Sunteți pe pagina 1din 6

TEORIILE NARATIVE

Introducere

Teoria narativă se ocupă de modul în care oamenii îşi autoclarifică


evenimentele prin care trec, propriile caracteristici şi ale celorlalţi în momentul în care
construiesc şi relatează poveşti. În cursul evenimentelor zilnice, oamenii spun poveşti
despre propria persoană cu ajutorul cărora îşi construiesc şi comunică relaţiile, cultura
şi identităţile. Cu alte cuvinte, creează sens vieţii şi lumii în care trăiesc. Astfel,
relatarea de poveşti şi comunicarea narativă pot fi considerate capitole ale comunicării
interpersonale.
Cercetările comunicării narative au primit atenţie de-a lungul ultimelor două
decade, în cadrul unei varietăţi de discipline incluzând ştiinţele comunicării,
psihologia, sociologia, sociolingivistica şi antropologia. Se pare, totuşi, că nu există o
teorie narativă coerentă care să înglobeze rezultate diferite şi să ghideze cercetarea
comunicării. Există, mai degrabă, câteva perspective teoretice incluse în corpul
cercetării narative interdisciplinare. De fapt, anumiţi autori consideră că este mai
corect termenul de teoretizare narativă decât cel de teorie narativă deoarece deşi
metodele narative furnizează un cadru teoretic comun, cele mai multe nu sunt
consistent avansate în teorii formale testate în contexte particulare de comunicare
(Bochner, 2011). Anumite încercări de integrare a literaturii narativului au fost
realizate prin evidenţierea importanţei aplicării teoriei narative la cercetarea
comunicării interpersonale dar nu şi prin realizarea unei teorii narative ca paradigme.

Scopul şi aserţiunile teoriilor

Cele mai multe cercetări ale domeniului, dacă nu toate, se ocupă de evidenţierea
modului în care oamenii dau sens şi îşi construiesc identităţile, relaţiile şi vieţile prin
poveşti care ajută la generarea unei sens al vieţii proprii. Aşa de pildă, Bochner (2011)
arată că actul povestirii este un proces de interpretare în care povestitorul şi
ascultătorul colaborează în construirea de sens. Nararea ajută indivizii să-şi organizeze
evenimentele trăite într-un corpus care poate mai fi uşor de gestionat în contextul
relaţional. Pentru ilustrare redăm următoarea situaţie (după Kellas, 2008): doi soţi
povestesc despre naşterea primului copil când prietenii familiei le-o cer. Deşi ei
experimentează bucuria aducerii pe lume a unui copil, naşterea în sine a fost plină de
complicaţii. Teoretizarea narativă permite cercetătorilor să investigheze conţinutul
poveştii lor, cum anume îi ajută pe cei doi povestirea să dea un sens evenimentelor
care au urmat naşterii copilului şi cum ar putea să le dea un sens în lumina contextului
larg al societăţii existente. Multe poveşti relaţionale ca cea de mai sus ajută persoanele
să-şi construiasca identităţile individuale şi relaţionale. Rezultă, de aici, că un scop al

1
teoriilor narative constă în a interoga modurile în care oamenii construiesc poveşti,
confirmă, resping sau negociază aceste identităţi. De pildă, Reese (1996) investighează
gradul în care povestea relatată de o mamă fiului ei despre naşterea lui influenţează
înţelegerea de sine a copilului. Mai mult, când cei doi soţi povestesc despre naşterea
fiului lor ei îşi construiesc relaţia prin distribuirea lor în anumite caractere. Astfel, în
ciuda diversităţii cele mai multe teoretizări narative au în vedere construirea de sens şi
construirea identităţii celor care povestesc.

Caracteristicile teoriei

Idiomul specific teoriei provenit dintr-o varietate de teorii narative este


oarecum ambiguu, în sensul inexistenţei detaşării celor două noţiuni, narativ şi
poveste. Adesea, termenii sunt folosiţi interschimbabil. Alţi autori (Ochs, 1997), totuşi,
au redat definirea distinctă pentru fiecare concept. În general, cercetătorii au înţeles
prin narativ cuprinderea mult mai largă decât ce semnifică termenul de poveste. De
exemplu, cercetătorii care concep narativul din punct de vedere ontologic tind să
utilizeze cuvântul narativ pentru a se referi la un cadru global prin care înţeleg
comportamentele umane, interpretări şi istoria unei situaţii. Alţi autori (Fischer, 1989),
consideră că narativul cuprinde practicile comunicative de la nivel macro- cât şi cele
de la nivel micro. Ochs (1997) aduce explicaţii în acest sens: termenul narativ este
folosit fie în sens îngust pentru a specifica orice fel de poveşti, fie în sens larg pentru a
acoperi un vast şir de genuri incluzând nu doar poveştile ci şi raportările şi chiar şi
emisiunile de ştiri şi sport etc. Viziunea lui Ochs recunoaşte complexitatea asociată cu
multe forme de narativ dar susţine şi consensul general în literatură conform căruia
narativul este un concept mai larg decât povestea.
Revenind la exemplu dat, cercetarea foloseşte termenul de maestru narativ
pentru a situa povestea celor doi soţi într-un peisaj narativ mai larg pentru ceea ce
semnifică să ai un copil în societatea existentă. Alternativ, termenul de narativ poate fi
folosit pentru a capta multe poveşti şi cronici de evenimente din preajma naşterii
complicate a copilului. Termenul de poveste este adesea folosit pentru a descrie un
discurs unificat: ce a fost la început, la mijloc sau la finalul evenimentului. În timp ce
poveştile însumează evenimentele relaţionale şi pot acţiona ca reprezentări ale
relaţiilor culturale, relatarea de poveşti este un proces central în construirea şi
reflecţia acelei culturi. Dintr-o perspectivă interpersonală, unificarea pe care o
produce spunerea de poveşti este o construcţie colaborativă prin care persoanele
recuantifică evenimente într-un mod care-i ajută să dea sens evenimentelor şi relaţiilor
prin realizările interactive ale povestirii.

Narativul ca ontologie

La nivelul cel mai înalt de abstractizare, cercetătorii consideră narativul ca


ontologie. Acest lucru însemană că narativul constituie modul nostru de a fi în lume şi
este conceput ca tendinţa de cunoaştere a fundamentelor socio-istorice. Paradigma
narativă a lui Fischer (1989), de exemplu, susţine importanţa studierii narative
afirmând că „persoanele prin natura lor sunt, inerent, fiinţe care spun poveşti sau,
autori şi coautori care citesc şi evoluează creativ textele vieţii si ale literaturii” (p.18).

2
Fischer respinge noţiunea de narativ ca poveste şi, în schimb, argumentează că toate
comunicările umane sunt interpretabile şi ar trebui să fie teoretizate ca narativ. Alţi
autori (Bruner, 1999) arată că oamenii dau sens lucrurilor care li se întâmplă în
termenii caracteristicilor narative (de pildă, prin trasarea subiectului, a secvenţei,
centrarea pe evenimentele din viaţa lor care sunt mai uşor de înţeles). Utilizând
narativul din această perspectivă, s-ar putea analiza evenimentele tot ce au trăit cei doi
soţi în perioada naşterii copilului care persoane care se narează pe sine. La acest nivel,
narativul nu se concentrează pe poveste ci pe natura narativă a interacţiunii umane care
construieşte un sens. Concepând comunicarea umană ca narativă, interperetabilă şi
oamenii ca povestitori, Fischer (1989) şi Bruner (1999) stabilesc narativul ca modul în
care oamenii există în lume şi îi dau sens.

Narativul în calitate de construcţie individuală

Cercetătorii care studiază narativul în calitate de construcţie individuală


colectează şi descriu poveşti spuse de indivizi despre ei înşişi, familiile lor sau relaţiile
lor interpersonale. La acest nivel, se cercetează fie structura, fie conţinutul poveştilor.
Autorii care au examinat narativul din perspectiva structurală au dezvoltat o tipologie
pentru caracterizarea unui narativ pe deplin format. Un astfel de narativ include:
1. un rezumat care developează povestea printr-o schiţare generală;
2. o orientare care stabileşte scena şi introduce caracterele;
3. acţiunile complexe care descriu evenimentele centrale ale poveştii;
4. o rezoluţie care conchide asupra evenimentelor;
5. un final care oferă o morală a povestirii.
Gergen şi Gergen (1987) au stabilit reguli pentru ce înseamnă un narativ pe
deplin format. Studii ale structurii narative au analizat abilitatea de a organiza un
narativ în acord cu citeriile acceptate social. Acesta este evidenţiat în centrarea pe
narativ complet sau deplin şi prin aserţiunea conform căreia absenţa acestor calităţi
narative poate compromite coerenţa poveştii şi status-ul naratorului ca povestitor şi
chiar ca persoană competentă.
Cercetarea narativă care se ocupă de conţinutul teoretic al poveştilor o face
pentru a înţelege modurile în care indivizii şi-au construit identităţile individuale şi
relaţionale sau dau sens evenimentelor relaţionale. Vangelisti, Crumley şi Baker
(1999) au analizat temele poveştilor pe care indivizii le spun despre familiile reale şi
ideale în vederea unei mai bune înţelegeri a standardelor pentru relaţionările familiale.
În final, cercetarea asupra narativului în calitate de construcţie individuală a investigat
relaţia dintre structură şi conţinutul poveştii. De exemplu, cercetătorii ar putea analiza
temele asociate cu poveştile narative, cum anume comunică persoanele feminine un
sens al identităţii moderne sau cum tema şi organizarea acestei poveşti ajută la
prezicerea satisfacţiei participanţilor în căsătorie şi în familie.

Narativul ca proces relaţional

Există şi câteva cercetări care concep cercetarea narativă din punct de vedere al
narativului relaţional. Povestirea la acest nivel nu este doar o simplă construcţie
individuală. În acest caz, există o centrare pe cum anume membrii audienţei sau

3
partenerii relaţionali negociază povestea în sine sau istoria şi realitatea trăirilor pe
baza evenimentelor. Studiile s-au concentrat pe modul în care oamenii spun poveşti şi
apoi îşi construiesc relaţiile. De exemplu, în teoria performanţei narative, Langellier şi
Peterson (2004) s-au centrat pe povestirea colaborativă între membrii familiei ca una
din marile strategii posibile de a face ca familia să funcţioneze şi perpetueze cultura
familială. În mod special, autorii au analizat narativul a trei generaţii de femei franco-
americane şi găsesc faptul că femeile diferă de-a lungul generaţiilor în modul în care
spun poveşti, dau sens, se ascultă una pe alta şi îşi facilitează povestirea. Alte cercetări
au avut în vedere realizările pe care naratorii şi membrii audienţei le împlinesc când
negociază relatarea poveştii. Iar, o serie de alţi autori s-au centrat pe procesul de
povestire în cadrul relaţionării. Astfel, Bochner (2011) susţine nevoia de a privi
povestirea ca relaţional. Autorul menţionat arată că “povestirea nu este doar modul în
care înţelegem relaţionarea nostră, ci şi modul în care relaţionarea noastră este
modelată” (p. 310). Cu alte cuvinte, funcţiile povestirii nu sunt doar modul de
reflectare a relaţiilor ci afectează realitatea modului în care partenerii relaţionali şi
audienţa lor văd această relaţionare. În parte, povestirea constituie relaţionare.

Aplicarea teoriei

Teoretizarea poveştilor de viaţă şi a terapiei narative oferă exemple despre


modul cum relatarea poveştilor unei vieţi poate ajuta la construirea identităţilor sociale
ca şi despre revizuirea acestor identităţi în moduri în care s-ar putea dezvolta starea de
bine a celor implicaţi în povestire. Cercetarea poveştilor de viaţă examinează poveştile
individuale pe care persoanele le construiesc în timp ceea ce le permite să creeze, să
înţeleagă, să comunice şi să evaluează un sens al sinelui (Linde, 1993). Literatura
atestă funcţiile pozitiv potenţiale ale poveştilor pentru situaţia traumelor, a relaţiilor
eşuate şi a pierderilor. Cele mai cunoscute date în acest sens provin de la Pennebaker
care demonstrează rolul major al scrierii şi relatării de poveşti în funcţionarea
somatică (apud Benestroff, 2013). Problema, de fapt, este veche. Serres (2006),
afirmând supremaţia poveştii în constituirea identităţii individuale, arată că toţi avem
nevoie de o poveste pentru a exista (p. 47). Pvestirile joacă rolul de mediator între
interior şi exterior. Cu alte cuvinte, Eul se construieşte pe măsură ce se enunţă.
Gestaltterapia recomandă intervenţia psihoterapeutică în cazuri traumatizante
extreme (viol, accident, agresiune, atentat, incendiu etc) realizată înaintea primei
nopţi, adică înainte de engramarea definitivă a evenimentului negativ în structurile
creierului individului. Astfel, victima povesteşte evenimentul pentru a diminua
tensiunea prin exprimarea către exterior. Pe lângă povestire se adaugă şi jocul de rol
(conflictul se şi joacă, astfel invidul îşi asumă un rol activ luând în control
evenimentul) introducând modificările personale, cum anume şi-ar fi dorit să se
termine evenimentul. Aceste jocuri dedramatizează situaţia şi permit individului să
iasă din rolul de victimă (Ginger, 2002).
Bazându-se pe lucrul cu metafora, Peseschkian (2005), fondator al Psihoterapiei
pozitive (denumită şi analiza diferenţială), propune folosirea poveştilor (mitologice
sau moderne) pentru a oferi o anumită imagine asupra conflictelor personale şi
interpersonale şi a unor modalităţi de a le rezolva. Poveştile îi ajută pe pacienţi să se
elibereze de lumea directă a propriilor ... şi de rezistenţe în a-şi dezvălui punctele

4
slabe şi conflictele. O mai bună înţelegere a propriilor probleme derivă din modalităţile
imaginative de gândire oferite de poveste şi din fantezia care este născută de emoţie.
O altă linie de studii examinează relaţia dintre conţinutul narativ şi diferite
variabile relaţionale şi individuale. De pildă, Vangelisti, Crumley şi Baker (1999)
evidenţiază faptul că persoanele care în familie spun poveşti legate de umor, grijă,
reconstrucţie şi adaptabilitate sunt mult mai satisfăcute cu familiile lor decât
persoanele ale căror poveşti conţin teme ca ostilitatea, valori divergente şi haos. A fost
examinat, de asemenea, şi modul în care poveştile cuplurilor şi familiilor ajută la
prezicerea de relaţii importante precum satisfacţie, bună funcţionare şi divorţ.
Prezicerea divorţului de către terapeuţi este ghidat de modul în care cuplurile îşi
articulează poveştile. De exemplu, cuplurile care glorifică lupta în timpuri dificile mult
mai puţin probabil vor divorţa decât cuplurile care-şi descriu relaţia în termeni de haos.
În proiectul Anii de început ai căsătoriei, Veroff, Sutherland, Chadiha et al (1993) s-au
concentrat pe procesul povestirii şi au găsit că în mariajele în care partenerii diferă în
stilul de povestire există mai puţină satisfacţie decât în cuplurile în care există stil
similar de povestire. A fost, astfel, identificat un set de patru comportamente relevante
pentru povestirile în familie:
a. implicarea;
b. dinamismul şi rotirea luării cuvântului între participanţi;
c. asumarea perspectivei (recunoaşterea şi confirmarea altor perspective);
d. coerenţa (organizarea şi gradul de colaborare sau articularea povestirii).
Din toate acestea, asumarea perspectivei prezice satisfacţia, coerenţa,
adaptabilitatea şi buna funcţionare a familiei. Familiile care se consideră ele însele
povestitoare şi care spun poveşti, adesea, sunt semnificativ mai satisfăcute şi
funcţionale decât familiile care nu sunt povestitoare.

V. si jurnalul satisfacţiei, eul cuantificat.

Bibliografie

1. Bochner, A.P., Perspectives of inquiry. The moral of stories, în M.I. Knapp,


J.A., Daly (eds.) Handbook of interpersonal communication (4th ed.) Thousand
Oaks, Sage, 2011
2. Benestroff, C., Scrisul şi rezilienţa, în Ş Ionescu, Tratat de rezilienţă asistată,
Bucureşti, Editura Trei, 2013
3. Bruner, J., Acts of meaning, Cambridge, Harvard Univeersity Press, 1990
4. Fischer, W.R., Human Communication as narration: toward a philosopy of
reason, value and action, Columbia, University of South Carolina Press, 1989
5. Gergen, K.J., Gergen, M. M., Narratives of relationships în R. Burnett, P.
McGhee, D. Clarke (eds.) Accounting for relationships, London, Methuen,
1987
6. Ginger, S., Gestalterapia. Arta contactului, Bucureşti, Editura Herald, 2002
7. Kellas, Narrative theory în L.A. Baxter, D.O., Braithwaite, London, Sage,
Engaging theories in interpersonal communication
8. Langellier, K.M., Peterson, E.E., Storytelling in daily life: performing
narrative, Philadelphia, Temple University Press, 2004

5
9. Linde, C., Life stories. The creation of coherence, New York, Oxford
University Press, 1993
10. McAdams, D.P. The stoires we live by, New York, The Guiford Press, 1997
11. Ochs, E., Narrative, în T. Van Dijk (ed.) Discourse as structure and process,
London, Sage, 1997
12. Peseschkian, N., Poveşti orientale ca instrumente de psihoterapie, Bucureşti,
Editura Trei, 2005
13. Reese, E., Conceptions of self in mother child birth stories, Journal of narrative
and life history, 6, 1996, p. 23-38
14. Serres, M., Récits d' humanisme, Paris, Edition Le Pommier, 2006
15. Vangelisti, A.L., Crumley, L.P., Baker, J.L., Family portraits: stories as
standards for family relationships, Journal of social and personal relationships,
16, 3, 1999, p. 335-368
16. Veroff, J. Sutherland, I. Chadiha, L., Ortega, R.M., Newlyweeds tell their
stoires. Predicting marital quality from narrative assessments, Journal of
marriage and the family, 53, 1993, p. 317-329