Tema 2

CONCEPTE ŞI SINTAGME SPECIFICE

CONFLICTULUI CU CARE SE OPEREAZĂ ÎN
RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

În studiul conflictelor este importantă înţelegerea profundă a

ceea ce înseamnă un conflict şi capacitatea de a le distinge de alte
chestiuni asociate.
Acestă temă prezintă câteva idei de bază referitoare la modul în
care să concepem conflictele.
Agenda:
1. Înţelegerea conflictului.
2. Definiţii ale conflictului.
3. Cauzele ce stau la baza conflictului.
4. Diferenţa dintre conflict şi violenţă.
5. Escaladarea conflictului.

1.Înţelegerea conflictului
Conflictul este un concept ambigu ce are înţelesuri diferite pentru
grupuri diferite şi în contexte diferite. Conflictul tinde, mai ales, să fie
înţeles şi perceput ca un fenomen negativ, uneori fiind chiar sinonim cu
violenţa. Vom încerca să considerăm conflictul ca fiind un fenomen
natural, multidimensional, ce indică, de obicei, o schimbare în cadrul
societăţii. În acest sens, prevenţia va consta, în primul rând, în
prevenirea escaladării distructive.
Conflictele fac parte din viaţă. Conflictele sunt vechi de când
lumea, ele sunt un fenomen universal care poate fi întâlnit la toate nivelele
convieţuirii umane. Nu constituie o surpriză faptul că, deşi adesea
conflictul presupune costuri, el aduce cu sine şi beneficii. De pe urma
conflictului rezultă beneficii substanţiale, altfel conflictul nu ar fi o
caracteristică atât de izbitoare a relaţiilor umane.

1
 Adesea, conflictul este generat de doleanţe cum ar fi lipsurile,
inegalitatea, diferenţe culturale ori morale sau distribuţia puterii. Astfel,
angajarea în conflict oferă mijloacele de soluţionare a acestor preocupări
- fie prin afirmarea unei poziţii în avantaj fie prin depăşirea deficienţelor
percepute.
Conflictul este un indicator al faptului că relaţia dintre cei
implicaţi nu poate continua ca mai înainte. În absenţa conflictelor,
atitudinile, comportamentul şi relaţiile rămân aceleaşi, indiferent dacă
sunt juste sau nu. Conflictele scot la iveală probleme. Soluţionarea lor
constructivă sau distructivă depinde de modul în care este gestionat
conflictul.
Atunci când spunem că există beneficii în cadrul conflictului, în
mod clar nu vrem să spunem că motivaţiile sau consecinţele sunt nobile
sau juste. Există oportunişti ai conflictului care câştigă bani sau putere
de pe urma conflictului, dar acest gen de profit este considerat ca
nelegitim, de marea majoritate. Beneficiile legitime aduse de conflict se
răspândesc la grupuri mult mai largi. Unele dintre cele mai importante
beneficii, cu siguranţă mai există şi altele, constau în rezultatele pe plan
social, psihologic şi material. Beneficiile colective ale conflictului:
interacţiunile sociale încep, adesea, printr-o formă oarecare de conflict.
Conflictele gestionate în mod constructiv pot duce la pace şi cooperare
pe termen lung. De multe ori, conflictele contribuie la coeziunea de
grup. Pot ajuta la construirea limitelor de grup, ajutându-i pe indivizi să
îşi recunoască interesul comun. Spre exemplu, războiul a fost descris ca
fiind factorul creator al statului-naţiune modern, cel puţin în Europa.
Astfel, conflictele pot genera stabilitate şi pot acţiona ca o forţă
unificatoare.
Ajutând indivizii şă îşi dea seama de interesul lor comun,
conflictele aduc un aport semnificativ la construirea identităţilor.
Înfruntarea unui oponent comun poate crea legături şi asociaţii noi între
persoane care, anterior, nu aveau nimic în comun. Identificarea unei
ameninţări comune permite indivizilor nu doar să îşi descopere interesul,
ci şi să reafirme o identitate comună care datează, poate, de mai multă
vreme.

2
 Conflictele pot provoca schimbări sociale necesare şi pot conferi
empowerment unor grupuri care, anterior, deţineau puţină putere. La
urma urmei, dacă nimeni nu ar contesta nimic niciodată, multe
nedreptăţi grave ar continua să se perpetueze.
Beneficiile psihologice ale conflictului constau în posibilitatea
declanşănşării unui proces prin care indivizii să îşi dea seama că au
interese comune şi opozanţi comuni. Ameninţarea generată de conflict
adesea formează identităţi individuale mai puternice.
Beneficiile materiale ale conflictului: adesea, conflictele aduc
recompense materiale concrete, sub formă de terenuri, bogăţii şi altele.
Aduc beneficii în sensul că pot consolida puterea cuiva. De asemenea,
există o serie de exemple ce ilustrează beneficiile economice imense
care apar, de multe ori, în urma conflictelor.
Desigur, conflictele vor continua să rămână o provocare
fundamentală pentru omenire. Faptul că ele pot produce beneficii pentru
indivizi, grupuri şi naţiuni ne duce la concluzia că ele vor continua să
apară. Provocarea constă în a identifica beneficiile pe care le aduce
conflictul astfel încât multiplele costuri asociate să poată fi minimizate.
Rareori, conflictele sunt percepute şi fructificate ca o oportunitate
de a dezvolta relaţii mai satisfăcătoare. În viaţă, tindem să resimţim
conflictele ca ceva dureros, ceva de care am dori să ne ferim, să ignorăm
sau să uităm. În alte cazuri, folosim conflictele pentru a-i pune pe ceilalţi
faţă în faţă cu ideile şi interesele noastre sau ne folosim puterea pentru a
ni le impune asupra lor. Conflictul este resimţit ca o perturbare în
desfăşurarea firească a relaţiilor noastre.

2. Definiţii ale conflictului

Privind noţiunea de conflict dintr-o perspectivă ştiinţifică
cercetarea în domeniul păcii şi conflictelor înţelege o diferenţă
ireconciabilă de poziţii într-o chestiune anume care face obiectul
conflictului. Conflictele devin manifeste (deschise) prin comportamentul
conflictual al cel puţin uneia dintre părţile implicate în conflict. Din
comportamentul conflictual al tuturor părţilor implicate rezultă felul în
care decurge conflictul. Distingem în acest sens forme paşnice şi forme
violente.

3
 Comportamentul constituie cel de-al
doilea colţ al triunghiului conceptual
propus de cercetătorul Johan Galtung
(1978) ca mod de conceptualizare a
conflictului. Cel de-al treilea colţ
reprezintă atitudinea actorilor faţă de
obiectul conflictului, faţă de ceilalţi
actori şi comportamentul lor conflictual.
Conflictul este prin urmare un
fapt social la care participă cel puţin două părţi (indivizi, grupe, state)
care urmăresc scopuri diferite, neconciliabile sau chiar acelaşi scop, dar
care nu poate fi atins de o singură parte, şi/sau doresc să facă uz de
mijloace disputate pentru a ajunge la un scop anume.
Conflictul, ca o parte fundamentală a vieţii, formează fondul
(invizibil) al continuumului; conflicte vor exista întotdeauna şi
pretutindeni. Întrebarea decisivă este însă dacă aceste conflicte pot fi
Punct de cotitură
soluţionate sau nu prin
VIOLENŢĂ
STRUCTURALĂ
Civilizarea
conflictului
COOPERARE/
INTEGRARE
folosirea violenţei.
Războiul şi pacea sunt
cele două extreme. Factorul
VIOLENŢĂ
CRESCUTĂ
DREPTATE CRESCUTĂ
decisiv este gradul de
CONFLICTUL CA FOND INVIZIBIL violenţă: dacă aceasta se
RĂZBOI/CRIZĂ/VIOLENŢĂ PACE manifestă într-o mai mare
măsură, atunci apare
războiul. Dacă nonviolenţa este caracteristica principală – orice ar
însemna acest lucru, atunci predomină pacea. Violenţa actuală şi
structurală (din partea stângă) se opune cooperării şi integrării (în partea
dreaptă). Pacea nu înseamnă absenţa conflictului în sine ci, mai degrabă,
absenţa manifestării violente a acestuia.
În concepţia europeană (Dicţionarul Enciclopedic) conflictul
este: ”opoziţie deschisă, lupta între indivizi,grupuri, clase sociale,
partide, comunităţi state cu interese economice, politice, religioase,
etnice, rasiale, divergente sau incompatibile, având efecte distructive
asupra interacţiunilor sociale”. În esenţă, definiţia sociologică a

4
conflictului îl evidenţiază ca neânţelegere, ciocnire de interese, dezacord
(un antagonism, o ceartă, diferend sau discuţie violentă). Prin conflict
înţelegem opoziţia deschisă, lupta dintre indivizi, grupuri, clase sociale,
partide, comunităţi, state (Dicţionar de sociologie,1993). Definiţia
înscrisă în dicţionar concepe conflictul ca orice formă a relaţiilor social-
umane în care părţile ce interacţionează manifestă interese divergente
sau opuse.
În concepţia asiatică, conflictul este privit în mod dual: ”Natura
include inevitabile diferenţe de opinie şi interese, deci, certitudinea
conflictului. Conflictul este întuneric şi lumină, pericol şi sansă,
stabilitate şi schimbare, putere şi slăbiciune. Toate conflictele conţin în
ele germenii creaţiei şi ai distrugerii” (Sun Tzu – Arta războiului). Deşi,
aparent, cele două definiţii par diferite, la o analiză mai atentă se poate
observa că prima definiţie evidenţiază aspectul static al conflictului iar
cea de-a doua aspectul dinamic (consecinţele conflictului).
Prin urmare, cele două definiţii sunt complementare şi oferă o
imagine mai completă asupra conflictului. Astfel, conflictul poate fi
definit ca ”o componentă procesuală ce defineşte caracterul
interrelaţiunii dintre indivizi şi grupuri umane”. Altfel spus, conflictul
caracterizează adevarata natură umană, este ”tatăl şi măsura tuturor
lucrurilor ” după cum afirma filozoful antic Hereaclit, dar tot el afirma
că ”în discordie stă armonia cea mai frumoasă ”.
Dacă filozofii antici şi primii creştini percep conflictul ca având
conotaţii negative dar şi pozitive, în literatura de specialitate a sec.XIX
şi XX excelează viziunea negativă şi distructivă a conflictului.
Începând însă, cu a doua jumătate a sec.XX, de prin anii ’70 unii
autori încep să reevalueze virtuţile pozitive ale conflictului (John
Galtung – 1975 – având ca, baza gândirea filozofică a lui Ghandhi).
Galtung este urmat de Roger Fischer şi Wiliam Ury care promovează
conceptul negocierii pe bază de câştig-câştig. În literatura de specialitate
au fost elaborate o serie de teorii care încercând să caracterizeze
conflictul din perspectiva dimensiunii şi complexitaţii recunosc că
acesta, odată declanşat cea mai plauzibilă evoluţie este de la micro la
macro, adică tinde să escaladeze (Friederich Glasl, sociolog german a
elaborat în 1982 teoria escaladării conflictelor).

5
 O altă caracteristică a conflictului, evidenţiată printre alţii de
John Paul Lederach (1994), este aceea că: ”într-un conflict ce la prima
vedere, apare limitat la nivelul unui singur tip de interacţiune umană se
manifestă şi influenţe ale altor tipuri de interacţiuni”.
Conflictul este, de fapt, un dezacord în privinţa atitudinilor,
scopurilor, mentalităţilor, procedurilor, metodelor, rolurilor, elementelor
morale, ameninţării valorilor personale, luptei pentru putere, plasării
responsabilităţilor.
Conflictul poate fi verbalizat/comunicat/exprimat sau
implicit/neexprimat/necomunicat.
Conflictul poate fi caracterizat şi ca o stare ce presupune
manifestarea unor tensiuni acumulate în timp sau determinate de factori
de moment între două persoane sau două grupuri ce au interese diferite
şi nu au găsit soluţii de eliminare a acestor tensiuni. Pe de alta parte, un
individ poate percepe o anumită situaţie ca fiind conflictuală, în timp ce
aceeaşi situaţie poate fi percepută de altul ca fiind normală.
Din mulţimea definiţiilor şi consideraţiilor teoretice asupra
conceptului de conflict am putea sintetiza următoarele aspecte :
- există o paletă variată de definiţii date conflictului, cu
accentuarea în diferite proporţii a laturilor sale biologice, psihologice,
sociale, etc;
- aceste definiţii sunt nu numai variate dar şi deseori,
contradictorii;
- nu există încă un punct de vedere interdisciplinar asupra
conflictului.
Ţinând seama de toate aceste aspecte şi repere teoretice, am putea
încerca o definiţie neexhaustivă a conflictului: Conflictul este un
fenomen social de tip procesual generat de un dezacord, neânţelegere
sau o ciocnire de interese între două părţi (persoane, grupuri), perceput
cel puţin de una dintre ele, părţi aflate în interdependenţă şi care
manifestă incompatibilităţi în privinţa scopurilor, valorilor, resurselor,
nevoilor ori a trăsaturilor de personalitate sau cu privire la modurile de
satisfacere a acestora, apărut într-un anumit context, socio-cultural sau
organizaţional.

6
 Abordarea transformatoare a conflictului vede conflictul ca pe un
fenomen social multi-dimensional, esenţial în vederea schimbării
sociale. Din această perspectivă conflictul este o luptă între două sau
mai multe tendinţe de acţiune care fie sunt contrare, fie merg în aceeaşi
direcţie, dar se exclud reciproc.
De obicei, conflictele au la mijloc o chestiune, o problemă, o
întrebare, un subiect. Deseori, problemele ce afectează relaţia dintre
părţile aflate în conflict - lipsa de încredere, supoziţii, lipsa de contact
etc. - nu sunt înţelese şi nu sunt explicate clar. Aceasta face ca relevanţa
acestor probleme să fie în general subestimată, mai ales în conflictele
sociale care par să se învârtă în jurul unei chestiuni anumite.
Un alt nivel al realităţii conflictului este cel al valorilor. Friedrich
Glasl dă o definiţie mai precisă a conflictului: o interacţiune între agenţi
-indivizi, grupuri sau organizaţii - în care cel puţin un agent simte
incompatibilităţi între gândirea/ideile/ percepţiile/şi/sau sentimentele
sale şi cele ale celuilalt agent (sau celorlalţi agenţi) şi resimte acţiunile
celuilalt ca pe o limitare.
Adevărata problemă a conflictelor este pericolul permanent ca
acestea să escaladeze: pe parcursul acestora se pune din ce în ce mai
mult preţ pe strategii de dobândire a puterii şi pe uzul violenţei.
Conflictul devine prin urmare din ce în ce mai greu de controlat, până
când scapă de sub control, trece pragul violenţei, cauzând distrugere şi
suferinţă. Convieţuirea este astfel îngreunată, dacă nu chiar imposibilă,
pe termen lung.
Conflictele sunt constituite în faze specifice.

7
 În faza premergătoare sunt sesizate conflictele latente sau deja
manifeste, fără a fi însă evaluate (încă) ca fiind negative. În faza de
escaladare se pune în mişcare o dinamică specifică care acutizează
conflictul. În faza de lămurire interesul se concentrează pe redefinirea şi
reorganizarea convieţuirii.
Toate aceste faze mai sunt denumite arc al conflictului. Dinamica
conflictului modifică, de regulă şi comportamentul părţilor implicate în
acesta. Procesul de comunicare este limitat, fiind resimţit mai degrabă ca
o barieră decât o punte de legătură. Neîncrederea sporeşte iar aplanarea
divergenţelor nu este mai niciodată văzută ca fiind o sarcină comună.
Pornind aşadar de la ideea existenţei unei legături indisolubile între
metodele de intervenţie pentru soluţionarea conflictelor şi fazele de
desfăşurare a acestora, suntem de părere că trebuie să se opereze cu
următoarele definiţii de bază:
Prevenirea conflictului (conflict prevention) reprezintă un
ansamblu de măsuri, acţiuni şi proceduri, organizate şi executate de
instituţii/persoane abilitate, în scopul evitării ameninţării cu forţa sau
folosirii efective a acesteia, al evitării constrângerilor de orice natură la
care pot recurge unele state sau grupuri sociale, precum şi a
consecinţelor politice, economice şi sociale derivate din acestea.
Prevenirea conflictului se referă, de asemenea, la acţiunile şi măsurile
întreprinse în urma desfăşurării violente a unui conflict, în scopul evitării
reizbucnirii violenţelor.
Managementul crizelor (crisis management) reprezintă un
ansamblu de măsuri, acţiuni şi proceduri, organizate şi executate de
instituţii/persoane abilitate, în scopul împiedicării transformării
situaţiilor de maximă tensiune sau confruntărilor deschise dintre părţi în
conflicte armate violente.

8
 Managementul conflictului (conflict management) reprezintă un
ansamblu de măsuri, acţiuni şi proceduri, organizate şi executate de
instituţii/persoane abilitate în scopul menţinerii sub control şi, în măsura
posibilităţilor, al reducerii intensităţii conflictelor violente şi angajării
dialogului pentru soluţionarea paşnică a diferendelor dintre părţile în
conflict.
Impunerea păcii (peacemaking) – conceptual, este deseori asociat
cu întărirea păcii (peace enforcement) şi reprezintă folosirea forţei
armate de către o a treia parte, în scopul determinării sau constrângerii
uneia sau a ambelor părţi în conflict să procedeze la încheierea
ostilităţilor.
Terminarea conflictului (conflict termination) reprezintă încetarea
ostilităţilor dintre părţi.
Menţinerea păcii (peacekeeping) reprezintă totalitatea eforturilor
de menţinere a interdicţiei de încetare a focului sau a altora prin
separarea forţelor armate ale părţilor aflate în conflict.
Rezoluţia conflictului (conflict resolution) – concept asociat cu
termenul de construcţia păcii postconflict (postconflict/ peacebuilding),
reprezintă totalitatea eforturilor îndreptate spre îmbunătăţirea cooperării
dintre părţile aflate în conflict, prin abordarea de pe poziţii reciproc
avantajoase a problemelor în dispută, creşterea încrederii şi stabilirea
unui cadru favorabil reconcilierii. Rezoluţia conflictului trebuie folosită
pentru prevenirea violenţelor sau pentru consolidarea stării de încetare a
violenţelor şi pentru prevenirea reescaladării.
Conflictele sunt percepute deseori ca o luptă care trebuie câştigată.
Ele dezvoltă adesea o dinamică internă care îngreunează, dacă nu chiar
exclude, o reglementare paşnică, constructivă şi non-violentă.
Cercetările destinate comportamentului părţilor în situaţii conflictuale au
arătat tendinţa de impunere a propriilor interese insistând asupra propriilor
poziţii – chiar şi acolo unde încep să se arate insuccesele. Acest model
comportamental este însoţit şi de o limitare din ce în ce mai crescută a
capacităţii de percepţie şi decizie.
Escaladarea conflictelor este periculoasă pentru că:
- astfel pot scăpa de sub control;
- din ce în ce mai puţine variante de acţiune stau la dispoziţie;

9
 - violenţa este folosită din ce în ce mai mult;
- în prim plan nu mai stau soluţii comune, ci victoria sau înfrângerea
adversarului;
- are loc o personificare a conflictului;
- emoţiile devin mai importante decât raţiunea;
- distrugerea devine scopul principal al acţiunii.
Obiectivul central din cadrul aplanării constructive a conflictelor cu
etapele de de-escaladare, de a găsi răspunsuri şi alternative pentru fiecare
etapă, de a reduce dimensiunile violenţelor sau de a le elimina cu totul şi de
a viza cooperarea şi soluţiile prin negociere.
Există mai multe clasificări, după diverşi teoreticieni, ale
conflictelor:
- după domeniul implicat: afective, cognitive, sociale;
- după tipul obiectivelor: de resurse, de nevoi, de
valori/credinţe/scopuri;
- după poziţia faţă de sistem: endogene, exogene;
- din punct de vedere al forţei: simetrice, asimetrice; orientate spre
structură, orientate spre litigiu;
- după modul de percepere a adversarului: lupte, jocuri, dezbateri;
- după orientare: orientate spre oameni, orientate spre sarcină;
- după natura lor: politice, ideologice, sociale, diplomatice,
culturale;
- după aria geografică: locale, naţionale, continentale, mondiale;
- după caracter: naţionale, internaţionale;
- după părţicipanţi: rasiale, interetnice, stiinţifice;
- după nivelul tehnologic: nucleare, chimice, bacteriologice, spaţio-
cosmice.
Considerăm că este util să prezentăm câteva din caracteristicile
conflictelor benefice şi conflictelor distructive.

Conflict distructiv Conflict benefic

Conflictul este generat de erori. Conflictul este generat de cauze
multiple.
Este scăpat de sub control, nefiind Poate fi menţinut la un nivel
soluţionat la momentul oportun. onorabil.

10
Problemele au fost atât de grave
încât nu s-a putut ajunge la o soluţie
acceptată.
Comunicarea dintre competitori
devine anevoioasă şi nedemnă de
încredere.
Capacitatea fiecărei părţi de a
observa şi de a răspunde la intenţiile
celeilalte este serios afectată.
Mijloace pentru obţinerea unor
avantaje
Acţiuni în forţă, denaturarea
realităţii,
informaţie trunchiată.
Evoluţie
Cu cât conflictul avansează iar
mizele devin mai importante cu atât
şansele ajungerii la o soluţionare
devin tot mai reduse.
Factori de influenţă
Importanţa şi numărul punctelor de
dispută.
Numărul şi importanţa participanţilor
Cheltuielile pe care participanţii sunt
dispuşi să le suporte.
Numărul constrângerilor morale
abandonate în timpul confruntării.
Efecte
Efecte negative asupra realizării
obiectivelor.
Resursele personale şi
organizaţionale se consumă în
condiţii de ostilitate, dispreţ, existând
o permanentă stare de nemulţumire.
Desfiinţarea organizaţiei.
Se poate ajunge la o soluţie acceptată
de cei implicaţi.
Comunicarea dintre competitori
devine intensă şi demnă de încredere
Fiecare parte observă şi răspunde la
intenţiile celeilalte.
Competiţie deschisă
Cu cât conflictul avansează iar
mizele devin mai importante, cresc
eforturile şi investiţiile, existând
şanse de ajungere la o soluţionare.
Importanţa şi numărul punctelor de
competiţie.
Numărul şi importanţa participanţilor
Cheltuielile pe care participanţii sunt
dispuşi să le suporte.
Numărul constrângerilor morale pe
care cei implicaţi se simt datori să le
respecte.
Indivizii şi organizaţiile devin mai
creative şi mai productive.
Permite distribuirea mai eficientă a
resurselor, elimină tensiunile şi
facilitează efectuarea schimbărilor.
Asigură motivaţia personalului
ducând la un comportament creator.
Creşte coeziunea, gradul de
11
 organizare şi loialitatea personalului.

3. Cauzele ce stau la baza conflictelor

Discuţiile despre conflict se limitează, de multe ori, la una sau la
câteva cauze. Instrumentul care ne ajută să înţelegem conflictele este
analiza conflictului. O astfel de analiză nu încearcă să descopere doar
cauzele şi contextul izbucnirii conflictului, ea conţine şi prime măsuri de
soluţionare, cercetând atât punctele comune cât şi felul în care a fost tratat
conflictul până la momentul începerii analizei.
Este important să facem o analiză mai profundă şi să înţelegem
cauzele primare ale fiecărui conflict. Foarte adesea, importanţa cauzelor
specifice se poate modifica pe parcursul conflictului. Spre exemplu,
adesea, problemele de natură psihologică nu joacă un rol foarte mare la
începutul conflictelor sociale. Dar imediat ce conflictul iese din faza
latentă, relevanţa lor poate să crească.
Nevoi umane neîmplinite: nevoile umane sunt un puternic
generator al comportamentului uman şi al interacţiunii sociale. Toţi
indivizii au nevoi pe care se străduiesc să le satisfacă, fie făcând apel la
sistemul existent, fie acţionând ca revoluţionari sau reformişti ai
sistemului. Dat fiind acest fapt, sistemele sociale trebuie să răspundă la
nevoile individuale sau să treacă prin instabilitate şi schimbare forţată.
Teoreticienii nevoilor umane susţin că multe conflicte ce nu pot fi
soluţionate sunt cauzate de o neglijare a nevoilor umane fundamentale.
Acestea sunt nevoile de bază: mâncare, apă, adăpost, precum şi nevoile
mai complexe: siguraţă, securitate, stimă de sine şi împlinire personală.
Nevoile mai complexe sunt legate de putinţa individului de a-şi exercita
opţiunea în toate aspectele vieţii şi de acceptarea legitimă a identităţii şi
valorilor sale culturale. Nevoia de justiţie distributivă şi posibilitatea de
a face parte din societatea civilă sunt, de asemenea, esenţiale. Toate
aceste nevoi constituie cerinţe fundamentale pentru dezvoltarea umană.
Astfel, interesele pot fi negociate atunci când intră în conflict, dar
nevoile nu.
Identitate: conflictele pot fi cauzate de sentimentul ameninţării
identităţii. Identităţile se construiesc pe baza diferitor trăsături şi
experienţe. Conflictele de identitate apar atunci când membrii grupului

12
simt că sinele lor este ameninţat sau că nu li se acordă legitimitate şi
respect. Deoarece identitatea este esenţială pentru stima de sine a
individului şi pentru modul în care acesta interpretează restul lumii,
orice ameninţare la adresa identităţii va produce o reacţie puternică.
Unele conflicte de identitate îşi au rădăcina în naţionalism.
Naţionalismul ca ideologie promovează existenţa popoarelor sau
naţiunilor, ai căror membri au o istorie şi un destin comun. Adesea,
sentimentele naţionaliste îi fac pe indivizi să se considere superiori, ca
grup sau naţiune, altor grupuri, ceea ce îi poate îndemna pe membrii
grupului să denigreze sau să domine alte popoare şi ţări. Deoarece orice
provocare la adresa naţiunii este considerată ca o ameninţare la adresa
propriei existenţe, naţionalismul poate constitui o cauză de conflict. În
fine, conflictele de identitate implică, de obicei, prezenţa
colonialismului, etnocentrismului sau a rasismului şi apar pe fondul unei
istorii de dominaţie şi nedreptate percepută. Colonizarea, mai ales, are
adesea grave implicaţii socio-economice şi morale care tind să persiste.
Acolo unde există un puternic dezechilibru de putere, există riscul ca
partea mai puternică să exploateze sau să abuzeze de partea mai slabă.
Este posibil ca grupurilor minoritare să li se refuze participarea efectivă
în viaţa politică sau ca acestea să nu aibă posibilităţi de expresie
culturală. Dacă identitatea le este negată sau, pur şi simplu,
nerecunoscută de majoritate, aceste grupuri oprimate pot declara că
ierarhia de putere este nedreaptă şi se pot revolta împotriva ei. Ceea ce
duce la o situaţie de nerezolvat.
Aspecte morale: conflictele privind diferenţele morale tind să
dureze mult. Este vorba despre credinţe morale rigide, bazate pe
supoziţii fundamentale ce nu pot fi atacate. Aceste valori morale,
religioase şi personale fundamentale nu pot fi schimbate uşor, iar cei
care aderă la o ideologie anume nu sunt deschişi la compromisuri asupra
viziunii lor. Acest tip de conflicte tinde să rezulte din confruntarea între
vederi diferite. Supoziţiile despre cel mai bun mod de viaţă, pe care un
grup le consideră esenţiale şi valoroase, pot fi radical diferite de valorile
unui alt grup. Părţile pot avea standarde diferite pentru noţiunile de
dreptate şi de bine şi pot da răspunsuri fundamental diferite la marile
întrebări morale. Deoarece valorile şi reperele morale tind să fie destul

13
de stabile, oamenii nu prea sunt dispuşi să negocieze în această privinţă.
Aşa se întâmplă atunci când chestiunile ce stau la baza conflictului sunt
în strânsă legătură cu convingerile morale ale celor implicaţi. Cei care
sunt implicaţi într-un conflict moral pot chiar crede că perpetuarea
conflictului este un lucru virtuos sau necesar. O parte din identitatea lor
este dată de faptul că se opun adversarului, ei dorind continuarea
conflictului pentru că aceasta le permite să joace un rol care îi justifică.
În plus, cum luptele pentru valori adesea includ şi revendicări de statut şi
putere, părţile fac mari eforturi pentru a neutraliza, răni sau elimina
rivalii. Orice compromis în legătură cu valorile pe care le preţuiesc este
văzut ca o ameninţare la adresa nevoilor lor umane de bază şi a
sentimentului lor de identitate.
Dreptatea: dorinţa de dreptate este ceva asupra căruia oamenii nu
doresc să facă nici un compromis, ceea ce face ca declararea unei
nedreptăţi să ducă, de multe ori, la conflicte ne-soluţionabile.
Sentimentul de dreptate al individului este legat de existenţa unor norme
şi drepturi care trebuie să caracterizeze tratamentul decent al fiinţelor
umane. Dacă se percepe o discrepanţă între ceea ce obţine o persoană,
ceea ce doreşte şi ceea ce persoana crede că i se cuvine, persoana
respectivă poate ajunge să creadă că este lipsită de beneficiile pe care le
merită. Acest fapt se întâmplă atunci când o acţiune sau un rezultat este
perceput ca fiind nedrept. Când oamenii cred ca au fost trataţi nedrept, ei
pot încerca să se „răzbune“ sau să îi provoace pe cei care i-au tratat
nedrept. Într-adevăr, sentimentul nedreptăţii duce, de multe ori, la
agresiune sau la replică pe măsură. Indivizii pot ajunge să creadă că
violenţa este unica manieră de a repara nedreptatea pe care au suferit-o
şi de a se asigura că nevoile lor fundamentale sunt împlinite. Această
evoluţie este foarte probabilă, mai ales, dacă nu s-a întreprins nici o
acţiune pentru a remedia sistemul opresiv al structurilor sociale sau
pentru a aplica justiţia retributivă sau restorativă. Cu toate acestea, în
multe cazuri, cei puternici răspund prin a încerca să potolească
tulburarea şi prin menţinerea status quo-ului. Ceea ce poate duce la
conflict în desfăşurare.
Drepturi: nemulţumirile din cauza drepturilor pot, de asemenea,
să alimenteze o situaţie de conflict ne-soluţionabilă. Disputa începe

14
atunci când o persoană sau un grup face o revendicare sau o cerere
adresată unui alt grup care o respinge. O modalitate de a soluţiona
disputele este recurgerea la un standard independent de legitimitate sau
de corectitudine percepută. Totuşi, dacă ambele grupuri îşi susţin
revendicarea ca pe un „drept”, nu mai rămâne loc pentru poziţii
moderate şi realizarea unui compromis sau a unui consens devine
dificilă. Disputele privind drepturile pot stopa comunicarea cu cei ale
căror puncte de vedere diferă de ale noastre. Aceasta este, în parte,
fiindcă oamenii consideră că argumentele care fac uz de drepturi sunt
„aşi“ ce neutralizează toate celelalte poziţii. Tendinţa de a recurge la
formule absolute în discuţiile asupra drepturilor promovează aşteptări
nerealiste şi creşte probabilitatea de conflict. Atunci când părţile nu pun
în balanţă revendicările lor cu drepturile celorlalţi, conflictul devine de
nesoluţionat.
Distribuţia constituie miza cea mare: conflictele ce se învârt în
jurul întrebărilor cine ce primeşte şi cât primeşte tind, de asemenea, să
devină de nesoluţionat. Obiectele ce urmează a fi distribuite includ
resurse tangibile ca, de exemplu bani, terenuri sau locuri de muncă mai
bune, precum şi resurse intangibile ca, de exemplu, statutul social. Dacă
la dispoziţie s-ar afla o multitudine de resurse, toată lumea ar lua pur şi
simplu lucrurile de care are nevoie şi nu s-ar mai ajunge la conflict. Dar
acolo unde nu există suficiente resurse pentru satisface nevoile sau
dorinţele tuturor şi nici nu se pot găsi sau identifica resurse
suplimentare, conflictul se transformă într-o situaţie de tip unii câştigă,
unii pierd (win-lose). Atunci când obiectul în cauză este foarte important
sau preţios, conflictul tinde să devină mai mult decât ne-soluţionabil.

4. Diferenţa dintre conflict şi violenţă

Conflictul şi violenţa nu sunt acelaşi lucru. Aceasta, deşi violenţa
este, adesea, o expresie a conflictului, un mod de desfăşurare a
conflictelor.
Violenţa există în conflicte:
- ca un instrument de represiune din partea părţii mai puternice
care doreşte să îşi impună interesele asupra celorlalţi,

15
 - ca un instrument de articulare a intereselor de către partea mai
slabă, mai ales dacă acea parte nu cunoaşte alte căi,
- atunci când părţile implicate în conflict nu reuşesc să găsească
alte modalităţi de desfăşurare a conflictului,
- în legătură cu escaladarea dinamicii conflictului,
- ca un reproş adus celeilalte părţi pentru a legitimarea propriei
poziţii.
Violenţa constă în acţiuni, cuvinte, atitudini, structuri sau sisteme
ce provoacă daune fizice, psihologice, sociale sau de mediu şi/sau îi
împiedică pe oameni să îşi atingă potenţialul maxim de fiinţă umană.
Având această înţelegere a fenomenului, Johan Galtung a
concluzionat că violenţa se întâmplă fiinţelor umane şi între fiinţe
umane. Ele au posibilităţi limitate de a-şi satisface nevoile umane de
bază (nevoi de supravieţuire, de bunăstare, de identitate şi justificare, de
libertate). Violenţa poate afecta trupul şi/sau sufletul şi apare ca urmare a
unor influenţe (provocate de om) ce pot fi evitate.
Când ne gândim la violenţă, gândim, mai întâi, în termeni de
comportament - atacuri fizice, bătăi, ucidere, tortură. Războaiele şi
răscoalele civile sunt manifestări extrem de pregnante. În anii din urmă,
s-a ajuns la o înţelegere mai complexă a violenţei, care include forme
mai puţin evidente ale violenţei, dar care pot fi la fel de dăunătoare şi,
poate, chiar mai greu de soluţionat. S-a constatat că nu este constructiv
să se tragă linie între uciderea cu o armă de foc şi uciderea prin
deprivare de mâncare sau de alte lucruri esenţiale pentru viaţă. Există
multe sisteme şi structuri care funcţionează, pur şi simplu, neluând în
calcul nevoile celorlalţi sau provocând intenţionat suferinţă.
Violenţa structurală sau indirectă este o formă de violenţă în care
autorii nu pot fi uşor identificaţi deoarece avem de-a face cu o întreagă
reţea de structuri şi responsabilităţi. Uneori, se poate întâmpla ca nimeni
să nu intenţioneze comiterea violenţei. Acesta este cazul poluării
industriale, al legilor care marginalizează segmente ale populaţiei etc.
Galtung adaugă o a treia formă de violenţă - violenţa culturală.
Violenţă culturală înseamnă toate acele aspecte ale culturii care pot f
folosite pentru a justifica ori legitima violenţa directă sau structurală.
Este important de subliniat că nu există culturi violente, ci, după cum

16
afirmă Galtung, există aspecte ale culturii care apar în orice cultură:
stele, cruci şi semilune, steaguri, imnuri, parade militare, discursuri
instigatoare, afişe ce incită la război - acestea sunt folosite pentru a
pregăti terenul pentru alte forme de violenţă; dar şi limbajul, ştiinţa,
discursul social sau paradigmele gândirii pot influenţa oamenii în acest
sens.
Mai există încă un nivel adânc de înţelegere a violenţei. Acesta
ţine de procese mentale, mai puţin vizibile: sentimentele, atitudinile şi
valorile pe care le au oamenii. Ele nu sunt violente dar pot deveni uşor
surse de violenţă sau pot duce la comportament violent şi pot alimenta
funcţionarea structurilor violente. Ura, frica, neîncrederea sunt
sentimente ce ne permit să clasificăm oamenii ca inferiori sau superiori
în ceea ce priveşte rasa, sexul, religia, apartenenţa etnică, capacitatea
mentală, ideologia politică.
Înţelegerea violenţei în sens mai larg este utilă deoarece ne arată
că războiul şi comportamentul violent reprezintă doar o mică parte a
conflictului şi ne indică faptul că cele trei dimensiuni sunt
interconectate. Violenţa ne îndeamnă să îi identificăm pe cei care o
organizează şi profită de pe urma ei şi ne semnalează punctele vitale de
abordare a procesului de transformare a conflictului.

5. Dinamica conflictelor
Dinamica conflictelor poate fi descrisă ca interacţiunea ce rezultă
dintre profilul conflictului, actori şi cauze. Înţelegerea dinamicii
conflictului ajută la identificarea ocaziilor, mai ales prin construcţia de
scenarii, metodă prin se evaluează diversele intervenţii posibile şi se face
analiza răspunsurilor adecvate.
A devenit ceva obişnuit să diferenţiem între mai multe faze ale
unui conflict. Autori diferiţi denumesc şi descriu aceste faze în mod
diferit, dar majoritatea includ, cel puţin, următoarele faze:
• pre-conflict
• confruntare
• criză
• rezultat
• post-conflict

17
 Trecerea de la o fază la alta nu se face lin, iar unele faze se pot
repeta de mai multe ori sau procesul se poate bloca. Posibilitatea
conflictului apare oricând oamenii au nevoi, valori sau interese diferite.
Aceasta este faza pre-conflict. În această fază, pot exista tensiuni în
relaţiile dintre părţi şi/sau o dorinţă de evita contactul.
Conflictul nu devine evident până când nu apare un eveniment
declanşator care duce la emergenţa conflictului vizibil şi, posibil, la
confruntări. Fiecare tabără îşi adună resursele şi încearcă să îşi găsească
aliaţi, probabil, în vederea intensificării confruntării şi a violenţei.
Criza descrie punctul culminant al conflictului, în care tensiunea
sau violenţa se manifestă cu intensitate maximă. Comunicarea normală
între părţile implicate a încetat, probabil.
Rezultat: escaladarea nu poate, totuşi, să continue la infinit. Criza
trebuie să ajungă la un deznodământ, într-un fel sau altul. Se poate ca
una din părţi să se predea sau să accepte cererile formulate de partea
adversă. Se poate ca părţile să cadă de acord să poarte negocieri, cu sau
fără sprijinul unei părţi terţe. În orice caz, în această fază, nivelele
tensiunii, confruntării şi violenţei scad oarecum, deschizând calea spre
soluţionare.
Post-conflict: în sfârşit, situaţia se rezolvă într-un mod care pune
capăt tuturor confruntărilor violente, duce la scăderea tensiunilor şi la
normalizarea relaţiilor între părţile implicate. Totuşi, dacă problemele şi
punctele de controversă ce rezultă din incompatibilitatea scopurilor nu
au fost soluţionate în mod adecvat, în cele din urmă, această fază poate
duce la regresia în pre-conflict.
Modelul este unul ideal. În viaţa reală, conflictele nu prea
urmează o traiectorie lineară. Ele evoluează, mai degrabă, cu mişcări
bruşte, trecând prin momente alternative de progres şi de regres, până
când ajung la soluţionare. În absenţa unei evoluţii lineare, conflictul pare
să fie nerezolvabil.
Escaladarea poate reîncepe după o negociere sau un impas
temporar. Escaladarea şi de-escaladarea pot alterna. Se poate întâmpla ca
negocierile să aibă loc chiar dacă nu s-a ajuns la un impas. Cu toate
acestea, modelul este util deoarece majoritatea conflictelor trec prin faze
similare, cel puţin o dată în istoria lor.

18
 6. Escaladarea conflictului
Escaladarea se referă la o creştere în intensitate a conflictului şi la
ascuţirea tacticilor utilizate. Este provocată de schimbări ce afectează
fiecare parte implicată, de noi tipare de interacţiune ce apar între părţi şi
de implicarea în conflict a unor persoane noi. Când conflictele
escaladează, tot mai mulţi oameni încep să fie implicaţi. Părţile emit
ameninţări mai mari şi mai puternice şi impun sancţiuni negative mai
aspre. Se declanşează violenţa sau, dacă s-a declanşat deja, devine mai
gravă şi/sau mai răspândită pe măsură ce numărul participanţilor atraşi
în conflict sporeşte.
În anumite condiţii, escaladarea este calea raţională de urmat.
Dacă una din părţi deţine o putere ce îl poate copleşi pe adversarul său,
este logic să facă uz de această putere pentru a strivi rezistenţa
adversarului. Părţile pot hotărî să recurgă la escaladarea intenţionată a
conflictului pentru a face presiuni asupra părţii adverse, pentru a implica
părţi terţe sau a ralia mai mulţi oameni de partea lor. În multe cazuri,
acest tip de escaladare tactică poate avea efecte pozitive şi poate ajuta
părţile să ajungă la o relaţie benefică reciproc.
Totuşi, adesea escaladarea conflictului se petrece în mod
inadvertent, fără ca părţile să fi analizat pe deplin consecinţele acţiunilor
lor. Uneori, acesta este rezultatul unor crize şi presiuni de timp
percepute, ce obligă părţile să acţioneze mai înainte de a examina căi
alternative de acţiune sau de a sesiza situaţia în întregime. Recurgerea la
forţă şi la ameninţări, dacă este considerată ca fiind prea extremă, poate
avea efecte inverse decât cele scontate şi poate duce la retaliere. În
aceste cazuri, conflictele pot scăpa de sub control şi pot provoca efecte
extrem de dăunătoare.
De obicei, conflictele conduse în mod distructiv aduc mari
pierderi pentru una sau mai multe din părţile aflate în dispută şi tind să
persiste mult timp. Pentru a evita aceste consecinţe negative, este nevoie
de o mai bună înţelegere a dinamicii escaladării.
Unele situaţii de escaladare a conflictului sunt provocate de
incompatibilitatea dintre scopuri. S-a observat că la conflictele sociale şi
interpersonale distructive, momentul de început îl constituie întotdeauna

19
apariţia unor scopuri opuse din partea a doi adversari. Dacă părţile nu
pot ajunge la o soluţie benefică reciproc şi una din ele crede că are
puterea de a schimba substanţial aspiraţiile celeilalte, prima poate
încerca să o intimideze pe cealaltă ca să se supună. Pe măsură ce
adversarii încep să îşi urmărească scopurile incompatibile, emit
ameninţări sau încearcă, prin alte metode, să constrângă partea opusă să
le cedeze ceea ce doresc. Fiecare crede, în mod tipic, că celălalt poate fi
silit să renunţe, aşa că îşi va accentua comportamentul coercitiv decât
dacă este împiedicat printr-o forţă coercitivă mai mare.
De multe ori, părţile se percep reciproc ca nutrind aspiraţii relativ
înalte sau exclud orice compromis referitor la problemele aflate în
dispută. De exemplu, în ceea ce priveşte aspectele pe care adversarii le
consideră ca parte integrantă din identităţile lor personale sau colective,
probabilitatea de escaladare este mai mare.
Când se confruntă cu grupuri care manifestă atitudini, valori şi
comportamente radical diferite, părţile se pot simţi criticate,
desconsiderate sau ameninţate. Ameninţările la adresa identităţii tind să
trezească sentimente de mânie şi teamă care, la rândul lor, pot alimenta
escaladarea conflictului. Disputele ce cuprind probleme ideologice sau
morale tind să atragă mai multe părţi şi nu permit ajungerea cu uşurinţă
la un compromis.
Adesea, conflictele alimentate de ostilitate escaladează din cauza
unor motive triviale şi devin violente în mod gratuit. Odată ce victimele
au făcut o evaluare exagerată a gravităţii răului pe care l-au suferit, este
probabil ca ele să caute răzbunare. De multe ori, acţiunile lor
nereceptive nu fac altceva decât să ducă la alte nedreptăţi, ceea ce face
ca vinovatul iniţial să capete statut de victimă. Acest fapt nu numai că
generează noi puncte de conflict, dar provoacă şi sentimente noi de furie
şi de nedreptate. Ambele părţi pot ajunge să considere răzbunarea ca pe
un scop în sine.
Escaladarea conflictului poate fi verticală, atunci când
comportamentul ostil creşte în intensitate, sau orizontală, atunci când
comportamentul ostil rămâne la acelaşi nivel, dar îşi extinde aria de
cuprindere. În evoluţia lui, un conflict poate urma ambele forme de
escaladare simultan sau succesiv. Aceasta poate fi cauzată atât de părţile

20
aflate în conflict, cât şi de acţiunile unei a treia părţi, interesată de
evoluţia conflictului în sens pozitiv sau în sens negativ.
Spirala evolutivă a conflictului este alimentată de o serie de
fenomene sociopsihologice derivate din comportamentul şi modul de
acţiune a părţilor. O dată ce conflictul ia proporţii, creşte influenţa
specialiştilor în folosirea forţei asupra politicilor guvernamentale sau a
conducerii organizaţiilor. Părţile în conflict se vor strădui, în general, să
caute soluţii pentru continuarea luptei şi mai puţin soluţii pacifiste.
Escaladarea conflictului poate afecta o a treia parte, care simte că
implicarea ei în conflict poate fi folosită pentru atingerea propriilor
interese. Acest fapt va atrage după sine implicarea şi a altor părţi, fapt ce
poate afecta negativ sau pozitiv evoluţia conflictului, în funcţie de
atitudinea acestora.

21