acţiune socială conştientă şi
reflectată. Instrumentele principale de lucru au fost observaţia, observaţia
participativă, interviul semistructurat, discuţiile de grup (focus-grupul), hărţile
mentale, fotografia.
Funcţia hărţilor mentale a fost aceea de a identifica axele dinamicii
comunităţii şi importanţa lor la nivelul percepţiilor subiective. De asemenea, tot
cu ajutorul acestora am căutat să stabilim distanţele subiective ale comunităţii
de domiciliu faţă de restul ţării. Nu în ultimul rând, am încercat să determinăm
configuraţiile utile din interiorul localităţii-comunităţii, în funcţie de mărimea-
intensitatea grafică prin care acestea au fost reprezentate. Pentru o mai bună
analiză a hărţilor a fost constituită o bază de date cu principalele coordonate –
accente ale acestora.
Ca analiză de tip neointerpretativ, cercetarea de teren a avut ca obiective
subiectivităţile locale: datele sunt semnificative în raport cu logica locală, și nu
cu o teorie anume. Funcţia teoriei a fost aceea de a canaliza-converge datele din
teren, nu de a dicta ce anume trebuie cules. Din acest punct de vedere, am
considerat relevant orice consideră actorul ca fiind relevant. Actorii au fost
reprezentativi în raport cu logica acţiunii sociale momentane şi în raport cu
logica socială a comunităţii, pe termen mediu şi lung. Astfel, în sfera logicii
acţiunii sociale cotidiene, am cuprins activităţile curente: cositul şi strângerea
fânului, îngrijirea animalelor în gospodărie şi la câmp, alte activităţi curente,
slujbele bisericeşti. În sfera logicii sociale pe termen mediu şi lung, am cuprins
actori reprezentativi pentru ordinea comunităţii: personal administrativ, de
ordine publică, din sănătate şi educaţie, reprezentanţi religioşi, oameni de
succes în afaceri etc.
Datele culese de pe teren sunt de natură „obiectivă” şi de natură
„subiectivă”. Datele de natură obiectivă privesc situaţia economică,
demografică, de sănătate, inclusiv istorică a comunităţii, aşa cum sunt ele

50
cuprinse în referinţele locale, judeţene şi naţionale: date independente de voinţa
inşilor cu care am avut discuţii.
Datele calitative au fost oferite de către persoanele cheie şi după
principiul recomandărilor prin tehnica „bulgărelui de zăpadă” – fiecare persoană
recomandă o alta. Persoanele şi evenimentele au fost gestionate conform
analizei monografice gustiene, a cadrelor şi manifestărilor.
Totodată, a fost consultată o masă importantă de literatură maghiară
privind spaţiul respectiv: broşuri de prezentare, studii doctorale şi analize cu
relevanţă pentru imaginarul maghiar privind arealului investigat.
„Datele obiective” se referă la fapte şi evenimente asupra cărora inşii
nu au putere, chiar dacă le pot nega sau accepta existenţa. „Datele subiective”
sau „calitative”, se referă la reprezentările subiective asupra spaţiului social în
prezent şi în trecut, proiecţiile cu privire la viitor, la relaţiile de putere şi la
convieţuire.
Convieţuirea, element central al cercetării, se referă la capabilităţile de
conlucrare în plan individual – între indivizi şi în plan colectiv – între
comunităţi etnice diferite. Cercetarea s-a axat pe identificarea elementelor care
facilitează conlucrarea cotidiană. La „momentele semnificative” din viaţa
persoanelor am căutat să avem acces prin interviurile de profunzime
semistructurate. Aici, metodologia neointerpretativă a fost completată cu analiza
de tip Bogardus55 a distanţei sociale. Ne-a interesat mai puţin cuantificarea pe
care o oferă scala, cât intensitatea subiectivă a distanţei posibile. Interpretată
invers, scala distanţei devine „scala apropierii” dintre comunitatea română şi
cea maghiară, cel puţin în termenii discursului aparent, al „interpretării de
scenă” al respondenţilor. Cum viaţa este, în bună măsură, aparenţă şi „joc de
scenă” (Goffman), faptul că actorii credeau sau nu în ceea ce spuneau ne
interesa mai puţin. Filtrarea-ascunderea realităţii este şi parte a jocului de scenă,
de interes pentru cercetare.

55
Discuţiile privind problematica distanţei sociale s-au axat pe următoarea scală a intensităţii
colaborării, unde 1 sistematizează cea mai puternică înclinaţie către apropiere, iar 7 cea mai
puternică înclinaţie către distanţare:
1. V-aţi da copiii după ei? [dacă nu au copii, atunci întrebăm dacă ei s-ar căsători cu …]
2. V-aţi lăsa copiii să fie prieteni cu ei?
3. Lucraţi la câmp, sau la oraş împreună cu ei?
4. Vă place cu ei ca vecini?
5. Vă place să staţi la vorbă cu ei, să-i aveţi de cunoştinţe?
6. Ar fi îndeajuns să vă întâlniţi în afara localităţii cu ei?
7. Sau v-ar plăcea să stea mai bine în afara României?
Scala-reper Bogardus, după Emory S. Bogardus, A social Distance Scale în „Sociology and
Social Research” 17 (1933): 265-271

51
II. Date obiective56
Date Generale. Plăieşii de Jos
Este o localitate din judeţul Harghita, în Bazinul Caşinului, în curbura
interioară a Carpaţilor, care are în compunere cinci localităţi: Plăieşii de Jos,
Plăieşii de Sus, Imper, Iacobeni şi Caşinul Nou.
Populaţie: cca 3000 locuitori (2010) 57.
Ponderea populaţiei româneşti: circa 10%.
Localitatea de interes: Doboi, considerată parte a satului Imper,
„stradă” – de către autorităţi, din comuna Plăieşii de Jos. În prezent, în Doboi,
mai trăiesc circa 15 familii care se autoidentifică române.
Relieful dominant: munte-deal, depresiune, aprox. 695 m (biserica din
Imper).
Istoricul: Deşi arealul comunei înregistrează locuire străveche, mai
apoi dacică şi romană (nu mai puţin de 10 situri arheologice - vezi cetatea
dacică la „Gura Pârâului Szetye”58), localitatea este prezentată ca având
începuturi târzii, deodată cu administraţia ungară. Cel mai devreme pare a fi
menţionat Caşinu 59, aproape toate celelalte localităţi apărând rând pe rând, în
logica constituirii regimentelor de frontieră secuieşti din sec. XVIII. Fără
excepţie, deodată cu primele atestări, apar şi denumiri româneşti, de persoane,
locuri60.

Date Generale. Mihăileni

Comună din judeţul Harghita, alcătuită din patru localităţi: Mihăileni,
Livezi, Nădejdea, Văcăreşti. Este situată în apropiere de pasul Ghimeş – jud.
Bacău.
56
Acolo unde nu este indicat altfel, „datele obiective” au fost furnizate de către primăriile locale
prin serviciile specializate cu ajutorul unui „tabel de date rurale” standardizat, construit de către
Centrul European de Studii în Probleme Etnice al Academiei Române.
57
2921 locuitori după Fişa Localităţii – Direcţia Judeţeană de Statistică Harghita, 3014 locuitori
conform datelor primăriei. Informații disponibile în mai 213 la adresa
http://www.ghidulprimariilor.ro/business.php/PRIMARIA-PLAIESII-DE-JOS/66805/
58
Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional, „Repertoriul Arheologic Naţional
(RAN)”, siturile arheologice 85298.07, 85298.06, 85298.04, 85298.03, 85298.02, 85298.01,
85332.03, 85332.04, 85332.02, 85332.01, informații disponibile în mai 2013 la adresa
http://www2.cimec.ro/scripts/ARH/RAN/sel.asp?lpag=10&Lang=RO&layers=&crsl=2&csel=2&
clst=1&Oloc=1&nr=797.
59
Din documentele puse la dispoziţie de primăria din Plăieşii de Jos, prin amabilitatea primarului
Andras Zoltan.
60
Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan, Violeta Pătrunjel, Românii din Covasna și Harghita.
Istorie. Biserică. Școală. Cultură, Ed. Grai Românesc, Episcopia Ortodoxă a Covasnei și
Harghitei, Miercurea Ciuc, 2003, pp. 591-596

52
 Populaţie: cca 2700 locuitori (2010) 61
Ponderea populaţiei româneşti: peste 21%, majoritatea în Livezi.
Localitatea de interes: Livezi (circa 520 persoane).
Relieful dominant: munte, aprox. 900 m.
Istoricul: pe teritoriul satului Mihăileni există o cetate dacică, dar şi
urme ale unor aşezări mai vechi. În Mihăileni există 5 situri arheologice 62, din
care unul, cetatea dacică, se află chiar în curtea primăriei. Prima atestare
documentară a comunei este în 1333. Satul Livezi este prima oară atestat în
1786, ca localitate liberă, de refugiu 63.

Date Generale. Hăghig

Comună din judeţul Covasna, alcătuită din două localităţi: Hăghig şi
Iarăș. Se află în apropiere de Feldioara şi Braşov.
Populaţie: cca 2300 locuitori (2005) 64.
Localitatea de interes: comuna Hăghig.
Istoricul65: Satul Hăghig este ridicat pe o veche vatră romană, la rândul
ei continuatoarea unui spaţiu de locuire paleolitic de peste 30 000 de ani
(aurignacian)66. Cancelaria maghiară îl consemnează pentru prima oară în 1332.
În sec. XVII-XVIII se pare că a ajuns localitate dependentă, dar este menţionată
în documente o dispută judecătorească cu groful local, Adam Nemeş. În cursul
secolelor XVI-XIX, în documentele transilvănene, ungureşti şi austriece sunt
atestate numeroase nume şi denumiri toponimice româneşti67.

61
2639 locuitori conform Fişei Localităţii - Direcţia Judeţeană de Statistică Harghita, 2644
locuitori conform datelor primăriei, disponibile în mai 2013 la adresa de internet
http://www.ghidulprimariilor.ro/business.php/PRIMARIA-MIHAILENI/66806/
62
Siturile arheologice: 85083.08, 85083.05, 85083.04, 85083.02, 85083.01, cf. Ministerul
Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional, „Repertoriul Arheologic Naţional (RAN)”, informații
disponibile în mai 2013 la adresa de internet
http://www.cimec.ro/scripts/ARH/RAN/sel.asp?nr=580&lpag=15&Lang=RO&layers=&crsl=2&c
sel=2&clst=1&Ocat=1&Ojud=1&Oloc=1
63
Ioan Lăcătuşu et al, 2003, pp.564-567
64
2420 locuitori după datele oferite de primărie echipei de cercetare pentru anul 2005, 2300 de
locuitori conform datelor publicate, disponibile în mai 2013 la adresa de internet
http://www.ghidulprimariilor.ro/business.php/PRIMARIA-MIHAILENI/66806/
65
Ioan Lăcătuşu et al, 2003, pp.299-302.
66
Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional, „Repertoriul Arheologic Naţional
(RAN)”, situl paleolitic „Faţa umbrită” de la Hăghig, informații disponibile în mai 2013 la adresa
http://www.cimec.ro/scripts/ARH/RAN/sel.asp?lpag=10&layers=&crsl=2&csel=2&clst=1&Ojud
=1&Oloc=1&Lang=RO&nr=593&ids=5930. Pe teritoriul comunei Hăghig există în prezent alte
patru situri arheologice, cu o excepţie, toate fiind din epoca bronzului şi fierului timpuriu, dacice:
64407.02, 64407.03, 64407.04.
67
Ioan Lăcătuşu et al, 2003, pp.299-302.

53
Economia68. Plăieşii de Jos
Activităţile economice dominante sunt: agricultura, creşterea animalelor
şi activităţile forestiere. Deşi comuna se află într-o depresiune foarte frumoasă,
înconjurată de ape minerale, industria respectivă şi turismul sunt
cvasiinexistente.
Randamentul la hectar la cartof este pe aceeaşi linie cu media naţională
(circa 15000 kg/ha). Producţia de grâu de 3,4 tone/ha şi cea de ovăz (2,7t/ha)
sunt peste media naţională (2,4 tone la hectar, respectiv 2,01/ha69). Toate
acestea sunt, însă, sub jumătate din media europeană.
Marea proprietate este de circa 13294 hectare, fiind administrată de
mai multe composesorate. Proprietăţile ţărăneşti individuale însumează 16902
hectare. Există 50 de proprietari-ţărani care au mai mult de 10 hectare, 201 de
„mijlocaşi” cu proprietăţi între 5 şi 10 hectare. Pădurile se întind pe 12506
hectare şi sunt, în bună măsură, în proprietatea câtorva întreprinzători. De
asemenea, există 11 mari proprietari cu terenuri de peste 20 de hectare şi 36 de
arendaşi. Cea mai mare parte a proprietăţii ţărăneşti este mică, sub 5
hectare (1218 persoane din 3000 populaţie totală). Luând în considerare
structura proprietăţii din comună, rezultă că 82% din proprietatea ţărănească
este ineficientă în Plăieşii de Jos, ştiut fiind că proprietatea mică nu este
potrivită pentru exploatarea economică.
În acelaşi timp, însă, observăm că, raportat la suprafaţa totală arabilă de
2500 de hectare, în comună există 136 de tractoare, ceea ce înseamnă că fiecărui
tractor îi revin 18 hectare, mult sub media naţională, de 54 de hectare pe tractor,
dar peste media europeană, de 13 hectare pe tractor 70. Faptul indică
concentrarea proprietăţii asupra utilajului în mâna câtorva proprietari care pot

68
Comparaţiile dintre localităţi au fost făcute acolo unde au existat date. Nu toate primăriile au
furnizat date comparabile sau standardizate.
69
Producţia medie la hectar la grâu: Ziarul Financiar, „Fermierii aşteaptă jumătate de miliard de
euro din grâu”, 31 martie 2010, disponibil în mai 2013 la adresa
http://www.zf.ro/eveniment/fermierii-asteapta-jumatate-de-miliard-de-euro-din-grau-5792839/.
Producţia medie la hectar la orz: Wall-Street.ro, „Producţia de grâu şi secară din acest an
depăşeşte 7,7 milioane tone”, 11 sept. 2008, disponibil în mai 2013 la adresa http://www.wall-
street.ro/articol/Economie/48022/Productia-de-grau-si-secara-din-acest-an-depaseste-7-7-mil-
tone.html
Producţia medie la hectar la cartof, calculată după Evenimentul Zilei, 16 aug. 2010, „Vrem minuni
în agricultură fără apă şi subvenţii”, disponibil în mai 2013 la adresa
http://www.evz.ro/detalii/stiri/vrem-minuni-in-agricultura-fara-apa-si-subventii-vrem-minuni-in-
agricultura-fara-apa-si-subventii-903225.html903225.html
70
Standard Money.ro, „Chinezii încep producţia de tractoare la Râşnov”, 11 sept. 2009,
disponibil în mai 2013 la adresa http://www.standard.money.ro/articol_106293/chinezii_
incep_productia_de_tractoare_la_rasnov.html

54
exploata cu mai mare eficienţă pământurile comunei, indiferent de structura de
proprietate.
Dintre 611 persoane populaţie activă, 210 sunt salariaţi. Dintre aceştia,
76 sunt salariaţi publici. Cu o pondere de 36.19% în total salariaţi şi având în
vedere slăbiciunea economiei locale, aparatul administrativ local este
supradimensionat, cu mult peste media naţională 71. În acelaşi timp, ca şi în alte
localităţi, mediul privat nu are capacitatea de a absorbi forţa de muncă, aşa
încât 1500 de persoane (populaţie între 20-65 ani şi pensionari) practică
agricultura de subzistenţă ca „lucrători familiali neremuneraţi”. În comună
există 15 întreprinzători, 11 mari proprietari (persoane cu terenuri peste 20 de
hectare), 36 arendaşi. 9 dintre marii proprietari sunt localnici deci, cel puţin
teoretic, Plăieşii nu suferă de pe urma complexului de factori asociaţi
„proprietarului absent” (consum de lux, „proprietate leneşă” etc.). Existenţa
proprietăţii eficiente, în paralel cu numărul foarte mare de lucrători familiali
neremuneraţi și starea infrastructurii, ne sugerează că, pe ansamblu, circuitul
economic în care se află comuna încă nu este orientat către stimularea creşterii
interne, fiind mai degrabă parte a unui circuit de drenare a plusvalorii locale.
Majoritatea locuinţelor sunt de tip tradiţional, din lemn (1390 locuinţe
din 143372). Comuna nu are încă apă curentă. Aproape toate gospodăriile au
televiziune prin satelit (1000), şi aproape 10% dintre acestea sunt racordate la
internet (110 gospodării).
Satele comunei sunt legate între ele prin şosele asfaltate, în lungime de
27 km.
Bugetul comunei este de circa 3,5 milioane lei noi. Venitul mediu în
comună este situat în intervalul 300-500 lei.

Economia. Mihăileni
Datele obţinute în Mihăileni (care includ şi satul Livezi) au fost
furnizate prin dictare liberă de către reprezentanţii primăriei, ceea ce ne
determină să le tratăm cu reţinere. Cu toate acestea, putem remarca o serie de
elemente importante. Majoritatea populaţiei integrate în economia monetară
este pensionată (833 pensionari la 200 salariaţi). Acest lucru se traduce prin

71
Calcul pondere salariaţi bugetari-privat, după Ziare.com, „Guvernul nu are habar câţi bugetari
sunt în România”, 17 nov. 2010, http://www.ziare.com/stiri/bugetari/guvernul-nu-are-habar-cati-
bugetari-sunt-in-romania-1056198 şi Hot News, „Ponderea salariaţilor în total populaţie”, 30 dec.
2010, http://economie.hotnews.ro/stiri-finante_banci-8167408-ponderea-salariatilor-total-
populatie-44-bucuresti-11-botosani.htm, disponibile online în mai 2013.
72
Vezi datele furnizate de primărie în „Ghidul primăriilor”, disponibile în mai 2013 la adresa
http://www.ghidulprimariilor.ro/business.php/PRIMARIA-PLAIESII-DE-JOS/66805/

55
faptul că economia locală a fost, pe vremea comunismului, mult mai bine
integrată în economia naţională.
Cultura dominantă este aceea a cartofului.
Cea mai mare parte a proprietăţilor sunt mijlocii, „peste 80%”. Chiar
dacă procentul ar fi mai mic, se pare că în comuna Mihăileni proprietatea
mijlocie este suficient de extinsă pentru a asigura un nivel relativ ridicat al
randamentului agricol pe persoană. În consecinţă, resursa socială ar trebui să fie
mai bine distribuită.
Din datele oferite de primărie, se pare că nu există arendaşi în comună.
Dotarea cu utilaj agricol este destul de bună, aici fiind câteva sute de
tractoare, motocositoare, maşini de cultivat cartofi etc. Dat fiind relieful muntos,
nu putem face, însă, o comparaţie rezonabilă cu celelalte localităţi.
În comună există facilităţi informatice la şcoala din Mihăileni.
Casele din cărămidă-ciment (45 mii metri pătraţi) par să fie aproape tot
atât de numeroase ca şi cele din lemn (58 mii metri pătraţi), ceea ce confirmă
ipoteza unei bunăstări mai bine distribuite, în acord cu structura predominant
mijlocaşă a proprietăţii.
Satele sunt legate între ele printr-o reţea de drumuri asfaltate de 9 km,
mai puţin Livezi, al cărui drum se află în lucru.
Bugetul comunei este mai mic decât cel din Plăieşii de Jos: 2,2 milioane
lei (faţă de 3,5 milioane lei).
Venitul mediu în comună este de circa 500 lei pe familie.

Economia. Hăghig
Activităţile economice preponderente sunt: zootehnia, agricultura şi
asistenţa socială (căminul de bătrâni). De asemenea, în comună există
întreprinderi private de morărit şi tâmplărie.
Principala cultură este grâul, cultivat pe 412 hectare. Numărul de
hectare care revin la un tractor este de 22, la jumătate faţă de media naţională,
dar sub media europeană.
Conform datelor oferite de primărie, în Hăghig, majoritatea forţei de
muncă este salariată (55%), procentul de lucrători familiali neremuneraţi
(ţărani), adică al celor care practică agricultura de subzistenţă, fiind de 25%.
Luând în considerare numărul salariaţilor, Hăghig pare cea mai bine
integrată localitate în economia naţională dintre cele analizate.
Majoritatea proprietăţilor sunt de tip mijlociu, între 5-10 hectare: 382 de
proprietari. Marea proprietate ţărănească, peste 10 hectare, este în grija a 8
persoane. Marea proprietate (capitalistă), peste 20 de hectare, este în grija 3

56
mari proprietari; totodată, în comună există 21 de arendaşi care, probabil,
exploatează şi terenuri ţărăneşti. Doi din trei dintre marii proprietari sunt
absenţi, neavând reşedinţa în sat. Ţăranii cu proprietăţi sub 5 hectare sunt în
număr de 180.
Comuna are drumuri asfaltate între satele componente, în lungime de
peste 3,8 km. Majoritatea caselor din Hăghig sunt din cărămidă şi beton (80%),
iar introducerea apei curente este un proiect aflat în derulare. Bugetul primăriei
este de circa 2,5 milioane lei. Venitul mediu este de 500 lei.

Demografia
Conform datelor oferite de primărie, în Plăieşii de Jos s-au declarat, în
2002, 276 români din 2979 locuitori (maghiari 2431, țigani 271). După credinţă,
în Plăieşii de Jos erau înregistraţi 276 ortodocşi, 2668 romano-catolici și 13
reformați. Populaţia care a declarat că vorbeşte limba română a numărat 126 de
persoane, în timp ce maghiara a fost declarată de 2852 indivizi. Populaţia
românească, relativ uniform distribuită în comună între 1760-1941, a suferit un
şoc în 1941, când a scăzut dramatic. De atunci, singura concentrare
semnificativă etnică românească a rămas în Imper-Doboi. Mortalitatea în
comuna Plăieşii de Jos este foarte ridicată, aproape dublă faţă de media pe ţară
(12,9 la mie), ajungând în anul 2010 la 22 la mie73. Principala cauză a
mortalităţii este dată de bolile cardiovasculare.
Comuna Mihăileni, în 2002, avea o populaţie de 2643, din care 555 de
români (21%) şi 2086 maghiari. Majoritatea covârşitoare a românilor s-au
concentrat, după 1941, în satul Livezi (524 persoane în 2002). Mortalitatea în
Mihăileni, mai mare decât media pe ţară, este de 17 la mie. Migraţia în rândul
tinerilor este foarte ridicată: conform datelor oferite de primărie, circa 15%
dintre aceştia ar fi plecaţi la muncă, în anul 2010, în Ungaria sau Suedia.
Comuna Hăghig este demografic echilibrată. Ponderea se împarte
aproape jumătate-jumătate între români şi maghiari. Cu o populaţie în creştere
de romi, comuna avea circa 1270 de locuitori în anul 2002. Mortalitatea este
mai mare decât media pe ţară (14 la mie faţă de 12,9). Migraţia din comună spre
alte regiuni ale ţării (în special Braşov) sau în străinătate este destul de ridicată:
circa 5% pe anul 2010. Precum şi în Plăieşii de Jos, principalele cauze de deces
sunt de tip cardiovascular.

73
Datele privind mortalitatea, calculate după Fişa localităţii, Institutul naţional de statistică,
Direcţia de Statistică Harghita, respectiv Covasna, pentru anul 2010

57
 La o primă vedere, observăm că mortalitatea este foarte mare în toate
localităţile. Mortalitatea ridicată este expresia impasului în care se află
comunităţile locale din cele trei localităţi investigate și reprezintă, de fapt,
scăderea calităţii vieţii comunitare. Faptul că familia rezistă destul de bine în
localităţile investigate (divorţialitatea este sub media naţională) ne arată faptul
că infrastructura comunitară este încă de tip tradiţional atât pentru români, cât şi
pentru maghiari. Cu toate acestea, „terenul social” şi economic pe care această
infrastructură se construieşte este unul foarte fragil.

Documentarea obiectivă a subiectivităţii marilor comunităţi

Demografia este unul dintre instrumentele obiective de înregistrare a
subiectivităţii marilor comunităţi, urmare a reverberaţiilor provenite din mediul
ambiant. Ce sunt căsătoria sau migraţia, dacă nu decizii subiective? Cu toate
acestea, prin ele măsurăm obiectiv fenomene relevante pentru mersul sistemului
social în ansamblu. Astfel, în cadrul tendinţelor demografice, se pot identifica
adesea accente şi tendinţe ale unor fenomene sociale, economice, istorice etc.
Vom căuta să evidenţiem câteva procese demografice tipice regiunii, în special
în judeţul Harghita. Demografia regiunii are o puternică tentă ideologică, în
special în ceea ce priveşte familiile mixte. Elitele maghiare au chiar un aparat
conceptual care denotă preocuparea pentru organizarea-influenţarea proceselor
demografice. Astfel, principala lor grijă este asigurarea „reproducerii etnice
maghiare”. Din acest punct de vedere, familiile mixte, în special acelea în care
„femeile maghiare nasc copii români” primesc o atenţie specială. Preocuparea
pentru dobândirea supremaţiei etnice a elitelor maghiare cuprinde şi
populaţia romilor. Ideologizarea demografiei în Harghita-Covasna nu este o
noutate, după cum vom vedea din datele statistice de mai jos, dar a devenit o
preocupare accentuată în ultima perioadă.
Marele risc sub care stă comunitatea românească nu este neapărat acela
al scăderii demografice, fenomen încadrabil de altfel în tendinţa naţională
generală, ci acela al slăbirii-dizolvării potenţialului de susţinere a identităţii.
Demografia în judeţele Harghita-Covasna trebuie analizată, deci, în
termenii cadrelor protejării identităţii etnice.

Tendinţa istorică
Corelat cu protecţia instituţională a comunităţii, pe ansamblul celor
două judeţe, constatăm că evoluţia relativă a românilor faţă de comunitatea
maghiară este în scădere. Cu toate acestea, în anul 2002, exista încă o oarecare
inerţie în raport cu scăderea protecţiei din partea instituţiilor locale, tot mai

58
subordonate proceselor segregaţioniste. Prin comparaţie istorică, în momentul în
care structurile instituţionale au fost desprinse total şi brutal de comunitate,
grupul etnic românesc a suferit un şoc. Şocul a avut loc în anul 1940 şi se
resimte până în zilele noastre în mentalul colectiv, aspect confirmat de
cercetarea de teren.

12,00 raport maghiari-români

Covasna
raport maghiari-români
România
10,00
controlul
administrativ
maghiar
8,00 începând cu
Dinamica populatiei romanesti in
controlul administrativ
judetele cedate in 1940-1941 fata
maghiar: de 1930
1. perioada horthystă
6,00
1940-1944 1,2
2. stalinism 1944-1964 1
0,8 COVASNA (cedat)
4,00 0,6
0,4 HARGHITA
0,2 (cedat)
2,00 0
1930 1941

0,00
1930 1956 1966 1977 1992 2002

Figura 1. Dinamica populaţiei maghiare prin raportul maghiari-români în Harghita-Covasna şi

România în raport cu momentele istorice ale deţinerii controlului asupra instituţiilor locale prin
ideologia segregaţionistă. Şocul din 1940-1941: involuţia relativă a populaţiei româneşti în 1941 faţă de
1930 (1930=1). Surse: Anuarul Statistic al României 2004, „Populaţia după etnie la recensămintele”. I.
Lăcătuşu, Structuri Etnice …, 2008, Anexa nr. 3 tabelul „Populaţia stabilă a judeţelor Covasna şi Harghita,
după principalele etnii (români şi maghiari), la recensămintele populaţiei din anii 1850, 1992 şi 2002”,
pp.305-308 şi „Anexa 12, „Structura populaţiei judeţelor Covasna şi Harghita pe localităţi după naţionalitate
şi religie la recensămintele din anii 1930 şi 1941”, p. 342-345.

Populaţia maghiară a avut un vârf în perioada 1940-1956, epocă în care

teritoriul în care era etnic majoritară era administrat pe criteriile segregării
etnice, fie în guvernarea horthistă, de extremă dreapta, fie în epoca stalinistă din
România. Momentul Regiunii Autonome Maghiare (1956-1968) este marcat de
declinul populaţiei maghiare care, deşi aflată sub „protecţia” autonomiei
politico-administrative, adoptă alte modele culturale de reproducere.
Guvernarea autonomistă, în care instituţiile s-au aflat la discreţia factorilor
maghiari, a însumat 45 de ani din ultimul secol: 1940 (toamna)-1944 (sept.);
1944 (oct.-nov. se reinstaurează guvernarea etnică maghiară, sub oblăduirea

59
armatei sovietice)-1964 (anul încetării politicii staliniste în România, care îşi
subordonase etnicizarea administraţiei în Transilvania); 1989 (dec.)- prezent
(autoritatea instituţională locală se află în întregime subordonată idealului
autonomist). Prin comparaţie, durata în care aşa-zisul „naţionalism-
comunism”74 românesc a „dominat” zona a durat 25 de ani: 1964-1989.
Constatăm trei faze ale evoluţiei raportului interetnic româno-maghiar
în cele două judeţe: o fază de creştere, între 1940-1956; o fază de declin
accelerat până la începutul anilor 1990, după care urmează o alta de declin de
tip platou (scădere lentă, dar constantă). Tendinţa generală a populaţiei
maghiare este de scădere, indiferent de existenţa politicii „naţionaliste
româneşti”. Singura perioadă de creştere rapidă a populaţiei maghiare este
intervalul 1940-1956, atunci când românii au fost izgoniţi din regiune. După
1990, tendinţa de scădere demografică a intrat într-o nouă fază, de descreştere-
platou, odată cu preluarea controlului cvasiabsolut asupra instituţiilor locale. În
tot acest timp, migraţia populaţiei dinspre alte judeţe spre Harghita-Covasna nu
a depăşit 10,6% (Harghita), respectiv 15,7% (Covasna), în condiţiile în care
media naţională de circulaţie a persoanelor era de 18%. (Mişcarea
interjudeţeană aproximată prin ponderea populaţiei născută în alte judeţe 75).
Dinamica negativă demografică maghiară în cele două judeţe
predominant maghiare este mult mai abruptă decât pe ansamblul României.
Aceasta sugerează că sistemul de coerciţie ideologică, centrat pe controlul pe
criterii etnice asupra administraţiei, educaţiei din cele două judeţe nu a fost util
şi nici binefăcător minorităţii maghiare. Constanta dinamicii demografiei
maghiare este scăderea. Când a avut loc creşterea, aceasta a fost numai relativă,
prin raportare la populaţia românească. Partea variabilă a demografiei maghiare
este elementul românesc care, din momentele instituirii controlului cvasiabsolut
etnic asupra instituţiilor, a fost nevoit să emigreze, aspect tratat întocmai de
către Parlamentul României, în Raportul Harghita-Covasna76, cu precădere în
capitolul V. De altfel, specialiştii maghiari arată că populaţia românească

74
De observat faptul că nimeni nu a numit până acum structurile de dominaţie etnică maghiară
din regiune „naţionalism-comunism unguresc” în perioada în care instituţiile locale erau
controlate de comunişti maghiari şi secui.
75
Lăcătuşu, „Structuri etnice şi confesionale...”, 2008, p. 211
76
Titlul exact al documentului: Parlamentul României, Raportul comisiei parlamentare de
audiere a persoanelor care, după 22 decembrie 1989, au fost nevoite să-și părăsească locul
de muncă și domiciliile din județele Harghita și Covasna, București, 1991. Capitolul V:
„Îndepărtarea românilor din conducerea primăriilor, prefecturilor, unităţilor social-economice şi
instituţiilor (învățământ, artă-cultură, presă, justiţie, sănătate). Ameninţările şi calomniile la care
aceştia au fost supuşi”.

60
are în prezent un coeficient de migraţie de două ori mai mare decât
populaţia maghiară77. Nu rămâne decât să ne răspundem la întrebarea „de ce
pleacă?” unii mai mult decât alţii.
Este adevărat, tendinţa generală a populaţiei din judeţele Harghita şi
Covasna este de scădere, în acord cu evoluţia naţională. Ceea ce separă, însă,
cele două comunităţi etnice este polarizarea dinamicii demografice. Se
constată astfel că populaţia maghiară, chiar dacă se diminuează, se
concentrează tot mai puternic, în timp ce populaţia românească își continuă
tendinţa de dizolvare. Populaţia românească îşi diminuează cadrele
conservării vieţii comunitare, în pofida aşa-numitelor procese de „românizare
forţată” prin „industrializare”, de care pomeneşte ideologia segregaţionistă în
perioada regimului Ceauşescu. În Covasna, în 142 de ani, ponderea românilor
nu a crescut decât în 7 sate din 42:
„În afară de mediul urban şi localităţi rurale monoetnice, populaţia de etnie română din
judeţul Covasna şi-a sporit ponderea faţă de populaţia maghiară, între anii 1850 şi 1992,
în doar 7 sate etnic mixte din totalul de 42 sate în care deţinea în anul 1850 o pondere de
peste 5% din totalul populaţiei localităţii”78.
Ţiganii, a treia populaţie importantă din cele două judeţe, este singura
care creşte semnificativ. Din acest motiv este deja integrată într-un program
secular de susţinere a „ratei de reproducţie etnică maghiară”:
„În 1850, trăiau în fostele scaune secuieşti – 9.400 de ţigani. În timp ce pe teritoriul
Transilvaniei, 73,3% din ţigani erau români, pe teritoriul judeţelor Ciuc, Odorhei şi
Treiscaune, acest procent era de numai 46% (Varga, E.A., 1998, p. 41) … În judeţul
Covasna au fost înregistraţi [în 1930] 3080 ţigani (2,0%), o cifră apropiată de cea de la
recensământul din 1850 (3.038), iar în judeţul Harghita 2.702 ţigani (1,1%), o cifră de
asemenea apropiată ca valoare absolută cu cea din 1850 (2.634).
De remarcat faptul că între 1850-1930, populaţia totală a judeţului Covasna a crescut cu
34%, iar cea a judeţului Harghita cu 53%. Având în vedere sporul natural ridicat
caracteristic etniei respective, se poate aprecia că o parte însemnată a rromilor din cele
două judeţe au fost asimilaţi de populaţia maghiară locală”79.

77
Anul 2002 faţă de 1992, vezi mai jos „Populaţia cea mai sensibilă”, din Csata István, Kiss
Tamás, (ms), f.a., p.43
78
I. Lăcătuşu, Structuri etnice şi confesionale în judeţele Covasna şi Harghita, Ed. Univ. Petru
Maior, Tg. Mureş, 2008, p.175
79
apud I. Lăcătuşu, 2008, p.137

61
Elemente ale hărţii demografiei puterii

Populaţia cea mai sensibilă

Populaţia română resimte mult mai acut (de peste două ori)
presiunile din spaţiului social al jud. Harghita, rata de emigraţie fiind de
două ori mai mare decât a populaţiei maghiare:

Figura 2 Coeficienţi de migraţie după regiuni şi naţionalităţi în 2002 [în Jud. Harghita] – Csata
István, Kiss Tamás, (ms), f.a.: Perspective demografice în judeţul Harghita. Prognoza divizării
regionale a populaţiei de etnie maghiară, romă şi română (ms), p.43

Conform analizelor maghiare, pentru următorii 20 de ani cel mai

sensibil segment de populaţie românească este cel al femeilor de vârstă
fertilă şi al tinerilor între 0-19 ani: dacă în populaţia maghiară ponderea
acestora va scădea cu 29,7%, la nivelul populaţiei româneşti această populaţie
va ajunge la 42,3%. Cele mai dramatice implicaţii vor fi la nivelul infrastructurii
şcolare şi al forţei de muncă. Presiunea pentru închiderea şcolilor româneşti ca
factor de „reproducţie etnică românească” în favoarea „reproducţiei etnice
maghiare” (pentru termenul de „reproducţie …”80) va creşte, ceea ce va
amplifica procesul de uniformizare etnică din regiune (maghiarizare). Femeile
de vârstă fertilă (între 15 şi 49 ani) sunt cea mai afectată categorie de
presiunile migraţioniste. Urmarea este scăderea deja înregistrată a
populaţiei tinere până în 19 ani.

80
Csata István, Kiss Tamás, (ms), p.57, 75

62
Romii
Cea mai intensă preocupare privind „identitatea naţională maghiară”
pentru liderii maghiari nu mai sunt românii, dezideratele politice autonomiste
fiind în bună măsură atinse, ci ţiganii. Dovadă că referirile la instituţiile locale
deja se fac în termenii „sistemului instituţional maghiar”. Se estimează că
singura populaţie care va creşte în următorii 20 de ani vor fi romii, contingentul
femeilor fertile din această etnie explodând la peste 190% în 2032, iar cel al
naşterilor urmând să ajungă la 130% faţă de 2002 81. În acest fel, romii din
Harghita vor avea o rată de creştere de 1,5 pe an, ajungând să fie mai mare cu
2,5% în 2032 faţă de 2002 82. Un al treilea factor de preocupare maghiară privind
ţiganii este că aceştia nu ar fi uşor asimilabili („soldul de asimilare este zero”)
şi, în plus, nu par tentaţi să părăsească judeţul („soldul de migraţie este zero”) 83.
Pe de altă parte, analiştii maghiari recunosc că ţiganii sunt cvasimilaţi într-o
serie de „regiuni”, cum este cazul Vlăhiţei, unde aceştia „sunt foarte bine
integraţi în comunitatea maghiară”84.
Aşa cum arătam mai sus, populaţia romă va fi următorul „obiectiv”
al politicilor de promovare a „reproducţiei etnice” maghiare în perioada
imediat următoare. Provocarea pentru liderii maghiari este aceea că populaţia
romă este o formă de lumpen, de underclass, fiind asociată cu procese de
„devalorizare socială şi economică”, în special acolo unde aceştia au cea mai
mare rată de creştere85. În orice caz, scopul este limpede: integrarea romilor
prin „sistemul instituţional maghiar”86. În acest sens, unul din primii paşi este
acela al „sprijinirii unei elite locale ţigăneşti, de orientare maghiară” corelată cu
evitarea apariţiei „unor organizaţii rome apropiate de români”. Desigur,
pericolul este acela că necesităţile si drepturile lingvistico-culturale ale romilor
din [aşa-numitul] Ţinutul Secuiesc, legate de limba maghiară, să nu se
impună”(!)87.

81
Idem, p. 68
82
Idem, p. 69
83
Cf. idem, p.72
84
Idem, p.106
85
Idem, pp.112-113
86
idem, p.115
87
Ibidem

63
Coeficientul de subsumare etnică este mai mare la români
Populaţia românească este mai tolerantă88. Coeficientul de
subsumare interetnică (ponderea căsătoriilor mixte în căsătoriile aceluiaşi grup
etnic) este de 0,25 pentru români şi de 0,03 la etnicii maghiari 89. De fapt,
„subsumarea interetnică” prin căsătoria mixtă este şi indicatorul disponibilităţii
convieţuirii, al interacţiunii la nivelurile subtile, reprezintă disponibilitatea de a
construi o punte dinspre propria identitate spre ce are mai profund Celălalt.
Perspectiva elitelor ungureşti asupra tinerelor care se mărită cu români
este aceea a „femeilor maghiare care nasc copii români”90.Această idee a
amprentării etnic-culturale de la naştere, care face abstracţie de conţinutul
cultural al educaţiei este tipică abordărilor eugenist-rasiste. Se omite astfel rolul
structurilor sociale care contribuie la socializarea copilului. Nu în ultimul rând,
aici devine transparentă ideologia după care „naşterea de români” este
indezirabilă, cele două comunităţi trebuind să fie separate: fiecare femeie
trebuie să nască ... în acord cu etnia sa. O asemenea abordare este nu doar în
afara timpului, fiind perimată şi grav încărcată ideologic, dar se află şi într-o
foarte curioasă eroare ştiinţifică.

Figura 3 Căsătorii după naţionalitatea părţilor între 2003-2007 în jud. Harghita. sursa: Csata
István, Kiss Tamás, (ms), f.a., p.47

Se vede limpede din datele de mai sus că românii sunt mult mai deschişi
către întemeierea familiilor mixte. Faptul că populaţia română ar fi mai
„deschisă” şi deci, predispusă la „dizolvarea” identităţii etnice trebuie corelată

88
Termenul de „tolerant” exprimă, de fapt, o realitate negativă: mă raportez la celălalt
permiţându-i să existe fără a fi în comuniune cu acesta. Din acest punct de vedere, termenul este
adeseori folosit incorect din punct de vedere al logicii sociale. Îl utilizăm aici în virtutea unei
licenţe de limbaj.
89
Calculul coeficientului de subsumare, pe baza datelor din Fig.3 „Căsătorii după naţionalitatea
părţilor între 2003-2007 în jud. Harghita” – cu datele din Csata István, Kiss Tamás f.a., (ms),
p.47. Coeficientul reprezintă ponderea căsătoriilor mixte în numărul căsătoriilor în cadrul
grupului etnic de apartenenţă.
90
Vezi Csata István, Kiss Tamás, (ms), p.51

64
cu evoluţia migraţiei: românii sunt cei ce migrează cel mai mult. Ei au cele mai
puţine constrângeri comunitare, structura lor socială fiind mult mai deschisă.
De altfel, caracterul mai deschis al populaţiei româneşti către
subsumare interetnică prin căsătorie este ilustrată în tabelul de mai jos:

Figura 4 Ponderea celor care încheie căsătorii mixte în Harghita, după sex şi naţionalitate. Sursa:
INS apud Csata István, Kiss Tamás, (ms), f.a., p.48

Ungurii se căsătoresc cu români în special în zonele unde românii sunt

mai bine reprezentaţi (Topliţa).

Figura 5 Proporţia ponderată a maghiarilor şi proporţia căsătoriilor mixte pe zone în jud.

Harghita. Sursa: Csata István, Kiss Tamás, (ms), tabelul 35, p.50

Dacă românii ar fi fost percepuţi ca agresori la nivelul comunităţii

maghiare reale, atunci aceasta ar fi trebuit să impună endogamia ca formă de
protejare a identităţii maghiare. Acest lucru nu se întâmplă. Acolo unde ungurii
au o „ofertă” românească mai mare, aleg într-o pondere însemnată să se
integreze în comunitatea românească. Dimpotrivă ,endogamia în comunitatea
maghiară, închiderea comunităţii, este mai pronunţată acolo unde aceasta
este dominantă şi deci comunitatea imaginată este mai puternică.

65
Coeficientul de închidere al comunităţii maghiare faţă de comunitatea
românească poate fi urmărit în Fig. 6.

Proporţia ponderată a Coeficientul de închidere al

maghiarilor pe zone comunităţii maghiare (între
(Harghita) (%) min. 1% şi 100% max.)
Topliţa 41 2,27
Miercurea Ciuc 82 14,9
Ciucul de Sus 94 62,66
Gheorgheni 94 62,66
Cristur 96 68,57
Odorheiul Secuiesc 96 68,57
Odorhei 98 81,66
Vlăhiţa 99 82,5
Figura 6 Coeficientul de închidere al comunităţii maghiare faţă de comunitatea românească

Formula coeficientului de închidere este calculată prin raportul:

ţ ă
ţ î

Observăm că cele două populaţii au tipuri diferite de comportament:

când ungurii sunt majoritari, ei tind către închidere, când sunt minoritari se
deschid mai mult către Celălalt-ul etnic. Am văzut mai sus că românii, care nu
sunt majoritari decât într-o singură regiune, au un coeficient dublu de
subsumare etnică, adică de disponibilitate de a trece frontiera propriei identităţi
prin căsătorie.

Comunitatea imaginată separată este mai puternică la maghiarii de la sat

Comunitatea imaginată o utilizăm prin derivaţie de la analizele lui
Benedict Anderson (Imagined Communities. Reflections on the Origin and
Spread of Nationalism, Verso, London, New York, 2006) pe marginea
naţionalismului ca fenomen colectiv strict imaginar. Comunitatea imaginată este
un produs inventat, o uniune puternic ideologizată. Fiind ideologică, este
construită ofensiv şi adeseori în opoziţie cu Altul etnic, cu celelalte comunităţi.
Pentru Anderson, toate comunităţile mai mari de dimensiunea unui sat ar fi
comunităţi imaginate, deci false, mai exact, ideologice91. Concluzia aceasta este,

91
Este evident că pentru autorul irlandez, naţiunea şi naţionalismul sunt fenomene care intră în
aceeaşi categorie cu marketingul, relaţiile cu publicul, discursul politic, în general cu practicile
ideologice curente, eventual ca subproduse şi vectori ai avansului statelor capitaliste, aparţinător
oricărei puteri statale astăzi, în particular. Paradigma este destul de răspândită în rândul
cercetătorilor care omit dimensiunea fenomenelor de profunzime culturală şi antropologică a

66
cert, o eroare. Ea ar putea fi potrivită pentru societăţile care şi-au pierdut reperul
identitar naţional. Am recunoscut, însă, puterea de explicație a conceptului
acolo unde discursul ideologic intervine asupra comunităţii, distorsionând-o,
denaturându-i practicile de vecinătate faţă de Altul-Celălălat. În acest material
operăm cu noţiunea de comunitate imaginată în sensul unui cadru
artificial, de tip ideologic, impus și în opoziţie cu procesele fireşti de
dezvoltare a relaţiilor omeneşti. În cazul de faţă, cadrul impus care închide
accesul la vecinătate este ideologia segregaţionistă pe criterii etnice.
Comunitatea imaginată o plasăm în opoziţie cu ideea de comunitate reală, vie.
Este surprinzător că bărbatul are iniţiativa maghiarizării în familiile
mixte. Fenomenul este accentuat în mediul rural. Avem aici un alt paradox al
comunităţii imaginate maghiare: aceasta este mai puternică acolo unde
distanţa socială ar trebui să fie mai mică, pentru că vecinătăţile de la sat
prilejuiesc, teoretic, mai multă cooperare. Se ştie că mediul urban este un mediu
al separării între vieţile individuale, un spaţiu al înstrăinării, în opoziţie cu viaţa
comunitară de la ţară, centrată pe conlucrarea imediată între vecini.

Figura 7 La sat, soţul maghiar este mai preocupat de naţionalitatea maghiară a copilului. Sursa:
Csata István, Kiss Tamás, (ms), tabelul 36, p.51

Vedem că ideologia segregaţionistă are deja rezultate la sat, slăbind

vecinătăţile. Un efect al fenomenului este izolarea etnicilor români care
oricum nu doresc impunerea propriei identităţi, având un coeficient de
subsumare etnică foarte ridicat.

coerenţei unui spaţiu social, unde oamenii nu se pot recunoaşte unii pe alţii prin legături fizice
directe. Confuzia dintre naţiune şi ideologia naţionalistă este o altă suprapunere care nu rezistă în
faţa argumentului etnografic, iar faptul că popoarele pot avea proiect politic peste veacuri,
devenind naţiuni, indiferent de gradul de occidentalizare, este un alt palier încă omis de aceste
analize. Istoria ar friza ridicolul, devenind o serie inexplicabilă de ambiţii personale, fiind un
prilej prin care interpretarea ştiinţifică ar scoate comunităţile din istorie, desocializând-o.

67
Asigurarea „reproducţiei etnice” şi ameninţarea din partea comunităţilor
compacte româneşti
Aşa cum am sugerat anterior, abordarea chestiunii demografice este una
depăşită, rasistă: „calitatea” identităţii maghiare este mai importantă decât
interacţiunea culturală, liberă, dintre persoane diferite. Aşa se explică
preocuparea pentru prezervarea identităţii prin expresii derutante, precum
„femeile maghiare nasc copii români”, motiv pentru care „reproducţia etnică”
ar urma să fie depăşită de cea biologică 92. Majoritatea maghiară este încurajată
de către propriile elite „să nu se reproducă biologic”, „născând copii români”, ci
„să se reproducă etnic”. Din acest punct de vedere, autorii maghiari tratează cu
maximă atenţie zona Topliţa, întrucât „reproducţia etnică” maghiară „este
slăbită cu 7 procente” ca urmare a căsătoriilor mixte, lucru de care ar fi
beneficiat românii, a căror „rată de reproducere etnică” ar fi de 101,3%93. Pe
lângă densitatea etnică românească din zona Topliţa, un al doilea factor de
„pericol” la adresa reproducţiei etnice maghiare este „prezenţa sistemului
instituțional de stat naţional român”, deşi aceasta este „contrabalansată în mai
multe regiuni ale [aşa-zisului] Ţinut Secuiesc …”94.
Preocuparea pentru „reproducerea etnică” a identităţii maghiare este
însă futilă. Chiar cercetătorii maghiari sunt de acord că „pierderea prin
asimilare [a populaţiei maghiare din Harghita] va fi neglijabilă …: 136
persoane [în intervalul următorilor 20 de ani]” 95. Cei mai importanţi factori de
pierdere etnică în rândul vorbitorilor de maghiară fiind … migraţia, deci
atracţiile din afara aşa-numitului Ţinut Secuiesc şi stilul de viaţă-modelul
cultural de reproducere a populaţiei.
Termenul de asimilare este utilizat în discursul maghiar într-o
logică inversă: mobilitatea socială, familia mixtă expresii ale libertăţii
personale, devin factori de agresiune etnică. „Din punctul de vedere al
maghiarilor, particularitatea regiunii este aceea că, aici, se pot observa procesele
de asimilare atât de caracteristice în celelalte teritorii ale Ardealului. 18 la sută a
[sic!] tinerilor maghiari din Topliţa, își aleg partener de viaţă român, ceea ce
corespunde mediei din Ardeal. 29 la sută din copii născuți din relaţii mixte, sunt
înregistraţi de către părinți, ca fiind maghiari. Se poate presupune, că
transmiterea deprinderilor lingvistice si culturale este deplasată și într-o și mai

92
Csata István, Kiss Tamás, (ms), p.51
93
Idem, p.57
94
Idem, p.56
95
Idem, p.71, s.n.

68
mare măsură în direcția majorității. Ca urmare, rezervele generaționale ale
maghiarilor scad cu 7 la sută față de productivitatea femeilor maghiare” 96.

Preocuparea: concentrarea pe zonele compacte (regiunile supravieţuirii)

În analizele ungureşti, Transilvania este împărţită în 4 „regiuni”, în
funcţie de şansele de succes ale „reproducerii etnice maghiare”. Proiecţia cu
care operează aceştia este de 30 ani (2002-2032). Zonele avute în vedere sunt:
1) Timişul cu judeţele înconjurătoare, 2) Cluj-Arad, 3) Mureş-Satu Mare-Zalău
şi ultima, 4) Covasna-Ciuc. În zona 1, scăderea populaţiei maghiare prin
„asimilare” şi migraţie va fi de 50% de unde şi denumirea de „regiune cu
populaţie înjumătăţită”. Zona 1 este numită „diaspora” în raport cu un centru
neprecizat (probabil aşa-numitul „Ţinut Secuiesc” sau-şi cu Ungaria), unde
interacţiunea firească între etnicii maghiari şi cei români este numită „asimilare”
a primilor de către cei din urmă. În zona a 2-a, situată pe axa Arad-Cluj, „stocul
de maghiaritate” va scădea undeva între 30-40%, fiind denumită „regiunea cu
şanse demografice nefavorabile”. În zona a 3-a, „reproducerea etnică” are
„şanse medii”, scăderea populaţiei maghiare (de fapt de lb. maghiară) ar fi
situată între 20 şi 30%. A 4-a „regiune” e singura care promite cea mai bună
prezervare, contactul -„infiltraţiile” cu populaţia românească fiind mult reduse,
în consecinţă „pierderea etnică” fiind de max. 20%.
În acest fel, Transilvania este împărţită deja în regiuni ale urgenţei
prezervării „identităţii naţionale maghiare”. Din acest punct de vedere,
regiunea cu cel mai mare „potenţial etnic maghiar”, care trebuie neapărat
protejată, este aşa-numitul „Ţinut Secuiesc”, din care, însă, lipseşte
Mureşul, încadrat în regiunea „cu şanse medii”. În felul acesta devine
limpede explicaţia accelerării politicilor segregaţioniste: pentru elita
maghiară condiţia prezervării identităţii etnice este separarea faţă de
celelalte comunităţi, în special faţă de cea română. Dramatic este faptul că
această filozofie politică a fost transmisă în populaţie şi, în virtutea legii lui
Thomas (predicţia autocreatoare), produce efecte: izolarea interetnică este
mult mai mare dinspre maghiari decât dinspre români (coeficientul de
subsumare etnică la maghiari este mult mai redus decât la români). În cea de-a
patra zonă, marea preocupare este regiunea Topliţa unde, „prin asimilare”,
populaţia maghiară ar urma să scadă până în 2032 cu 30%97.

96
Idem,, p.56, p.100
97
Idem, p.111

69
Figura 8 Evoluţia demografică pe patru tipuri de „regiuni” a populaţiei de limbă maghiară din
Transilvania în 2032 faţă de 2002, pe baza datelor din 2007. Sursa: Csata István, Kiss Tamás,
(ms), f.a., „Cifra demografică a microregiunilor din Ardeal în anul 2032 faţă de anul 2002, în
funcţie de proporţia ponderată, conform prognozei demografice din 2007”, p. 109

Trei tipuri dinamice demografice: Hăghig (Covasna), Mihăileni (Harghita),

Plăieşii de Jos (Harghita)
Cazul Hăghig este unul aparte, întrucât aceasta este una dintre
localităţile în care ponderea românilor este relativ egală cu aceea a maghiarilor,
între acestea crescând puternic o viguroasă comunitate de romi, stabilită în
comună după evenimentele din 1940.

Raportul dintre cele două comunităţi etnice

Situaţia „obiectivă” a populaţiei din Hăghig este ceva mai bună,
prezervarea identităţii comunităţii româneşti fiind relativ favorabilă. Creşterea
relativă în anul 2002 a populaţiei româneşti este de 1,20 faţă de anul 1850,
evoluţia populaţiei maghiare fiind de 0,68 în aceeaşi perioadă, în condiţiile în
care creşterea generală a populaţiei din comună a fost de 1,17 98. (Situaţia

98
I. Lăcătuşu, „Structuri etnice …”, 2008, Anexe, p.306

70
românilor este pozitivă, dar numai în raport cu populaţia maghiară. Pe
ansamblu, dată fiind înmulţirea celei de-a treia populaţii, romii, situaţia
demografică generală din Hăghig este una de creştere.
2,5

2 evoluţia relativă a
populaţiei totale
Hăghig
1,5 români Hăghig

1 maghiari Hăghig

0,5 evoluţie relativă

total judeţ

0
1850 1992 2002

Figura 9 Evoluţia relativă a populaţiei din Hăghig (jud. Covasna), faţă de anul 1850 (coeficientul
de creştere relativă faţă de 1850, după I. Lăcătuşu, 2008, p.306)

3,5
evoluţia relativă a
populaţiei totale
3
Mihaileni

2,5 români Mihăileni

2
maghiari Mihăileni
1,5
evoluţie relativă total
1
judeţ

0,5
raport români-maghiari
0
1850 1992 2002

Figura 10 Evoluţia relativă a populaţiei Mihăileni (jud. Harghita), faţă de anul 1850 (coeficientul
de creştere relativă faţă de 1850, după I. Lăcătuşu, 2008, pp.308-311).

În ambele localităţi, Hăghig (Covasna) şi Mihăileni (Harghita),

ponderea populaţiei româneşti creşte. În Hăghig, raportul este supraunitar.

71
Cu alte cuvinte, unui maghiar îi revin mai mulţi români. Probabil că o parte
din romi s-au declarat la recensămintele respective ca români, însă, pe
ansamblu, situaţia comunităţii româneşti este relativ favorabilă. Chiar dacă în
Hăghig românii sunt aproape jumătate din populaţie, evoluţia numărului
acestora este nefavorabilă faţă de evoluţia generală din judeţ: scăderea
comunităţii româneşti este mai amplă decât scăderea generală pe judeţ. Pe
de altă parte, aceeaşi situaţie se înregistrează şi în privinţa populaţiei maghiare,
chiar dacă mai puţin accentuat. Având însă în vedere funcţia comunităţii ca
vector de conservare etnică, funcţie care se pierde dincolo de un anumit prag,
involuţia din Hăghig poate deveni problematică.
În Mihăileni, chiar dacă ponderea români-maghiari este net în favoarea
vorbitorilor de limbă maghiară, evoluţia comunităţii româneşti este una relativ
favorabilă, datorită concentrării lor comunitare într-o comunitate
puternică, satul Livezi. Prin satul Livezi, comuna Mihăileni este un caz
aparte: este printre puţinele localităţi unde vitalitatea comunităţii este
peste situaţia din judeţ. Concentrarea comunităţii într-un sat cu structuri
coerente, chiar în condiţiile în care este subreprezentată la nivelul primăriei,
asigură încă „reproducerea etnică românească” în condiţii satisfăcătoare.
Constatăm că, în Mihăileni, actualmente o comună cu 4 sate, 2644
locuitori, unde doar într-unul (Livezi) limba română mai este majoritară,
populaţia a rămas aproximativ stabilă pe parcursul a 160 de ani. Fenomenul este
notabil în raport cu evoluţia generală a populaţiei la scara judeţului, care
înregistrează o involuţie accentuată. Probabil că o posibilă explicaţie a stagnării
populaţiei o oferă procesul de asimilare: populaţia română odată asimilată, a
intrat pe culoarul comportamentului de reproducere străin. Asimilarea având loc
în timp, în direcţia maghiarizării unei populaţii cu vitalitate mai mare (cea
românească), într-una cu populaţie cu o cultură a reproducerii mai diminuată
(populaţia secuiască-maghiară), rezultă o relativă stagnare.
În toate cele trei localităţi, însă, se constată o dinamică mai
accentuată a scăderii demografiei româneşti decât a celei maghiare în 1992
faţă de 1850. Chiar şi în Mihăileni unde, prin satul Livezi, comunitatea
românească beneficiază de un coeficient de autoprotecţie mai ridicat, dinamica
pozitivă se află într-un vizibil proces de slăbire, în timp ce comunităţile
vorbitoare de limbă maghiară nu înregistrează şocuri demografice. Dimpotrivă,
cum se poate observa în Fig. 9, comunitatea vorbitorilor de lb. maghiară din
Plăieşii de Jos beneficiază de un vizibil val demografic prin adăugare de noi
vorbitori, în timp ce comunitatea românească se diminuează spre anulare. Cel

72
puţin în acest caz suntem îndreptăţiţi să asociem dispariţia comunităţii
româneşti cu întărirea grupului vorbitorilor de maghiară şi să discutăm despre
un proces de asimilare etnică. Putem spune că, în prezent, în Plăieşii de Jos
asistăm la încheierea unui proces de pierdere etnică, inclusiv prin
asimilare, a românilor din localitate, proces care a căpătat o deosebită
amploare în ultimii 20 de ani.
Pragul de încetare a „rezistenţei demografice” româneşti în Plăieşii de
Jos se pare că a fost atins cu mult înainte de 1992. Cert este că ceea ce a urmat
după 1992 nu este decât disoluţia accelerată, prin asimilare şi migraţie 99. De
altfel, elementul românesc din Plăieşii de Jos s-a restrâns treptat, astfel că dintr-
o comunitate extinsă pe geografia mai multor sate, s-a ajuns acum ca în
mentalul dominant (maghiar) să fie reprezentat la nivel de „strada Doboi” din
satul Imper, Plăieşii de Jos, unde vorbitorii de limbă română ar fi de fapt,
„ultimii maghiari românizaţi”100.
De altfel, există o inerţie a diferitelor componente ale identităţii: în
Plăieşii de Jos, conform datelor primăriei, în 2002 s-au declarat români 276 de
persoane, dar vorbitori de limbă română doar 126. Pe ce îşi „mai bazau” cei
276 identitatea, dacă deja mai bine de jumătate din ei îşi pierduseră limba?
Răspunsul este credinţa religioasă. Înţelegem acum că fenomenul pierderii
identităţii româneşti trece mai întâi prin limbă şi târziu, în „stadiul final”, prin
credinţă. Biserica, şcoala şi administraţia sunt principalele instituţii de
promovare a limbii materne şi, deci, componente esenţiale nu doar ale
guvernării ci şi ale prezervării identităţii personale.
Acolo unde românii sunt în minoritate absolută, fenomenele
demografice capătă distorsiuni de amploare. Reiese în mod evident din cele trei
grafice că, acolo unde populaţia românească se află de multă vreme într-un
raport nefavorabil, perioada dominată de administraţie străină îşi asociază efecte
catastrofale asupra comunităţii româneşti. Astfel, constatăm că cei doi factori
asociaţi cu slăbirea comunităţii româneşti sunt epoca istorică (prin administraţia
în limbă străină) şi tipul de pondere etnică locală – dacă raportul este foarte
dezechilibrat, deznaţionalizarea se accentuează vizibil.

99
Fenomenul de depopulare masivă prin migraţie a fost documentat prin cercetarea de teren
efectuată în vara anului 2011.
100
Fișă de interviu, responsabili religioşi şi din administraţia locală, Doboi-Imper, Plăieşii de Jos

73
 2,5
evoluţia relativă a
populaţiei totale Plăieşii
2 de Jos
români Plăieşii de Jos

1,5
maghiari Plăieşii de Jos

1
evoluţie relativă total
judeţ
0,5 raport români-maghiari

0
1850 1992 2002
Figura 11 Evoluţia relativă a populaţiei din Plăieşii de Jos (jud. Harghita), faţă de anul 1850
(coeficientul de creştere relativă faţă de 1850, după I. Lăcătuşu, 2008, pp.306-311)

Scăderea accelerată a stocului demografic românesc

În subcapitolul anterior (Raportul dintre cele două comunităţi) am
analizat în termeni relativi raportul dintre ponderile etnice în interiorul satelor
unde, astăzi, românii au ponderile cele mai bune. Dar cum a evoluat situaţia în
termenii geografiei comunităţii mai largi, a întregii comune? Putem documenta
astfel dramatismul nefiresc al scăderii demografice până în punctul imploziei
vieţii comunitare şi al reducerii acesteia la o sumă de indivizi care încă se mai
roagă în limba română, în rest interacţionând în limba maghiară. Situaţia aceasta
de extremis am documentat-o în teren, la Doboi, comuna Plăieşii de Jos, jud.
Harghita. În celelalte sate, ea se află în diferite faze de evoluţie, ca fenomen
degenerativ al integrităţii vieţii comunitare.
600

500
Imper (Doboi)

Plăieșii de Jos
400
Cașinu Nou
300 Iacobeni

Plăieșii de Sus
200
media pop rom.
100 in comuna
pop. magh.
jud.:100
0
1760 1857 1869 1880 1890 1900 1910 1930 1941 1966 1977 1992 2002
Figura 12 Evoluţia populaţiei româneşti în satele componente comunei Plăieşii de Jos (Harghita)
comparativ cu evoluţia populaţiei maghiare din judeţ (redusă de 100x) Surse: Ioan Lăcătuşu et al,
2003, pp. 591-596, media populaţiei maghiare calculată după Recensământul Populaţiei 2002

74
 În Plăieşii de Jos se poate vedea cum populaţia românească s-a retras în
250 de ani, treptat, spre Imper-Doboi, singura locaţie care are o populaţie
românească (106 persoane) peste media comunei (59,8 persoane). Scăderea în
2002 faţă de 1760 este de peste 5 ori, apropiată cu momentul 1940, când
populaţia românească a fost izgonită prin forţa armelor din comună. Este
limpede că momentul 1940 a fost un şoc demografic, din care comunitatea
românească din Plăieşii de Jos nu şi-a mai revenit.

700
600
500 Mihăileni

400
Livezi
300
media pop.rom în
200 comună

100 pop. magh. jud.:100

0
1857

1910

1966
1760

1869
1880
1890
1900

1930
1941

1977
1992
2002

Figura 13 Evoluţia populaţiei româneşti în satele componente comunei Mihăileni (Harghita)

comparativ cu evoluţia populaţiei maghiare din judeţ (redusă de 100x) Surse: Ioan Lăcătuşu et al,
2003, pp. 564-567, media populaţiei maghiare calculată după Recensământul Populaţiei 2002.
Nota: pentru 1966 şi 1977 nu există date în cazul comunei Mihăileni.

Acelaşi comportament de prăbuşire demografică completat de

retragere într-o localitate-refugiu se înregistrează în comuna Mihăileni,
satul Livezi. Precum în Plăieşii de Jos, după 1940, comunitatea intră într-o
cezură demografică din care nu-şi mai revine decât prin satul Livezi. Practic,
românii din Mihăileni par a se regrupa în Livezi. Nu avem dovezi ale unei
migraţii interne în acest sens, însă cifrele indică o retragere a elementului
românesc spre această localitate. Ipoteza este susţinută parţial de tradiţia satului,
faptul că Livezii sunt un sat întemeiat relativ târziu, la 1766, ca localitate de
oameni liberi101. În grafic sunt datele pentru Mihăileni şi Livezi. Pentru celelalte
două sate, Nădejdea şi Văcăreşti, numărul de români după 1900 a fost constant
sub 10 persoane. O analiză a istoriei acestora se impune pentru a înţelege cum

101
Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan, Violeta Pătrunjel, Românii din Covasna și Harghita. Istorie.
Biserică. Școală. Cultură, Ed. Grai Românesc, Episcopia Ortodoxă a Covasnei și Harghitei,
Miercurea Ciuc, 2003, p.566

75
nişte sate de iobagi (masă predominant românească) au ajuns maghiarofone
integral în ultimele secole. Spre deosebire de concordanţa relativă dintre
evoluţia demografică a românilor din Plăieşii de Jos cu evoluţia demografică a
populaţiei maghiare din judeţ, în comuna Mihăileni involuţia stocului
demografic românesc este mult mai accelerată. Satul Livezi cu funcţia sa de
conservare etnică se află într-o mare tensiune demografică.

1400

1200

1000
Hăghig
800
Iarăș

600
media pop. rom
in comuna
400 pop. magh.
jud.:100
200

Figura 14 Evoluţia populaţiei româneşti în satele componente comunei Hăghig (Covasna)

comparativ cu evoluţia populaţiei maghiare din judeţ (redusă de 100x) Surse: Ioan Lăcătuşu et al,
2003, pp 299-302, media populaţiei maghiare calculată după Recensământul Populaţiei 2002

Rămasă în România, comuna Hăghig nu a fost afectată de momentul

1940, cu excepţia satului Iarăş unde, conform mărturiilor de istorie orală culese
din teren, s-a stabilit o importantă comunitate de romi izgoniţi din Ardealul de
Nord. Nu avem încă o explicaţie pentru fluctuaţiile importante ale comunităţii
din perioada interbelică. Cert este că dinamica demografică a satului Hăghig, pe
dimensiunea ei românească, este superioară celei corespondente populaţiei
maghiare pe total judeţ, deşi, o vreme, cele două au evoluat în paralel (între
1966 şi 1992).

76
III. Cartografia mentală a spaţiului
Premise teoretice
Hărţile mentale sunt instrumente cu ajutorul cărora cercetătorul are
acces la personalizarea grafică a spaţiului social de către subiect. Fiind
desenată chiar de către acesta, harta mentală este o formă de dicteu şi, în
consecinţă, un instrument puternic de developare a subiectivităţii şi a
resorturilor subtile ale ordinii. Discuţia pe care intervievatorul o poartă cu
subiectul are doar rolul de a canaliza efortul de autoreprezentare şi de a asigura
gradul de confort.
Hărţile mentale sunt construcţii subiective individuale şi rezultatul
interacţiunii în cadrul unui grup. Proiecţiile asupra spaţiului reprezintă, deci,
expresii ale comunităţii de opinie din care persoana intervievată face parte. Însă,
hărţile mentale nu sunt relevante doar pentru a discerne între opiniile
dominante, ci şi pentru a stabili componentele ordinii sociale. Opinia în cadrul
grupului şi ordinea socială sunt părţi ale aceluiaşi proces, numit efectul normei
sociale. Fiind expresia individuală a unei norme de grup, hărţile mentale sunt şi
rezultatul echilibrului puterii dintre grupuri în cadrul comunităţii. Norma de
grup este „cadrul de referinţă comună … ce determină sau modifică reacţiile
individului la situaţiile cu care el se va confrunta mai târziu” 102.
Harta mentală s-a dovedit a fi utilă pentru că priveşte proiecţia spaţială
subiectivă. Astfel, avem o dimensiune individuală asupra ordinii, în care
persoana intervievată trăieşte, îşi desfăşoară activitatea. Apoi este o dimensiune
ce aparține normei grupului din care face parte, ştiut fiind că insul îşi desfăşoară
activitatea în acord cu un sistem de valori de lucru prin interacţiunea constantă
cu alţi oameni. Cadrul de interacţiune constantă, „de lucru”, este constituit de
grupul din care acesta se face parte precumpănitor. Cea de-a treia dimensiune
este rezultanta echilibrului de putere din comunitate, al întâlnirii mai multor
„norme de grup”. Ca rezultat al întâlnirii cotidiene al mai multor grupuri, rezultă
ajustări ale normei de grup particulare şi, deci, ale proiecţiei asupra spaţiului.
Următoarea dimensiune este cea a spaţiului social de adâncime. Fiind o
expresie grafică a percepţiilor asupra spaţiului, harta mentală este mai puţin
cenzurată. Chiar şi atunci când este cenzurată ca efect al prezenţei străinului
intervievator, direcţia cenzurii denotă subtilităţi grafice, orientări şi accente
personale asupra spaţiului care pot fi analizate ulterior.

102
Muzafer Sherif, The Psychology of Social Norms, New York, Harper & Brothers, 1936, p.97,
apud I. Ungureanu, Paradigme ale cunoaşterii societăţii, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1990, p.43

77
 Prin elementele sale, harta mentală scoate în evidenţă componentele
instituţionale-personale ale ordinii, direcţiile de relaţionare între acestea,
intensitatea acestor relaţii, raportarea la spaţiul imediat geografic cu alte
localităţi, raportarea la spaţiul geografic-economic regional şi naţional,
sentimentul importanţei comunităţii din care face parte, tipul de interes al
interlocutorului în propria comunitate, tipologia spaţiului (spaţiu al fluxurilor,
spaţiul reificat-al interesului, spaţiul ca „punct de plecare” – loc central în
virtutea valorizării unui punct anume etc.).
Harta mentală este, astfel, structurată pe două planuri. Primul este
planul structurii ordinii interioare a comunităţii cu: axe, direcţii şi intensităţi
ale interacţiunii, centre de interes. Cel de-al doilea este planul reprezentării
faţă de celelalte comunităţi funcţie de raporturile cu alte localităţi, din planul
vecin sau naţional, prin reprezentarea distanţelor, a importanţei celorlalte
localităţi etc.
Toate elementele de mai sus au fost operaţionalizate în indicatori. Cu
ajutorul lor, s-a stabilit o grilă de interpretare a hărţilor, datele culese fiind
introduse într-o bază de date care a permis urmărirea elementelor comune, a
discontinuităţilor și a accentelor problematicii descrise mai sus.

Harta mentală: interpretarea datelor. Comuna Hăghig – Covasna

Localitatea Hăghig este reprezentată, în multe situaţii, ca fiind
exterioară în raport propria geografie. De asemenea, are slabe conexiuni cu
localităţile vecine. În plan regional-naţional apare în special central, însă sunt
destule situaţii în care este reprezentată marginal în relaţie cu Bucureşti, Braşov
şi Sf. Gheorghe sau Cluj.
În reprezentarea actorilor din administraţie nu par a fi accente deosebite
în sensul întâlnirii unei exprimări idealizate asupra spaţiului, proiecțiile
acestora fiind, mai degrabă, plate, tehnice. Cu alte cuvinte, simbolistica
culturală este una anemică. Chiar dacă în prezent derulează investiţii importante
pentru comunitate, reprezentanţii ei nu par a fi legaţi afectiv-ideatic de un fapt
social anume. Hărţile nu au tuşe.
Comunitatea are trei biserici: ortodoxă, catolică şi reformată. Cei mai
mulţi dintre vorbitorii de maghiară sunt reformaţi şi, din observaţiile de teren,
par că frecventează biserica mai puţin decât ortodocşii. În general, la nivelul
populaţiei din Hăghig, bisericile nu mai sunt centrii simbolici cei mai
importanţi, deşi, alături de şcoală, încă sunt printre cele mai importante
instituţii în mentalul public, fiind prezente în mai toate reprezentările despre
spaţiu. Comunitatea se emancipează dar nu îşi construieşte alte repere.

78
Figura 15 Exemplu de hartă subiectivă. Instituţiile cu încărcătură simbolică au o reprezentare
uniformizată, sau lipsesc. Deşi subiectul este un responsabil etnic român, Biserica Ortodoxă nu
este trasată pe hartă. Acest tip de reprezentare „pragmatică” nu este singulară.

În ceea ce priveşte sentimentul faţă de propria localitate, o bună parte

dintre cei intervievaţi se văd excentraţi în raport cu aceasta. Surprinde faptul că
pentru preotul ortodox din Hăghig, Biserica ortodoxă este reprezentată la fel cu
cea reformată. Acest lucru corelează cu modul în care ţine slujbele: plat, aşa
cum a fost documentat în cercetarea de teren.

79
 Totodată, la nivelul percepţiei colective, nu există o relaţionare de
interes cu alte comunităţi vecine. Principalul reper judeţean este Sfântu
Gheorghe, iar în câteva situaţii apare Baraolt. Între acesta şi Hăghig aproape că
nu există nici o altă localitate de interes pentru localnicii intervievaţi. Reperele
urbane naţionale sunt mai numeroase decât cele judeţene, acestea fiind
Braşovul, Clujul şi Bucureştiul, aşa cum am menţionat.
În concluzie, în Hăghig, localitate unde cercetarea de teren nu a
confirmat disparităţi între români şi maghiari, cele două comunităţi fiind relativ
echilibrate din punct de vedere demografic, asistăm la un proces de modernizare
paradoxal, printr-o oarecare detaşare de propria comunitate. Localitatea rămâne
centrală în reprezentarea locuitorilor, dar fără arii de interes comunitar anume şi
fără nucleu.

Harta mentală: interpretarea datelor. Satul Livezi (Mihăileni) – Harghita

Livezi este localitatea care orbitează în jurul Bisericii şi a căii ferate.
Deşi exterioară în geografia şi fluxurile economice ale comunităţii, calea ferată
este axială în reprezentarea locuitorilor asupra propriului spaţiu, punte către o
lume de care se simt tot mai îndepărtaţi.
Calea ferată este centrală. De asemenea, biserica ortodoxă şi şcoala au
un rol mai pregnant decât la Hăghig. Pe de altă parte, în raport cu lumea,
românii din Livezi se consideră-se simt marginali.
Cu câteva excepţii, în reprezentarea colectivă, Livezi este doar exterior
sau nu există ca actor în raport cu comunicaţiile regionale. Interesant faptul că,
din punctul de vedere al comunicaţiilor, Miercurea Ciuc ocupă locul central,
iar nu Livezii. Comunitatea se simte izolată dar este, în acelaşi timp, puternic
ancorată în instituţiile care-i asigură identitatea. Braşovul şi Bucureştiul sunt
cele mai importante repere, urmate de Cluj, Târgu Mureş şi, excepţional, Iaşi.
Oamenii îşi reprezintă corect distanţele dar, din pricina sentimentului de izolare-
frustrare, în câteva situaţii plasează Bucureştiul „în opoziţie” cu celelalte
localităţi (de pildă, Braşovul este reprezentat după Miercurea Ciuc, pe aceeaşi
linie cu Clujul şi Tg. Mureş, în opoziţie cu Bucureşti), sau mai mic, ceea ce este
în consonanţă cu opinia conform căreia „Bucureştiul i-a uitat (trădat)” - expresie
adeseori întâlnită pe teren. Este interesant de observat că centrul comunităţii
este o cale de comunicaţie – viaductul şi calea ferată, o deschidere.
Cea de-a doua ancoră identitară a locuitorilor din Livezi este Biserica
ortodoxă. Axa care leagă Viaductul de Biserică este accentuată în hărţile-
proiecţii, deşi pe teren, drumul dintre acestea este de pământ şi greu de parcurs,
peste văi. Există însă şi situaţii, în special în rândul tinerilor, în care biserica nu

80
există ca punct central, sau unde toate centrele sunt reprezentate plat, fără vreun
nucleu semnificativ al comunităţii. Funcţia căii ferate, de trambulină idealizată,
este ilustrată şi prin faptul că drumul de fier-Viaductul Cracău sunt, în prezent,
mai bine valorizate decât staţiile de cale ferată din zona satului. Aceasta pentru
că, în special în ultimii ani, navetismul industrial al locuitorilor s-a redus
substanţial. Din calea ferată a rămas, ca o inerţie, proiecţia ei idealizată.

Figura 16 Exemplu
de hartă mentală.
Biserica şi calea
ferată sunt cei doi
poli ai spaţiului

O altă observaţie este legată de conexiunile cu localităţile învecinate:

conform declaraţiilor conducerii Composesoratului din Mihăileni, de care
aparţine şi satul Livezi, laptele din comună este preluat de către firma Gordon,
din satul Bulgăreni, comuna Lupeni, bazinul Odorheiului. Laptele presupune o

81
relaţie aproape cotidiană cu procesatorul. Nici unul dintre locuitorii Livezilor
însă nu au menţionat însă această relaţie economică şi, în consecinţă, nu au
reprezentarea geografică a acesteia.

Harta mentală: interpretarea datelor. Satul Doboi-Imper (Plăieşii de Jos) –

Harghita

Figura 17 Reprezentare
ideal-tipică în Doboi, cu
axa între Biserica din deal
şi pod. De asemenea,
locuinţa personală este
punct central în
reprezentarea asupra
spaţiului. O altă axă
importantă este drumul
judeţean, care canalizează
legăturile comunităţii cu
un exterior insuficient
precizat, al cărui element
central este adeseori
Miercurea Ciuc, la 30 km
spre Nord-Vest.

Doboi este un loc special. Aici, limba română se mai vorbeşte doar la
biserică. Numele locuitorilor sunt aproape toate maghiarizate. Pe de altă parte,
cele trei unguroaice din sat, măritate cu români, se consideră românce.
Precum şi în celelalte localităţi, comunitatea este slab conexată cu altele
din judeţ, cel puţin la nivelul percepţiei colective. Doboi - pentru majoritatea
românilor, Plăieşi-Imper pentru ceilalţi, orbitează în jurul Miercurea Ciuc, cu
trimiteri spre Braşov şi spre Bucureşti. Remarcăm că pentru reprezentanţii
autorităţii statului român, în cazul de faţă al celor din poliţie, comunitatea este

82
complet suspendată în spaţiul social înconjurător. Reprezentanţii intervievaţi nu
îşi reprezintă comunitatea în relaţie cu ceva anume, ceea ce denotă, probabil, o
perioadă de confuzie spaţială privind rolul şi rostul lor în comunitate.
Aflată în plin proces de dezintegrare comunitară, populaţia românească
s-a retras într-o veche vatră de sat, Doboi. Pentru autoritatea locală, Doboi are
statut de „stradă” – un element care solicită renunţarea la pretenţii identitare
deosebite. Punctul central al axei comunităţii româneşti din Doboi sunt
podul şi Biserica ortodoxă, perpendiculare pe drumul comunal. În multe
situaţii, Biserica este asociată cu Şcoala, dat fiind că prin „Biserică” oamenii
înţeleg şi vechea casă parohială, unde au loc şi ore cu cei trei copii care mai vin
la „şcoala românească”. În aceste condiţii este interesantă percepţia Doboi-ului
ca punct de plecare central în reprezentarea asupra spaţiului local şi naţional,
aspect aflat în opoziţie cu statutul marginal din actuala ecologie a comunei
Plăieşii de Jos, din care face parte.
Aceeaşi perspectivă, a locului de reşedinţă ca punct de plecare, o au
şi majoritatea etnicilor de limbă maghiară (Imper, Plăieşi, Casinul Nou sau
Iacobeni). De altfel, aceasta este una dintre trăsăturile care diferenţiază Plăieşi-
Doboi de situaţia din Livezi. În Livezi, sat românesc într-o demografie
dominant maghiarofonă, percepţia colectivă este aceea a izolării şi este centrată
pe Biserică şi pe podul de cale ferată. Comunitatea Livezilor apare marginală în
raport cu geografia înconjurătoare, aspirând spre un Bucureşti care, deşi foarte
dorit (vezi amplasarea lui în câteva situaţii de aceeaşi parte a Carpaţilor cu alte
oraşe ardeleneşti), este nefiresc de îndepărtat. În Plăieşi-Doboi, comunitatea este
centrală şi mai preocupată către contacte, în special cu orașul Miercurea Ciuc,
care adeseori este reprezentat ca centru de interes, urmat de Braşov, dar şi
cu altele. În acelaşi timp, similar cu situația din Hăghig sau Livezi, nici în cazul
de faţă nu se înregistrează un contact foarte strâns cu localităţile apropiate din
judeţ, fie ele comune sau oraşe: cu excepţia Miercurea Ciuc şi a unei sporadice
menţiuni a Băilor Tuşnad, acestea pur şi simplu nu există. Braşovul este
principalul pol de atracţie în plan naţional, urmat de vecinătatea apropiată, dar
din alt judeţ – Târgu Secuiesc. Alături de Braşov, în reperele spaţiale naţionale
ale locuitorilor intervievaţi mai apar Bucureşti şi Cluj.
În ceea ce priveşte diferenţa dintre cele două comunităţi etnice, românii
îşi plasează reprezentarea axială a spaţiului între Biserica ortodoxă şi podul
peste râul Caşin, Biserica împreună cu Casa Parohială (unde se află şi „Şcoala
românească”). Pentru comunitatea de limbă maghiară, centrul
administrativ al comunei este mai important decât biserica, apoi urmează

83
şcoala. În plus, în cazul majorității românilor, casa personală este punct
central în axa comunităţii, uneori împreună cu casele celorlalţi membrii ai
comunităţii de apartenenţă. Situaţia am mai întâlnit-o cu o frecvenţă ridicată la
Iarăş, comuna Hăghig, acolo unde geografia mentală nu pare a avea o axă
precisă. Refugierea comunităţii la nivelul propriei locuinţe este de natură să
arate seriozitatea situaţiei identităţii româneşti: aceasta din experienţă
colectivă în spaţiul public s-a retras în spaţiul particular, privat.

IV. Ancheta calitativă de teren

„Datele obiective” în reprezentarea propriilor locuitori
Tabloul datelor obiective – datele care nu depind de voinţa individuală
a actorilor – poate fi completat şi prin cercetarea calitativă. În cele ce urmează
prezentăm aceste date aşa cum au fost culese din interviuri şi discuţii de grup.
Ele nu sunt mai puţin „obiective”, subiecţii fiind reprezentativi pentru ordinea
comunităţii.

Livezi (Harghita)
Satul Livezi este
parte din comuna Mihăileni,
jud. Harghita, în munte, spre
jud. Bacău. Sunt peste 140
de familii româneşti în sat.
Demografia satului
este destul de îmbătrânită. În
2011, până la momentul
efectuării cercetării (iulie),
nu se născuseră decât 17
copii. Cifra declarată de
subiecţii intervievaţi,
probabil, este inexactă, însă
reprezintă mai mult de
jumătate faţă de născuţii vii
din Mihăileni în 2010 103,
ceea ce arată că satul
românesc are încă o vitalitate
Figura 18 Așezarea geografică a satului Livezi

103
Fişa localităţii Mihăileni, Institutul Naţional de Statistică, Direcţia Judeţeană Harghita

84
demografică puternică faţă de restul comunei.
De asemenea, la şcoala din Livezi, per total, sunt sub 49 de elevi. Este o
instituţie de prestigiu în judeţ, „având rafturi pline de premii”. Şcoala de aici
acoperă ciclul de învăţământ I-VIII, fiind a doua şcoală din comună care
cuprinde acest interval educaţional. Este singura „şcoală românească” din
comună. Mai sunt două şcoli în Văcăreşti şi Nădejdea, dar acestea acoperă doar
ciclul primar şi sunt exclusiv în limba maghiară. La Grădiniţa din Livezi sunt în
prezent 20 de copii.
„Şcoala era să se închidă de mai multe ori, cu puţin ajutor însă am reuşit să o menţinem
cu doar 17 copii în an”104.

O explicaţie ar fi aceea că:

„Tinerii nu se mai căsătoresc; bărbaţii nu îşi găsesc de lucru, de aceea ei nu pot întemeia
familii, iar femeile se căsătoresc în alte părţi ale judeţului”105.
Ca tip de structură a locuirii, satul este răsfirat. Aici casele
sunt„răsfirate pe poalele dealurilor şi adunate pe fosta albie”.
În centrul său se află Biserica, pe cea mai înaltă creastă. Aceasta este
aproape înconjurată de un cimitir plin de flori, în trepte, unde, pe lângă crucile
Bucurilor şi Voşlobanilor se disting 3 morminte ale ostașilor români, „eroi ai
neamului”.
O bună parte din persoanele intervievate au numele Bucur. Explicaţia ar
fi că ciobanul Bucur este considerat unul din întemeietorii satului.
Satul este astăzi „înconjurat de comunităţi compacte maghiare”, fiind
întemeiat „dinspre Ţara Bârsei” şi, „obligatoriu, dinspre Voşlobeni”. La doi ani
după prima atestare documentară din 1786 106, în scripte apare și căsătoria lui
Toader Voşloban cu Maria.
Faptul că Livezi a fost întemeiat ca zonă de „tranzit demografic” este
întărit de puternicele influenţe moldoveneşti şi din Bistriţa la nivelul costumului
popular.
Economia locală depindea, până de curând, în bună măsură de
CFR. Livezii sunt nod feroviar, având trei gări, în prezent două funcţionale. O
bună parte din istoria contemporană a localităţii este legată de calea ferată,
aceasta fiind până de curând principalul angajator. Fiind zonă de munte,
agricultura nu este foarte productivă. Însă, în ultimii câţiva ani, calea ferată
contribuie şi ea la izolarea comunităţii: acum angajările la CFR se fac după

104
Fişă observaţie şi interviu, profesor, Livezi
105
Fişă observaţie şi interviu, învăţătoare, Livezi
106
Ioan Lăcătuşu et al, 2003, p.566.

85
criteriu etnic. După administraţia locală, unde nu există un singur etnic
român, CFR este o altă instituţie care se adaugă cercului maghiarofon care
înconjoară satul:
„Bărbaţii mai toţi au fost CFR-işti, dar acum mai toţi sunt agricultori, deoarece mai nou
trebuie să ştie maghiara pentru a lucra la Căile Ferate Române”107.
„Majoritatea bărbaţilor din sat au lucrat/lucrează la CFR, pe când femeile sunt
majoritatea casnice. Singurele femei care lucrează/au lucrat sunt cele cu profesie de
educator, învăţător ori profesor”108.
Din pricina situaţiei de la calea ferată şi a faptului că nu au unde să se
angajeze, „viaţa nu-i uşoară în Livezi. Mulţi trăiesc în sărăcie lucie ”109. Acum,
„Oamenii trăiesc din pensie, munca pe câmp, cultivarea legumelor şi creşterea
animalelor”110.
„Sătenii trăiesc prin cultivarea cartofului, a fasolei, prin albinărit şi prin creşterea
animalelor. Oamenii au încercat chiar să construiască păstrăvării, însă fără prea mult
succes. Pe vremuri se cultivau şi cânepa şi inul”111.
La nivelul comunei, interlocutorii ne-au spus că mecanizarea
agriculturii este cumva aşezată pe o diviziune etnică a muncii: maghiarii au cele
mai multe tractoare, iar românii vin la câmp cu forţa de muncă. Se ajută unii pe
alţii în acest fel.
Livezi este singurul sat fără apă curentă din comuna Mihăileni şi
fără drum112. În prezent, drumul se află în lucru, însă limitat la granița
administrativă a satului, asfaltul nefiind continuat pentru a realiza legătura
dintre comună și satul Livezi.
Un actor important în economia locală este Composesoratul – ca
reprezentant al Asociaţiei Proprietarilor de Păduri şi Păşuni. Composesoratul
funcţionează pe întreg arealul comunei Mihăileni, mai puţin satul Văcăreşti,
având în proprietăţi egale pădure şi păşuni (în total 2730 ha). Livezenii au o
pondere în Composesorat de 5,3%, conform datelor oferite de direcţiunea
acestuia, cei din Nădejdea ajung la 32%, 36% aparţin locuitorilor din Mihăileni,
iar restul străinilor – „cei mai mulţi fiind localnici care au plecat la oraş” 113.
Composesoratul este conexat la economia judeţului prin afacerile cu lemn şi
cele cu lapte, prin firma Gordon (comuna Lupeni, satul Bulgăreni – jud.
107
Fişă observaţie şi interviu, sătean, Livezi
108
Fişă observaţie şi interviu, preot, Livezi
109
Fişă observaţie şi interviu, preot, Livezi, sn
110
Fişă observaţie şi interviu, fost profesor, Livezi
111
Fişă observaţie şi interviu, profesor, Livezi
112
Jurnalul Național, „La Livezi, România a rămas fără drum”, 20 mai 2010, disponibil în mai
2013 la: http://www.jurnalul.ro/special/la-livezi-romania-a-ramas-fara-drum-print-544186.htm
113
Fişă de interviu, responsabil composesorat, Livezi

86
Harghita). Conform declaraţiilor celor de la Composesorat, preţul primit de
lapte (1,2 lei) este mult mai bun în prezent decât atunci când îl vindeau la
Miercurea Ciuc (cu 67 de bani litrul).
Composesoratul este şi un actor social important, în Livezi contribuind
cu diverse dotări la Căminul Cultural din sat. Fiecare membru din composesorat
poate primi un metru cub de lemn sau bani echivalenţi, pe an, la alegere.
Totodată, Composesoratul poate oferi ajutoare în bani sau în natură în funcţie de
nevoie, membrilor cât şi celor care nu fac parte din Asociaţie. „Munca în
Composesorat este o tradiţie în familie” – au afirmat responsabili ai instituţiei.
Composesoratul este un cadru colectiv, trans-etnic, care contribuie la
ordinea economică şi socială pe arealul comunei Mihăileni.
Deşi în apropierea unui culoar de tranzit major naţional, calea ferată
Ciceu-Adjud, integrarea satului Livezi în economia naţională este minimală.
Cultivarea unor plante de mare randament, ca în trecut, precum inul şi
cânepa, nu mai este rentabilă, nefiind coerent susţinută de autorităţi.
Agricultura este de subzistenţă. Produsele alimentare se cumpără în bună
măsură de la oraş. Comunitatea este izolată economic şi în planul circulaţiei
financiare, nefiind integrată în sistemul bancar naţional.
„Bănci în sat nu există. Doar în Frumoasa există [cca 9 km], conform spuselor, un CEC
Bank. Pentru orice fel de tranzacţie, sătenii sunt nevoiţi să călătorească până în
Miercurea Ciuc. Ar fi bine să aibă măcar un bancomat în sat, deoarece costurile
transportului cu maşina până în Ciuc sunt foarte ridicate. Trebuie să se deplaseze la
Ciuc pentru a face cumpărături”114.

Figura 19 Satul
Livezi este marginal
în percepţia cadrului
său economic și
geografic de către
proprii locuitori

114
Fişă de interviu, sătean, Livezi, sn

87
 Observaţiile privind plasarea centrului economic al satului la 20 de
kilometri SV, la Miercurea Ciuc, sunt confirmate de către hărţile mentale ale
sătenilor, care stabilesc cu claritate fenomenul excentrării la care ne-am referit.

Doboi (Harghita)

Figura 20 Doboi se află în colţul din dreapta. Centrul simbolic al comunităţii este biserica din
capătul din Est, alături de podul peste râul Caşin. Se poate observa că, faţă de restul comunei,
Doboi este un ansamblu de locuire destul de dezvoltat.

Doboi este „în prezent considerat de autorităţile locale doar în strada

Doboi din comuna Imper”115. În fapt, Doboi este o structură de locuire de tip
sat, un cătun, între Iacobeni şi Imper. Adeseori este asociat cu satul Imper.
În raport cu situaţia generală a românilor din Plăieşii de Jos, Doboi
apare ca o „rămăşiţă românească (parţial, prin limbă, dar numai la biserică,
foarte puţin în casă) dintr-un areal foarte vechi de patru sate”116.
Plăieşii de Jos, de care aparţine, este alcătuită din 5 sate: Imper,
Iacobeni, Plăieşii de Jos, Plăieșii de Sus şi Caşinu Nou. Toate satele au fost
documentate cu populaţie românească importantă până în 1941, multe dintre
acestea având şcoli în limba română şi biserici ortodoxe sau greco-catolice.

115
Fişă observație, primărie, Plăieșii de Jos
116
Fişă de observație, Doboi

88
Începând cu acel an, populaţia românească scade drastic, de la câteva sute de
persoane la câteva zeci, sau chiar mai puţin117. Astfel, din datele obţinute din
teren, înainte de 1940 erau cca 500 de familii ortodoxe. Astăzi sunt 15.
„Referitor la repartiţia pe etnii si la schimbările care au apărut de-a lungul anilor, dl a
specificat că în anul 1910 existau peste 600 de familii româneşti in cele 4 sate care
aparţineau de comuna Plăieşii de Jos. Acum există doar 52 de familii însumate in toate
aceste sate, în timp ce în Doboi au rămas aproximativ 14 familii”118.

Majoritatea locuitorilor de limbă maghiară sunt catolici, dar mulţi dintre

aceştia vin şi la marile sărbători ortodoxe, sau la evenimente majore (naştere,
moarte, botez) ale cunoscuţilor români de rit ortodox, după cum aceştia din
urmă merg la marile sărbători catolice.
Deşi, după spusele primarului, populaţia românească se ridică la
aproximativ 10% din populaţie, nu este reprezentată decât de un singur consilier
de etnie română, epitrop la Biserica ortodoxă din Doboi.
În Doboi există şi 3 familii mixte, în care soţiile sunt de etnie maghiară,
catolice, care şi-au dat copiii la şcoala românească după i-au botezat ortodox. În
cadrul discuţiilor cu noi, acestea au afirmat că „se consideră românce”. De
asemenea, mai există o familie unde capul de familie este secui şi care mai
susţine economia bisericii ortodoxe atunci când are posibilitatea.
În comuna Plăieşii de Jos există 5 şcoli generale şi 5 grădiniţe. La
şcoala din Doboi (Şcoala Generală nr. 5) există în prezent 2 copii – conform
datelor oficiale locale119, 5 – conform interviurilor în sat, toţi în clasa a III-a. La
grădiniţă sunt mai mulţi copii români: 9. Precizăm că orele se ţin în casa
parohială, într-o cameră îngrijită de preotul paroh şi de învăţătoare.
Gospodăriile au o dispunere asemănătoare, şi anume: toate
clădirile/construcţiile sunt înscrise într-un pătrat (ocupând numai marginile),
având ca centru o curte relativ mare, fără grădină.
Principalele ocupaţii în Doboi sunt agricultura şi creşterea animalelor,
însă acestea sunt astăzi reduse la minim, cu accent pe fâneţuri acolo unde
populaţia îmbătrânită se mai ocupă de agricultură. În acelaşi timp, „în această
zonă se cultivă în principal cartofi şi fiecare familie deţine porci” 120.
Alimentele se procură în bună măsură de la magazin, sătenii
nemaiparticipând la târgul de mărfuri care încă se mai ţine în centrul Plăieşilor

117
Vezi Ioan Lăcătuşu et al, 2003, pp. 591-596
118
Fişă de interviu, localnic, Doboi
119
Şcoala Generală dr. Lukacs Mihaly, Plăieşii de Jos, „Efective de preşcolari şi Elevi. Anul
Şcolar 2010-2011”
120
Fişă de interviu, agricultor, Doboi

89
de jos: aici, cei care vin sunt din alte localităţi, ajungând până la cei Brăila,
persoane care vând marfă chinezească sau legume din alte zone. Pe de altă
parte, animalele par a fi foarte îngrijite:
„Dacă ai ce mânca, ţii animale; dacă nu, atunci e ruşine să îţi baţi joc de sufletele lor” 121.
Au fost situaţii în care cei care au avut posibilităţi, până prin anii 2000,
au făcut troc cu animale, pentru a-şi achiziţiona tractoare şi alte utilaje. Aşa de
pildă, pentru un tractor achiziţionat acum aproximativ 6 ani, a dat „50 de
milioane [lei vechi] şi 13 oi”122.
Economia, pe ansamblu, nu pare în formă şi devine treptat, una a
părăsirii:
„Dealurile care înconjoară satul arată ca nişte pajişti întinse, verzi. Nu sunt cultivate.” 123
Economia locală este cvasinebancarizată – există un oficiu CEC în
centrul Plăieşii de Jos. Oamenii nu au încredere în bănci şi nici în viitor,
conexând cumva instituţia financiară cu sensul economic al comunei:
„Subiectul afirmă că nu ar lua credit pentru că nu are siguranţa că l-ar putea achita”124.
„Mai bine sărac decât să fac credit la bancă”125.

Există două proiecte cu fonduri europene, pentru ferme de subzistenţă,

cu un suport de circa 1500 de euro pe 3-4 ani, conform unei discuţii cu un
responsabil în problematică, din Miercurea Ciuc. Pe ansamblul comunei Plăieşii
de jos mai există alte circa 60 de proiecte de acest tip, pentru „tinerii fermieri”.
Aflată în bazinul muntos al Caşinului, Plăieşii de Jos au foarte multe
izvoare naturale, în prezent privatizate, dar insuficient exploatate. Ultima sursă
care a fost exploatată a fost închisă la începutul anilor 1990. Din interviuri, a
reieşit că tot „privatizaţi” sunt o bună parte din munţii înconjurători,
aparţinând unor persoane de etnie maghiară, care ar avea interese şi în apele
minerale. Aceştia cumpără proprietăţile abandonate de ţărani pentru scopuri
încă neclare din punct de vedere economic pentru cei intervievaţi.
Datorită faptului că ocupaţiile tradiţionale nu sunt suficiente pentru a
asigura cele necesare, tinerii emigrează în oraşele învecinate sau în străinătate.
„Aici oamenii trăiesc din munca lor, din ceea ce cultivă şi animalele pe care le întrețin.
Tinerii care nu şi-au găsit serviciu în localităţile vecine au migrat spre oraşe, iar cei care

121
Fișă de interviu, săteancă, Doboi
122
Fișă de interviu, sătean, Doboi
123
Fişă de observaţie, Doboi
124
Fişă de observaţie, mecanic agricol, Doboi
125
Fișă de interviu, bătrân, Doboi

90
 au rămas muncesc pământurile pe care le deţin sau lucrează în diverse puncte de interes
public: magazin, farmacie etc.”126.
Pentru a putea supravieţui, aici aproape toată lumea are o gospodărie,
indiferent de ocupaţie şi pregătirea profesională:
„Y, româncă, măritată cu oltean, de 70 de ani se ocupă, «cum fac toţi oamenii de pe
aici», cu agricultura, cu crescutul păsărilor, şi are şi animale (în principal vaci),
aducându-şi aminte că a fost o perioadă în care creşteau porci. Pe plan economic spune
că se descurcă foarte bine: «Pentru doi pensionari, ce avem noi aici e mai mult decât
suficient.»
Tot în privinţa economiei satului, mai exact a surselor de venit pe care le au localnicii,
doamna Y ne spune că cei mai înstăriţi sunt pădurarii. Aceştia îşi arată averile
schimbându-şi frecvent maşinile, şi «dacă mergeţi prin sat, uitaţi-vă atenţi la case: ăia
care au acoperişuri noi să ştiţi că sunt pădurari»”127.

Pe ansamblu însă, Doboi este o comunitate care sărăceşte, pe măsură

ce populaţia îmbătrâneşte, iar tinerii nu se mai întorc în comunitate: „e sărăcie
mare în Doboi”128.

Hăghig (Covasna)

Figura 21 Harta comunei Hăghig

126
Fișă de interviu, localnic, Doboi
127
Fişă de observaţie și interviu, pensionar, Doboi
128
Fişă de interviu, pensionar, Doboi

91
 Comuna Hăghig are în componenţă două localităţi: Hăghig şi Iarăș.
„Structura identităţii etnice este de o treime maghiari, o treime români, o treime rromi;
conflictele apar mai mult între ţigani, între maghiari şi români nu există probleme;
ţiganii au ajuns aici în anul 1940, ca refugiaţi, în momentul în care ungurii au ocupat
Ardealul de Nord, şi s-au stabilit în Hăghig deoarece era prima localitate după graniţă.
Pentru românii din Hăghig nu a avut nici o influenţă anul 1940”129.
„Avem 1100 de rromi. Curios este că la recensământul din 2002 s-au declarat aproape
toți că sunt români; doar 15 persoane au spus că sunt de etnie rromă”130.

Problema romilor este că mai toţi „trăiesc din furturi uşoare”, conform
interviului cu un poliţist local.
Comuna se pare că nu a suferit de pe urma Dictatului din 1940. Cu alte
cuvinte, nu are memorie traumatică, cu excepţia locuitorilor care au fost prinşi
în mijlocul evenimentelor, dincolo de frontieră, la Belin, şi s-au refugiat aici.
Câţiva interlocutori ne-au precizat că „satul Iarăș a fost de iobagi, aduşi
să muncească pământurile grofilor”. În fapt, satul este „roit” din localităţile
româneşti vecine: Hăghig, Arini, Belin. Pe de altă parte, satul Hăghig, construit
pe o veche vatră romană, a devenit, în timp, o structură de muncă dependentă în
beneficiul unor grofi locali, din a căror moştenire mai există o capelă şi un
„palat”, astăzi cantină pentru căminul de bătrâni131.
Confesiunile dominante sunt: ortodoxă (românii) şi reformată
(maghiarii). În momentul de faţă, în Hăghig au mai rămas 9 catolici.
Comuna este mărginită de Olt pe o axă a drumului judeţean între
Feldioara şi Baraolt. Locuitorii sunt marcaţi de starea deplorabilă a râului:
„Oltul este negru - cei de la Colorom Codlea varsă deșeurile în apă; amenda este mai
ieftină ca investiţia”132.
Pe de altă parte, geografia locului este binecuvântată cu o bogată reţea
de ape minerale, neexploatate din 1944:
„Sâmbăta şi duminica braşovenii stau la coadă pentru apă aici”133.

Înainte de 1990, în Iarăș exista o carieră de nisip industrial şi mină de

uraniu, din care astăzi se mai vede intrarea. Locuitorii erau convinşi atunci că
localitatea lor era foarte importantă:
„Veneau aici cu camioane, unul după altul şi apoi la calea ferată, spre Feldioara”134.

129
Fișă de interviu, primar, Hăghig
130
Fișă de interviu, secretar primărie, reformat, provine din fam. mixtă, Hăghig
131
Fișă de interviu, intelectual, Hăghig
132
Fișă de interviu, poliţist comunitar, Hăghig
133
Fișă de interviu, pensionar, Hăghig
134
Fișă de interviu, localnic, Iarăș

92
 „În Iarăș exista o fabrica de uraniu, cu cel puțin 600 de angajați, «obligaţi să se
pensioneze după 5 ani de munca, cu salariu de 20 milioane plus multe alte beneficii, nu
primeau pe oricine şi se intra pe pile mari»”135.
Acum, economia locală se susţine pe administraţia publică şi cele
câteva ferme. Forţa neocupată este absorbită în bună măsură de Braşov. Pentru
autorităţile locale, fermele sunt principalii angajatori:
„… principalele locuri de muncă pentru localnici sunt oferite de fermele din zonă
(ferme de vaci – 1000 de vaci, ferme de porci), dar Braşovul acaparează cam toată forţa
de muncă”136.
Deşi pământul nu este foarte bun, fiind argilos, agricultura de
subzistenţă este principala ocupaţie din comună. Mai cu seamă în Iarăș,
„agricultura nu prea mai merge”137. Principalele culturi sunt porumbul, sfecla. O
serie de localnici practică și apicultura.
Un angajator important este autoritatea publică, prin căminul de bătrâni.
Mai există patru întreprinzători, în domeniul morăritului, zootehniei, tâmplăriei
de tip termopan, unii dintre ei cu strânse conexiuni cu autoritatea locală. Din
cauza sărăciei, lumea merge mult la lucru în la Braşov şi în străinătate.
„Lumea din sat îşi câştigă traiul mai ales din agricultură”138.
„Afară de azilul de bătrâni care presupune existenţa a 33 de locuri de muncă, mai există
locuri de muncă la şcoală, la primărie, la fermă, şi mai sunt oameni care fac agricultură
individual: cresc animale şi cultivă plante precum porumb, sfeclă şi cartofi. În rest,
foarte mare parte a forţei de muncă este plecată în străinătate sau în Braşov şi Sfântu
Gheorghe. Populaţia localităţii este îmbătrânită, tinerii pleacă şi nu se mai întorc”139.
Ca şi celelalte localităţi investigate, la nivelul percepţiei colective
economia locală este insularizată, nefiind bancarizată:
„Oamenii nu contractează împrumuturi, dorind să realizeze pe cont propriu”140.
„Nu există bănci în localitate, deşi am încercat să aduc o sucursală deoarece majoritatea
angajaţilor noşti au carduri, dar băncile nu au fost interesate”141.

135
Fișă de interviu, localnic, Iarăș
136
Fișă de interviu, primar, Hăghig
137
Fișă de interviu, poliţist local, Hăghig
138
Fișă de interviu, pensionar, Hăghig
139
Fișă de interviu, contabil, Hăghig
140
Fişă observaţie, apicultor, Iarăș
141
Fișă de interviu, primar, Hăghig

93
Generalităţi cu privire la axele vieţii comunitare

Comunitatea şi Vecinătăţile
Comunitatea pare a fi actorul major în situaţiile care implică relaţiile de
putere pe un teritoriu însemnat, cum este cazul judeţelor Harghita şi Covasna. O
bună parte din atributele comunităţii pot fi sistematizate sub forma
autoreprezentării – acele elemente ale imaginii de sine care fac posibilă viaţa
comunitară.
Am observat că acolo unde demografia maghiară este relativ
precumpănitoare, viaţa comunitară românească se reduce la aspectele ei
esenţiale, de regulă de tip religios. Limba română în Doboi este doar limbă
liturgică: în cotidianul gospodăriei oamenii se consideră români, dar vorbesc
ungureşte.
Vecinătatea este partea aparentă a convieţuirii şi se referă la
întrajutorarea întemeiată pe proximitatea geografică a locuitorilor, la calitatea
sprijinului reciproc. Vecinătatea este un exerciţiu continuu de solidaritate,
întemeiat pe muncă şi pe participarea la unele sărbători în comun. Prin funcţia
sa comunională, vecinătatea este parte a echilibrului social. Conform datelor
din teren, vecinătăţile încă funcţionează, fiind printre puţinele surse de
echilibru trans-etnic şi trans-comunitar. Dacă practicile vecinătăţii ar fi
încurajate, probabil că viaţa localităţii ca întreg comunitar ar deveni mai
importantă decât viaţa comunitară polarizată etnic. În felul acesta, viaţa
socială s-ar recentra firesc pe localitate şi mai puţin pe ideologia comunităţii
imaginate.
Capacitatea de a controla un teritoriu din punct de vedere administrativ
şi economic nu depinde doar de voinţa politică, pe care nu ne-am propus să o
analizăm aici. Gestiunea unui teritoriu se sprijină pe infrastructura simbolică,
mai ales atunci când în competiţie se află comunităţi etnice. Am observat, din
cercetarea cantitativă, că evoluţiile demografice ale comunităţilor pot fi
polarizate ideologic. Comunitatea este vectorul prin care puterea se
distribuie în teritoriu, prin polarizarea ei simbolică. Această idee a reieşit cu
claritate în urma cercetării de teren. Vom operaţionaliza în cele ce urmează
coordonatele demersului nostru.
Cercetarea de teren a urmărit cu precădere să identifice starea şi direcţia
infrastructurii simbolice a comunităţilor. Ne-a preocupat în special integritatea
culturală a acestora. De asemenea, am căutat să documentăm eventualele
evoluţii ale relaţiei dintre comunităţile etnice. Precizăm că prin infrastructură
simbolică-integritate culturală înţelegem elementele care fac posibilă

94
comunitatea ca întreg, dincolo de care aceasta se reduce la o sumă de acte
individuale. Sentimentul de noi, gradul de integrare în comunitate, aderenţa la
sărbători şi modul de petrecere a lor, prezenţa şi comportamentul la slujbele
religioase, întrajutorarea la muncile câmpului, au fost câteva dintre dimensiunile
pe care am încercat să le atingem.
Totodată, pe măsură ce cercetarea a avansat, am descoperit un substrat
consistent de frică la majoritatea interlocutorilor români din Harghita. Teama-
frica au fost omniprezente în toate discuţiile care au depăşit faza de încălzire în
acest areal. Uneori, aceste particularități şi-au asociat sentimentul invers, de
asumare curajoasă a sacrificiului în raport cu apărarea comunităţii şi a
identităţii naţionale. Frica în termenii angoasei identitare este una dintre cele
mai intense emoţii omeneşti. Ea face parte din categoria sentimentelor
integrităţii personale, apărând ori de câte ori omul îşi percepe fiinţa la marginea
nimicului, a distrugerii absolute. Aducerea omului la nimic înseamnă mai mult
decât anihilarea lui ca individ, înseamnă incapacitarea lui de a lăsa moştenire
faptele sale, ruptura de strămoşi etc. Este angoasa anihilării lui ca tip de
existenţă.
Totodată, ne-a interesat să stabilim calitatea convieţuirii cotidiene, a
vecinătăţilor, prin urmărirea unor răspunsuri pe o scală Bogardus modificată
privind acceptarea celuilalt, de altă etnie, în diferite spaţii, tot mai apropiate de
eul persoanei intervievate.

Puterea simbolică
Puterea simbolică este componentă a vieţii comunitare, este tensiunea
internă care ţine la un loc oameni foarte diferiţi şi care nu se cunosc între ei.
Puterea simbolică este factor de afirmare, dar şi de protecţie a comunităţii.
Discuţia privind puterea simbolică are mai multe etaje. Primul este
acela al funcţiei ordonatoare într-un teritoriu. Al doilea trimite la dezechilibrele
ordinii atunci când puterea simbolică este exercitată ca mijloc de presiune
pentru a schimba echilibrele comunitare. Este ceea ce se întâmplă atunci când
puterea civilă este polarizată etnic. Al treilea plan este acela al distribuţiei
puterii simbolice prin gesturi şi fapte mărunte, nu numai prin simbolistica
generală.
În teritoriu, asistăm la afirmarea unei puteri simbolice pe vector
maghiarofon şi, în paralel, la retragerea puterii simbolice româneşti. În felul
acesta, asistăm la supra-afirmarea comunităţii maghiarofone şi la slăbirea până
la dispariţie a cadrelor comunitare ale vieţii româneşti. Mulţi dintre interlocutori
şi-au reamintit de momentul 1940, atunci când a te manifesta ca român era cel

95
puţin nepotrivit. Insul era acceptat (dacă nu era preot sau profesor, considerate
elemente „irecuperabile”) doar dacă renunţa la dimensiunea lui comunitară.
Pentru generaţiile trecute, cu experienţa acelui timp, echilibrul social este
compromis, aşezându-se sub semnul fricii identitare. Raportat la această
memorie traumatică, regimul comunist de după 1966 era mai bun decât cel al
zilelor noastre. Atunci minoritatea românească se bucura de un oarecare confort
identitar.
„Doamna Z şi-a susţinut, de asemenea, într-un discurs impresionant, punctul de vedere
privind puterea simbolică. În cadrul discuţiei pe această temă, dumneaei a fost
revoltată de modificările pe care ungurii le fac în viaţa românilor, la nivelul elementelor
aparent insignifiante, dar care prin simpla lor existenţă dau românilor sentimentul de
apartenenţă la poporul din care fac parte. Lipsa drapelului României din instituţii şi
prezenţa, în mod ostentativ, a drapelului Ungariei, Imnul Secuiesc, schimbarea numelor
unor străzi, toate acestea îi umilesc profund pe români. Uşurinţa cu care aceste
modificări se fac, spunea doamna Z, dovedesc faptul ca autorităţile care le permit nu
cunosc «puterea transformatoare a simbolurilor asupra oamenilor». Rezultă aşadar, din
ceea ce a spus dumneaei, că rezistenţa unui popor se clatină în momentul în care îi sunt
luate simbolurile pe care el se sprijină. Ordinea simbolică, atât de importantă pentru
convieţuirea în cadrul unei societăţi, este distrusă, şi înlocuită cu alta care nu rezonează
absolut deloc cu sufletul românesc”142.
Nu putem să nu remarcăm, însă, asemănările dintre gospodăriile
secuilor şi cele ale românilor, transferul de tradiţii de la o comunitate la cealaltă.
Ceea ce în ştiinţă se numeşte aculturaţie, pentru alţii poate însemna
„românizare”, sau „colonizare românească”, aşa cum am întâlnit în exprimări
ale unor responsabili maghiari în Doboi şi Mihăileni. Termenul de mijloc,
convieţuire, lipseşte, dovadă că românii nu apar în reprezentarea interlocutorilor
maghiari asupra istoriei acestor locuri decât târziu, adeseori într-o ipostază
contradictorie: cei ce aveau să „românizeze” şi să „colonizeze” vin, nu se ştie de
unde şi cum, ca iobagi pe pământurile grofilor, comunităţi întregi. Paradoxul
pentru cei care nu vor să vadă convieţuirea istorică dintre români şi maghiari,
dintre români şi secui este că fondul material al comunităţilor etnice menţionate
stă sub semnul confluenţelor.

Instituţiile şi Celălalt ca non-prezenţă

Instituţiile sunt partea cea mai importantă a puterii simbolice. În mod
firesc, pentru a fi legitime, acestea ar trebuie să reprezinte aspectul formal,
oficializat, al puterii simbolice comunitare. În zonele cu populaţie mixtă,
instituţiile ar trebui să contribuie la echilibrarea şi armonizarea comunităţilor.
În caz contrar, comunitatea ajunsă dominantă va căuta să compenseze lipsa

142
Fişă de observaţie, intelectual, Sf. Gheorghe

96
Celuilalt prin cosmetizarea ideologică a spaţiului: fie Celălalt nu există, fie dacă
există are aceeaşi identitate la origine, sau trebuie să aibă aceeaşi identitate. În
fapt, populaţia nemaghiarofonă nu are spaţiu de manifestare al identităţii
colective. În cazul nostru, au fost mai multe situaţii în care ni s-a spus că
românii fie „nu există” în comunitate, fie au fost unguri-secui la origine, dar
românizați.
„La noi nu există români”, spunea protopopul catolic din Plăieşii de Jos,
încercând să forţeze astfel realitatea, istoria şi viitorul. Afirmaţia prin care neagă
fiinţial un Celălalt colectiv arată, însă, forţa, natura şi agresivitatea preocupării
responsabililor catolici unguri din spaţiul dominat deja simbolic şi administrativ
de aceştia.
Nonprezenţa Celuilalt în proiecţia puterii simbolice a comunităţii
dominante este cât se poate de concretă. În nici o structură administrativă locală
comunitatea românească nu are reprezentare. În toate prezentările maghiare ale
locurilor, cultura şi istoria cu românii lipseşte cu desăvârşire: timpul transilvan
începe cu regalitatea maghiară în broşurile pe care le-am consultat, ca timp de
cancelarie. Dar timpul nu este doar parţial, el este şi reinventat: terenurile
sunt marcate peste tot cu cruci mai noi sau mai vechi pentru un trecut acum
afirmat, se inventează sărbători în locuri mai mult sau mai puţin legate de
evenimente istorice etc. De altfel, în mai toate localităţile prin care am trecut,
locurile sunt marcate de cruci nu mai vechi de 20 de ani privind diverse
evenimente, într-un proces care marchează reinventarea istoriei pentru o nouă
comunitate maghiară, „renăscută”. Aşa de pildă, dincolo de Livezi, în Jud.
Bacău, la Ghimeş-Făget, de trei ani de zile a apărut ceea ce e prezentat ca o
mare sărbătoare, de tradiţie. Atât de puternic este imprintul în mentalul colectiv
încât deja,
„… de Rusalii, vin în pelerinaj 8-10 000 de persoane vin aici, pe vechea frontieră a
Dictatului de la Viena să ia pământ şi să se roage pentru maghiarime şi pentru revenirea
la graniţele vechiului imperiu, ţinând discursuri iredentiste”143.
Paradoxul este că, în timp ce discursul maghiar comprimă timpul
transilvan în regalitatea maghiară, suprimând simbolistica trecutului romanic şi
al vechiului cadru de convieţuire cu românii, în acelaşi timp simbolizează şi
istoricizează realitatea: în analiza ştiinţifică a regiunii Harghita-Covasna,
geografia este „culturală” sau „istorică”, ecologia este „istorică”, geografia este
şi ea „istorică”, iar geomorfologia este „antropogenă”, adică „culturală”
(termenii se întâlnesc în studiile ungureşti asupra regiunii, abundă, de pildă,

143
Fișă de interviu, intelectual local, Ghimeș-Făget

97
într-o lucrare asupra „Ghimeşului în sec. XVIII-XX” al Catedrei de Geografie a
Şcolii Superioare „Eszterhazy Karoly” din Eger”).
Tot paradoxal este şi faptul că adeseori comunitatea imaginată
maghiară se legitimează cu o istorie care are ca punct de plecare
convieţuirea cu românii. Timpul acesta şi actorii respectivi sunt chiar
glorificaţi în slujbele religioase maghiare. În ciuda acestui lucru momentul şi
actorii istoriei sunt doar … ungureşti.
„După cum susţine preotul [reformat], la biserică se trage clopotul la prânz de 555 ani,
din momentul în care Iancu de Hunedoara l-a învins pe Mahomed al II-lea [la Belgrad,
1456]”144.

Conform percepţiei colective, avem două tipuri de instituţii în

teritoriul investigat: active şi pasive. Astfel, problema instituţiilor este duală:
pe de o parte, pasivitatea instituţiilor care au mai rămas „româneşti”, sau
părăsirea comunităţii de către acestea. Pe de altă parte, avem „instituţii active”
care împing comunitatea etnică dominantă spre creştere prin ideologizarea-
etnicizarea spaţiului simbolic şi prin practici de guvernare pe tipar etnic. Actele
acestea nu sunt doar etnicizate, dar se află şi în contradicţie cu timpul Europei.
Primul criteriu în ierarhia instituţională locală nu este competenţa, ci rasa.
„Poziţiile - cheie în judeţ sunt ocupate doar de persoane de etnie maghiară, românii
neavând acces decât la posturi mici şi slabe din punct de vedere salarial. Pe lângă toate
acestea, autorităţile care mai sunt alcătuite în mare parte din români asistă pasiv la astfel
de lucruri (poliţia, SRI, jandarmeria)”145.
Singura instituţie care mai rămăsese „românească” în teren, la data
efectuării cercetării, era poliţia (naţională). Atitudinea poliţiştilor faţă de
cercetare este relevantă: într-una din localităţi aceştia au verificat echipa
telefonic şi pe computer „raportând” conducerii maghiare a primăriei prezenţa
studenţilor. În cealaltă localitate harghiteană, poliţiştii cu care am discutat erau
foarte timoraţi şi, în acelaşi timp, detaşaţi de comunitatea tradiţională în care se
aflau, inclusiv prin ţinută. Nu poţi avea părul lung într-o comunitate
conservatoare ca om al legii decât dacă eşti „separat” de aceasta. Aceste
atitudini: servilism şi timorare, arată că, deşi reprezintă forţa legală în teritoriu,
puterea o au alţii, în orice caz alţii străini de ei şi de care poliţiştilor le e teamă.

Coordonatele interacţiunii sociale. Vecinătatea, cotidianul şi istoria

Relaţiile de vecinătate în interiorul comunităţilor şi între comunităţi sunt
stabile şi respectă, în linii mari, norma reciprocităţii. Dimensiunile acesteia

144
Fişă de interviu şi de observaţie, preot reformat, Hăghig
145
Fișă de interviu, localnic, Livezi

98
privesc muncile câmpului şi sarcinile domestice, participarea la sărbători. Aşa
de pildă, în Livezi, românii din sat mai muncesc pe pământurile consătenilor
maghiari, iar utilajele pentru propriile recolte le iau cu împrumut de la aceştia.
În Doboi – Imper câţiva dintre intervievaţi ne-au declarat că:
„… sunt foarte mulţumiţi de primarul comunei, care a sprijinit reconstruirea bisericii
ortodoxe, dar şi de medicul care este întotdeauna pregătit să le ofere ajutor” 146.
Însă, vecinătatea interetnică este clădită pe sol slab atunci când numai
o comunitate se manifestă identitar şi are acces la exprimare culturală,
administrativă şi politică de facto în sat. Desigur, nu vom întâlni,
programatic, în discursul autorităţilor locale faptul că numai o anume
comunitate are voie să îşi manifeste identitatea. Transformarea Celuilalt în
nonprezenţă se face printr-un ansamblu de decizii mai mult sau mai puţin
importante. De pildă, este îndeajuns să observăm că, deşi în Plăieşii de Jos ar
mai fi circa 10% români din populaţie, aceştia nu au nici o sărbătoare
integrată în mecanismul instituţional al administraţiei locale. Aceasta în
condiţiile în care Paştele şi Crăciunul ortodox sunt sărbătorite de toată lumea,
deci nu sunt sursă de dispută. Site-ul primăriei din Plăieşii de Jos mai păstrează
încă aparenţele însemnelor statului în care de jure încă se află. În teren, în faţa
primăriei se află însemnele altei statalităţi de facto.
Primăria din Mihăileni, care are un sat compact românesc, Livezi cu o
pondere de 21% din populaţia comunei, pe internet nu mai are nici un însemn
românesc. Toată prezentarea publică a comunei este în limba maghiară, ceea ce
transformă implicit pe români în parte a unui Celuilalt non-prezent. Prin
contrast, în comuna Hăghig, unde administraţia nu are nici un parti pris etnic,
dar nici o asumare culturală clară a spaţiului comunitar, ciclul sărbătorilor ca
activitate comunitară în spaţiul public este cvasiabsent. De altfel, comunitatea în
Hăghig este suspendată ca fenomen social. Ea există sub forma unor priorităţi
edilitare, în afara unui cadru simbolic coerent, aspect identificat şi în teren, de
pildă în natura proiecţiilor mentale asupra spaţiului. Contrastul dintre Hăghig şi
celelalte două localităţi este evident. Dacă administrarea Hăghigului pare a sta
sub semnul unui pragmatism arid, în celelalte localităţi toate activităţile curente
stau sub semnul unui spaţiu simbolic etnicizat excesiv şi încadrat în logica unei
suveranităţi străine de România, care separă. În primul caz, comunitatea locală
pare fără scop şi, deci, incoerentă din exces de interes. În celălalt caz, comuna
este segregată prin presiune simbolică. Însă segregarea prin dominaţie

146
Fișă de interviu. Discuţie de grup în cadrul unei familii de agricultori, Doboi

99
oprimă: sentimentul de substrat în comunităţile româneşti harghitene este
angoasa, frica de Celălalt (maghiar), după cum vom vedea în cele ce urmează.
Ceilalţi se pot aduna de la sute de km pentru a-şi exersa sărbători
inventate (marele pelerinaj de la Ghimeş are 3 ani vechime). Românii nu-şi mai
ţin nici sărbătorile lor oficiale în propriile comunităţi, odată atins pragul critic al
prăbuşirii infrastructurii administrative, educaţionale şi legătura cu Bucureştiul.
Au supravieţuit marile sărbători religioase, pe care le împart, generos cu
comunitatea maghiarofonă, în câteva localităţi. Altfel, simbolistica românească
colectivă se retrage din spaţiu, adeseori în intimitatea personală, în timp ce
simbolistica maghiară cucereşte spaţii în care are o prezenţă demografică
impulsionată administrativ.

Figura 22 Pagina de
internet a primăriei din
Plăieşii de Jos în toamna
2011. Primăria are o
pagină specială cu
„Sărbătorile locale”.
Observăm că toate sunt
ungureşti. Unele pot avea
conotaţii ofensatoare
pentru celelalte
comunităţi. Celălalt –
românescul, rămâne o
structură reificată, lipsită
de conţinut, prin stemă şi
drapelul din partea de sus
a paginii.

100
Figura 23 Pagina de internet a comunei Mihăileni (noiembrie
2011). Aici Celălalt – comunitatea importantă de români din Livezi
şi raportarea la cadrul legislativ al statului român (însemnele de stat)
lipsesc cu desăvârșire.

101
 Figura 24 În Hăghig, spaţiul simbolic este unul colectiv, dar restrâns la o listă
punctuală de „obiective turistice”.

Cotidianul se desfăşoară, după cum am observat, în cadrele unui

aparent funcţional până la manifestarea insului ca persoană integrată în
altă comunitate culturală, etnică, alta decât cea maghiarofonă. Aici, acţiunea
socială se desfăşoară între participarea tacită şi reciprocă a unora la sărbătorile
celorlalţi, în special la cele religioase, şi absenţa Celuilalt din spaţiul
administrativ şi public. Coparticiparea la sărbătorile reciproce, ale
maghiarilor la cele ortodoxe şi invers, arată că între oamenii de rând încă
mai există punţi cu valoare simbolică.
Dincolo de cotidian apare „discuţia discuţia despre pământ”. Şi cu
aceasta, „totul se termină”, ne-au relatat interlocutorii noştri. Componenta
pământ este centrală în rescrierea simbolisticii locurilor, în întărirea comunităţii
imaginate maghiarofone. De pământ este legată discuţia despre dreptul primului
venit. Administraţia exclusivistă pe criteriu etnic nu este întemeiată doar pe
supremaţia demografică, ci şi pe legitimitatea istorică a comunităţii inventate, a
cărei istorie începe cu primele înscrisuri de la curtea maghiară. Timpul şi
locurile transilvane încep cu regalitatea maghiară, în cazul localităţilor
studiate, din sec. XIV, aspect însuşit şi de către reprezentanţii români ai

102
autorităţilor locale în bună măsură, acolo unde se mai găsesc. 1000 de ani
de istorie ideologizată au devenit mai importanţi în ultimii 20 de ani decât
trecutul multimilenar al culturilor vechii Europe, decât cel tracic, dacic, roman,
sau protoromânesc, mai important decât evul mediu al juzilor, ţăranilor şi
bisericii ortodoxe. Tot acest avans al hărţii simbolice asupra spaţiului cu
ajutorul rescrierii istoriei se datorează administraţiei locale şi eşecurilor
sistematice în domeniul învăţământului ale autorităţilor centrale de la Bucureşti
în favoarea politicilor educaţionale din afara României.
Totul până la pământ. În momentul în care viaţa socială ajunge acolo,
se instituie un regim special de distanţare interetnică, de segregare:
„La ieşire din satul Nădejdea, zonă în care se vând case cu condiţia ca cel care cumpără
să ştie limba maghiară, «e vai de tine acolo!»” 147.
Dincolo de cooperarea aparentă, cotidiană, axa pe care îşi desfăşoară
viaţa românii din Harghita se compune din două elemente: „suspiciune” şi
„sacrificiu” după cum ne-au declarat câţiva intelectuali din judeţ în timpul
interviurilor.
Implicaţiile sunt serioase, frica având efecte degenerative suplimentare
asupra calităţii vieţii comunitare. Faptul că relaţiile dintre români nu pot fi
deschise complet, pentru a nu fi învinuiţi că s-ar opune establishment-ului
maghiarofon, în comunitatea românească se instaurează suspiciunea reciprocă,
neîncrederea faţă de vecini. În ceea ce priveşte sacrificiul, cei intervievaţi ne-au
spus că:
„rămânerea în secuime în aceste condiţii este în sine un factor de sacrificiu pentru
România. Mulţi dintre noi ne-am fi putut găsi locuri de muncă în alte judeţe, ca mulţi
alţii”148.
Este adevărat, cei care au rămas şi-ar fi putut părăsi locurile natale.
Fenomenul este confirmat de analizele cercetătorilor unguri, care arată că
populaţia românească din Harghita are cea mai mare rată de migraţie dintre
grupurile etnice locale. Coeficientul de migraţie al românilor în Harghita era în
2002 de -8,24 faţă de -3,88 al maghiarilor149.

147
Fișă de interviu, localnic, Livezi
148
Fişă de interviu, localnic, Doboi
149
Coeficienţi de migraţie după regiuni şi naţionalităţi în 2002 [în Jud. Harghita] – Csata István,
Kiss Tamás, op.cit., p.43

103
Livezi (Harghita)
În cele ce urmează vom căuta să grupăm datele strânse din teren pe
câteva coordonate, definitorii pentru situaţia comunităţii.

Vecinătatea şi cotidianul
Vecinătatea trans-etnică
Datele din teren confirmă faptul că vecinătatea, ca exerciţiu cotidian al
întrajutorării, este încă sursă de echilibru şi de stabilitate. Vecinătatea mai
înseamnă şi participarea unora la sărbătorile celorlalţi, împărtăşirea simbolisticii
Celuilalt, ale alterului etnic. Sunt situaţii în care autorităţile locale se implică
pozitiv şi nediscriminatoriu în viaţa localităţii, după cum, adeseori, acestea o
denaturează.
„Primarul este secui, întrucât acesta ajută pe toată lumea în limita resurselor,
nediscriminând nici românii, nici ungurii. În totală opoziţie cu primarul însă, există
anumite persoane, «de la uşă», cum i-a numit doamna S., ce lucrează în cadrul
primăriei, care recurg adesea la acte discriminatorii la adresa românilor”150.
„Preotul satului ne-a povestit chiar cum românii şi ungurii de rând se ajută reciproc.
Problemele apar însă de la autorităţile locale, majoritar maghiare, care oferă cu greu
locuri de muncă românilor”151.
Esenţa vecinătăţii intercomunitare, trans-etnice este ajutorul reciproc,
munca. Munca în gospodărie este primul cerc al întrajutorării:
„oamenii sunt foarte apropiaţi şi se ajută necondiţionat la tot ce ţine de gospodărie”152.
Totodată, vecinătatea în comuna Mihăileni (între Livezi şi celelalte sate
maghiarofone) este întemeiată pe diviziunea muncii în perioada strânsului
recoltelor:
„Ungurii deţin o maşină de balotat fân şi îi ajută pe români—primesc în schimb
mâncare sau bani, iar noi mergem la ei la cules”153.
Atât timp cât colaborarea se rezumă la gospodărie, totul este foarte bine.
În momentul în care apar, însă, discuţii legate de pământ, lucrurile se pot
încinge foarte repede. De aceea, unii dintre interlocutori noştri au ţinut să ne
precizeze că, dincolo de vecinătăţi, există un conflict interetnic rece.
„Am aflat cu această ocazie că în ciuda «conflictului rece» dintre români şi maghiari,
aceştia se ajută reciproc. Dumnealui spune că românii încearcă să trăiască în pace cu
ungurii, ba chiar sunt prieteni şi se ajută reciproc. Numai prin muncă se pot lega astfel
de relaţii, însă totul se năruie când intră în discuţie pământurile. Acesta pare să fie
elementul declanşator al unor sentimente de furie în rândul maghiarilor”154.

150
Fișă de observație și interviu, localnică, Livezi
151
Fişă de observaţie și interviu, preot, Livezi
152
Fișă de interviu, preoteasă, Livezi
153
Fișă de interviu localnic, Livezi
154
Fişă de observaţie și interviu, intelectual, Livezi

104
 Au fost câteva situaţii în care, după încălzirea interlocutorilor maghiari,
inclusiv între cei cu funcţii de răspundere, s-au spus lucruri care arată
fragilitatea vecinătăţii interetnice.
„Aceştia au etichetat satul Livezi per total ca «forţă colonizatoare şi de
deznaţionalizare/românizare a maghiarilor», în timp ce locuitorii satului au fost
etichetaţi particular ca «şovini», sau «colonişti», termeni utilizaţi în contexte
oficiale”155.

Vecinătatea intracomunitară
Vecinătatea priveşte atât relaţiile interetnice, trans-comunitare, cât şi
suportul reciproc intracomunitar.
„Conform spuselor doamnei profesoare, familia ei se ajută zi de zi cu vecinii care îşi
construiesc o nouă casă, indiferent de oră. Dumneaei îi ajută, altele, permiţându-le să se
conecteze la reţeaua electrica a casei sale”156.
Pe de altă parte, există şi configuraţii relaţionale mai slabe în interiorul
satului-comunităţii. Există zone „mai retrase”, unde întrajutorarea este scăzută,
iar însingurarea evidentă:
„Doamna A. spune că nu se ajută cu vecinii şi se întâlnesc rar, însă se văd la fiecare
sărbătoare la Biserică” 157.
„Din ce ne-a spus săteanul, legăturile cu vecinii sunt reci, ei nu au un comportament de
întrajutorare, pentru că fiecare îşi vede de treburile lui chiar dacă este foarte mult de
muncă”158.
Comunitatea din Livezi este conservatoare. Persoanele divorţate au
dificultăţi să opereze în spaţiul comunitar, vecinătatea funcţionând limitat.
„Cu rudele mai îndepărtate şi prietenii nu ia contact decât foarte rar şi atunci prin
intermediul telefonului.
A ezitat să îmi vorbească despre relaţia soţ-soţie din pricina faptului că este femeie
divorţată, lucru ce, spune dumneaei, nu este privit cu ochi buni de sat pentru că sătenii
nu au obiceiul divorţului şi nu văd cu ochi buni femeile ce cresc copii singure din
proprie dorinţă”159.

Vecinătatea ca aculturaţie
La contactul dintre cele două comunităţi apar fenomene de influenţare
reciprocă. Aşa de pildă, în Livezi, există câteva familii în care soţiile sunt
unguroaice, dar care vorbesc foarte bine româneşte şi participă la slujbele
ortodoxe, chiar dacă au rămas catolice. Acestea ne-au mărturisit că integrarea
lor nu a fost foarte uşoară, dar comunitatea le consideră acum „românce”.
Faptul că nu s-au integrat uşor este în acord cu ideea că populaţia maghiară are,
155
Fişă de observaţie și interviu, Mihăileni
156
Fișă de interviu, profesor, Livezi
157
Fişă de observaţie și interviu, localnic, Livezi
158
Fișă de interviu, sătean, Livezi
159
Fişă de observaţie și interviu, Livezi

105
în general, un coeficient de subsumare interetnică mai scăzut. Pe de altă parte,
aşa cum reiese din analiza demografică, populaţia românească are un coeficient
de subsumare interetnică substanţial mai ridicat (0,25 la români faţă de 0,03 la
maghiari)160.
Cu un coeficient de subsumare interetnică inegal distribuit, cele două
comunităţi au disponibilităţi diferite faţă de împrumuturi identitare, cel puţin pe
termen scurt şi mediu 161. Reciprocitatea lingvistică, cel puţin în colectivităţile
dominate de maghiari, ia adeseori forma dominării spaţiului de interacţiune de
către limba maghiară.
„Pe drumul din sat am întâlnit două tinere, eleve, cu care am intrat în vorbă. În urma
discuţiei, am aflat că majoritatea copiilor trăiesc într-un mediu mixt din punct de vedere
etnic, chiar preponderent maghiar. Astfel, limba maghiară au ajuns să o cunoască prin
procesul de socializare, joc, şcoală sau înrudire – «fără să ne dăm seama când şi cum».
La întrebarea ce făcea referire la principiul reciprocităţii (etnicii maghiari – în special
cei tineri – să înveţe şi să vorbească cu cei români în limba română), aflăm că acesta nu
există din pricina faptului că prin sat există «câteva familii serioase, cu nasul pe sus»,
care nu acceptă ca membrii familiei «să abandoneze limba, nici măcar în joacă».
Fetele nu sunt deloc deranjate de întâietatea limbii maghiare (deşi se consideră şi sunt
mândre că sunt românce) şi nici de eventualitatea unei apartenenţe la o familie mixtă
(ceea ce, spun ele mai pe subînţeles, că nu e cazul şi etnicilor maghiari, care impun un
anumit stil de viaţă)”162.

Autoreprezentarea comunitară
Autoreprezentarea se referă elementele comunalităţii, ceea ce face
posibilă existenţa unui loc ca şi comunitate de viaţă. Limba, credinţa,
obiceiurile, sentimentul dominant asupra propriului grup, elemente din
infrastructura fizică, sunt elemente componente ale autoreprezentării
comunitare.
„Din perspectivă etnică, enoriaşii satului sunt români (cu excepţia a două familii care au
1-2 membri de etnie maghiară şi religie catolică, dar care participă la slujbe fără
probleme – atât cântare, cât şi miruire)”163.
„Intrarea în sat se face pe un drum de ţară, drum ce urmează a fi asfaltat de o firmă
maghiară, lucru ce nu este privit cu ochi buni de P., acesta spunând că drumul poate
reprezenta o strategie de pătrundere simbolică în sat a maghiarilor, de a ,«sparge»
comunitatea satului românesc”164.

160
Vezi subcapitolul „Coeficientul de subsumare etnică este mai mare la români” la Demografia
161
Conform literaturii de specialitate, se pare că între cele două comunităţi există schimburi
culturale profunde şi de termen lung: de la limbaj la arhitectură, ceea ce determină pe unii
specialişti să considere că o bună parte dintre secui sunt de fapt români maghiarofoni. Românii şi-
au pierdut limba şi autoidentificarea etnică, dar trăsăturile româneşti au fost astfel preluate sub
noul identificator etnico-lingvistic.
162
Fişă de observaţie și interviu, focus grup, eleve din Livezi, despre experienţa lor într-o
comunitate mixtă învecinată
163
Fişă de observaţie, Livezi
164
Fişă de interviu, localnic, Livezi

106
 Drumul ar face astfel legătura dintre Mihăileni, comună maghiarofonă,
cu viaductul, prin inima Livezilor. Precizăm că pentru persoanele intervievate
de limbă maghiară viaductul „este operă maghiară”. Conştienţi de fenomen,
românii consideră că, în felul acesta, simbolistica maghiară ar trece chiar prin
inima Livezilor şi, în plus, ar înlesni cumpărarea de terenuri şi păduri de către
alţii.
Primul element de autoidentificare este caracterul etnic românesc al
satului. Livezii sunt din acest punct de vedere fundamental pentru prezervarea
identităţii persoanei. Interesantă este asumarea identităţii româneşti de către cele
câteva persoane de etnie maghiară care spun că sunt unguroaice dar se simt
românce (măritate în sat).
„Satul Livezi este un sat pur românesc, aflat la 24 km distanţă de Miercurea Ciuc” 165.
Cu toate acestea, în afară de biserică, centrul satului este calea
ferată, mai cu seamă viaductul, legătura cu România.
„Simbolul satului este viaductul”166.
Viaductul, construit în 1897, în timpul Imperiului Austro-ungar, asigura
legătura vitală dintre Transilvania şi Moldova prin Pasul Ghimeş. Viaductul
Caracău este cel mai mare din complexul Ciceu-Ghimeş. Distrus în timpul
primului război mondial, este refăcut parţial, apoi distrus complet de trupele
germane în 1944. Este refăcut în 1946, fiind cea mai mare lucrare de artă
feroviară din România până în acel moment şi a arătat capacitatea de mobilizare
industrială a României încă necomunizată complet, în plină ocupaţie rusească,
cu reparaţii de război uriaşe. Până la refacerea lui din beton, între 1944-1946,
structura provizorie de lemn a fost cea mai mare din istoria construcţiilor
feroviare167.
Din interviuri a reieşit că un alt punct strategic în sat este unitatea
militară care apără podul. Aceasta însă, desfiinţată nu de multă vreme, nu mai
apare în reprezentarea cartografică subiectivă, spre deosebire de viaduct-calea
ferată şi biserică. Viaductul Caracău-Biserica şi Unitatea militară, ca puncte de
referinţă în discuţiile despre sat, arată încă odată preocuparea pentru protecţia
identităţii colective şi, în acelaşi timp, necesitatea ieşirii cumva din starea
precară actuală, prin comunicaţii.
Din punct de vedere rutier, comunitatea este izolată:

165
Fișă de interviu, localnic, Livezi
166
Fișă de interviu, ţăran, Livezi
167
CFR.ro, „Traversând Carpaţii Răsăriteni prin Pasul Ghimeş-Palanca”, disponibil în mai 2013
la adresa http://www.cfr.ro/jf/romana/2000_8/carpati.htm

107
 „Aflăm că din punct de vedere al infrastructurii prezente, oamenii care mai trăiesc în
Livezi sunt izolaţi de traficul rutier (nu există microbuze/autobuze disponibile), având
însă 3 gări de tren şi un viaduct (cel mai mare din România – aprox. 98 m înălţime) ce
prezintă atât valoare simbolică pentru localnici, cât şi un motiv de mândrie în faţa
vizitatorilor”168.
Sentimentul precarităţii situaţiei actuale îşi asociază complexul
singurătăţii-abandonului de către România, în paralel cu sentimentul
înconjurării de către comunităţi străine. Iată câteva mărturii în acest sens, ale
unor persoane de diferite profesii şi cu vârste peste 35 de ani:
„Toţi munţii din această zonă se pare că sunt vânduţi ungurilor. Nu mai există niciun
proprietar român, toate pădurile aparţin maghiarilor”169.
„Sătenii să aibă mare grijă cui vând pământurile, să nu carecumva să se stabilească alţii
pe la noi”170.
„Ungurii din această zonă au propria lor armata paralelă, deţin arme şi se antrenează
liber fără ca autorităţile române să intervină în vreun fel. SRI nu ia atitudine. De fapt,
nimeni nu mai ia atitudine”171.
„Terenurile din jurul satului Livezi sunt deja cumpărate de unguri cu drept de
proprietate”172.
Sentimentul înconjurării este accentuat și de situația căii ferate, deşi
centrală identităţii şi speranţei sătenilor, s-a rupt de sat prin
„… prin demiterea şi refuzarea angajării bărbaţilor apţi de muncă care nu cunosc limba
maghiară”173.
În acest fel, calea ferată din vector al prezervării comunităţii devine
factor de deznaţionalizare.
Între lumi
Percepţia de comunitate izolată este întărită prin contactul cu oraşul
străin în propria ţară. Contrastul dintre conştiinţa apartenenţei de neam şi
realitatea din teren este tulburător pentru livezeni. Pe de altă parte, contactul cu
medul urban este necesar, după cum reiese din cartografia mentală înregistrată
de noi. Dependenţa faţă de mediul urban pare mai accentuată în Livezi faţă de
celelalte localităţi. Satul este reprezentat exterior în aceste hărţi, și nu central
sau ca punct de plecare faţă de localităţile importante din judeţ, central fiind
Miercurea Ciuc. Cu toate acestea, contactul cotidian cu mediul urban din judeţ
este dramatic:

168
Fişă de observaţie, Livezi
169
Fișă de interviu, localnic, Livezi
170
Fișă de interviu, agricultor, Livezi
171
Fișă de interviu, intelectual, Livezi
172
Fișă de interviu, localnic, Livezi
173
Fișă de interviu, intelectual, Livezi

108
 ,,Mergem la Kaufland în Ciuc. La fel, în alt oraş dacă mergem, ne simţim în altă
ţară”174.

Slăbirea identităţii este, însă, un proces care şi-a făcut loc şi în Livezi:
„În casa doamnei … se respecta tradiţiile româneşti, pentru că se simte româncă, iar
copiii au fost crescuţi după datinile locului şi au învăţat la şcoala românească. Mâhnirea
sa este ca una din nepoatele ei nu vrea sa vorbească limba română”175.
„În oglindă” cu această situaţie, intelectualii satului ne atrag atenţia că:
„majoritatea pământurilor si pădurilor din zonă sunt deţinute de proprietari maghiari, în
fiecare an pe data de 15 martie UDMR-ul pune la dispoziţie maghiarilor aşa-numitul
«Tren al nostalgiei» pentru a se deplasa la graniţa vechiului regat. Aceştia parcurg 30 de
km pe jos, încărcaţi cu steagurile Ungariei pentru a ajunge pe dealul Şumuleului, de care
Dl … spune că este considerat de maghiari «Mecca»”176.

Pentru maghiari, locurile în mijlocul se află satul sunt centru de

atracţie, pol al unor nostalgii de masă. Spaţiul se află într-un moment de
reorganizare simbolică, comunitatea imaginată maghiară aflându-se în plină
efervescenţă. Pentru viceprimarul maghiar al Mihăilenilor, realitatea spaţiului
comunitar şi dincolo de acesta, în Bacău, „în ceangăime”, ar fi ungurească.
Unde prin unguresc înţelege prin limbă şi prin monumente. Monumentele
unifică spaţiul chiar dacă istoria e marcată de evenimente diferite pentru
populaţii diferite: maghiari, secui, „ceangăi”. Avântul „unificator” al primarului
a fost pus în cumpănă atunci când a fost întrebat cum explică faptul că există
atât de multe denumiri pentru ceea ce domnia sa considera a fi aceeaşi
populaţie177.
„Să aveţi onoarea să vizitaţi monumentul în memoria celor peste 200 de secui ucişi pe
vremea Terezei”; „ceangăii sunt secui cu toţii, păi unguru’ nu vorbeşte maghiara şi e
catolic [ca şi «ceangăul»]?”178.

„Maghiarii cred că dincolo de dealul de la marginea satului este graniţa ce desparte

adevărata Ungarie de Moldova. În zilele de sărbătoare naţională pentru Ungaria, ei se
strâng aici «ca la Mecca»”179.

Instituţiile
„Toţi angajaţii cu care am discutat (referent agronom, referent social, secretara, vice-
primar) au dovedit o incapacitate vădită de a vorbi pe româneşte (nici măcar chestiuni
elementare precum cifrele – traduceau greşit)”180.

174
Fișă de interviu, intelectual, Livezi
175
Fişă de observaţie, Livezi
176
Fișă de interviu, intelectual, Livezi
177
La acelaşi tip de discuţie, primarul din Plăieşii de Jos ne-a răspuns că denumirile de „secui”,
„maghiar”, „ceangău” corespund celor de „oltean”, ardelean”, „moldovean” pentru români.
178
Fișă de interviu, viceprimar, etnic maghiar, Mihăileni
179
Fișă de interviu, localnic, Livezi
180
Fişă de observaţie, Mihăileni

109
 „Domnul O. este dezamăgit şi pe faţă i se citea dezgustul atunci când am abordat tema
implicării autorităţilor în viaţa oamenilor din acele locuri, spunând că după revoluţie a
fost foarte greu, iar statul nu a luptat pentru popor, ci pentru propriul interes. Deşi nici
pe timpul lui Ceauşescu nu îi era mai bine, după ce a terminat şcoala a avut loc de
muncă, în timp ce fiica lui, în situaţia de după anii '90, nu a reuşit să se angajeze în
cadrul Poliţiei … pe motiv că nu cunoaşte limba maghiară. Săteanul consideră că totul
se întâmplă datorită unei false democraţii, în care cei din UDMR au putut să facă ce au
dorit in aceste zone, de aceea lucrurile merg spre mai rău”181.

Discriminarea românilor este evidentă: la primărie, aşa cum am

menţionat, deşi în comună românii sunt 20,99%, în primărie există un singur
funcţionar de altă etnie decât cea maghiară. La CFR nu se mai angajează
români dacă nu ştiu maghiara.
„Bărbaţii mai toţi au fost CFR-işti, dar acum mai toţi sunt agricultori, deoarece mai nou
trebuie să ştie maghiara pentru a lucra la Căile Ferate Române!”182.

Primăria – vector al comunităţii imaginate:

Autoritatea maghiară pare că nu are o raportare pozitivă faţă de Livezi,
parte a comunei. Pentru viceprimarul din Mihăileni, Livezi este un sat
neproductiv şi îmbătrânit (ceea ce nu este real, vezi demografia localităţii,
Livezii având o dinamică demografică superioară celorlalte sate maghiarofone):
„acolo sunt mulţi pensionari” a fost exprimarea sintetică a viceprimarului
privind satul. În reprezentarea domniei sale asupra spaţiului simbolic, satul
Livezi nu ar avea legitimitatea istorică a celorlalte localităţi, fiecare cu câte o
biserică catolică, una mai veche decât alta, din sec. XIV-XVI (satul Livezi este
întemeiat în sec. XVIII de către ardelenii care fugeau în Moldova, n.n.). În plus,
„maghiarimea are localităţi care acum sunt în Bacău”, lăsând impresia că
aceasta ar trebui să-şi recupereze „fraţii ceangăi” din judeţul vecin. Livezi este
singura comunitate în care primăria nu a investit în infrastructura de apă
(„datorită reliefului muntos”). Singurul proiect al administraţiei locale în Livezi,
început anul acesta, este asfaltarea drumului. Deşi biserica ortodoxă se află pe o
coamă dominantă în Livezi şi este capătul drumului comunal de aproape 10 km
de la Mihăileni, viceprimarul a evitat să facă vreo referire la biserică, locul
respectiv fiind numit „până sus în deal”. Aceeaşi omisiune a avut loc atunci
când discuţia a luat în consideraţie etnia celor care cumpără pământ în zona
Livezi, numiţi „de-ai locului”, ca şi când economia locală ar fi avut forţa
necesară să propulseze în sine persoane cu resurse pentru a achiziţiona mari
suprafeţe de teren.

181
Fișă de observaţie și interviu, localnic, Livezi
182
Fișă de interviu, localnic, Livezi

110
 Şcoala
Şcoala din Livezi este o instituţie de prestigiu printre localnici, „cu
rafturi pline de premii”. Datorită numărul mic de elevi a fost foarte aproape de a
fi închisă în mai multe rânduri, ultima oară anul trecut, însă:
„Cu puţin ajutor am reuşit să îi fie acceptă funcţionarea cu doar 17 elevi”183.
Din declaraţiile celor de la primărie însă, şcoala şi-a pierdut
personalitatea juridică, din 2003. În acelaşi timp, unii săteni sunt convinşi că
şcoala şi-a pierdut din puterea asupra tinerei generaţii, tot mai ignorantă:
„Fetele de aici sunt educate şi deştepte ca mielul de la oaie, îngrămădite - cine ştie ce s-
o alege de ele !?”184.
Segregarea şcolară de după 1990 este un fenomen care marchează
comunităţile română şi maghiară destul de puternic, aceasta fracturând
legăturile dintre copiii. Culturile celor două comunităţi s-au separat.
„Înainte de 1990, copiii maghiari din Nădejdea veneau de bunăvoie la şcoala
românească”185.

Axa temporală. Angoasa

Dimensiunea temporală îşi asociază starea de fond, calitatea
autopercepţiei şi momentele fundamentale ale comunităţii. Acestea sunt
sărbătorile şi memoria semnificativă. Din păcate, la nivelul comunităţii
româneşti am identificat un constant sentiment de angoasă privind destinul
acestui spaţiu, moment care are la origini anul 1940, actele brutale asociate
cedării Ardealului de Nord.

Angoasa şi momentele traumatice

Frica-angoasa pare a fi sentimentul de fond al celor mai mulţi dintre
românii intervievaţi în Livezi. Este deja parte a identităţii etnice locale: a fi
român într-o asemenea regiune implică aproape obligatoriu angoasa că ceva se
va întâmpla cu comunitatea din care faci parte.
Deşi constituie 21% din populaţie, românii au doar un reprezentat la
primărie. A reacţiona la această stare de lucruri este privită ca un act de riscant,
nesăbuit:
„Niciunul dintre cei din urmă [români] nu riscă pentru că nu are apărarea necesară din
partea instituţiilor de stat”186.

183
Fișă de interviu, profesor, Livezi
184
Fișă de interviu, localnic, Livezi
185
Fișă de interviu, localnic, Livezi
186
Fișă de interviu, localnic, Livezi

111
 Totodată, românii e bine să nu se arate în timpul sărbătorilor legate de
„marile fapte pentru Ungaria Mare”:
„În timpul adunărilor etnicilor maghiari pe dealul de la Şumuleu, românii nu e bine să
apară, mai ales cu steaguri ori simboluri româneşti, de frică de reacţia maghiarilor”187.

Angoasa s-a transmis la nivelul instituţiilor de forţă din teritoriu

unde mai sunt angajaţi români, în speţă, în poliţie:
„[Şeful poliţiei] ne-a cerut să ne legitimăm, ne-a controlat cărţile de identitate cu atenţie
şi a tot întrebat pe colegul său dacă le-a notat – stresat continuu. Dă telefon
comandantului de la Miercurea Ciuc să îi ceară permisiunea de a vorbi şi a da datele; i
se transmite clar ce să aibă grijă să nu ne spună. Tot timpul cât au dialogat cu noi, starea
a fost de suspiciune continuă, pentru fiecare întrebare pusă privind comunitatea,
poliţiştii răspunzându-ne prin altă întrebare: «da de ce?».
Acelaşi şef face o vizită la vice[primar] pentru a raporta întâlnirea cu noi dar ne găseşte
deja acolo; astfel, încercând să îndrepte situaţia, ne întreabă în glumă dacă «se potrivesc
poveştile» (ale lui şi ale celorlalţi poliţişti cu ale celor din primărie)”188.

Momentul 1940. Momentul 1989-1990

Şocul cedării Transilvaniei de Nord este încă resimţit, fiind transmis din
generaţie în generaţie. Mai puţin prezent la tinerii educaţi după 1990,
„momentul 1940” este destul de prezent în discursul identitar al celor trecuţi de
40 de ani. Este parte a angoasei etnice la scară colectivă, tot mai accentuată în
ultimii ani:
„… timp de 4 ani limba română a fost interzisă în şcoli, între 1940 şi 1944”189.
„În acea perioadă, în satul Frumoasa, românii au fost maghiarizaţi. În Mihăileni erau
mulţi români care au asistat la dărâmarea bisericii lor fără a se împotrivi deoarece
«vroiau să se maghiarizeze»”190.
„În timpul ocupării Ardealului, doamna V. era în clasa I şi povesteşte cum noul director
ungur a intrat în clasă şi a împărţit tabla în două părţi: pe o parte a scris alfabetul
românesc şi de cealaltă pe cel maghiar, a tras linie sub ele şi le-a spus elevilor că din
ziua următoare să fie învăţat, iar cine mai vorbeşte româneşte în şcoală va fi bătut.
Ameninţată de trei ori să nu mai vorbească limba maternă în recreaţie, a fost urmărită de
director pe geam şi a fost crunt bătută cu vergeaua peste mâini şi spate, până la sânge.
Acest tip de comportament reprezintă doar o mică parte din atrocităţile comise de
unguri din anul 1940 şi până astăzi: sate întregi ucise, şterse de pe faţa pământului cu
singura motivaţie că sunt populate de români”191.

Un alt moment de mare teamă a fost decembrie 1989. În comună nu au

fost înregistrate conflicte, însă se pare că ambele comunităţi au manifestat teamă
una faţă de cealaltă:

187
Fișă de interviu, localnic, Livezi
188
Fişă de observaţie și interviu, primărie și poliție, Mihăileni
189
Fişă de interviu, localnic, Mihăileni
190
Fișă de interviu, localnic, Livezi
191
Fişă de observaţie şi interviu, localnic, Livezi

112
 „În decembrie 1989, în satul Livezi, doamna S. spune că s-a întâmplat un fenomen
aparte. Românii s-au închis în case de teamă să nu vină ungurii peste ei iar ungurii din
Nădejdea s-au închis în case de teama să nu vină românii peste ei. Ambele sate si-au pus
pază la intrare. Acum s-au obişnuit românii din Livezi să fie singuri şi izolaţi şi nu le
mai e teamă de unguri”192.

Sărbătorile
Parte a trecutului unificator în prezent, sărbătorile trec printr-un proces
de erodare. Comunitatea Livezilor nu mai are sărbători populare în afară
de cele mari, religioase. Din interviuri a reieşit că la Biserică, la sărbătorile
obişnuite, participă cca. 50 de persoane, aproape 10% din populaţia satului.
„Odinioară în sat se făceau hore multe, lumea se aduna în poiană şi jucau înainte sa
ajungă la Căminul Cultural. Șezătorile unde ne întâlneam erau un prilej pentru femei sa
ţeasă, să croşeteze, iar bărbaţii spuneau glume, povesti şi «lucru’ mergea ca pe
roate»”193.
„Cât despre tradiţie, doamna B. spune că fetele şi băieţii încă mai poartă costum
naţional, însă numai la ocazii speciale. Aceasta nu este singura activitate care s-a diluat.
Fetele nu mai stau la şezătoare, nu se mai întâlnesc să ţeasă, însă se mai «strigă» ca pe
vremuri la spectacole”194.

Biserica este principalul loc unde comunitatea se regăseşte ca

unitate socială. Biserica este şi arcul peste timp al comunităţii, în cadrul ei
regăsindu-se toţi de-ai satului, chiar dacă nu mai locuiesc în Livezi.
„Accesul în biserică a fost dificil din pricina faptului că mai toţi cei prezenţi doreau să
îşi facă loc în biserică, să ia parte activ la slujbă (prin cântat, rugăciune şi închinăciune),
dorinţă din când în când frântă de căldura excesivă produsă de la întâlnirea atâtor suflete
într-un spaţiu restrâns, fapt ce determină unele persoane să iasă pentru câteva minute să
se răcorească.
Persoanele prezente erau de toate vârstele, fără ca vreo categorie să predomine (bătrâni,
adulţi, copii), iar din perspectiva de gen, păreau a fi mai mulţi bărbaţi decât femei.
Totuşi, am aflat ulterior (atât de la preot, cât şi de la enoriaşi) că o parte semnificativă
din cei tineri (copii şi adolescenţi) şi adulţi prezenţi nu mai erau oameni ai locului prin
rezidenţă, ci doar prin origine iniţială sau asociere (adulţii) şi prin apartenenţa
sufletească de loc/familie (tineri, copii)”195.

Viitorul
Nu întâmplător, probabil, livezenii îşi reprezintă excentrat comunitatea
(vezi „Harta mentală: interpretarea datelor”). Comunitatea pare în
imposibilitatea de a avea o economie funcţională şi, din acest punct de
vedere, fără viitor.

192
Fişă de observaţie şi interviu, localnic, Livezi
193
Fişă de observaţie şi interviu, localnic, Livezi
194
Fişă de observaţie şi interviu, localnic, Livezi
195
Fişă de observaţie, cu ocazia unei înmormântări, Biserica ortodoxă Livezi

113
 „«De ce să mai facă agricultură [oamenii din sat], de ce să mai crească vite? În curând
vor vinde şi pământurile!», lăsându-mi impresia că livezenii ,«oaza de românism», cum
o numesc, îşi pierd speranţa”196.
„«Marea majoritate a tinerilor sunt plecaţi în străinătate, în special în Ungaria [probabil
se referă la maghiarofoni]»; cei doi copii ai săi sunt la Budapesta şi e foarte mândru de
această realizare”197.

Axele spaţiului social

Infrastructura spaţiului social se identifică în bună măsură cu axa
simbolică. Proiectată în teren, aceasta are ca suport biserica-şcoala-viaductul
Caracău. Surprinzător este că, în reprezentarea fruntaşilor satului, „oamenii
locului” fac parte din structura axială a localităţii.
Biserica şi „Oamenii locului” alături de Şcoală sunt păstrătorii
identităţii comunitare.
„Instituţia considerată centrală de livezeni este Biserica Sfânta Maria, aşezată pe o parte
a unui deal de unde se poate observa modul în care casele sunt risipite de o parte şi de a
alta a dealurilor. Cu toate acestea, satul Livezi, unde «nimeni nu se înghesuie să vină»,
reprezintă comunitatea cea mai compactă păstrătoare şi vorbitoare de limbă română din
această zonă”198.
„Factorii care au ajutat la conservarea identităţii româneşti ai acestei comunităţi sunt:
1. Şcoala unde copiii au crescut învățând să iubească limba maternă. …
2. Oamenii locului - sunt cei care «s-au încăpăţânat» să nu uite limba, portul
popular, tradiţiile şi obiceiurile. Dacă oamenii nu ar fi conştientizat necesitatea acestui
lucru, cum ar fi fost posibil ca această comunitate mică să se păstreze atâta timp cât este
înconjurată de alte comunităţi, mult mai mari, de maghiari?!
3. Biserica - este locul unde sătenii se simt în siguranţă, «în mâna protectoare
a lui Dumnezeu». Părintele spune, legat de aceasta protecţie, că în zilele în care plouă
foarte tare şi fulgeră, clopotarul trage clopotele (unul dintre clopote poate fi mânuit doar
de doi oameni ai satului), iar «Dumnezeu îi fereşte de pericol»” 199.
De asemenea, viaductul Caracău şi calea ferată sunt celelalte două
elemente importante ale spaţiului satului Livezi, amintite în cadrul
„Autoreprezentării comunitare”.

Distanţa Socială
Trebuie precizat de la bun început că în Livezi nu există o comunitate
maghiară. În consecinţă, distanţa este de tip retrospectiv, întemeiată pe
experienţa mai mult sau mai puţin rememorată.
Scala este, de fapt, o ierarhie a permisiunii de apropiere faţă de sinele
personal-colectiv. Cu cât Celălalt este mai puţin dorit, cu atât acesta ar trebui să
rămână mai în afara acestui sine. Unui Celălalt care nu pune deloc probleme i

196
Fişă de observaţie şi interviu, localnic, Livezi
197
Fişă de observaţie și interviu cu responsabil maghiar, primăria Mihăileni
198
Fişă de observaţie şi interviu, localnic, Livezi
199
Fişe de observaţie şi interviu, intelectuali şi preot, Livezi

114
se permite să intre în sinele personal-comunitar al persoanei intervievate, prin
căsătorie. Dacă nu este dorit deloc, atunci „locul” acestuia trebuie să fie în afara
vecinătăţii şi chiar a spaţiului naţional (trepte ale sinelui comunitar). Între aceste
două capete ale intervalului se află 2-3 trepte ale tolerării-apropierii la muncă,
ca prieteni sau ca simple cunoştinţe.
În Livezi, o bună parte din respondenţi nu ar dori să aibă maghiari ca
vecini, deşi, paradoxal, recunosc că s-au încuscrit cu unguri „de care nu mai
găseşti în toată Europa”.
La rândul lor, responsabilii maghiari de la primărie intervievaţi de noi
nu au dorit să spună în ce măsură s-ar bucura să aibă prin prejmă români dar
nici nu au respins ideea. În acelaşi timp, au recunoscut că au o problemă cu
ţiganii pe care, „cu excepţia celor cuminţi şi muncitori” nu i-ar accepta nici în
jurul comunităţii.
De asemenea, în Mihăileni, am întâlnit câteva persoane cu nume
ungureşti care au spus că se simt români şi care nu au nici un fel de problemă să
se înrudească cu români, prin căsătoriile mixte.
În general, cu cât vârsta este mai înaintată, cu atât disponibilitatea de
apropiere comunitară pare mai scăzută, unele dintre respectivele persoane
trecând prin trauma anului 1940 şi a urmărilor acestuia.

Doboi (Harghita)
Spre deosebire de Livezi, unde comunitatea a fost deschisă la discuţii,
în Doboi, durata necesară încălzirii a fost mai lungă. Răspunsurile au stat
adeseori sub semnul ezitării.

Vecinătatea şi cotidianul
Vecinătatea trans-etnică
Pe fundalul ezitant al răspunsurilor, vecinătatea descrisă de către
interlocutori ia forma jocului de scenă, într-o relaţie socială asupra căreia
interlocutorii nu au nici un fel de control. Culisele jocului social par în unele
situaţii mult mai puternice decât scena. Situaţia este valabilă în special în
domeniul instituţional.
Colaborarea trans-etnică ca joc de scenă este parte a unui compromis de
culise, nu doar cu autoritatea dominantă, dar chiar cu propria conştiinţă.
„Pentru a ne arăta că starea de fapt este una pozitivă, dl. Z ne vorbeşte de modul în care
vecinii se ajută aici (dar nu numai aici) între ei, indiferent de etnie. … Cu argument,

115
 acesta ne mărturiseşte că a primit şi fonduri de la autorităţile din România de etnie
maghiară şi de la autorităţile maghiare locale”200.
„Dl K recunoaşte tacit că românii fac mai multe compromisuri şi tac din gură mult mai
mult decât persoanele de etnie maghiară («care învaţă la şcoală o istorie «pe invers»)201.
„O explicaţie pe care Dl. U ne-a oferit-o este că mulţi s-au «transformat» în unguri
pentru a obţine anumite privilegii din partea administraţiei locale”202.
„Un lucru interesant pe care l-a strecurat de bunăvoie în discuţie şi care era menit să ne
ajute să îi înţelegem adevăratul punct de vedere referitor la apartenenţa la poporul
român şi regretul legat de transformarea etnică a consătenilor săi este şi referinţa pe
care a făcut-o la cumnatul său care deşi român, şi-a «amintit» după 1989 că e ungur de
fapt. Acest lucru a fost spus atât cu o doză de ironie dar şi de regret”203.
De altfel, ca urmare a bunelor relaţii pe care preotul paroh se străduieşte
să le aibă cu autorităţile locale, faţă de luna octombrie a anului trecut, când
echipa de cercetare a efectuat o primă cercetare exploratorie în zonă, au apărut
îmbunătăţiri vizibile în starea bisericii de pe colină.
Pe de altă parte, la nivelul oamenilor de rând, întrajutorarea,
coparticiparea la viaţa cotidiană, sunt considerate gesturi fireşti, şi, în
consecinţă, fără substrat etnic, deşi nu prea au timp să se ajute:
„Dna V. consideră că oamenii se ajută între ei. Spune că dacă sunt nevoiţi să părăsească
satul pot ruga vecinii sa le poarte de grijă animalelor, se ajută între ei la munca
câmpului fără a aştepta bani în schimb. Singura problemă e că nu au foarte mult timp la
dispoziţie pentru a se ajuta deoarece fiecare are de lucrat pe pământul său în gospodăria
sa”204.
„Fiecare are familia lui şi este ocupat cu gospodăria şi serviciul pe care le au, însă «la
necaz» oamenii sunt săritori”205.
Factorul timp este foarte limitat şi, în acest fel, ajutorul a devenit
întrucâtva bun economic, comercializabil, interesat sau, mediat de bani:
„Oamenii cu care am discutat au afirmat despre întrajutorare că acest lucru se practică
în comunităţile respective («ne ajutăm cu scosul cartofilor» - învăţătoarea); însă un
fapt interesant ce l-am putut observa este plata pentru fiecare nevoie la care apelează la
consăteni: «dacă trebuie să tai iarba, plătesc. Dacă trebuie să aduc lemne, plătesc» -
farmacista. Acest lucru se întâmplă independent de apartenenţa etnică”206.

Ca în Livezi, sătenii petrec o bună parte din sărbători împreună,

indiferent de etnie şi confesiune:

200
Fişă de observaţie ş interviu, Plăieşii de Jos
201
Fişă de observaţie ş interviu, Plăieşii de Jos
202
Fişă de observaţie ş interviu, Plăieşii de Jos
203
Fişă de observaţie și interviu, localnic, Plăieşii de Jos
204
Fişă de observaţie și interviu, etnic maghiar din familie mixtă, Plăieşii de Jos
205
Fişă de observaţie și interviu, agricultor, Plăieşii de Jos
206
Fişe de observaţie şi interviuri separate cu învăţătoare şi farmacistă, Doboi-Imper

116
 „Aceştia se întâlnesc, sărbătoresc împreună, cei intervievaţi au afirmat că merg la
biserica catolică”207.
„A existat întotdeauna întrajutorare între membrii comunităţii,indiferent de etnia
acestora. Ca un exemplu de respect şi bună înţelegere între români şi maghiari, sau mai
corect spus între catolici şi cei de religie ortodoxă, atunci când un ortodox moare şi este
condus pe ultimul drum nu doar biserica ortodoxă trage clopotele ci şi cea catolică, din
solidaritate”208.

Vecinătatea intracomunitară
Deşi colectivitatea este mult mai restrânsă în Doboi decât în satul
Livezi, relaţiile intracomunitare nu sunt lipsite de fricţiuni. Am întâlnit şi în
Livezi cazuri de vecinătăţi degradate, legate de autoizolare. În Doboi, însă,
vecinătatea parţial funcţională pare a fi explicată prin experienţe trecute
nepotrivite, care au generat neîncredere. Neîncrederea este un fenomen
paradoxal într-o comunitate în care schimbul social ia adeseori forma trocului, a
schimbului în natură.
„Când discută despre produsele la care are acces pentru a trăi, afirmă că face troc; ceea
ce este interesant este că la accesul privind carnea de porc, a avut o reacţie nonverbală
de respingere a vecinilor de vizavi”209.

Vecinătatea ca aculturaţie
Organizarea gospodăriei, elementele ornamentale, sculptura în lemn
larg răspândită, crucile din cimitir, coparticiparea la sărbătorile religioase, sunt
elemente ale unui transfer de cultură de la o comunitate la alta care pot fi cu
uşurinţă întâlnite în teren. Într-o cercetare ulterioară vom căuta să urmărim în
detaliu evoluţia acestora. Cert este că aculturaţia a pătruns în intimitatea
proceselor comunitar-identitare. În timpul cercetării o componentă importantă a
aculturaţiei ne-a atras în mod special atenţia: bucătăria. În comunitatea din
Doboi, echipele de cercetare au intrat în contact cu multe familii care se
autoidentifică drept români, dar în care:
„… au fost preluate elemente si din bucătăria maghiară şi din bucătăria românească”210.

Autoreprezentarea comunitară
Autoreprezentarea comunitară se situează la joncţiunea dintre mai multe
tipuri de reprezentări: ale sătenilor din Doboi, ale autorităţilor. Spre deosebire
de Livezi, care are o autoreprezentare puternică de sat românesc, respectiv de
„structura colonizatoare” – conform reprezentării unora dintre interlocutorii
maghiari, în Doboi statutul locului este foarte precar. Elementele în care „se

207
Fişă de observaţie şi interviu, români, Doboi
208
Fișă de interviu, medic, etnic maghiar, Plăieşii de Jos
209
Fişă de observaţie, Doboi
210
Fişă de observaţie, Plăieşii de Jos

117
mai ţine comunitatea” sunt limba liturgică şi credinţa ortodoxă. Limba
română nu mai este vorbită nici în casă, ci, doar la slujbă, mai ales în timpul
unor rugăciuni importante. La origini însă, Doboi este românesc, tradiţia
acestuia fiind la fel ca în restul României:
„Tradiţiile sunt la fel ca şi cele practicate în celelalte zone ale ţării”211.
„Oamenii şi-au pierdut limba în utilizarea ei cotidiană, aceasta rămânând la stadiul de
limbă liturgică. Oamenii nu vin la biserică, nu ţin post …”212.
„În ceea ce priveşte credinţa, oamenii mai vin la biserică, în special la liturghii, chiar
dacă nu toţi mai sunt ortodocşi”213.
„Din cei prezenţi la slujbă (aproximativ 60 de persoane) doar câţiva (4-5 dintre ei)
murmurau cântecele şi rugăciunile în limba română. Situaţia s-a schimbat însă în
momentul în care s-au rostit Tatăl Nostru şi Crezul: ca la o chemare tainică toţi cei de
etnie română au început să pronunţe accentuat cuvintele în limba română”214.
Lumea vine la biserică îmbrăcată ca maghiarii, adeseori în negru. Însă
bucatele împărţite la pomană sunt după tipicul ortodox. La sărbători, ca şi la
Livezi, biserica ortodoxă este copleşită de credincioşi de toate vârstele, bărbaţii
participând în egală măsură cu femeile. La Doboi, pe lângă români participă şi
maghiari.
„Odată terminată slujba, au fost puse mese în curtea casei parohiale unde s-au servit
bucatele aduse pentru pomană. Acolo, laolaltă, unguri şi români au mâncat şi băut”215.
„Ceea ce mi-a atras atenţia în mod deosebit a fost că, în afară de faptul că erau foarte
multe persoane prezente la slujbă (mai multe decât am văzut vreodată în vreo biserică
din mediul rural), erau foarte mulţi copii, de toate vârstele. Cel mai mic era O., un băiat
de două luni jumătate, urmând apoi copii de 3-4 ani, 8-10 ani, şi adolescenţi”216.
Autorităţile nici nu îl consideră localitate, ci, o stradă din comună. Spre
deosebire de acestea, locuitorii Doboiului încă mai cred că trăiesc într-un sat de
sine stătător.
„Doboi, deşi oficial este «decăzut» din situaţia de sat la cea de stradă, pentru cetăţenii
intervievaţi de acolo, semnificaţia acestuia rămâne în mentalul lor ca sat”217.
„Trebuie să precizez neapărat că momentan Doboiul nu mai este numit de către
autorităţile locale sat, ci «stradă»”218.
În discursul intelectualilor maghiari cu care am stat de vorbă, Doboi
este o structură de locuire dependentă care, la origini, în Evul Mediu timpuriu, a

211
Fişă de interviu, localnic, Doboi-Imper
212
Fişă de interviu, preot ortodox, Doboi
213
Fișă de observație, Doboi
214
Fișă de observație, Doboi
215
Fișă de observație, Doboi
216
Fișă de observație, Doboi
217
Fişă de observaţie, primărie Plăieşii de Jos, locuitori din Doboi
218
Fișă de observație și interviu, Plăieșii de Jos

118
slujit pământurile unui grof pe nume Balasz/Balasi. Este aceeaşi paradigmă
paradoxală a „pământului gol” în Evul Mediu timpuriu, organizat de nobili
maghiari şi colonizat de aceştia cu români aduși să le lucreze pământurile, pe
care am întâlnit-o şi în Covasna, la Hăghig.
„Unul dintre nobilii cei mai importanţi din istoria locului se numea Balasi, iar moşia lui
era situată în Imper. Se pare că acesta având nevoie de forţă de muncă a oferit teren
unor români pentru a-i convinge să vină să-i muncească pământul. Dl. director crede,
însă, că este vorba de alţi români decât cei din Doboi”219.
Nu toţi interlocutorii maghiari susţin integral această teorie. După cum
o să vedem în cele ce urmează (vezi mai jos, Instituţii), în zonă nu ar fi existat
români, „aşa-zişii românii” actuali fiind ce a mai rămas din masa de „maghiari
românizaţi” odată cu apariţia bisericii greco-catolice, în sec. XVIII.
În reprezentarea autorităţilor asupra spaţiului, comuna Plăieşii de jos
este un complex de locuire al regimentelor secuieşti care au servit Imperiul
Habsburgic, populaţie cu începuturi documentate din sec. XIV, fără nici o
referire la vreo locuire românească. Istoria, în aceste locuri, începe odată cu
regalitatea maghiară. Ansamblurile arheologice de tip dacic şi protoromânesc 220,
deşi documentate în teritoriu, sunt absente din reprezentarea oficială asupra
spaţiului.
Contextul general mental este însă cel „secuiesc”. Pentru unii din
locuitorii care nu se consideră români, locul este secuiesc, ca mai toate locurile
transilvane:
„Ardealul nu a fost al Ungariei şi nici al României, a fost al secuilor”221.

Schimbarea cadrelor autoreprezentării

Maghiarizarea în arealul Plăieşii de Jos, cu deosebire în Doboi, este
explicată pe mai multe coordonate de către sătenii intervievaţi, cea mai
complexă explicaţie fiind nevoia de autoprotecţie, ca fenomen „dorit de ei
înşişi”. În felul acesta, cadrele autoreprezentării se schimbă, cu excepţia
credinţei şi a limbii liturgice, care îi plasează pe săteni în autoidentificarea
românească.
Alte procese importante care au contribuit la repolarizarea identităţii
etnice sunt: familiile mixte cu femeia de origine maghiară, ea fiind aceea care
impune, de regulă, limba vorbită în familie; faptul că bărbaţii nu mai fac armata,

219
Fișă de interviu, director şcoală, Plăieşii de Jos
220
Pentru detalii vezi Ioan Lăcătuşu et al, 2003, p.591-593. De asemenea, vezi notele anterioare
pentru detaliile siturilor arheologice
221
Fișă de interviu, secui catolic din Doboi, care merge la biserica ortodoxă

119
prilej cu care învăţau limba română; îmbătrânirea generală a populaţiei; şi
înrudirea cu persoane de etnie maghiară.
Maghiarizarea accelerată poate fi documentată în Doboi de mai bine de
150 de ani. Fenomenul este uşor vizibil în cimitirul satului, dominat de
monumente funerare ortodoxe şi greco-catolice. Faptul că cimitirul este astăzi
aproape mai întins decât satul, din care a mai rămas ceea ce consideră astăzi
autorităţile ar fi „Strada Doboi”, ne sugerează că structura comunităţii era acum
două secole mult mai bine dezvoltată. În acelaşi timp, maghiarizarea unor nume
neaoşe româneşti ne trimite într-un trecut în care maghiarizarea era foarte
intensă.

Figura 25 Cimitirul din Doboi. Nume şi cruci româneşti, exprimare maghiară. Rezultatul
politicilor de formare a unei „singure naţiuni politice, cea maghiară”, iniţiate la 1868 (formarea
statului dualist Austro-Ungaria – 1867 şi anexarea Transilvaniei la Ungaria, moment în care
aceasta îşi pierde statutul de principat autonom pe care l-a avut până la 1868). Cimitirul este
aproape părăsit, multe morminte neavând completate data înmormântării pentru că nu a mai avut
cine să o facă. În fotografia de fundal, drumul comunal care face legătura între Plăieşi şi Iacobeni.

Fenomenul unguroaicelor care se consideră românce

În Doboi constelaţia de fenomene paradoxale continuă cu unguroaicele,
soţii de români, care se consideră românce, dar care vorbesc limba maghiară în

120
casă şi îşi duc copiii la biserica ortodoxă. Având în vedere că în Doboi nu sunt
în general decât câteva familii, prezenţa acestora poate fi considerată un
fenomen.
Restrângerea geografiei simbolice româneşti
Fenomenul general, prezent în mentalul colectiv este restrângerea
românescului. Locuitorii ştiu că au fost cândva români, că provin dintr-o
comunitate care a fost mult mai mare până acum o generaţie sau două. Faptul că
ştiu de unde se trag, îi aduce pe toţi în Biserică, unde îi uneşte rugăciunea în
limba română. Este singura „zonă” românească pe care o mai au în
comportamentul zilnic. Comunitatea românească se rezumă astăzi la faptul
că mai mulţi inşi ştiu de unde se trag şi că spun Tatăl nostru şi Crezul în
româneşte.
„[De la] A., am aflat că în biserică erau prezenţi oameni din patru sate. Printre ei sunt
români care vorbesc limba română, români maghiarizaţi precum şi maghiari... care, nu,
nu vorbesc limba română. Un lucru pe care l-am reţinut în mod special din ceea ce mi-a
spus A. a fost faptul că, de fapt, în Doboi încă se mai vorbeşte română, spre deosebire
de satul Iacobeni (din aceeaşi comună: Plăieşii de Jos), unde oamenii nu mai vorbesc
româneşte; singurii care mai cunosc limba sunt bătrânii, dar nu o vorbesc. Cei mai tineri
cunosc doar maghiara. Prin diversitatea aceasta a persoanelor din biserică mi s-a
explicat şi de ce unii cântau în timpul slujbei, alţii nu, de ce unii ştiau să spună Crezul şi
Tatăl nostru, alţii nu”222.
Restrângerea comunitară este asociată cu rămânerea comunităţii fără
intelectuali. Satul nu mai are infrastructura intelectuală care să îi asigure
protecţia prin promovarea culturii şi nici să-i susţină interesele în administraţie.
„Dl. F spune că marea problemă a românilor din această zonă este absenţa
intelectualilor de origine română. El spune că aceşti oameni învăţaţi nu ar trebui să mai
plece din comunităţile acestea şi ar trebui să iniţieze acţiuni pentru ajutorarea românilor.
El consideră că pentru românii aflaţi în minoritate ar trebui să se organizeze mai multe
acţiuni. Dumnealui aminteşte de Tabăra de Limba Română care a fost organizată în
comună tot de către unguri”223.

Elemente ale infrastructurii ordinii simbolice: sărbătorile, maternitatea

Pe lângă limba credinţei, infrastructura simbolică a românilor din Doboi
mai are câteva repere. Parte a axei temporale a comunităţii, infrastructura
simbolică se sprijină în special pe sărbători, limba, credinţă. Interesant este
faptul că pentru locuitorii din Doboi, obiceiurile lor, trecute şi prezente, nu se
diferenţiază de restul ţării. De asemenea, în conştiinţa sătenilor un rol important
îl are mama în prezervarea identităţii.
Pilonul tradiţional al identităţii, horele şi sârbele au dispărut:

222
Fişă de observaţie, Doboi
223
Fişă de observaţie și interviu, medic maghiar, Plăieşii de Jos

121
 „În sat nu mai există de mult, cum erau odată horele şi sârbele, când se adunau toţi
tinerii şi satul răsuna de veselie”224.
Mama
Sătenii sunt convinşi că mama are un rol foarte important în
determinarea axului comunitar, fiind elementul central în stabilirea orientării
etnice a familiei.
„Alături de colega mea am aflat modul în care se desfăşoară existenţa lor cotidiană,
aceasta fiind una tipică vieţii satului. De la aceştia am aflat că mama copiilor are un rol
foarte important. Ni s-a spus că aceasta «maghiarizează» sau «românizează»” 225.

Limba şi Credinţa
Statutul credinţei este diferit în cele două comunităţi. Am arătat deja că
românii se mai identifică în Doboi doar după limba liturgică, deci după limba
prin care comunică cu Dumnezeu. În acelaşi timp, pentru etnicii maghiarofoni,
biserica are o importanţă mai redusă. Chiar dacă se văd împărţind cu românii o
parte din marile sărbători religioase, maghiarii se reprezintă pe sine diferit chiar
în condiţiile acestei coparticipări religioase.
„Biserica nu e importantă pentru societate, ci e importantă pentru fiecare dintre cei
credincioşi în parte. Localnicii participă la toate sărbătorile religioase, dar ortodocşii la
biserica ortodoxă, iar catolicii la cea catolică. Înţeleg aşadar că, dacă în simplele
duminici se mai duc de la unii la alţii, la sărbătorile importante nu se amestecă întrei
ei”226.
Spre deosebire de etnicii maghiari, pentru români, Biserica are rolul de
„mamă a comunităţii”:
„În acest context l-am întrebat dacă dumnealui consideră că biserica are vreun rol pentru
comunitate şi mi-a răspuns: «Aaare, domnişoară, cum să n-aibă? Îi ţine pe oameni
liniştiţi, uniţi că dacă la noi toate mamele au plecat cu ungurii, de unde să mai înveţe
copiii [că sunt români?]?»” 227.

Instituţiile
Singurele instituţii comunitare în Doboi sunt Biserica ortodoxă şi
Şcoala. Şcoala, având doar cinci copiii (în toţi anii), funcţionează prin
bunăvoinţa autorităţilor locale. Instituţia centrală a colectivităţii este Biserica.
Preotul ortodox reuşeşte să menţină în echilibru relaţia cu autorităţile
locale, inclusiv cu Biserica catolică. Acesta practică o diplomaţie fructuoasă cu
comuna, cu autorităţile locale şi judeţene, astfel încât a putut să atragă fondurile
necesare consolidării clădirii, altfel supusă pericolului alunecării de teren.

224
Fișă de interviu, agricultor, Doboi
225
Fişă de observaţie și interviu, localnici, Doboi-Imper
226
Fișă de interviu cu ambulanţieri maghiari, Plăieșii de Jos
227
Fişă de interviu, etnic român, Doboi

122
 Pe de altă parte, foarte interesantă este atitudinea protopopului maghiar.
Două echipe au ajuns să discute cu dumnealui pe diferite canale: unul al
primarului (secui) şi celălalt, la recomandarea preotului ortodox.
„Acesta s-a arătat binevoitor in a dialoga cu noi, deşi a dorit sa se asigure înainte de
începerea interviului, de faptul ca «informațiile obținute nu vor fi folosite împotriva
maghiarilor».
Ceea ce a contrariat echipa de cercetare a fost reacția indiferentă a protopopului catolic
la vederea preotului ortodox, urmată de observaţia conform căreia nu l-ar cunoaşte, cu
toate că echipa documentase înainte faptul că aceştia se ştiu. Deşi binevoitor pe
ansamblu, acesta a fost evaziv în discuţia privind situaţia interetnică în comună,
declarând foarte simplu, în final, că «acolo [în Doboi] nu există români, ci maghiari
românizaţi.»”228.
Situarea în ansamblul local de putere al Bisericii ortodoxe este de
echilibru şi reţinere, pentru a prezerva ce se mai poate din comunitatea
românească. Într-o comunitate aflată în pragul extincţiei, în mijlocul unei
colectivităţi covârşitor maghiarofone, funcţia preotului ortodox este de cea
mai mare importanţă.
„Aici preotul este foarte apropiat de lumea din sat, el este iubit şi respectat”229.
„El caută să fie plăcut de toţi, şi este evident preocupat de evitarea stărilor conflictuale,
indiferent de natura acestora, cu oricine. Din acest motiv nu are încredere în presă care,
indiferent ce-ar spune, «nu foloseşte la întărirea relaţiilor interetnice». Recunoaşte
dezechilibrul de forţe dintre autoritatea locală şi puterile colectivităţii pe care o
păstoreşte. Totodată remarcă precaritatea acesteia în condiţiile în care «de la Centru
aproape că nu-i bagă nimeni în seamă»” 230.
Şcoala este cea de-a doua instituţie „românească” din colectivitatea care
se mai află în Doboi. Sprijinul ei sunt Biserica ortodoxă şi autorităţile locale –
care au acceptat să menţină deschisă şcoala într-una din cele câteva camere ale
casei parohiale.
„Părintele s-a străduit să convingă familiile din sat să îşi dea copiii la şcoala românească
din sat, şcoală a cărei învăţătoare este de origine din Doboi şi vorbitoare de limba
română şi se ocupă în prezent de cinci copii de grădiniţă, doi elevi din clasa a doua şi 3
elevi din clasa a treia”231.
Învăţătoarea, însă, o tânăra de 20 de ani, este mai puţin convinsă de
utilitatea însuşirii limbii române:
„… îi este indiferent dacă aceştia vor vorbi în română sau în maghiară”232.

228
Fişe de observaţie şi fişe de interviu, Doboi-Imper
229
Fişă de observaţie, Doboi
230
Fişă de observaţie şi interviu, preot, Doboi-Imper
231
Fişă de observaţie, Doboi
232
Fişă de observaţie după interviu, învăţătoare, Doboi

123
 Lumea nu este foarte mulţumită de şcoală. Nu e vorba doar de istorie,
pe care copiii „o învaţă pe invers [în şcolile maghiare]”, conform
interlocutorilor noştri. În general,
„… şcoala e vai de mama ei... şi în şcolile româneşti, şi alea maghiare”233.
Spre deosebire de românii intervievaţi, o bună parte dintre etnicii
maghiari au considerat separarea şcolilor un lucru pozitiv, ceea ce ne determină
să considerăm că rădăcinile ideologiei comunităţii imaginate sunt destul de
răspândite în interiorul comunităţii, între intelectuali:
„Este mult mai bine ca şcolile să fie separate, nu mixte”234.

Primăria
În cadrul existent există o interacţiune pozitivă, cu încărcătură utilă,
între autorităţi şi localnici, în special cu Biserica ortodoxă.
„Relaţiile sunt bune şi foarte bune: «relaţia cu autorităţile în sat este una foarte bună».
Aceştia ne-au spus că «sunt foarte mulţumiţi de primarul comunei, care a sprijinit
reconstruirea bisericii ortodoxe, dar şi de medicul care este întotdeauna pregătit să le
ofere ajutor.»” 235.

Instituţiile din Doboi trebuie întărite

O bună parte din slăbirea comunităţii din Doboi se poate explica prin
lipsa de informare. Parohia şi şcoala ar putea să îşi asume un rol mai activ în
informarea oamenilor despre propriile interese, aşa încât să aibă un acces mai
bun la administraţia comunei.
„… parohia si şcoala românească din acest sat ar trebui să se implice şi mai mult în
instruirea şi informarea românilor – şi aici se refera si la faptul că în perioada alegerilor
mulţi români au votat din neştiinţă candidaţi maghiari la diverse posturi administrative
din simplul fapt că nu ştiau unde să pună ştampila.
Acest lucru, ne spune dânsul, nu se întâmplă şi în cazul maghiarilor care sunt instruiţi
mult mai bine de preoţii şi de profesorii lor şi care sunt trimişi la vot cu deviza că
«fiecare vot contează»” 236.

Axa temporală. Angoasa

„Vorbele mele nu mă vor ajuta nici pe mine nici pe voi”237.

„În satul Doboi oamenii se tem să discute despre relaţiile dintre reprezentanţii celor
două etnii precum si despre tensiuni. Preferă să păstreze tăcerea pentru a păstra ordinea
fragilă a lucrurilor”238.

„«Indiferent ce este, indiferent ce a fost, noi aici trăim», spune dumneaei”239.

233
Fişă de interviu, farmacistă, etnic român, Plăieșii de Jos
234
Fişă de interviu, medic, etnic maghiar, Plăieşii de Jos
235
Fişe de observaţie şi interviuri, Doboi
236
Fişă de observaţie, responsabil, Plăieşii de Jos
237
Fișă de interviu, bătrân, român, Doboi
238
Fişă de observaţie, Doboi

124
 Angoasa este parte a sensului timpului pentru mulţi dintre membrii
colectivităţii din Doboi. Expresia acestei stări este de o simplitate tulburătoare:
«după ce voi plecaţi, noi rămânem». Aceasta denotă sentimentul rupturii
colectivităţii din Doboi de comunitatea naţională, de oricare alte structuri
din România, cu excepţia Bisericii care „face ce poate”. Colectivitatea din
Doboi nu are nici un fel de public şi nici un fel de instituţii în „societatea civilă”
care s-o susţină. „Ziarul”, mass-media, reprezintă mai mult un gest de scandal
decât fapt de cunoaştere şi suport, nefiind apte să construiască o opinie, un
public în sprijin:
„«Aici trebuie să taci din gură». Din această perspectivă Doamna W. încearcă să
ascundă orice momente dureroase din trecut pentru a evita discuţii sau resentimente.
Din acest motiv este foarte neliniştită că tot ce spune «apare la ziar»” 240.
O comunitate fără nici un fel de public este inevitabil încercată de teamă
şi de complexul abandonului. Oamenilor nu le rămâne decât să se acomodeze la
realităţile care se construiesc de zeci de ani în imediata lor apropiere pe alt
calapod etnic.
Faptul că aceştia trăiesc pe marginea pierderii definitive a identităţii le
determină o anumită raportare la realitate, încă insuficient studiată. Din acest
punct de vedere jocul de scenă este mai prezent în Doboi decât în Livezi. Aici
aparenţa este mai aproape de culisele care au ca scop supravieţuirea comunitară.
Finalitatea acestui joc de scenă poate fi însă, la un moment dat, schimbarea
comunităţii de apartenenţă, ca autoprotecţie.
„Dl. J a dat o scurtă explicaţie, şi anume că mulţi s-au «transformat» în unguri pentru a
obţine anumite privilegii din partea administraţiei locale”241.
Discursul este mai puţin deschis, mult mai cântărit, iar, în unele cazuri,
evident temător.
„Între comportamentul preotului din Livezi si cel al preotului din Doboi există mari
diferenţe. Pe de o parte se vede o deschidere, speranța că situaţia se va îndrepta, modul
de a vorbi este unul fără oprelişti; în timp ce preotul din Doboi are acţiunile ghidate de
temerile faţă de situaţia incertă din zonă”242.
„În urmă cu mai mulți ani,tatăl domnului K fusese intervievat în legătură cu problema
maghiarizării. Singurul răspuns pe care intervievatorii l-au obţinut de la acesta a fost:
«Eu nu vă voi spune niciodată adevărul pentru că eu trăiesc si voi continua să trăiesc
aici şi de acum încolo». Domnul Q părea că este de acord cu răspunsul oferit de tatăl
sau, lucru sugerat şi de limbajul nonverbal al acestuia (privirea sugestivă, precum si
gestul de a ridica din umeri care comunica resemnare, acceptare a situaţiei date)”243.

239
Fişă de interviu şi fişă de observaţie, sătean, Doboi
240
Fişă de interviu şi fişă de observaţie, sătean, Doboi
241
Fişă de interviu, localnic, Doboi-Imper
242
Fişă de observaţie comparativă: Livezi-Doboi
243
Fişă de observaţie și interviu, localnici, etnici români, Doboi

125
 Dincolo de aspectul interetnic, de fundal, timpul în Doboi este nesigur,
datorită problemelor economice. Indiferent de etnie, locuitorii sunt de acord că
„A dispărut siguranţa zilei de mâine, nu mai e ca pe vremea lui Ceauşescu”244.
„Nu mai e ca înainte de '89, când erau CAP-uri, avea toată lumea de lucru, acuma greu
îţi găseşti ceva de lucru”245.
De cealaltă „parte”, la nivelul unor intelectuali-prelaţi maghiari, luăm
cunoştinţă cu fenomenul memoriei inverse: românii devin „maghiari
românizaţi”, diminuarea comunităţii româneşti fiind un gest reparator pentru
nedreptăţile pe care le-ar fi suferit în trecut maghiarii. Faptul că în Doboi limba
română se mai vorbeşte doar în spaţiul liturgic este interpretat ca o dovadă în
acest sens, al faptului că maghiarii ar fi fost românizaţi prin biserica ortodoxă.
„Putem rezuma astfel declaraţiile responsabilului catolic: locuitorii din Doboi au fost
secui, de confesiune greco-catolică, iar după 1948, în faţa acţiunii de eliminare a
cultului greco-catolic de către dictatura comunistă, au trecut la ortodoxism [sic!], doar
pentru a nu avea de suferit represiuni de ordin politic, economic şi juridic. De aici şi
explicaţia dată faptului că «românii» din Doboi folosesc limba română doar când
participă la slujbele religioase ortodoxe, în rest, în viaţa de zi cu zi, între ei, dialoghează
în limba maghiară”246.
Dovada că acum fenomenul recuperării „maghiarilor românizaţi” se află
pe drumul cel bun este că preoţii ortodocşi nu prea mai au spor în comunitate,
schimbându-se foarte des. Din această perspectivă, situaţia bisericii ortodoxe
este nu doar complicată, dar şi ridicolă, dat fiind contextul general actual.
Singurul „context extern nefavorabil” este cel administrativ, polarizat etnic.
„A menţionat efemeritatea posturilor ocupate de preoţii ortodocşi în Doboi, care în lipsă
de mijloace financiare (având un salariu foarte mic şi ducând un trai de subzistentă) şi
de relaţii sociale («preotul din Doboi daca vrea să vorbească româneşte, vine aici în
Plăieşii de Jos să vorbească cu poliţistul»), au o scurta perioadă de păstorire
duhovnicească în această comunitate. Până în prezent, au fost trei preoți ortodocşi (de
când intervievatul are prezenta funcţie), soarta celui actual fiind pusă sub semnul
întrebării din motivele enumerate anterior. A prognosticat că în viitorul apropriat şi
membrii din comunitatea din Doboi vor «reveni la cultul mamă», deoarece actualmente
condiţiile externe nu le mai sunt nefavorabile în a-şi practica cultul iniţial”247.

Momentul 1940
„Când l-am întrebat care este lucrul care contează cel mai mult a spus: «Să fim liberi...
să fie pace în familie şi să nu mai vină să ne ocupe... ce-am trăit noi aici... ferească
Dumnezeu să mai fie....»”248.

244
Fişă de interviu, localnic, etnic român Doboi
245
Fişă de interviu, localnic, secui, Imper
246
Fişă de observaţie şi interviu, responsabil catolic, maghiar, Plăieșii de Jos
247
Fişă de observaţie şi interviu, responsabil catolic maghiar, Plăieșii de Jos, s.n
248
Fişă de observaţie şi interviu, localnic, Doboi

126
 În Doboi, momentul 1940 a fost cu totul special. În patru ani, ne-au spus
mai mulţi interlocutori din Doboi-Imper, satul aproape că a dispărut,
comunitatea românească diminuându-se de zece ori. Aceasta are urmări până în
ziua de astăzi, demografia satului nemairevenindu-şi de atunci. Prăbuşirea
demografică din 1940 este asociată de interlocutori cu rolul tot mai slab al şcolii
şi cu propensiunea localnicilor de a vorbi în limba comunităţii dominante:
„…starea comunităţii de astăzi se explică şi prin lipsa unei şcoli româneşti efective după
1940, dar şi după aceea, dublată de continuarea comunicării cu maghiarii pe ungureşte
(devenită limbă a cotidianului – «oamenii dintotdeauna au ştiut maghiara»), plus
procesul de maghiarizare forţată derulat în special în 4 ani de zile (1940-1944), când de
la 500-600 de familii de români ortodocşi, comunitatea s-a redus la numai 52”249.
Majoritatea localnicilor trecuţi de 45 de ani au evitat să discute despre
momentul 1940, deşi cei dintre ei care au trăit direct acele vremuri nu-şi puteau
ascunde suferinţa rememorării.

Sărbătorile
Sărbătorile au câteva paliere de manifestare: personale, comunitare,
naţionale. Există un decalaj între români şi maghiari în ceea ce priveşte
sărbătorile. Sărbătorile comunitare ale majorităţii locale au fost ridicate la
rang de sărbătoare naţională; peste sărbătorile comunităţii maghiare s-au
suprapus cele ale „naţiunii maghiare”, în timp ce sărbătorile naţionale româneşti
lipsesc din peisajul oficial al localităţii, retrăgându-se în spaţiul privat.
Sărbătorile maghiare „naţionale” au deja tradiţie, interlocutorii noştri
referindu-se la ele în sensul că „se păstrează”, nu spun că „au apărut”:
„Românii mai respectă doar sărbătorile religioase, dar sărbătorile naţionale nu sunt
păstrate, în schimb sărbătorile ungureşti se păstrează, se manifestă”250.
Sărbătoarea naţională a României are un statut privat în comună, în timp
ce sărbători ale comunităţii maghiare devin „sărbători naţionale”. 1 Decembrie
se ţine în Doboi sub:
„… forma unei mici întruniri-petreceri a familiilor de români din sat, prilej cu care
ascultă muzică – când populaţia satului era mai tânără aduceau lăutari ca sa le cânte și ei
să joace, dar la aceste serbări nu participau şi familiile de unguri. Aceasta spre deosebire
de sărbătorile naţionale ale ungurilor la care noi participăm”251.

Sărbătorile religioase, în special cele importante, se respectă de către

ambele comunităţi, la acestea participând, aşa cum am arătat, aproape cu toţii.
În familiile mixte, de pildă, se ţine seama şi de sărbătorile ortodoxe şi de cele

249
Fişă de observaţie şi fişe de interviu, Doboi
250
Fişă de observaţie şi interviu, localnic, Doboi
251
Fișă de interviu, localnic, Doboi

127
catolice, după cum există sărbători la care se participă în comun chiar dacă
semnificaţiile acestora s-au pierdut.

Axele spaţiului social

În Doboi, spaţiul social este aproape în întregime maghiarizat. Familia
ocupă locul central. Pe de altă parte, Biserica şi şcoala sunt în continuare
prezente. Aşa cum am arătat deja, Biserica ortodoxă este singurul centru
ordonator românesc care a mai rămas funcţional, şcoala fiind serios diminuată,
având sub 10 copii. De asemenea, aşa cum am prezentat în subcapitolul destinat
hărţilor mentale, în Doboi un rol important în reprezentarea spaţială o are
podeţul peste Caşin, acesta aflându-se pe aceeaşi axă simbolică cu Biserica.
Familia în Doboi a rămas tradiţională:
„Rolul femeii in familie a rămas cam acelaşi ca şi în trecut. Aceasta avea grijă de copii
şi de gospodărie. Şi nici rolul bărbatului nu s-a modificat, acesta asigurând bunăstarea
materială a familiei”252.
Cu toate acestea, copiii au părăsit cumva ordinea tradiţională, aspect
care este receptat ca „problemă” de către interlocutori, indiferent de etnie:
„Principala problemă a educaţiei este văzută din mai multe puncte de vedere: este
acordată o libertate prea mare copiilor [asistenţii maghiari ce lucrează pe ambulanţă],
învăţătoarea satului [româncă, 20] vede ca şi răspunzători ai problemelor educaţiei
copiilor şi pe părinţi şi pe copii, dar şi pe profesori. Pentru farmacista din Imper
problemele de educaţie ale copiilor se explică prin faptul că părinţii sunt
permisivi…”253.
Spaţiul în comuna Plăieşii de Jos şi, implicit în Doboi, este pe punctul
de a se schimba. Pământurile comunităţilor, inclusiv proprietăţile abandonate
din intravilan, sunt cumpărate treptat de către întreprinzători (maghiari). Nu este
încă limpede direcţia socială care va apărea în urma acestui proces, cert este că,
de pildă,
„… fiul patronului „Perla Harghitei”, a cumpărat 1300 ha din jurul izvoarelor din susul
Doboiului şi în curând va ajunge să cumpere mai tot pentru că lumea îmbătrâneşte”254.

Distanţa Socială
„Răspunsurile la scala Bogardus au fost pozitive din partea tuturor celor cu care am
discutat. Scala Bogardus aplicată şi celor cu care am discutat ieri a primit numai
răspunsuri pozitive”255.
„Ca şi farmacista [româncă], la întrebarea privind căsătoria între unul din copii şi o
persoană de altă etnie, ei, amândoi [maghiarii], au spus că nu au astfel de pretenţii
[copiii lor să se căsătorească doar cu maghiari], că este important să se iubească, să se

252
Fişă de observaţie, Doboi
253
Fişă de observaţie, Doboi
254
Fişă de interviu, sătean, etnic român, Doboi
255
Fişă de observaţie, Doboi-Imper, Plăieşii de Jos

128
 înţeleagă. În acest context care priveşte în mod direct factorul etnic, asistentul a spus că,
de fapt, «nu este atâta neînţelegere pe cât face politicul, de la ei pleacă totul; oamenii
aici se înţeleg chiar dacă sunt maghiari sau români, ca e la fel de greu şi pentru ei cum e
pentru noi»”256.
Au fost însă şi unele excepţii, în care câteva persoane au trecut dincolo
de jocul de scenă, spunând că nu şi-ar da copiii după alţii, de altă etnie.
Având în vedere fondul de teamă, scala distanţei sociale pare a fi mai
mult parte a jocului de scenă în Doboi decât în Livezi. Pe de altă parte, mai
toată lumea a răspuns pozitiv la primele cinci întrebări, care certifică faptul că
atât românii cât şi maghiarii n-ar avea nici o problemă să se înrudească, să
lucreze împreună, să se aibă de prieteni sau ca vecini. Desigur, realitatea din
teren arată că, prin fenomenul aculturaţiei, mare parte din români au dispărut
prin schimbarea limbii şi a obiceiurilor. Disponibilitatea către aculturaţie arată
că românii şi ungurii se pot apropia fără probleme în cadrul maghiar.
„Mulţi nu se împotrivesc la asta, că nu pot stabili ei copilul cu cine vecineşte. Cu cine
creşte, cu ăla rămâne, şi vecinii nu ţi-i alegi... dar copiii mei au luat amândoi români. În
zonă sunt mulţi care se căsătoresc fără să ţină că sunt unguri sau români, iar cele mai
multe femei ale noastre s-au căsătorit cu unguri”257.
Secuii şi românii nu au nici o problemă să angajeze romi ca forţă de
muncă pe terenurile lor, dacă îi ştiu:
„Secuiul lucra la câmp mereu cu un cetăţean rrom, cu care a comunicat foarte mult în
limba maghiară, şi cu care a lucrat în bună înţelegere”258.

Hăghig (Covasna)
Viaţa locală în Hăghig pare mai puţin „amplă” decât în celelalte
localităţi. Deşi, în prezent, se derulează un program de infrastructură
semnificativ (satul Iarăș), intensitatea percepută a spaţiului comunitar este „mai
plată”. Elitele locale par absorbite de gestionarea cotidianului şi de jocul local
de putere. Din acest punct de vedere, structurile culturale ale comunităţii,
vecinătăţile şi axele spaţio-temporale sunt mai puţin lipsite de dramatismul
celorlalte localităţi investigate.

Vecinătatea şi cotidianul
Vecinătatea are alte accente în Hăghig, dat fiind că extensia familiilor
mixte este destul de mare. Totodată, oamenii au întemeiat legături dincolo de
apartenenţele religioase.
„Cel mai apropiat neam ți-este vecinul. Cu el te ajuți la nunţi, botezuri....“259.

256
Fișă de observație, Doboi
257
Fișă de interviu, bătrân, Doboi
258
Fișă de observație și interviu, localnic, Doboi

129
 Vecinătatea şi Sărbătorile
Vecinătatea este marcată de întrajutorare şi de practici trans-religioase.
Fenomenul coparticipării la sărbătorile religioase este cu atât mai interesant cu
cât majoritatea maghiarilor din comună este reformată:
„Iată, de pildă un obicei preluat de la unii la alţii: la reformați de ziua morţilor nu se
aprindeau lumânări, acum au preluat de la ortodocși şi aprind și ei”260.
„În familiile noastre se sărbătoreşte atât Paştele Ortodox cât şi cel catolic”261.
„De Paşte ciocnim ouă şi maghiarii şi românii, păstrăm obiceiul «stropitului»; se merge
în special prin casele unde sunt fete, «să fie udate pentru a nu se usca»” 262.
„Pe de altă parte, oamenii nu mai poartă costum popular nici de marile sărbători. Cu
ocazia momentelor speciale, cum ar fi nunţile, poartă haine de tip kitsch, sclipicioase,
foarte decoltate în cazul femeilor, iar bărbaţii au coafuri pline de gel. Am avut ocazia să
asistăm la formarea unei noi familii mixte în Hăghig, cununia a avut loc la Biserica
Ortodoxă, în timpul slujbei vorbindu-se destul de tare între nuntaşi, sunându-le
telefoanele”263.
Primarul a remarcat problema şi doreşte să revigoreze acest aspect al
vieţii comunitare, spunându-ne că:
„…unul din proiectele de viitor îl reprezintă formarea unei formaţii de dans popular şi
aducerea unor costume populare în sat”264.

Ţiganii
Ponderea romilor este foarte însemnată. Dacă oficialii primăriei declară
că 25% dintre locuitori sunt romi, în percepţia poliţiei locale aceştia sunt 50%,
fiind principalii cauzatori de probleme în comună. Este adevărat, adeseori
trăiesc în condiţii mizere de viaţă şi de muncă, însă, conform datelor culese din
teren, acestora li s-au oferit în repetate rânduri terenuri pentru a le cultiva, care
stau acum în paragină. De altfel, terenul pe care sunt construite o parte din
casele acestora a fost oferit de către primărie.
„Poliţistul local mi-a spus că sunt patru polițiști în comună, iar ritmul de lucru este
foarte alert datorită țiganilor (reprezintă 50% din populația comunei), care trăiesc din
munci ocazionale și furturi ușoare”265.

Autoreprezentarea comunitară
Ca şi la Doboi, românii ar fi apărut ca urmare a nevoilor unui magnat
maghiar (grof), sub forma unei localităţi dependente (iobage). Am văzut în
capitolul „Date obiective” că istoria localităţii este mai amplă. Este evidentă
259
Fișă de interviu, secretar primărie, etnie mixtă, Hăghig
260
Fișă de interviu, localnic, catolic, Hăghig
261
Fișă de interviu, primar, român, Hăghig
262
Fișă de interviu, asistentă medicală, familie mixtă, Hăghig
263
Fișă de observație, Hăghig
264
Fișă de interviu, primar, român, Hăghig
265
Fişă de observaţie şi interviu, poliţist local, etnic maghiar, Hăghig

130
evitarea de către reprezentanţii comunităţii maghiare la orice referire la trecutul
romanic şi românesc al localităţii. Vizitatorilor care au curiozităţi istorice li se
oferă ca punct de plecare al timpului „regalitatea maghiară”, până atunci lumea
fiind suspendată sau lipsită de conţinut.
„În biserică, preotul [reformat] ne arată o placă pe care scrie anul 1252 – spune că e anul
în care s-a găsit prima atestare a locuirii în această zonă. Spune de asemenea că
teritoriul aparținuse familiilor Nemezs și Micu care au adus iobagi pentru a le lucra
pământul: şi astfel au fost populate aceste teritorii.
În curtea bisericii ne arată locul unde era cripta familiei Nemezs. Ea a fost distrusă între
timp.
Ne-a arătat şi locul unde exista fosta biserică care a fost distrusă şi ea.
Ne-a arătat, de asemenea, şi niște monumente ridicate acum câţiva ani în curtea
bisericii; unul dintre ele era ridicat în cinstea atestării venirii ungurilor în Transilvania –
anul sosirii era 896.
Afirmă, deci, că ungurii sunt aici de peste 1000 de ani”266.
Curios este faptul că, până la urmă, această memorie inversată este
convergentă cumva cu istoria românilor. Însă exponenţii acestei percepţii asupra
timpului transilvan nu realizează în nici un fel punctul de plecare sau
componenta românească a propriei lor istorii:
„După cum susţine preotul [reformat], la biserică se trage clopotul la prânz de 555 ani,
din momentul în care Iancu de Hunedoara l-a învins pe Mehmed al II-lea”267.
Unii maghiari consideră că în localitate sunt suprareprezentate numele
româneşti, în dauna celor maghiare, fenomen început pe vremea comunismului,
în aceeaşi psihologie a memoriei inverse deja semnalată mai sus, întâlnită şi la
Doboi-Imper. Ne amintim că, în logica acestei psihologii, timpul în Transilvania
a început cu documentele de cancelarie ale regalităţii maghiare, celelalte
populaţii având cumva o participare inferioară la istorie.
„Austro-ungarii au avut un rol important în disciplinarea populației, aceștia fiind mult
mai ordonați si mai stricţi”268.
„Pe vremea comunismului, multe nume maghiarizate au fost românizate: Istvan-Ștefan,
Ianos-Ion, dar de asemenea s-au dat nume și după meserie: ciobanul Ion a devenit astfel
Ion Ciobanul”269.
Dar nu realitatea etnică e cea mai importantă în structurarea conlocuirii
în Hăghig. Interesele economico-politice locale par a fi predominante într-o
localitate unde, deşi elitele au proiecte de infrastructură, pare că le lipseşte un
proiect cu adevărat comunitar, care să întărească coeziunea socială.
„Dl. Y ne dezvăluie dedesubturi din viața economică și socială a comunității, cu
ramificaţii în administraţia locală. Activitatea fermei nu se reduce numai la creșterea

266
Fişa de observaţie şi interviu, preot reformat, Hăghig
267
Fişa de observaţie şi interviu, preot reformat, Hăghig
268
Fișă de interviu, responsabil, etnic maghiar, Hăghig
269
Fișă de interviu, responsabil, etnic maghiar, Hăghig

131
 bovinelor, aceasta fiind responsabilă și de creșterea a peste 600 de ovine la stâna Poiana
Mare. De asemenea relația fermei cu [responsabilul din administraţia locală W] nu se
reduce numai la închirierea spațiilor de desfășurare a activităților. Acesta este
proprietarul a 100 de vaci, iar la stână are un asociat …”270.
Evoluţia economică după 1990 a stat sub semnul unui careu de interese
format din 4 întreprinzători, 2 români şi 2 maghiari. La mijloc, din datele
obținute, se pare că s-a aflat administraţia locală: „se mușcă de … singuri” ne-a
declarat un apropiat al fenomenului.

Instituţiile
Segregare: românii învaţă împreună cu ţiganii. Ungurii au clase
separate. Comunitatea românească consideră aceste drepturi drept exagerate,
dar nu comentează asupra situaţiei.
„Școala din Hăghig are clase mixte de români cu rromi, însă clase separate pentru etnici
maghiari, care sunt doar 2-3 într-o clasă”271.

Biserica
Biserica pare mai puţin vizibilă în Hăghig. Elitele locale au un discurs
împărţit în privinţa rolului acesteia în viaţa comunităţii:
„… astăzi Biserica este depăşită, întrucât posibilităţile sunt atât de mari încât omul poate
fi şi drac şi Dumnezeu în acelaşi timp”272.
„Biserica Ortodoxă a avut o importanţă foarte mare în menţinerea identităţii naţionale,
şi nu se implică deloc în politic”273.
La români, participarea la slujbele şi sărbătorile religioase este
semnificativ mai ridicată. Ca şi în alte părţi, diferenţierea etnică dintre cele două
comunităţi se propagă prin biserica maghiară:
„La slujba de duminică de la biserica reformată au participat 9 femei şi 5 bărbaţi. Apoi
preotul [reformat] ne-a prezentat pe scurt istoricul bisericii care este foarte veche, dar de
foarte multe ori a spus «asta eu n-o știu», sau „n-am cum să vă spun că nu știu”. De
asemenea, preotul a făcut mereu diferenţe de tipul: «la noi la maghiari - la voi la
români»” 274.

Distanţa Socială
Atmosfera de relativă detaşare faţă de etnicitate din Hăghig şi Iarăș ne-a
determinat să credem că aici nu vom găsi nici joc de scenă, nici distanţare faţă
de alteritatea etnică. Spre surprinderea noastră, însă, un număr destul de mare de

270
Fișă de interviu, localnic, Hăghig
271
Fișă de interviu, enoriaș ortodox, Hăghig
272
Fișă de interviu, persoană înstărită peste medie, etnic român, Hăghig
273
Fișă de interviu, primar, Hăghig
274
Fişă de observaţie şi fişă de interviu, preot reformat, Hăghig

132
intervievaţi ne-au mărturisit că au avut reţineri, sau că încă au în a se înrudi cu
persoane din altă comunitate etnică.
„Are … copii dintre care doi căsătoriţi cu persoane de etnie maghiară, iar fata cea mică
are prieten român; Dna Z admite faptul că iniţial a avut anumite reţineri şi i-a spus fetei
să găsească pe «unul de-al lor», dar în final l-a acceptat pe român ca pe fiul ei şi nu mai
are nimic împotriva lui”275.
„În privința scalei Bogardus [a distanţei sociale], pot spune că a picat «testul». La prima
întrebare [dacă şi-ar lăsa copiii să se căsătorească cu alţii, de altă etnie] a fost vizibil
agitat, s-a înroșit tot la faţă şi a răspuns după multe ocolişuri. A zis că e de datoria
părinţilor să îşi sfătuiască copiii in privința căsătoriei, dar că dumnealui, personal,
pentru a evita o ceartă de proporții ar accepta căsătoria copilului său cu o persoană de
orice etnie. Deși a afirmat asta, s-a văzut clar că a făcut-o numai pentru a nu părea
extremist sau xenofob în faţa unei persoane necunoscute, «venită de la Bucureşti»”276.
Dacă pentru unii pare o problemă psihologică, pentru alţii este o
problemă de prag cultural:
„Nu mi-aş lăsa copiii să se căsătorească cu alţii, cum să le botez copiii?”277.
În acelaşi timp, cei care au fost de acord fără ocolişuri să-şi lase copiii
să se căsătorească cu alţii, de altă etnie, au ţinut să precizeze că
„… etnia nu este o problemă în eventualitatea unei căsătorii mixte, dar susţine că şi-a
crescut copiii în spirit românesc şi nu crede că ei ar alege pe cineva de altă etnie” 278.

Concluzii
Semnul sub care stă problematica etnică în Harghita-Covasna este acela
al precarităţii. Zona are mai multe straturi de realitate, peste cel al interacţiunii
cotidiene, funcţional, superpunându-se cel identitar, etnic.
Etnicitatea în zona investigată este structurată comunitar pe două
direcţii: avem comunităţi naturale, propriu-zise şi comunităţi imaginate, aflate
în plină ofensivă politico-administrativă. Primul tip de comunitate este întâlnit
în special acolo unde gruparea socială este naturală, construită pe afinităţi tipice
lumii rurale: rudenie, vecinătate, acolo unde ideologia este mai puţin evidentă.
Principala comunitate etnică fără ideologie manifestă în spaţiul
administrativ-public este comunitatea românească. Ambele comunităţi etnice
suferă însă de oboseală demografică vizibilă. Comunitatea românească se
retrage sub presiunea înaintării comunităţii imaginate maghiare. Aceasta, aflată
în plin „imperialism etnic”, îşi reifică resorturile care-i permit reproducerea şi,
deşi se bucură de succesul cuceririi administraţiei, se află pe o pantă
descendentă demografic.

275
Fişă de observaţie şi de interviu, etnic maghiar, Hăghig
276
Fişă de observaţie și interviu, responsabil, etnie mixtă, Hăghig
277
Fișă de interviu, româncă, Hăghig
278
Fișă de interviu, responsabil, Hăghig

133
 Sistem şi lipsa de sistem
Dincolo de un anumit joc de scenă practicat de autorităţile locale,
spaţiul secuiesc la nivelul percepţiei şi al faptelor este deja o altă ţară. Aici,
factorul maghiar acţionează pe toate planurile coordonat, astfel încât şocurile
generate de criza economică, de sincopele demografice etc. să fie mult mai bine
suportate. Aşa de pildă, sunt localităţi unde interlocutorii ne-au relatat că tinerii
maghiari sunt susţinuţi să-şi găsească loc de muncă atât de către întreprinzătorii
maghiari, cât şi de către autorităţile locale.
Întreprinzătorii maghiari controlează munţii şi economia locală.
Totodată, etnicii maghiari domină (ca şi până în 1989 de altfel) autoritatea
locală. În felul acesta, chiar dacă populaţia în ansamblu îmbătrâneşte, tinerii
sunt efectiv încurajaţi să se stabilească în sat, în timp ce românii nu-şi pot găsi
locuri de muncă nici în administraţie, nici în economia locală pentru că … sunt
români care nu cunosc limba maghiară (cunoaşterea limbii române încetând să
mai fie o cerinţă, rolul său fiind înlocuit de limba maghiară).
De asemenea, la nivel educaţional, a apărut un sistem cvasiparalel, cu
costuri probabil mari pe termen lung, în sensul că bacalaureatul se dă „de
formă”, nivelul de pregătire al tinerilor maghiari fiind foarte slab (un inspector
din jud. Harghita ne spunea că, probabil, promovabilitatea la bacalaureat în
judeţele Harghita şi Covasna nu ar fi depăşit 10% în 2011 dacă ar fi fost corect
implementat și controlat). Şi totuşi, tinerii aceştia au trecut pentru că traseul lor
academic ascultă de alte imperative, având ca ţintă Budapesta sau secţiile
maghiare de la universităţi din România (Clujul cel mai adesea). Şi tot în
domeniul educaţiei, la Ghimeş-Făget, de pildă, pentru a nu pierde clasa cu
predare în limba maghiară de la Colegiul local, au convins o clasă de români să
treacă la secţia maghiară, oferindu-le diverse avantaje (acum părinţii şi copiii
vor înapoi la secţia română, „pentru că nu au ce face cu limba maghiară”).
Acolo unde administraţia este controlată de maghiari, comunitatea
maghiară este nevoită să trăiască în cadrele unei comunităţi imaginate care îi
limitează aspiraţiile la ideologia „reproducerii etnice”, iar, pe de altă parte,
comunitatea românească este pusă în inferioritate absolută în ceea ce priveşte
afirmarea ei ca şi grupare socială autonomă. Ideologia afectează vecinătăţile,
slăbind ambele comunităţi: una devine imaginată, o formă fără fond, cealaltă se
pierde, se destramă în acţiuni individuale şi, în final, intră în extincţie (a se
vedea cazul Doboi).

134
 Raport pe marginea Proiectului Legii Educației Naționale
privind situaţia minorităţilor
din perspectiva egalităţii de şanse

Recomandări
Din discuţiile din teren a reieşit că principala sursă de tensiune
intercomunitară, care va fi accentuată prin aplicarea Proiectului Legii Educaţiei
Naţionale, este separarea educaţiei formale (educaţia în şcoală) pe criteriu etnic.
A doua cauză importantă, conform acelorași discuţii, o constituie
educaţia în familie pe un tipar care nu încurajează suficient multiculturalismul.
Interlocutorii au indicat ca principală soluţie faţă de clivajul deja
existent reunificarea procesului de predare iar nu continuarea separării
procesului educaţional.
Atât pentru români, cât şi pentru maghiari, desfăşurarea de activităţi
extracurriculare arondate direct sau indirect procesului educativ constituie
o altă cale pentru (re)construirea punţilor dintre cele două comunităţi.
Pentru etnicii maghiari, predarea în procedură simplificată a limbii
române, dar nu în acelaşi regim ca limbile străine, constituie o soluţie de
moment pentru diminuarea decalajului de adaptare la realităţile economice şi
sociale. Limba română nu poate fi predată ca limbă străină pentru că are statut
de limbă funcţională şi este mijlocul prin care comunitatea se poate integra în
societatea şi economia naţională.
Pentru toate persoanele intervievate reducerea imixtiunii politice în
procesul educativ a apărut ca o prioritate. Astfel, atât actul de decizie
managerială în educaţie, cât şi stabilirea programei şcolare şi implementarea ei
concretă la clasă prin manual trebuie să se profesionalizeze şi să se
stabilizeze fără implicaţia factorului politic, în acord cu legile în vigoare şi
prevederile constituţionale.
Art. 36, alin. 8 din secţiunea 10 prevede că: „[m]inoritățile naționale au
dreptul la reprezentare în organele de conducere ale unităţilor de învăţământ, ale
inspectoratelor școlare sau ale instituțiilor echivalente, cu respectarea criteriilor
de competenţă profesională, potrivit legii.” Considerăm că nu este necesară o
nouă reglementare în vederea asigurării accesului reprezentanţilor minorităţilor
naţionale la ocuparea unor posturi de conducere în învăţământ. Legislaţia în

135
vigoare nu conţine restricţii pe criterii etnice. Există suficiente mecanisme
instituţionale care previn discriminările de orice natură.
Înfiinţarea unor centre regionale pentru forţa de muncă calificată pentru
învăţământul preşcolar pe principiul reciprocităţii, astfel încât toate comunităţile
lingvistice să beneficieze de formarea necesară corpului lor pedagogic.
Atât responsabili din teritoriu cât şi profesorii intervievaţi, indiferent de
etnie, au arătat că examenele de limbă pentru reprezentanţi ai minorităţilor
naţionale care au avut educaţie integrală în limba maternă sunt superficiale în
vederea ocupării posturilor în secţiile româneşti de către acestea.
Examenele naţionale de bacalaureat şi testele naţionale „urmează tiparul
unei fraude instituţionalizate”279 prin aplicarea eronată a principiului
discriminării pozitive. Prezentul Proiect este considerat că politizează acest
aspect pe mai departe, în loc să-l rezolve. În acest sens, interlocutorii noştri au
menţionat cu insistenţă necesitatea introducerii unui corp naţional de experţi
pentru examenele care privesc testele de competenţă lingvistică, atât pentru
elevi cât şi pentru cadrele didactice.
Conform art. 5, alin. 1, textul proiectului de lege prevalează în caz de
conflict asupra oricăror prevederi din alte acte normative. Ţinând seama de
faptul că însăşi Constituţia se încadrează în categoria actelor normative, se
impune corectarea acestui paragraf aşa încât prezenta lege să fie subordonată
normei fundamentale.
Legea trebuie pusă în acord cu dreptul european şi cel naţional prin
eliminarea abordării colective a chestiunii minorităţilor, aşa încât drepturile
individuale să nu fie interpretate ca drepturi colective.
În judeţele în care majoritatea devine minoritate locală este imperios
necesar să se instituie la nivel de minister o funcţie de consilier al ministrului
educaţiei, iar în teritoriu un inspector cu atribuţiuni dedicate acestei comunităţi
pe lângă inspectoratul şcolar judeţean, numiţi la solicitarea şi prin consultarea
comunităţii româneşti din zonă.
Din această analiză rezultă faptul că principala problemă este
necunoaşterea limbii române de către o parte semnificativă a etnicilor maghiari.
În consecinţă, Legea trebuie reformulată aşa încât şi această categorie de
cetăţeni români să beneficieze de drepturile constituţionale ce decurg din
cunoaşterea limbii române.
În final punerea problemei minorităţilor din perspectiva educaţiei
trebuie să ţină cont de configuraţia etno-demografică în plan regional,

279
Fișă de interviu, director unitate şcolară, prezent în comisii de bacalaureat, Harghita

136
conform cu nevoile concrete ale comunităţilor. În acest sens, se impune
elaborarea unui studiu de impact la nivelul comunităţilor beneficiare
conform Legii 24/2000, art. 18 alin.1.

Aspecte introductive şi metodologice

Prezentul document utilizează articolele noii legi disponibile în data de
15 noiembrie 2010 pe www.edu.ro. Studiul Proiectului Legii este plasat în
contextul legislaţiei europene în domeniu şi al realităţilor locale. Acesta
beneficiază de datele obţinute în urma cercetărilor efectuate în luna noiembrie
2010 în jud. Harghita-Covasna. Cercetarea sociologică a fost de tip calitativ,
principalele instrumente de lucru fiind discuţia de grup şi interviul în
profunzime. Populaţia investigată a cuprins elevi, profesori, inspectori şcolari,
responsabili politici, consilieri locali de diferite etnii, vorbitori de limbă română
şi maghiară. Arealul investigat a cuprins atât localităţi din mediul urban cât şi
din mediul rural. De asemenea, contextul semnificativ privind implementarea
probabilă a Legii Educaţiei Naţionale în problema minorităţilor a fost asigurat
prin analiza conţinutului presei de limba maghiară din cele două judeţe.
Problema minoritate-majoritate este, în esenţă, expresia unei balanţe de
putere. Cu scopul de a facilita înţelegerea complexităţii realităţilor locale, în
prezentul material vom opera cu definiţia generică a minorităţii: comunitate cu
identitate proprie, fără putere politică în raport cu restul societăţii în mijlocul
căreia trăieşte. În consecinţă, vom denumi minoritatea naţională care deţine
cvasimonopolul politic şi administrativ în plan local cu termenul de minoritate
dominantă, iar populaţia care este majoritară în plan naţional, dar minoritară în
plan local, minoritate locală.
Proiectul Legii Educaţiei Naţionale (denumit în continuare „Proiectul”)
este unul dintre cele mai ambiţioase proiecte de reformă din ultimii 21 de ani.
Educaţia este factor constitutiv al puterii societăţii civile şi al capabilităţilor
administrative ale statului. Proiectul de faţă face trimiteri implicite sau explicite
la principalele componente ale capabilităţii interne de soft power: egalitatea de
şanse, mobilitatea socială în vederea accesului la bunăstare, capacitatea de
cunoaştere a cetăţenilor, coerenţa şi calitatea proceselor şi interacţiunilor
sociale. Raportul de faţă va supune atenţiei Proiectul pe coordonatele de mai
sus, în atingere cu legislaţia internaţională şi cu realităţile societăţii locale, din
perspectiva problematicii minorităţilor.

137
Considerente pe marginea contextului legislativ european
În Europa democratică este respinsă ideea etno-naţionalismului şi a
autonomiei ca scop in sine, ca expresie a unei ideologii de factură
ultranaţionalistă si etnocentristă.
Proiectul are relevanţă juridică în raport cu „Carta europeană pentru
limbile regionale sau minoritare”, intrată în vigoare la 1 martie 1998 şi adoptată
de România prin Legea 282 din 24 oct. 2007. Carta europeană este cel mai
recent document din care se revendică actuala propunere a legii educației,
aceasta din urmă înscriindu-se pe făgașul măsurilor propuse de către aceasta.
Prevederile Cartei (art. 8-13) fac referire la promovarea limbilor minoritare sau
regionale în cadrul vieții sociale în domenii precum educația, justiția, serviciile
publice și autoritățile administrative, mass media, viața economică 280. De
asemenea, Carta precizează în art. 7, alin.2 că „[a]doptarea de măsuri speciale
în favoarea limbilor regionale sau minoritare, destinate să promoveze
egalitatea între vorbitorii acestor limbi și restul populației ori urmărind să țină
seama de situațiile lor specifice, nu este considerată ca un act de discriminare
față de vorbitorii limbilor mai răspândite.”
Materialele de referinţă internaţionale 281 sunt de acord că, din punct de
vedere sociologic, minoritatea este un grup distinct etnic, rasial, cultural, aflat
într-o relaţie de inferioritate politică faţă de gruparea dominantă în mijlocul
căreia trăieşte. Aceasta înseamnă că noţiunea de minoritate are un reper
geografic şi priveşte arealul în raport cu care un grup se consideră a fi în
minoritate.
Astfel, în conjuncţie şi cu definiţia juridică de minoritate prezentă în
diverse proiecte legislative (vezi Legea privind Statutul minorităţilor naţionale
din România, Cap. I, art.3 şi 4 282) şi prin raportare la situaţia din teren,
principala categorie etnico-demografică la nivel naţional a devenit
minoritară de facto la nivel regional, trebuind astfel protejată în acord cu
prevederile Cartei în anumite judeţe. Totodată, datorită faptului că în urma

280
Conform Legii nr. 282, 24 octombrie 2007, partea a III-a, art. 8-13.
281
Vezi de pildă „Minority" Encyclopædia Britannica. Ultimate Reference Suite.
Chicago: Encyclopædia Britannica, 2010.
282
Art. 3. Prin minoritate naţională se înţelege orice comunitate de cetăţeni ‚români, care trăieşte
pe teritoriul României din momentul constituirii statului modern, numeric inferioară populaţiei
majoritare, având propria identitate etnică, exprimată prin cultură, limbă sau religie, pe care
doreşte să o păstreze, să o exprime, şi să o dezvolte.
Art. 4. (1) Persoanele aparţinând minorităţilor naţionale sunt cetăţeni români, care îşi exprimă
liber şi neîngrădit apartenenţa la o comunitate naţională, sau minori ai căror părinţi, ori alţi
reprezentanţi legali au declarat, conform legii, această apartenenţă.

138
actualului proces de descentralizare a administraţiei publice şi locale
ponderea politică revine altor etnii, Proiectul Legii Educaţiei Naţionale va
trebui să opereze cu noţiunea de minoritate în sensul protejării grupului etnic
numeric minoritar dintr-un areal administrativ dat. Numai în aceste condiţii
actualul art. 2 privind Idealul educaţional şi asigurarea de Drepturi egale va
putea fi realizat. În caz contrar, legea va institui supradrepturi şi, deci, va
contribui la creşterea inegalităţii sociale, aspect aflat în contradicţie cu propria
sa menire.
Proiectul transpune în fapt noţiunea juridică nerecunoscută în plan
european şi neconstituţională de drepturi colective – prin care o categorie de
populaţie capătă in corpore drepturi speciale în virtutea apartenenţei la o
categorie etnică. Din acest punct de vedere, legea intră în contradicţie inclusiv
cu Drepturile omului, care sunt drepturi individuale. Aşa este de pildă
paragraful: „Minoritățile naționale au dreptul la reprezentare în organele de
conducere ale unităţilor de învăţământ, ale inspectoratelor școlare sau ale
instituțiilor echivalente, cu respectarea criteriilor de competenţă profesională,
potrivit legii.” (Secţiunea 10, art. 36, alin. 8). Legitimarea individului în funcţie
de apartenenţa etnică pentru a ocupa o funcţie socială este străină de caracterul
individual al drepturilor sale, universal recunoscute. Faptul că limba, cultura,
identitatea sa trebuie ocrotite, nu trimite la necesitatea constituirii unor
mecanisme speciale de selecţie socială, dincolo de nevoia protecţiei.
Convenţia de la Veneţia din 2001 283, solicitată de România şi Ungaria
pentru a lămuri unele aspecte legate de aplicarea drepturilor minorităţilor, în
„Raportul despre tratamentul preferenţial al minorităţilor naţionale de către
statul înrudit” recentrează problematica minorităţilor în cadrul
suveranităţii naţionale a statului în care acestea trăiesc: „Responsabilitatea
protecției minorităţilor aparţine în primul rând statelor de cetăţenie”. În ceea ce
priveşte educaţia şi cultura, aceeaşi comisie face trimitere la acordarea de
drepturi minorităţilor în scopul „menţinerii legăturilor culturale cu comunitatea
de origine şi proporţional cu acest obiectiv”. Nu se face nici o referire la
tratament preferenţial în alte scopuri.
În alte ţări europene, legislaţia este destul de clară în privinţa protejării
limbii de stat. Astfel, în Germania, legislaţia face trimitere explicită la calitatea
esenţială a limbii germane ca „limbă fundamentală” a statului şi a societăţii.
Astfel, referitor la limba utilizată în învățământ se spune „în domeniul educativ

283
Vezi informații disponibile în mai 2013 la adresa http://www.romanothan.ro/rapoarte/Raport-
despre-tratamentul-preferential-al-minoritatilor-nationale-de-catre-statul-inrudit.html

139
nu există determinare juridică a limbii de predare, precum există în domeniul
administrației și cel al justiției. În școlile generale, în școlile profesionale și la
licee, limba germană este fundamental limba de predare”284. Chiar dacă limba
germană și folosirea ei nu este trecută în Constituție ca limbă fundamentală, nu
există legi care să stabilească folosirea limbilor minorităților în învățământ.
Totodată nu există referiri cu privire la drepturi colective de tip etnic.
În Franţa, cealaltă mare putere a integrării europene, legislaţia este
destul de restrictivă. Deși pe teritoriul republicii franceze se vorbesc mai multe
dialecte sau limbi regionale, Franța nu a semnat Carta Europeană a Limbilor
Regionale sau Minoritare. Învățământul în limba franceză se desfășoară în
franceză, conform art . 1 al Legii n°94-665 du 4 août 1994 relative à l'emploi
de la langue française (Legea Toubon). Conform decretului 1011 din 2005,
limba oficială de predare este franceza, chiar dacă există 11 limbi regionale
recunoscute - bretona, catalana, occitana, tahitiana, cele din Alsacia şi altele
precum flamandă, franca, creola, etc. Acestea sunt considerate parte a
patrimoniului național francez și sunt obiect de studiu facultativ ca limbă
maternă în universitate.

Implicaţii sociale şi de interes naţional

Restrângerea exercitării dreptului de a scrie şi a vorbi în limba română
în şcoală doar la materia limba şi literatura română echivalează cu pierderea
prin limbă a unui principiu educaţional asumat (art. 3, alin. h) şi a unei obligaţii
constituţionale (art. 13). Dreptul la dezvoltare personală este astfel restrâns
artificial.
Din punctul de vedere al implicaţiilor asupra potenţialului de
dezvoltare locală şi generală, actualul Proiect are ca obiectiv coeziunea
societăţii româneşti în ansamblu, propunându-şi într-una din variantele sale,
să rescrie „infrastructura mentală a societății românești (art.2, alin. 2, varianta
din 5 noiembrie 2010).
Prin conferirea de drepturi suplimentare unor categorii etnice
majoritare în plan local (minorităţi dominante), Proiectul de lege întăreşte
caracterul de minoritate defavorizată pentru etnia considerată
284
„Im Bildungsbereich gibt es nicht, wie für den Bereich von Verwaltung und Justiz,
entsprechende rechtliche Bestimmungen für die Unterrichtssprache. An den allgemeinbildenden
Schulen, im beruflichen Schulwesen und an den Hochschulen ist die deutsche Sprache
grundsätzlich die Unterrichtssprache.” Eurybase –National Education System Description, 1.4
Amtssprachen und Minderheitensprachen, pag.16, disponibil în mai 2013 la adresa
http://eacea.ec.europa.eu/education/eurydice/documents/eurybase/eurybase_full_reports/DE_DE.
pdf.

140
„majoritară” (minoritate locală). Totodată, prin ancorarea minorităţilor
naţionale în propria cultură şi în propria limbă se limitează mobilitatea
socială a acestora în spaţiul economiei naţionale, contribuind astfel la
diminuarea şanselor de progres ale acestora şi, implicit, la creşterea sărăciei
unor zone din România.
Legea a fost amendată de decizia Curții Constituționale care, în data de
18 noiembrie 2009 şi pe 3 noiembrie 2010, a declarat propunerea ca fiind
neconstituțională, decizie motivată, în principal, de inoportunitatea asumării
răspunderii raportată la procedura parlamentară obișnuită pentru un act
normativ de asemenea importanţă.
Ca Lege a Educaţiei, aceasta ar trebui să contribuie la diminuarea
fenomenului naţionalist în raport cu valorile europene. Însă, problema
principală a Proiectului este că educaţia devine factor de clivaj şi nu de
integrare, ceea ce este în contradicţie cu menirea sa. Mai mult, proiectul este în
contradicţie cu principiul societăţii deschise, larg acceptat în plan
european. Reamintim că principiile societăţii deschise (Karl Popper) sunt:
umanitarismul, individualismul, egalitarismul, contractualismul. Societatea
deschisă este, din acest punct de vedere, explicitarea teoretică a Drepturilor
omului. Opusul societăţii deschise este organizarea colectivistă sau de tip tribal
(idem), cu trimiteri directe la diferitele forme de autoritarism. În ceea ce
priveşte Proiectul din punct de vedere tehnic, procesul de separare se face prin
socializarea elevilor aproape integral în limbi diferite, după manuale cu
informații diferite, beneficiind de finanţare pe criterii diferite și în medii
separate. Astfel, se va încuraja procesul de slăbire a relaționării sociale și
fragmentarea interacțiunilor interculturale dintre elevi. De asemenea,
identităţile etnice construite pe culoare educaţionale diferite, ar putea intra
foarte probabil pe un traseu de coliziune pe termen mediu şi lung. Se
construiesc personalităţi axate pe istorii şi culturi care deja sunt acut
diferenţiate. Se garantează astfel apariţia unor spaţii interetnice dominate de
tensiuni deschise.
De altfel, presa maghiară din România este destul de transparentă în
acest sens: Hamorszek din 3 nov. 2010 pomeneşte despre o „naţiune unitară
maghiară”, iar primarul din Sfântu Gheorghe, citat în Duna TV din 4 nov. 2010,
afirmă că toate mutările politice ale elitelor maghiare au ca finalitate „sisteme
instituţionale concrete: parlament al Ţinutului Secuiesc, guvern.” Cu alte
cuvinte, prevederile Proiectului de lege vin să asigure cadrul propice unei
politici aflate deja în curs privind definitivarea segregării pe criterii etnice a

141
mediului educațional din România cu efecte asupra întregii societăţi. Probabil
că, în viitor, pentru a evita escaladarea tensiunilor interetnice, populaţia
minoritară dominată (de etnie română) va alege să părăsească o regiune în care
nu îşi găseşte expresie, ceea ce echivalează cu un proces indirect de purificare
etnică.
În loc să întărească societatea, proiectul legii educaţiei naţionale este de
natură să propage efecte tipice „statelor slabe” („weak states”), unde
diversitatea etnică consacră fracturi sociale ireductibile. De altfel, argumentul
vehiculat în unele medii de informare conform căruia curricula separată este
necesară pentru că elevii minoritari deja nu mai ştiu limba statului are o logică
care desfide faptele care au condus la pierderea culturii sociale în limba română
a respectivilor copii: faptul că sistemul educaţional de facto s-a efectuat pe baze
segregaţioniste. Aşadar, problema nu este doar aceea a limbii de predare, dar şi
a spiritului, a conţinuturilor în care sunt predate respectivele materii cu greutate
asupra formării personalităţii şi identităţii cetăţeneşti ale insului. Nu doar limba
de predare este vector de înstrăinare, dar şi conţinuturile, iar aceste două
elemente sunt trecute cu vederea de actualul proiect de lege.
Prin construirea unor trasee curriculare complet separate, legea scade
şansele de integrare ale tinerilor „minoritari” în ansamblul economiei naţionale
(de exemplu art. 37, alin. 6 şi 7 etc.). Principiul egalităţii de şanse, din care
Proiectul se revendică, este astfel încălcat. Aşa de pildă, în art. 2, alin. 1) se
afirmă: „…asumarea unui sistem de valori care sunt necesare pentru împlinirea
și dezvoltarea personală, pentru dezvoltarea spiritului antreprenorial, pentru
participarea cetățenească activă în societate, pentru incluziune socială și pentru
angajare pe piața muncii.”. Altfel spus, șansele incluziunii sociale, mobilitatea
socială şi posibilităţile de dezvoltare economică pentru minoritățile naționale,
stipulate ca fapt necesar la art. 4, alin. b precum și art. 3, alin. o, ar fi
semnificativ slăbite.

Consideraţii pe marginea Proiectului

Chestiunea lingvistică
Art. 9, alin. 2: „În fiecare localitate se organizează și funcționează
unități de învățământ sau formațiuni de studiu cu limba de predare română și,
după caz, cu predarea în limbile minorităților naționale ori se asigură
școlarizarea în limba maternă în cea mai apropiată localitate în care este
posibil.”

142
 Art.9, alin.3: „Învățarea în școală a limbii române, ca limbă oficială de
stat, este obligatorie pentru toți cetățenii români. Planurile de învățământ trebuie
să cuprindă numărul de ore necesar și suficient învățării limbii române.
Autoritățile administrației publice asigură condițiile materiale și resursele
umane care să permită însușirea limbii române”.
Art. 36, alin. 1: „Persoanele aparținând minorităților naționale au
dreptul sa studieze și să se instruiască în limba maternă, la toate nivelurile,
tipurile și formele de învățământ preuniversitar, în condițiile legii”.
Art. 36, alin. 14: „În învățământul în limbile minorităților naționale, în
comunicarea internă și în comunicarea cu părinții elevilor și ai preșcolarilor, se
poate folosi și limba de predare.”
Art. 36, alin. 15: „În învăţământul primar cu predare în limbile
minorităţilor naţionale, calificativele se notează şi în limba de predare."
Art. 37, alin. 1: „În cadrul învățământului preuniversitar cu predare în
limbile minorităților naționale, toate disciplinele se studiază în limba maternă,
cu excepția disciplinei Limba și literatura română.”
Art. 37, alin. 2: „Disciplina Limba și literatura română se predă, pe tot
parcursul învățământului preuniversitar, după programe școlare și manuale
elaborate în mod special pentru minoritatea respectivă”.
Art. 37, alin. 3: „Prin excepție, în unitățile de învățământ cu predare în
limba unei minorități naționale, ca urmare a cererii părinților sau tutorilor legali,
la solicitarea organizației minorității naționale, reprezentată în Parlamentul
României sau, în cazul în care minoritatea respectivă nu are reprezentare
parlamentară, la solicitarea grupului parlamentar al minorităților naționale,
predarea disciplinei Limba și literatura română se face după manualele utilizate
în unitățile de învățământ cu predare în limba română”.
Art. 37, alin. 4: „Testele la limba şi literatura română se elaborează pe
baza programei speciale”.

Comentarii
Aplicarea acestor prevederi va consacra statutul limbii române ca
element marginal în educaţia minorităţilor naţionale, conferindu-i caracter de
limbă străină. În prezent, regimul de limbă străină este aplicat exclusiv
studenților străini veniți în România cu burse de studiu, și nicidecum cetățenilor
români, limba fiind principalul factor de coerenţă administrativă în societate şi
stat. Prin aplicarea acestor articole, Proiectul consacră un viitor în care
administraţia statului român va fi deficitară pe temei lingvistic.

143
 În ceea ce privește redactarea documentelor interne, emiterea de
adeverinţe către părinţii elevilor şi trecerea calificativelor în limba maternă,
prevederile asigură cadrul legal (și necontestabil de către orice alt act – vezi art.
5, alin. 1) pentru debutul oficializării la nivel național al unor limbi materne,
nerecunoscute de către Constituție (vezi art. 13). Odată consacrat, acest cadru
va asigura baza pentru extinderea acestui tip de „drepturi” și în ceea ce privește
administrația, sistemul sanitar sau cel cultural.
Conform art. art. 36, alin. 1, persoanele ce aparțin minorităților
naționale au dreptul de a studia în limba maternă, indiferent de nivel, tip sau
formă de studiu. Această prevedere, incontestabil recunoscută ca drept și de
prezenta Lege în vigoare, nu mai păstrează un amendament important al
acesteia, și anume cel al protecției limbii oficiale a statului în sfera
educațională (prezentul art. 119, alin. 2: „Prevederile alin. (1) se vor aplica fără
a se aduce atingere învățării limbii oficiale și predării în această limbă”).

Problematica manualelor
Art. 36, alin. 13: „Pentru elevii aparținând minorităților naționale,
Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului asigură manualele
școlare, care pot fi: manuale elaborate în limba de predare a minorităților și
manuale traduse din limba română sau manuale de import, avizate de Ministerul
Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, pentru titlurile needitate din cauza
tirajului redus.”
Art. 37, alin. 6: „În învățământul preuniversitar, activitatea de predare
și de educare la limba și literatura maternă, la istoria și tradițiile minorităților
naționale respective si la educația muzicală se realizează pe baza programelor si
a metodologiilor specifice elaborate de colective de experți cunoscători ai limbii
si ai culturii minorității respective și aprobate potrivit legii”.
Art. 37, alin. 7: „Elevilor aparținând minorităților naționale, care
frecventează unități de învățământ cu predare în limba româna sau în alta limbă
decât cea maternă, li se asigura, la cerere și în condițiile legii, ca disciplină de
studiu, limba și literatura maternă, precum și istoria și tradițiile minorității
naționale respective, ca parte a trunchiului comun. Programele și manualele
disciplinei istoria și tradițiile minorității naționale sunt aprobate de Ministerul
Educației, Cercetării, Tineretului si Sportului”.
Art. 37, alin. 10: „În programele și manualele de istorie se vor reflecta
istoria și tradițiile minorităților naționale din România.”
Art. 56, alin. 1: „Numărul de ore alocat disciplinelor din planurile-
cadru de învățământ este de maximum 20 de ore pe săptămână la învățământul

144
primar, 25 de ore pe săptămână la învățământul gimnazial și 30 de ore pe
săptămână la învățământul liceal. Aceste ore sunt alocate atât pentru predare și
evaluare, cât și pentru învățarea în clasă, asistată de cadrul didactic, a
conținuturilor predate, conform prezentei legi.”
Art. 56, alin.2: „Prin excepție de la prevederile alin. (1), numărul
maxim de ore poate fi depășit cu numărul de ore prevăzute pentru studierea
limbii materne, a istoriei și tradiției minorităților și a învățământului bilingv.”

Comentarii
Încă o dată, avem de-a face cu determinarea apariției segregării
culturale în cadrul societății, fenomen ce depășește sfera procesului educativ
propriu-zis prin replicarea tiparului alternativ, prin utilizarea de manuale în
limba maternă, prin reflectarea doar a propriei istorii, prin practicarea unei
culturi muzicale specifice identității etnice ș.a. Mai mult, dacă coroborăm a)
utilizarea în procesul învățării a manualelor adaptate exclusiv tipului de cultură
particular de care aparțin, exclusiv în limba lor maternă cu b) raportarea la
limba română ca la o limbă străină, rezultatul produs nu doar că va îndepărta
elevul „minoritar” de orice legătură cu valorile generale ale societăţii, dar va
aduce şi atingere art. 3, alin. 1 h), care precizează că învățământul
preuniversitar și superior trebuie guvernate după „principiul asumării,
promovării și păstrării identității naționale și valorilor culturale ale poporului
român” (prin faptul că adevărul istoric este prezentat în funcție de interesele
fiecărei minorități în raport cu statul român).
Art. 36, alin. 13 conferă cadrul legal pentru minoritățile naționale de a
beneficia de manuale aduse din import (deci din „Ţara mamă”), fapt ce, mai
departe, poate avea drept consecințe: neadaptarea lor la spațiul și cadrul
instituțional, timpul și cultura generală (vor învăța despre geografia, istoria,
valorile și semnificațiile societății de care aparțin într-o istorie îndepărtată dar
în care nu trăiesc, elemente diferite de realitățile românești). Acest fapt trimite
la cedarea de bună voie de către România a controlului asupra unor procese
culturale constitutive ordinii de stat.
Art. 37, alin. 6 și 7 oferă cadrul legal ca, în învățământul preuniversitar,
activitatea de predare la limba și literatura maternă, la istoria și tradițiile
minorităților naționale și la educația muzicală să fie realizată de experți
cunoscători ai limbii și culturii minorității, ceea ce atrage după sine o coagulare
și mai puternică a comunității și o distanțare de contactul cu lumea exterioară.
În privința predării diferențiate a disciplinelor pe întinderea aceluiași
teritoriu și stat și prin intrarea acestora în trunchiul comun, se va ajunge la

145
predarea unei serii de istorii alternative ceea ce va conduce la o fragmentare a
corpului social la nivel mental. Această manieră de abordare este de natură să
genereze disensiuni interetnice ca o primă consecință la nivel social. Astfel,
elevul minoritar va pierde orice legătură cu valorile tradiționale generale, din
nou având loc o separare a „minorității” de restul societăţii, prin raportarea din
punct de vedere legislativ ca la o colectivitate etnică, cu delimitări clare
(culturale, istorice, economice, administrative etc.).
O altă consecință directă a manierei legislative de a trata domeniul
educației în privința minorităților naționale (de pildă art. 37 ) poate fi una cu un
caracter imediat. Elevii, obișnuiți numai cu limba maternă, numai cu specificul
cultural și istoric al țării de care declară că aparțin, vor ajunge în mediul
universitar unde vor fi discriminați fără intenție prin incapacitatea lor de a
socializa în limba oficială a statului, printre persoanele ce aparțin populației
majoritare. Astfel, dialogul intercultural va fi redus la minimum. Proiectul
compensează acest deficit prin întărirea universităţilor unde se predă şi în alte
limbi decât în limba română. Însă Proiectul nu are nici o putere asupra
economiei naţionale care îşi urmează cursul firesc, unde limba dominantă este
aceea oficială, a statului. În consecinţă, absolvenţii instituţiilor de învăţământ
superior vor avea şanse mai reduse de integrare în economia naţională.
O altă problematică o constă introducerea unui număr suplimentar de
ore de studiu (dincolo de pragul maxim acceptat) pentru elevii ce aparțin
minorităților naționale în comparație cu elevii etnici români, materiile în
discuție fiind studiul extensiv al limbii materne, istoriei și tradițiilor
minorităților naționale, conform art. 56, alin. 2, efectele menționate mai sus
fiind întărite. Acest fapt este de natură să întărească tratamentul discriminatoriu
al unor membrii ai societăţii.

Supradiscriminarea – alte prevederi

Art. 53, alin. 3: „Prin derogare de la prevederile alin. (1), în localitățile
în care există cerere pentru forma de învățământ în limba maternă a unei
minorități naționale, efectivele formațiunilor de studiu pot fi mai mici decât
minimul prevăzut de prezenta lege. Decizia privind înființarea și funcționarea
acestor formațiuni de studiu aparține Ministerului Educației, Cercetării,
Tineretului și Sportului, cu consultarea consiliului de administrație al unității de
învățământ respective”.
Art. 36, alin. 5: „pe raza unei unități administrativ-teritoriale, cu mai
multe unități de învățământ cu predare în limbile minorităților naționale,

146
funcționează cel puțin o unitate școlară cu personalitate juridică, pentru fiecare
limbă maternă, indiferent de efectivul de elevi”.
Art. 36, alin. 6: „În cadrul unităților de nivel gimnazial sau liceal, cu
predare în limbile minorităților naționale, singulare în municipiu, oraș sau
comună, se acordă personalitate juridică, indiferent de efectivul de elevi”.
Art. 36, alin. 7: „Elevii care, în localitatea de domiciliu, nu au
posibilitatea de a învăța în limba lor maternă, sunt sprijiniți prin decontul
transportului la cea mai apropiată școală cu predare în limba maternă, sau
primesc cazare și masă gratuite în internatul unității de învățământ cu predare în
limba maternă.”
Art. 36, alin. 17: „În finanțarea de bază a unității de învățământ
preuniversitar cu predare în limbile minorităților naționale, costul standard per
elev și per școlar se calculează după un coeficient mărit pe baza factorilor de
corecție, luând în considerare predarea în limba minorității naționale sau a
limbii minorității naționale. În cazul acestor unități se are în vedere izolarea
lingvistică, geografică și numărul redus de elevi și preșcolari. Același coeficient
se aplică și în cazul unităților școlare cu predare în limba română, în condiții
similare.”

Comentarii
Finanţarea este unul dintre principalii vectori ai supradiscriminării.
Astfel, la cererea părinţilor şi prin decizia ministerului care se consultă cu
autorităţile locale sau regionale, indiferent de efectivul de elevi, etnici
minoritari, se vor înfiinţa unităţi de învăţământ în limba maternă. În condiţiile în
care puterea politică locală în arealurile în care populaţia considerată minoritară
este majoritară aparţine reprezentanţilor acesteia, inclusiv presei locale ca factor
de opinie, această prevedere nu are validitate din perspectiva reciprocităţii.
Alocarea de fonduri pentru transport, cazare şi masă indiferent de
numărul de elevi consideraţi „minoritari”, la o distanţă teoretic nelimitată, până
unde se găseşte o şcoală cu predare în limba maternă în timp ce, pentru elevii de
etnie română, limita specificată este de 50 de km. Prin toate aceste prevederi,
elevii minoritari sunt incluși într-un proces de discriminare suplimentar dacă
luăm în considerare art. 74 (alin. 1,2,3,4) şi art. 36 (alin. 7) care prevăd un plan
diferit de decontare a cheltuielilor pentru elevii din România, indiferent de
naţionalitate, religie, rasă sau alte criterii. Prin aplicarea acestor diferențe se
poate ajunge la situații aberante, prin asigurarea deplasării, teoretic fără limită
de kilometri, până unde elevul minoritar poate studia în limba sa maternă, spre
deosebire de orice alt elev care are limită de 50 km. Sprijinirea elevilor prin

147
decontul transportului, cazare și masă gratuite sunt alte elemente de
„suprasprijin” care concură la instituirea unui mecanism de privilegii în plină
epocă modernă.
Mai mult, mărirea coeficientului de finanţare pe cap de elev, care
condiţionează finanţarea de bază a unităţii de învăţământ, după criterii
lingvistice nu prezintă prevederi care să garanteze o distribuţie echitabilă a
veniturilor, în special acolo unde reprezentanţii minorităţii dominante în plan
local distribuie fondurile. Din nou este pusă sub semnul întrebării
implementarea de facto a prevederilor unei eventuale reciprocităţi în acest
domeniu. Conform art. 36, alin. 17, izolarea lingvistică, geografică și numărul
redus de elevi sunt argumentele pentru aplicarea costurilor mărite pe elev. Însă,
această izolare se va accentua în urma implementării prezentului Proiect, iar
gradul de relaționare a minorităților naționale cu celelalte minorități sau cu
etnicii români va fi afectat, precum și capacitatea acestor minorități de a se
integra social și economic (pe piața forței de muncă din exteriorul comunității
de domiciliu). Cu toate că la finalul textului se oferă, aparent, o șansă similară
pentru etnicii români aflaţi în minoritate în cadrul unor comunități majoritare
alcătuite din minorități etnice, datorită disproporţionalităţii accesului de facto la
resurse dintre minoritatea română şi minoritatea dominantă locală.
Prin articolele care tratează oferirea selectivă a suportului financiar (art.
36, alin. 7) – decont transport, cazare și mese gratuite (art. 36, alin 7) pentru
minorități, prin discriminarea majorității, se creează confuzie privind sensul
unor prevederi precum:
- Garantarea de „drepturi egale de acces la toate nivelurile și formele de
învățământ preuniversitar și superior … fără nicio altă formă de
discriminare” (art. 2, alin. 2).
- Principiul echității în baza căruia accesul la învățare se face
nediscriminatoriu (art. 3, alin. 1 a)
- Principiul relevanței în baza căruia educația răspunde nevoilor de
dezvoltare personală și social-economice (art. 3, alin. 1 c)
- Principiul garantării identității culturale a tuturor cetățenilor români și a
dialogului intercultural (art. 3, alin. 1 g)
- Principiul asigurării egalității de șanse (art. 3, alin. 1 j)
Dacă ne referim la instituirea personalităţii juridice pentru unitățile de
învățământ care nu îndeplinesc efectivul minim stabilit prin lege, în cazul
școlilor unde există secții de predare în limbă maternă acest efectiv minim nu
mai este respectat (decât de școlile care au în componență doar efective de elevi

148
ce aparțin populației majoritar etnic). Învăţământul în limba minorităţilor este
astfel decuplat de criteriul eficienţei sale contabile şi economice, legat de
finanţarea pe elev. Finanţarea pe criterii date de elementul etnic pune din
nou în contradicţie Proiectul Legii Educaţiei Naţionale cu propriile premise
ale egalităţii de şanse.
În plus, nespecificarea în proiectul de lege a unui număr minim de elevi
care să aparțină aceleiași minorități naționale poate duce la o suprabirocratizare
a logicii instituționale regionale care, conform textului, ar trebui să asigure
funcționarea cel puțin a unei unități școlare pentru fiecare limbă maternă
existentă. Această idee poate produce confuzie atât în spațiul dobrogean (unde
există comunități mixte, alcătuite din până la 17 etnii diferite), cât și în
Bucovina sau Transilvania, unde o serie întreagă de comunități au mai multe
categorii de populaţie.

Schimbările structurale și politizarea mediului educaţional

Art. 36, alin. 8: „Minoritățile naționale au dreptul la reprezentare în
organele de conducere ale unităților de învățământ, ale inspectoratelor școlare
sau ale instituțiilor echivalente, cu respectarea criteriilor de competenta
profesionala, potrivit legii”.
Art. 36, alin. 9: „În unitățile școlare cu predare si în limbile
minorităților naționale unul dintre directori va fi un cadru didactic din rândul
minorităților respective, cu respectarea criteriilor de competență profesională”.
Art. 36, alin. 9: „În unitățile conexe învățământului preuniversitar din
județele în care funcționează forme de învățământ în limbile minorităților
naționale, se asigura încadrarea cu specialiști si din rândul minorităților
naționale, cu respectarea criteriilor de competență profesională”.
Art.85, alin. 4: „În structura inspectoratelor școlare din județele cu
învățământ și în limbile minorităților naționale, sunt cuprinși și inspectori
școlari pentru acest tip de învățământ. Acești inspectori școlari sunt numiți
respectând procedurile prezentei legi, cu consultarea grupului parlamentar al
minorității naționale.”
Art. 85, alin 1, pct. e): Atribuțiile inspectoratului se referă la faptul că
acesta „coordonează admiterea în licee, evaluările naționale și concursurile
școlare la nivelul unităților de învățământ din județ.”
Art. 87, alin.1: „Directorul exercită conducerea executivă a unității de
învățământ. În cazul unităților de învățământ cu predare integrală în limbile
minorităților naționale, directorul are obligația cunoașterii limbii respective. În
cazul unităților de învățământ cu secții de predare în limbile minorităților

149
naționale, unul dintre directori are obligația cunoașterii limbii respective. În
aceste cazuri, numirea directorului se face cu consultarea organizației care
reprezintă minoritatea respectivă în Parlamentul României sau, dacă minoritatea
nu are reprezentare parlamentară, cu consultarea grupului parlamentar al
minorităților naționale.”
Art. 87, alin. 2, pct. f): Rolul directorului unității de învățământ:
„răspunde de selecția, angajarea, evaluarea periodică, formarea, motivarea și
încetarea raporturilor de muncă ale personalului din unitatea de învățământ:”

Comentarii
Articolul 120, alin. 2 din Constituţie permite „dreptul de folosire a
limbii minorităţilor naţionale în relaţiile cu autorităţile administraţiei publice
locale şi cu serviciile publice deconcentrate. În acest context, articolul este
consacrat excepţional şi suplimentar în beneficiul acestei categorii de
cetăţeni, alături de celelalte elemente ale dreptului la o bună administrare de
care beneficiază în virtutea cetăţeniei române” 285, fiind un drept subsumat
dreptului la identitate286.
Această condiţionare capătă un caracter conflictual cu articolul 13 din
Constituţia României care stabileşte că în România limba oficială este limba
română. În acest caz, art. 120 capătă caracterul unei norme de excepţie
(„exceptio est strictissimae interpretationis” 287) care reglementează doar
relaţiile cu autorităţile administraţiei publice locale şi cu serviciile publice
deconcentrate, aplicabilă prin HG 1206/2001. Prin actualul Proiect al Legii
Educaţiei Naţionale, care prevede condiţionarea posturilor de conducere de
cunoaşterea altei limbi decât cea oficială, art. 120 din Constituţie încetează să
mai reglementeze o excepţie în raport cu conceptul de „bună administraţie” 288,

285
Cf. dr. Codrin Dumitru Munteanu, Administrarea dreptului de folosire a limbilor minorităţilor
naţionale de către unele autorităţi ale administraţiei publice locale din judeţele Covasna şi
Harghita, ms. 2010.
286
Art. 120, alin. (2) din Constituţia României, republicată, „Dreptul la identitate. (1) Statul
recunoaşte şi garantează persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale dreptul la păstrarea, la
dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase”.
287
Vedinaş Verginia, Capră Ambru Sandru, Bazele constituţionale ale dreptului la o bună
administrare în „Dreptul la o bună administrare, Între dezbaterea doctrinară şi consacrarea
normativă”, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2010, pag. 45 – 46.
288
Conceptul de bună administrare, deși neconsacrat expres în Constituţia României, prin unele
prevederi constituţionale capătă un caracter de drept fundamental. Elementele acestui drept la o
bună administrare, conform Constituţiei, sunt288: egalitatea în drepturi (art. 16), accesul liber la
justiţie (art. 21), dreptul la apărare (art. 24), dreptul la informaţie (art. 31), dreptul la petiţionare
(art. 51), dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică (art. 52 ), delegarea legislativă (art.
115) şi, poate cel mai important, dreptul de folosire a limbii minorităţilor naţionale în relaţiile

150
prin generalizarea limbii materne în învăţământ. Astfel, aceasta devine normă
generală cu caracter neconstituţional, prin faptul că acest caracter de
excepţionalitate al art. 120 alin. 2 faţă de art. 13 din Constituţie a fost introdus
tocmai în raport cu conceptul de bună administrare.
În sprijinul acestui argument vine și art. 5 al Cartei europene a limbilor
regionale sau minoritare care afirmă expres că „Nicio prevedere a prezentei
Carte nu va putea fi interpretată ca implicând dreptul de a angaja o activitate sau
de a realiza o acţiune ce contravine scopurilor Cartei Naţiunilor Unite ori altor
obligaţii de drept internaţional, inclusiv principiului suveranităţii şi integrităţii
teritoriale a statelor”.
Primul articol (art. 36, alin. 8) referitor la principiul reprezentativității
etnice la nivelul funcțiilor de conducere în cadrul unităților de învățământ, al
inspectoratelor sau a oricăror instituții echivalente reprezintă, de fapt,
legiferarea unui drept colectiv pentru minoritățile naționale, până acum, prin
lege, fiind acordate doar drepturi individuale pentru cetățenii minoritari. Un alt
semn de întrebare se ridică în cazul primatului criteriului etnic în fața
competențelor profesionale.
În privința inspectorului școlar, conform art. 85, alin. 4, pe lângă faptul
că este condiționat de cunoașterea limbilor minoritare naționale, acesta este
numit politic. Proiectul legiferează ingerinţa politicului în procesul
educaţional pe filieră etnică. Prevederea este în contradicţie cu altele din
prezentul Proiect, de pildă art. 3 lit. n, care statuează „independenţa educaţiei
faţă de ideologii, dogme şi doctrine politice.”
Art. 87, alin. 2 stabilește puterea pe care un director de școală o poate
avea, și anume cea de a angaja sau disponibiliza personalul instituției. Dacă
ținem cont de faptul că directorul este numit politic, putem ajunge la concluzia
că posturile cadrelor didactice depind de evaluările periodice realizate de
către direcțiune.
Introducerea a) principiului reprezentativității minorităților naționale
la nivelul administrației locale și al organelor de conducere ale unităților de

cu autorităţile administraţiei publice locale şi cu serviciile publice deconcentrate (art. 120, alin.
2). Cf. dr. Codrin Dumitru Munteanu, Administrarea dreptului de folosire a limbilor minorităţilor
naţionale de către unele autorităţi ale administraţiei publice locale din judeţele Covasna şi
Harghita, ms. 2010. Vezi şi Vedinaş Verginia, Capră Ambru Sandru, Bazele constituţionale ale
dreptului la o bună administrare în „Dreptul la o bună administrare, Între dezbaterea doctrinară şi
consacrarea normativă”, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2010, pag. 39 – 46

151
învățământ, ale inspectoratelor școlare sau altor instituții echivalente289,
conexat cu b) creșterea gradului de dependență politică a managementului
preuniversitar290 și universitar291 (a cărui finanțare depinde de cea dintâi) va
duce la anularea de facto a principiului reciprocității prevăzut în actuala
lege292.
Conform articolului 73, alin. 1 din Constituția României 293,
„Parlamentul adoptă legi constituționale, legi organice și legi ordinare”. În
materie de învățământ, Parlamentul reglementează prin lege organică
„organizarea generală a învățământului” (art. 73, alin. 3, paragraf n). Astfel,
numirea directorilor de școli și inspectorilor pentru minorități naționale la
solicitarea organizației minorităţii naționale, reprezentată în Parlamentul
României sau, în cazul în care minoritatea respectiva nu are reprezentare
parlamentară, la solicitarea grupului parlamentar al minorităţilor naționale din
Senat și Camera Deputaților este neprevăzută în Constituția României, fiind,
deci, neconstituţională.

289
Vezi Art. 36, alin. 8: „Minoritățile naționale au dreptul la reprezentare în organele de
conducere ale unităților de învățământ, ale inspectoratelor școlare sau ale instituțiilor echivalente,
cu respectarea criteriilor de competenta profesionala, potrivit legii”.
290
Vezi Art. 36, alin. 9: „În unitățile școlare cu predare si în limbile minorităților naționale unul
dintre directori va fi un cadru didactic din rândul minorităților respective, cu respectarea criteriilor
de competență profesională” și Art.85, alin. 4: „În structura inspectoratelor școlare din județele
cu învățământ și în limbile minorităților naționale, sunt cuprinși și inspectori școlari pentru acest
tip de învățământ. Acești inspectori școlari sunt numiți respectând procedurile prezentei legi, cu
consultarea grupului parlamentar al minorității naționale”.
291
Vezi Art. 191, alin. 5 d): „în universitățile multilingve și multiculturale, cel puțin unul dintre
prodecani se numește la propunerea cadrelor didactice aparținând minorității din departamentul
secției sau liniei de predare într-o limbă a minorităților naționale, cu excepția cazului în care
decanul provine de la secția sau linia de studiu cu predare în limba minorității naționale
respective”.
Art. 193, alin. 3: „Rectorul confirmat de ministrul educației, cercetării, tineretului și sportului, pe
baza consultării Senatului universitar, își numește prorectorii. În universitățile multilingve și
multiculturale cel puțin unul dintre prorectori este numit de către rector la propunerea cadrelor
didactice aparținând minorităților naționale din departamentul secției sau liniei de predare într-o
limbă a minorităților naționale, cu excepția cazului în care rectorul provine de la secția sau linia
de studiu cu predare în limba minorității naționale respective”.
292
Vezi, de exemplu, Art. 36 alin. 17: „În finantarea de baza a unitatii de învatamânt
preuniversitar cu predare în limbile minoritatilor nationale, costul standard per elev si per
prescolar se calculeaza dupa un coeficient mărit pe baza factorilor de corectie, luând în
considerare predarea limbii minoritatii nationale. În cazul acestor unitati se are în vedere izolarea
lingvistica, geografica si numărul redus de elevi si preșcolari. Acest coeficient de limba se aplica
si în cazul unităţilor școlare în limba româna, în condiții similare”.
293
Vezi şi Art. 73, alin.3, paragraf n): (1) Parlamentul adopta legi constituționale, legi organice
si legi ordinare. (2) Legile constituționale sunt cele de revizuire a Constituției. (3) Prin lege
organica se reglementează: n) „organizarea generala a învăţământului”.

152
Finanţarea din venituri proprii vs. bugetul de stat
Art. 8, alin. 8: „Învățământul poate sa fie finanțat si direct de către
operatorii economici, precum
si de alte persoane fizice sau juridice, în condițiile legii”.
Art. 8, alin. 9: „Învățământul poate fi susținut prin burse, credite de
studii, taxe, donații, sponsorizări, surse proprii si alte surse legale”.
Art. 98, alin. 1: „Unitățile de învățământ preuniversitar public pot
obține venituri proprii din activități specifice, conform legii, din donații,
sponsorizări sau din alte surse legal constituite”.
Art. 98, alin. 2: Veniturile proprii nu diminuează finanțarea de baza,
complementara sau suplimentara si sunt utilizate conform deciziilor consiliului
de administrație. La sfârșitul anului bugetar, sumele necheltuite rămân în contul
unității de învățământ care le-a realizat si se reportează pentru bugetul anual
următor”.

Comentariu
Dacă ţinem seamă de totalitatea implicaţiilor alături de articolul 8 care
afirmă că finanțarea educației naționale se poate face nu doar prin bugetul de
stat ci și prin venituri autonome proprii, înţelegem că statul va pierde controlul
asupra curriculei prin veniturile provenite „din exterior”.

Învăţământul superior
Art. 127, alin. 1: „Învățământul superior pentru minoritățile naționale
se realizează:
a) în instituții de învățământ superior în cadrul funcționează
facultăți/linii/programe de studii cu predare în limba maternă;
b) în instituții de învățământ superior multiculturale și multilingve; în
acest caz, se constituie secții secții/linii cu predare în limbile
minorităților naționale;
c) în instituții de învățământ superior pot fi organizate grupe, secții sau
linii de predare în limbile minorităților, în condițiile legii.”
Alin. 4: „În învățământul universitar pentru minoritățile naționale, se
asigură pregătirea la ciclul I de studii universitare – licență, în ciclul II de studii
universitare – master și în ciclul III de studii universitare – doctorat, precum și
în învățământul postuniversitar, în limba maternă.”
Alin. 5: „Finanțarea de bază se calculează după un coeficient mărit
pentru studenții care urmează cursurile în limba unei minorități naționale.”

153
 Numire decani (universităţi multilingve) și prorectori
Art. 191, alin. 5 d): „în universitățile multilingve și multiculturale, cel
puțin unul dintre prodecani se numește la propunerea cadrelor didactice
aparținând minorității din departamentul secției sau liniei de predare într-o
limbă a minorităților naționale, cu excepția cazului în care decanul provine de
la secția sau linia de studiu cu predare în limba minorității naționale respective.”
Art. 193, alin. 3: „Rectorul confirmat de ministrul educației, cercetării,
tineretului și sportului, pe baza consultării Senatului universitar, își numește
prorectorii. În universitățile multilingve și multiculturale cel puțin unul dintre
prorectori este numit de către rector la propunerea cadrelor didactice aparținând
minorităților naționale din departamentul secției sau liniei de predare într-o
limbă a minorităților naționale, cu excepția cazului în care rectorul provine de la
secția sau linia de studiu cu predare în limba minorității naționale respective”.

Comentarii
Similar mediului preuniversitar, în cel universitar apare același criteriu
etnic în ierarhia profesională a persoanelor de decizie, alături de problematica
politizării spațiului academic.
Continuarea studiilor universitare în limba maternă va determina
crearea de specialiști care nu se pot insera în piața forței de muncă din pricina
studiului pe tot parcursul vieții în spațiul educației deficitare (școală primară,
secundară, liceu, facultate, master, doctorat, post-doctorat) efectuată numai în
limba maternă.
Universităţile multiculturale sunt un model consacrat de convieţuire
interetnică la cel mai înalt nivel educaţional, un model european de asigurare a
educaţiei pentru toţi cetăţenii ţării. Separarea acestora pe criteriu lingvistic sau
etnic ar însemna irosirea unei resurse excepţionale pentru evoluţia europeană a
personalităţii şi societăţii.

În plan local
Cercetarea de teren a identificat următoarele categorii de probleme ale
actualului Proiect:

Enclavizarea – scăderea generală a calităţii vieţii

Cu ocazia efectuării studiului în teritoriu, atât etnicii români cât şi
etnicii maghiari, au declarat că principala consecinţă legată de reducerea
limbii române din învăţământul preuniversitar este accentuarea
enclavizării. Diminuarea coeziunii lingvistice a zonelor etnic mixte conduce la

154
„creşterea zidurilor dintre oameni, afaceri, dintre sărăcie şi prosperitate” 294.
Respondenţii au declarat că limba este principalul factor de comunicare socială
şi vectorul pe suportul căruia se desfăşoară mediul de business. „Cu excepţia
unor extremişti care se vor simţi victorioşi prin adoptarea acestei legi, cei mai
mulţi dintre maghiari nu se vor simţi bine, întrucât scad şansele copiilor lor,
acestea vor fi mai mici decât [cele pe care] le-au avut părinţii lor care au învăţat
în şcoli mixte” 295. Interlocutorii au arătat fără excepţie că în spaţiul local se va
accentua sărăcia, prin creşterea desprinderii zonei de circuitul economic şi
social naţional. Limitarea dreptului la învăţarea prin şcoală a limbii române
pune astfel în pericol bunăstarea personală şi regională în arealul locuit de etnici
minoritari. Fenomenul a fost ilustrat şi de presa din Ungaria. Aşa de pildă,
Nepszabadsag, într-un articol citat de România Liberă din 5 martie 2010, se
arată că „tinerii din secuime îşi petrec viaţa într-un mediu [aproape exclusiv]
maghiar, motiv pentru care nu învaţă suficient de bine româneşte, limba statului
fiind [deja] predată ca limbă străină în regiune. Dezavantajele enorme ale
acestei stări de fapt le simt însă tinerii secui din zonă abia mai târziu, atunci
când caută un loc de muncă, de multe ori fiind nevoiţi să încerce să găsească un
job în Ungaria sau mai la vest…”. Localnicii au confirmat această observaţie:
„Nici o multinaţională sau firmă mare cu birouri în Sf. Gheorghe nu angajează
tineri care nu ştiu româneşte…”296
Soluţia exprimată atât de etnici români cât şi de etnici de altă
naţionalitate (maghiari) trimite fără excepţie la reunificarea spaţiului
educaţional.
Evoluţii interesante se înregistrează la nivelul elevilor. Tinerii români
recunosc existenţa unor tensiuni cu substrat etnic în comunitatea lor de
apartenenţă. Şi aceştia, ca şi adulţii sau colegii lor de etnie maghiară, identifică
separarea şcolilor după criteriul lingvistic drept principală cauză a
problemelor şi tensiunilor. Reluarea unor activităţi extraşcolare în comun este
o altă soluţie, cel puţin temporară. Elevii români sunt dispuşi să meargă până la
însuşirea limbii maghiare pentru creşte gradul de armonie în oraşul lor.
Elevii maghiari doresc şi ei unificarea şcolară, dar recunosc că
handicapul lingvistic instituit în 20 de ani de separare nu le mai permite să
desfăşoare o interacţiune culturală de tipul celei promovate în clasele mixte.

294
Fișă de interviu, fost responsabil în administraţia centrală locală; inspector şcolar, maghiar
295
Fișă de interviu, responsabil în sistemul educaţional, de etnie mixtă.
296
Fișă de interviu, fost viceprimar, Sf. Gheorghe.

155
Aceştia doresc unificarea şcolară în unităţi cu predare în limba română şi limba
maghiară, unde aceasta din urmă să fie preponderentă.
La nivelul profesorilor de etnie română şi maghiară, problema şi
soluţiile sunt aceleaşi: separarea şcolilor este principala sursă de tensiuni,
aceasta conducând la „politizarea manualelor de istorie” – după cum remarca un
intelectual maghiar. Ideologizarea surselor de cunoaştere identitară, alături de
educaţia strictă din familia maghiară, au fost exprimate de interlocutorii noştri
drept sursă de tensiune. Intelectualii maghiari intervievaţi nu doresc să renunţe
la „dreptul câştigat” de a preda în limba maghiară actualele materii, dar
recunosc că restrângerea predării limbii române conform actualului Proiect
nemulţumeşte în aceeaşi măsură şi comunitatea maghiară, întrucât scade
şansele de succes economic ale acesteia.

Politizarea actului educaţional

Percepţia populaţiei investigate, indiferent de etnie, este că actualele
prevederi ale Proiectului Legii Educaţiei Naţionale referitoare la minorităţi au
caracter politic, „întrucât vin alegerile şi unele partide vor să iasă în faţă cu
ceva”297. În plan concret, politizarea este percepută la nivelul deciziei
administrative şi prin conţinutul manualelor.
Totodată, reprezentanţii ambelor etnii au recunoscut că prevederile din
Proiect referitoare la creşterea puterii directorului de şcoală vor conduce la
politizarea actului educaţional şi la „creşterea exponenţială” a nepotismului în
sistem. Implicit, calitatea procesului educaţional va avea de suferit.
Profesorii români au ţinut să sublinieze că aducerea de manuale din
străinătate, în condiţiile în care controlul asupra inspectoratelor se va
exercita politic de jure, este de natură să înstrăineze şi mai mult cele două
comunităţi. Această opinie este susţinută şi de reprezentanţi ai inspectoratelor
şcolare de etnie mixtă. De altfel, inclusiv responsabili de etnie maghiară,
profesori şi inspectori şcolari, au declarat că manualul de istorie este deja
politizat, tipărirea lui în afara României foarte probabil că va creşte
conţinutul politico-idologic al acestuia, „în condiţiile în care filiera de control
curricular va fi de data aceasta conform legii în mâinile unor grupări
politice”298.
Politizarea este văzută de interlocutori şi la nivelul tipului de examinare
orală a testelor de competenţă lingvistică pentru reprezentanţii minorităţilor

297
Fișă de interviu, consilier local de etnie maghiară.
298
Fișă de interviu inspector şcolar de etnie mixtă.

156
naţionale, care nu poate fi contestată. În acest fel, comisiile de examinare ar
căpăta puteri discreţionare.

Creşterea distanţei sociale dintre comunităţi

Un alt mijloc de creştere a distanţei sociale este descentralizarea:
„Descentralizarea prevăzută de actualul Proiect va creşte înstrăinarea dintre
diferitele comunităţi etnice. Separarea tinerilor după programele diferite de
studiu pe criteriu lingvistic va determina existenţa a două tipuri de învăţământ
paralele, în acelaşi spaţiu administrativ. Nu doar că aceasta contrazice
Constituţia, dar va determina construcţia mentală a două tipuri umane care
conduc la două tipuri de societăţi. Dispare ideea de comunitate interculturală, în
locul ei apar două societăţi separate, dispare omul locului.”299

299
Fișă de interviu, responsabil politic local.

157
Bibliografie selectivă
Documentare generală
Institutul Naţional de Statistică, Direcţia Judeţeană de Statistică Harghita, Fişele
Localităţii – pentru Plăieşii de Jos şi Mihăileni
Parlamentul României, Raportul comisiei parlamentare de audiere a
persoanelor care, după 22 decembrie 1989, au fost nevoite să-și părăsească
locul de muncă și domiciliile din județele Harghita și Covasna, București,
1991

Documentare, teorie și metodă

Anderson, Benedict, Imagined Communities. Reflections on the Origin and
Spread of Nationalism, Verso, London, New York, 2006
Bogardus, Emory S., A Social Distance Scale în Sociology and Social
Research, 17 (1933): 265-271
Buzan, Barry, Popoarele, statele şi teama - o agendă pentru studii de
securitate internaţională în epoca de după războiul rece, Ed. Cartier,
Chişinău, 2000
Centrul European de Studii Harghita-Covasna, Asociaţia Romano-Catolicilor
din Moldova „Dumitru Mărtinaş, Românii în dezbaterile Congresului
secuiesc din 1902. Premise, deziderate şi reverberaţii, Ed. Magic Print,
Onești, 2011
Giurescu, Constantin (ed.), Istoria României în Date, Ed. Enciclopedică
Română, Bucureşti, 1972
Iorga, Nicolae, Hotare şi spaţii naţionale. Afirmarea vitalităţii româneşti,
Editura Porto Franco, Galaţi, 1996
Iorga, Nicolae, Români şi Slavi. Români şi Unguri. Două conferinţe ale
Institutului pentru Studiul Europei Sud-Orientale, Editura Institutului Sud-
Est European, Bucureşti, 1922
Lăcătuşu, Ioan, Structuri etnice şi confesionale în Judeţele Covasna şi
Harghita, Ed. Universităţii «Petru Maior», Târgu-Mureş, 2008
Lăcătuşu, Ioan, Vasile Lechinţan, Violeta Pătrunjel, Românii din Covasna și
Harghita. Istorie. Biserică. Școală. Cultură, Ed. Grai Românesc, Episcopia
Ortodoxă a Covasnei și Harghitei, Miercurea Ciuc, 2003
Putnam, Robert D., Bowling Alone. The Collapse and Revival of American
Community, Simon & Schuster, 2000
Tamás, Kiss, István, Csata, Perspective demografice în judeţul Harghita,
Consiliul Judeţean Harghita, (ms), f.a., [2007]

158
 CUPRINS

Lectori salutem! .............................................................................................. 5

Punct de plecare. Sinteză ............................................................................. 13
Proiectul Legii Educației Naționale............................................................. 22
Slăbirea comunității românești din Harghita-Covasna ................................. 25
Starting point. Synthesis .............................................................................. 29
The Project of the National Education Law ................................................. 39
The weakening of the Romanian community from Harghita -Covasna ........ 42
Slăbirea comunităţii româneşti din Harghita-Covasna............................... 46
Preambul .................................................................................................... 46
I. Punct de plecare şi Metodologie .............................................................. 49
II. Date obiective ........................................................................................ 52
Date Generale. Plăieşii de Jos ................................................................. 52
Date Generale. Mihăileni ........................................................................ 52
Date Generale. Hăghig ............................................................................ 53
Economia. Plăieşii de Jos ........................................................................ 54
Economia. Mihăileni .............................................................................. 55
Economia. Hăghig .................................................................................. 56
Demografia ............................................................................................ 57
Documentarea obiectivă a subiectivităţii marilor comunităţi .................... 58
Tendinţa istorică ..................................................................................... 58
Elemente ale hărţii demografiei puterii.................................................... 62
Populaţia cea mai sensibilă .................................................... 62
Romii .................................................................................... 63
Coeficientul de subsumare etnică este mai mare la români ..... 64
Comunitatea imaginată separată este mai puternică la maghiarii
de la sat ................................................................................. 66
Asigurarea „reproducţiei etnice” şi ameninţarea din partea
comunităţilor compacte româneşti .......................................... 68
Preocuparea: concentrarea pe zonele compacte (regiunile
supravieţuirii) ........................................................................ 69
Trei tipuri dinamice demografice: Hăghig (Covasna), Mihăileni
(Harghita), Plăieşii de Jos (Harghita) ..................................... 70
Raportul dintre cele două comunităţi etnice ......................... 70
Scăderea accelerată a stocului demografic românesc ........... 74

159
III. Cartografia mentală a spaţiului .............................................................. 77
Premise teoretice .................................................................................... 77
Harta mentală: interpretarea datelor. Comuna Hăghig – Jud. Covasna ..... 78
Harta mentală: interpretarea datelor. Satul Livezi (Mihăileni) – Harghita 80
Harta mentală: interpretarea datelor. Satul Doboi (Plăieşii de Jos) –
Harghita ................................................................................................. 82
IV. Ancheta calitativă de teren .................................................................... 84
„Datele obiective” în reprezentarea propriilor locuitori ........................... 84
Livezi (Harghita) ................................................................... 84
Doboi (Harghita) ................................................................... 88
Hăghig (Covasna) .................................................................. 91
Generalităţi cu privire la axele vieţii comunitare ..................................... 94
Comunitatea şi Vecinătăţile ................................................... 94
Puterea simbolică................................................................... 95
Instituţiile şi Celălalt ca non-prezenţă..................................... 96
Coordonatele interacţiunii sociale. Vecinătatea, cotidianul şi
istoria .................................................................................... 98
Livezi (Harghita) .................................................................................. 104
Vecinătatea şi cotidianul ...................................................... 104
Autoreprezentarea comunitară ............................................. 106
Instituţiile ............................................................................ 109
Axa temporală. Angoasa ...................................................... 111
Axele spaţiului social ........................................................... 114
Distanţa Socială ................................................................... 114
Doboi (Harghita) .................................................................................. 115
Vecinătatea şi cotidianul ...................................................... 115
Autoreprezentarea comunitară ............................................. 117
Instituţiile ............................................................................ 122
Axa temporală. Angoasa ...................................................... 124
Axele spaţiului social ........................................................... 128
Distanţa Socială ................................................................... 128
Hăghig (Covasna) ................................................................................. 129
Vecinătatea şi cotidianul ...................................................... 129
Autoreprezentarea comunitară ............................................. 130
Instituţiile ............................................................................ 132
Distanţa Socială ................................................................... 132
Concluzii .................................................................................................. 133

160
Raport pe marginea Proiectului Legii Educației Naționale privind situaţia
minorităţilor din perspectiva egalităţii de şanse ........................................ 135
Recomandări ............................................................................................ 135
Aspecte introductive şi metodologice ........................................................ 137
Considerente pe marginea contextului legislativ european ......................... 138
Implicaţii sociale şi de interes naţional ...................................................... 140
Consideraţii pe marginea Proiectului ........................................................ 142
Chestiunea lingvistică ........................................................................... 142
Comentarii ........................................................................... 143
Problematica manualelor ...................................................................... 144
Comentarii ........................................................................... 145
Supradiscriminarea – alte prevederi ...................................................... 146
Comentarii ........................................................................... 147
Schimbările structurale și politizarea mediului educaţional.................... 149
Comentarii ........................................................................... 150
Finanţarea din venituri proprii vs. bugetul de stat .................................. 153
Comentariu .......................................................................... 153
Învăţământul superior ........................................................................... 153
Comentarii ........................................................................... 154
În plan local ............................................................................................. 154
Enclavizarea – scăderea generală a calităţii vieţii .................................. 154
Politizarea actului educaţional .............................................................. 156
Creşterea distanţei sociale dintre comunităţi .......................................... 157
Bibliografie selectivă .................................................................................. 158

161