Sunteți pe pagina 1din 30

Tematica subdomeniului MASS-MEDIA

pentru Proba I a examenului de licenţă la specializarea CRP, sesiunea iulie 2017

I. TEME

1. Efecte directe, imediate, puternice- teoria acului hipodermic


2. Spirala tăcerii- efect puternic al mesajului comunicării de masă
3. Libertatea de expresie a presei regimurilor democratice
4. Teoria agenda setting
5. Teoria cultivării
6. Teoria „fluxului în doi pași”
7. Trăsături ale mass-media în România post-comunistă
8. Reportajul: caracteristici, structură, tipologie
9. Interviul- exigențe, tipuri, riscuri
10. Editorialul, mesajul convingător al redacției: în 4, respectiv, 6 pași
11. Elemente recurente ale știrii
12. „Poziția organizației”, comunicare de tip proactiv/reactiv
13. „Scrisoare către editor”- diplomația PR în relațiile cu presa
14. Funcții ale mass-media: educarea- în ipostază facultativă; divertismentul- strategie în
politicile editoriale
15. Relațiile dintre mass-media și domeniul politic
16. Mass-media, tiranul noului spațiu public

II. BIBLIOGRAFIE

1. Yves Agnès, Introducere în jurnalism , Ed. Polirom, Iași, 2011


2. Gustave Le Bon, Psihologia mulțimilor , Ed. Anima, f.a.
3. Jean Baudrilliard, Societatea de consum. Mituri și structuri, Ed. comunicare. ro,
București, 2005
4. Asa Briggs, Peter Burke, Mass-media, o istorie socială. De la Gutenberg la Internet,
Ed. Polirom, Iași, 2005
5. Mihai Coman, Mass-media în România post-comunistă, Ed. Polirom, Iași, 2003
6. Melvin De Fleur, Sandra Ball-Rokeach, Teorii ale comunicării de masă, Ed. Polirom,
Iași, 1999
7. Richard Keeble (coord.), Presa scrisă. O introducere critică, Ed. Polirom, Iași, 2009
8. Serge Moscovici, Epoca maselor.Tratat istoric asupra psihologiei maselor, Ed.
Institutul European, Iași, 2001
9. Doug Newsom, Jim Heynes, Redactarea materialelor de relații publice, Ed. Polirom,
Iași, 2011
10. Elisabeth Noëlle- Neumann, Spirala tăcerii. Opinia publică- învelișul nostru social,
Ed. Comunicare. Ro, Buc., 2004
11. Isabelle Pailliart (coord.), Spațiul public și comunicarea, Ed. Polirom, Iași, 2002
12. David Randall, Jurnalistul universal. Ghid practic pentru presa scrisă, Ed. Polirom,
Iași, 2007
13. Rémy Rieffel, Sociologia mass-media, Ed. Polirom, Iași, 2008
14. Gabriel Tarde, Opinia și mulțimea, Ed. Comunicare. Ro, Buc, 2007

1. Efecte directe, imediate, puternice- teoria acului hipodermic:


Modelul „stimul-răspuns” (mesajul se transmite direct, fără intermediar, la un receptor
uşor de manipulat, care nu se foloseşte de raţiune, ci răspunde imediat, uniform). Teoria
poartă şi alte denumiri, precum „fluxul într-un singur pas”, teoria „acului hipodermic”, „a
glonţului magic”, inducând ideea unei prese omnipotente care penetrează o audienţă
pulverizată în spaţiu, aducând-o la un numitor comun printr-o „vrajă”, într-o clipă doar.

2. Spirala tăcerii- efect puternic al mesajului comunicării de masă:


Modelul „spiralei tăcerii” – explică, după unii autori, felul în care mass-media (prin
comunicatorii săi, ziariştii) controlează comportamentul fiecărui individ, în virtutea faptului
că publicul are încredere deplină în opiniile transmise prin vocile profesioniştilor culturii de
masă (ca fiind cele oficial acceptate), iar dacă punctele lor de vedere nu coincid cu ale
„purtătorilor de cuvânt”, decid să nu-şi dezvăluie propriul punct de vedere, de teama unei
marginalizări. Mecanismul comportă cinci etape, reliefate de J. Noël Neumann:
1) oamenilor le este frică de izolare şi aspiră la integrare socială;
2) societatea îi respinge pe cei care se conduc după alte principii şi valori decât cele
acceptate de majoritate;
3) indivizii urmăresc fidel opiniile comune;
4) tendinţa generală este de a se conforma ideologiei dominante;
5) opinia publică se sedimentează numai prin raportare la adoptarea sau respingerea
elementelor de opoziţie culturală.

3. Libertatea de expresie a presei regimurilor democratice:


Duritatea muzicii rap şi hip-hop este o replică necesară ideologiei transpuse în muzica
uşoară şi stilul dance, un fel de trezire la realitate a credulilor şi miopilor din societatea
contemporană, nedreaptă cu prea mulţi… Discursul politic dominant este pus între paranteze
de tineri proveniţi din cartiere mărginaşe sau rău famate, care îşi strigă revolta în mass-media
şi adoptă, pentru eficienţa misiunii asumate, un limbaj dur, expresii vulgare, gesturi
discutabile din perspectiva codului bunelor maniere, o vestimentaţie ieşită din canoane,
coafuri şi accesorii pe care elitele nu le-ar accepta defel… Cântăreţul rap (R.A.C.L.A.) se
poate „citi” ca un manifest al acestui gen contestatar:
Diversitatea curentelor rap în Occident implică preferinţa interpreţilor sau a trupelor
pentru texte care afirmă „binefacerile” consumului de droguri, legitimarea violenţei în
cartierele locuite de comunităţile marginalizate, recunoaşterea atitudinii misogine, admiraţia
faţă de cei proveniţi din ghetto, dar ducând o viaţă de lux, pe de o parte, iar pe de alta, pentru
texte în care sunt condamnate practicile ilegale, apelul la forţă fizică, discriminarea femeilor
etc. Socotit o dovadă de „hibriditate deconstructivă” (H. Baker) datorită unor strategii post-
moderne de realizare, rap-ul dezvăluie un sincronism dezarmant; alăturând sunete
contemporane şi forme muzicale mai vechi, acest gen care traduce furia indivizilor
discriminaţi în virtutea originii lor sociale sau rasiale devine un mecanism generator de
sensuri, obligând la interpretări, ca urmare a multiplicării mesajului politic (radicalism,
afrocentrism etc.).
În România, nu se observă aceeaşi fragmentare stilistică, o „ruptură” evidentă a
mesajului, denunţarea politicii ca inutilă, ci textele cântate de rapperi (sau de trupele de hip-
hop) conţin aproximativ aceleaşi elemente narative, expresii verbale sau gestuale, fac trimiteri
la aceleaşi instituţii, practici sociale şi norme acceptate de majoritate.
Vinovaţii pentru lipsa mijloacelor de subzistenţă în zonele defavorizate, pentru educaţia
precară a copiilor, pentru degradarea continuă a relaţiilor interumane sunt arătaţi cu degetul de
băieţii „de cartier” în persoana reprezentanţilor clasei politice din România.
Viaţa grea şi viciile (pe care nu se sfiesc să le recunoască) apar ilustrate în mod constant
în videoclipurile trupelor româneşti de rap, audienţa fiind stimulată în special de difuzarea pe
principalul mijloc de comunicare de masă. Rezonanţa unei piese aparţinând culturii hip-hop
este mult diminuată de absenţa imaginilor care, de obicei, fixează textul în memoria
publicului. Contestatarii provin, în majoritatea lor, din cartierele sau de pe străzile pe care le
„cântă” şi se solidarizează împotriva unor genuri muzicale potrivite, mai curând, oamenilor de
vârstă înaintată, care nu mai pot şi nu mai au pentru ce să lupte; rapperii au drept public-ţintă
indivizii tineri care resimt din plin neajunsurile, care nu au ce pierde dacă se împotrivesc unei
culturi dominante anoste, fără mesaj, care acceptă provocarea unei subculturi de opoziţie.
Textele difuzate preponderent pe posturi specializate de muzică (dar nu numai) sunt, în primă
instanţă, constatative („În cartier, sărăcia se menţine/ Vezi copii numai piele şi os,/
Garsonierele jegoase-ţi întorc/Stomacu’ pe dos”), dar nu se limitează la o trecere în revistă a
problemelor (mamei nu-i ajung banii pentru a-şi trimite copilul la şcoală, tatăl este incert şi
iresponsabil, scandalurile se ţin lanţ în cartier etc.), ci îndeamnă la solidaritate, la un protest
colectiv care să se facă auzit în cercurile înalte ale inşilor lipsiţi de griji (şi de scrupule, de
conştiinţă, de compasiune, măcar), totul în speranţa că ceva se mai poate schimba.
S-ar putea opina că rap-ul este o afacere ca oricare alta, un produs al industriilor
culturale care, ca orice marfă, costă pentru a putea fi produsă şi difuzată, aduce încasări ca
urmare a consumului de către un public plătitor şi provoacă satisfacţii (sau nemulţumiri), în
funcţie de disponibilităţile receptive şi interpretative ale auditoriului. Este cât se poate de
adevărat că mediatizarea produselor subculturii hip-hip creează vedete, construieşte identităţi
noi, aduce profit interpreţilor, caselor de producţie, mijloacelor de difuzare. Solişti şi trupe au
dobândit un statut invidiat de fani, duc o viaţă peste propriile aşteptări, în multe cazuri, însă
acestea nu-i împiedică, cel puţin la nivel declarativ, să rămână solidari cu oamenii din
mijlocul cărora s-au ridicat.
Ca şi peste ocean, în România muzica rapperilor face obiectul unor talk-show-uri în care
se discută problema vulgarităţii limbajului, a influenţei negative asupra copiilor şi
adolescenţilor datorită referirilor la binefacerile consumului de droguri, alcool, pentru
îndemnul la nesupunere ş.a. În câteva situaţii, cenzura a funcţionat şi la noi, trupe sau piese
muzicale fiind interzise pe postul public (naţional) de televiziune şi chiar la posturi
specializate în difuzarea muzicii. Au fost sancţionaţi financiar aceia care au proferat injurii ori
au folosit expresii pe care „Dicţionarul Explicativ al Limbii Române” nu le conţine. Au fost
reţinuţi, temporar, de poliţie, pentru acuzaţia de trafic de droguri. Cu toate acestea, rap-ul se
ascultă în continuare, nu este socotit un pericol public, nu i se atribuie, în mod oficial, vina de
a determina creşterea ratei criminalităţii, de pildă, sau accentuarea fenomenului abandonului
şcolar. Autorităţile statului nu intenţionează scoaterea lui în afara legii, aşa cum s-a întâmplat
în America. Este considerat un gen muzical oarecare, cu publicul său, cu simpatizanţi paşnici,
o alternativă culturală, poate doar o modă care va trece, ca atâtea altele. Într-o democraţie, aşa
cum pretindem că avem, este loc pentru toate formele de expresie culturală, pentru toate
gusturile şi este nevoie de termeni de comparaţie.
4. Teoria agenda setting:
Modelul „agendei” (agenda setting) prezintă presa drept principal structurant al
subiectelor de interes pentru audienţe, într-o ordine stabilită exclusiv de ea. Ceea ce nu
prezintă importanţă pentru media este ca şi inexistent pentru auditoriu, nefiind supus
dezbaterii în spaţiul public. Priorităţile stabilite de discursul jurnalistic marchează
preocupările segmentelor de public, însă nu putem şti cu exactitate cât de docili sunt
consumatorii în a accepta impunerile presei, întrucât „Datele concrete arată că oamenii se
gândesc la ceea ce li s-a spus, dar nu că ei gândesc aşa cum li s-a spus”. Cu alte cuvinte,
poate că presa nu are succes în a le spune oamenilor ce să gândească, dar ea reuşeşte splendid
în a le sugera despre ce să gândească (R. Farrar, Mass Communication, 1988).
Efectul de „agendă” are traiectorii diferite, spun sociologii, în funcţie de natura
subiectului adus de mass-media în atenţia „lectorului”: teme relativ neutre şi îndepărtate de
grijile zilnice ale individului (de pildă, poluarea mediului) confirmă importanţa media în
stabilirea listei de priorităţi, în vreme ce subiecte deranjante, imediate (violenţa în familie,
scăderea nivelului de trai, înmulţirea taxelor şi impozitelor etc.) nu conferă media un rol
însemnat în alcătuirea unei ierarhii a dezbaterilor, pentru că publicul nu are nevoie de
reprezentările presei în probleme personale. Perioada de efect optim, cum au numit H.G.
Zucker şi J.P. Wunter intervalul dintre o propunere a mass-media şi transformarea ei în subiect
prioritar pentru opinia publică, poate varia între una şi şase luni, ceea ce atestă faptul că
influenţa mass-media asupra conştiinţei colective este un proces lent, de durată. „Grăbeşte-te
încet” este un principiu de bază în comunicarea mediatică; aşa se explică interesul deosebit al
opiniei publice pentru subiecte marginale sau minore pe care media le avansează în
defavoarea unor teme stringente, majore, de interes general. Profesionalismul jurnaliştilor
devine cheia problemei, pentru că publicul discută ceea ce mediatorii consideră că este la
ordinea zilei: oamenii rezonează cu viziunea comentatorilor, moderatorilor, producătorilor de
evenimente şi este imoral să joci cartea credulităţii auditoriului. Se poate ajunge la pierderea
credibilităţii, astfel încât interesul publicului să se rezume la o curiozitate „de doi bani”: „Ia să
vedem ce mai mint şi ăştia?”
5. Teoria cultivării:
Iniţiator al „teoriei cultivării”, G. Gerbner (sociolog american) avansează ideea
televiziunii ca şi comportament al familiei. Consumul televizual a atins cote atât de înalte,
încât privitorul devine dependent de informaţia primită prin intermediul micului ecran,
structurându-şi ideile despre lume în funcţie de „trăirea prin procură” oferită de mass-media.
Discuţiile se poartă în jurul produselor industriilor culturale care au drept subiect violenţa,
pentru că se afirmă (dar nu se susţine) influenţa reprezentărilor violenţei în media asupra
comportamentului ca atare al publicului. Dacă ne gândim că de la filmele de aventuri la cele
mai izbutite documentare şi de la videoclipurile muzicale la desenele animate violenţa este
nelipsită (cu mici excepţii), ar trebui, după unele avertismente ştiinţifice (M. De Fleur, S.
Ball-Rokeach), să renunţăm la televiziune, cinematografie şi Internet, să interzicem copiilor
accesul la astfel de informaţii de teama creşterii probabilităţii unui comportament violent. Am
putea pune pe seama vârstei incapacitatea copiilor de a discerne între emisiunile educative şi
cele dăunătoare, însă nu putem absolvi de vină mass-media care prezintă o ofertă anume,
selectată de directorii de programe, realizatori, producători ş.a., interesul fiind al atragerii
audienţei din punct de vedere al numărului şi nu al calităţii consumatorilor de texte media.
Este foarte adevărat însă că micuţii telespectatori se bucură când poznaşul şoricel Jerry îi
aplică o corecţie obraznicului (dar simpaticului) Tom, dar şi când un câine supărat îi arată
motanului unde îi este locul! În egală măsură, copiii preferă desenele cu super-eroi, cu
personaje justiţiare care fac apel la duritate şi violenţă pentru a reinstaura ordinea, ceea ce nu
înseamnă că în colectivitate copiii s-ar comporta în mod obligatoriu ca nişte agresori!
Telespectatorii, navigatorii, cititorii ziarelor şi revistelor, melomanii filtrează mesajele media
după tiparul propriei personalităţi şi le conferă sensuri diferite. Dacă n-ar fi aşa, femeile care
au vizionat Fatal Attraction ar corupe în mod obligatoriu bărbaţi căsătoriţi şi le-ar maltrata
familiile, tinerii iubitori de rap ar căuta cu tot dinadinsul să trăiască pe străzi şi să consume
droguri, iar familiştii ar renunţa bucuroşi la acest statut după fiecare peliculă mai „deocheată”
difuzată după miezul nopţii (sau ar lupta pentru custodia copiilor, fiindcă în filme jusiţia dă
satisfacţie unui număr tot mai mare de taţi). Mitul puterii nesfârşite a media asupra publicului
său este acum istorie…
6. Teoria „fluxului în doi pași”:
După Elihu Katz şi Paul Lazarsfeld (Influenţa personală – 1955), media reprezintă
exclusiv canale de informare, influenţarea survenind prin reţelele de comunicare inter-
personală. Studiul efectuat de sociologii americani este cea mai bună dovadă în sprijinul ideii
enunţate: în 1942, în timpul unei campanii electorale pentru alegerile prezidenţiale, a fost
studiată o comunitate restrânsă din statul Ohio, observându-se o bună informare a electorilor
cu privire la subiectul principal al comunicării mediatice. Subiecţii declarau că informaţiile nu
erau obţinute doar din media (impersonale), ci ca urmare a unor discuţii cu vecini, rude,
prieteni, în marginea alegerilor. Modelul, numit de cei doi al fluxului în doi paşi, arată că între
media şi consumator se interpune un terţ care retransmite mesajul, amprentat cu caracteristici
personale. Acest „lider de opinie”, greu de depistat între atâţia intervenienţi comunicaţionali,
are rolul decisiv în formarea opiniei destinatarului mesajului mediatic. Fără a poseda un statut
social privilegiat faţă de cei pe care îi „orientează”, liderul de opinie nu este un „învăţat”, un
ins cu experienţă în ceea ce priveşte un domeniu, un subiect, o temă de discuţie, ci un
personaj oarecare, similar celor din jurul său prin apartenenţă socială, educaţie, valori etc.
Homofilia sugerează omogenitatea grupurilor în cadrul cărora are loc o relaţie de comunicare;
în acest caz, pare să-şi piardă valabilitatea şi teoria caracterului eterogen al audienţelor,
susţinută în mod frecvent de analiştii fenomenului media în societatea contemporană. Regula
asemănării ar putea fi aplicată şi relaţiei sursă a mesajelor – receptor al acestora: dacă
emitentul are o competenţă oarecare, în mod cert şi destinatarul dispune de abilităţi similare,
pentru că unul dintre principiile comunicării este homofilia partenerilor.
Credibil pentru grupul său conservator (reprezintă valorile apropiaţilor, ideile şi
principiile acestora) şi inovator totodată (prin accesul rapid la informaţie), liderul de opinie se
expune la varietatea mesajelor într-o doză mai mare decât ceilalţi consumatori. Şi în această
situaţie spiritul de autoconservare funcţionează, liderul de opinie expunându-se mai ales
informaţiilor favorabile lui (decât celor defavorabile), alegându-le pe cele utile (în detrimentul
celor nefolositoare), preferându-le pe cele care aduc întărirea unor păreri deja formate (în
pofida celor care le-ar pune sub semnul îndoielii). Subiectivitatea partizană a audienţei se
manifestă, deopotrivă, şi prin expunerea la mesaje defavorabile, fără utilitate imediată sau
evidentă, prin preferinţa faţă de nou, inedit, curiozitatea fiind o motivaţie a expunerii
selective. Biais attitudinal (subiectivitatea atitudinală) a publicului îşi găseşte explicaţia în
multitudinea tipologiei mesajelor adresate, în numeroasele variabile care participă la „jocul
expunerii” şi care constituie o provocare permanentă: de a alege, după propriile exigenţe,
dorinţe, criterii şi de a adopta atitudini în continuarea preferinţelor exprimate, de a se
comporta în societate conform acordului, adoptării sau internalizării mesajelor transmise prin
canalele mediatice.
Concluzia investigaţiilor sociologice în privinţa efectelor cuantificabile ale mass-
media asupra diferitelor categorii de public este contribuţia ei la sedimentarea opiniilor şi
comportamentelor deja formate la nivelul grupurilor sociale şi nu la modificarea acestora, aşa
cum s-ar putea crede. Mesajele recepţionate constant au rolul de a limpezi opinia
consumatorilor (preformată, să zicem), mai puţin de a o tulbura cu provocări noi, piezişe!

7. Trăsături ale mass-media în România post-comunistă:


Cât priveşte modelul comunist, ar trebui fie să tăcem (pentru că memoria colectivă
încă nu a definitivat procesul de selecţie necesar igienizării mentale), fie să relatăm cu lux de
amănunte: controlul sever asupra informaţiei, limitarea tirajelor prin cote de hârtie impuse,
difuzarea „minciunii organizate”, cu un singur cuvânt – monopol, astfel încât publicul tânăr să
afle despre o realitate crudă, aproape incredibilă?! Poate că, aşa cum spunea cineva, şansa
tinerilor şi a copiilor din societăţile post-comuniste astăzi este că nu se născuseră încă sau că
n-au fost atât de contaminaţi încât să se comporte asemenea celor maturi, permanent prin
comparaţie şi, de cele mai multe ori, mulţumiţi cu foarte puţin, fiindcă „înainte era mai rău”;
doctrina liberală este cea care pune ordine în lucruri, „decretând” că presa funcţionează nu
doar pentru a circula idei şi informaţii, ci contribuie la controlarea Puterii în interesul
componenţilor societăţii. „Cîinele de pază” (cum a fost numit domeniul media) se va plasa în
slujba cetăţeanului, semnalând anomaliile şi permiţând (mediatic) remedierea lor (favorizând
crearea curentelor de opinie), câştigând pe două planuri: autoresponsabilizare socială prin
atribuire de îndatoriri liber asumate şi acceptând că sistemul mass-media va fi eficient doar
organizat în conformitate cu legile economiei de piaţă (concurenţă şi profit); oarecum
continuare a modelului liberal, cel în care presa devine serviciu public aduce câteva noutăţi:
asigurarea autonomiei financiare pentru a fi imună la presiuni politice şi economice, servirea
sistemului economic prin intermediul publicităţii, oferirea emisiunilor, publicaţiilor, canalelor
de divertisment. Individul nu mai este considerat cetăţean, ci consumator al culturii media,
vânat în permanenţă pentru creşterea cotelor de audienţă şi fidelitate. Educaţia civică şi
informarea corectă sunt imperativele unui model propulsat de revoluţia tehnologică, creşterea
profesionalismului şi apariţia studiilor culturale critice ale sistemului media. Prezentarea
modelelor de mai sus întăreşte o idee mereu actuală: societatea produce cultura, iar aceasta
modelează societatea care i-a dat viaţă. Cu alte cuvinte, fiecare structură socială îşi merită
presa (ca şi conducătorii!). Societatea contemporană este cel mai bun exemplu în acest sens,
nu pentru că asupra ei se încearcă tot timpul manipularea prin mass-media, ci mai ales pentru
că, bombardată de conţinuturi, strategii, tehnologii media, suportă o nouă împărţire în clase:
a) info-bogaţii în materie de informare (indivizi cu acces nelimitat la surse şi
tehnologii, capabili să înţeleagă mai repede şi mai bine care este „mersul lumii”;
b) info-săracii, acele segmente de public vitregite de condiţiile materiale precare şi
care nu ajung la un supraconsum de cultură media, rămânând în urmă şi la capitolul
interpretare a realităţii.
Cum ar arăta planul sistemului media pentru o societate a viitorului în aceste condiţii?
1) Să producă artefacte culturale destinate tuturor consumatorilor, astfel încât să nu-şi
piardă un public foarte numeros şi fidelizat în timp?
2) Să respecte legile dure ale existenţei „de piaţă”, avantajând, prin NTC, teoretic –
pe oricine, practic – pe cine are puterea financiară, ocupaţională etc. de a utiliza mijloacele
moderne de comunicare?
3) Să le îmbine cu pricepere pentru ca nici un segment de public să nu se simtă
neglijat sau valorizat insuficient, păstrând mai departe puterea simbolică?

8. Reportajul: caracteristici, structură, tipologie:


După opinia lui Jane Taylor, „autorii de reportaje sînt acei jurnaliști care știu cel mai
bine să iasă din tipare, schimbînd tonul la sfîrșitul știrii printr-o informație mai profundă sau
tangentă cu știrea propriu-zisă”. Ei sânt cei care:
 pot ridica probleme asupra  pot fi amuzanți, isteți, plini de
modului în care trăim și vervă;
acționăm;  pot să șocheze, să explice, să
 pot susține cu tărie idei; dezvăluie, să răspundă, să
educe, să avertizeze.
Autoarea consideră că atunci „...cînd vorbim de genuri de reportaj, ne referim mai
degrabă la categorii reflexive ale culturii de masă decît la genuri literare stricte”. În
consecință, unele publicații au succes datorită reportajelor care-i trimit pe cititori spre
produsele la care se face reclamă. În politica editorială, putem întîlni reportaje specializate, de
pildă, pentru revistele populare de sănătate ori pentru cele de călătorie (avînd două principale
piețe - turismul și documentatea; pentru prima invocată, recomandăm inegalabilul format
„Spectacolul lumii văzut de Ioan Grigorescu”, o veritabilă bijuterie destinată
telespectatorilor). La capitolul „Probleme de etică ale reportajului”, în lucrarea coordonată de
R. Keeble, dispunerea lor este sub forma unor „mari interogații”:
 Cum evită un redactor sportiv să provoace xenofobia?
 Cum reușește un redactor din domeniul gastronomic să evite falsele alarme?
 Cum izbutește un redactor pe teme științifice să citeze autorii cei mai potriviți?
 Cum pot să nu-și dezvăluie propriile parti-pris-uri redactorii avînd pasiuni-
fidelități- angajamente politice?
 Cum de nu se auto-victimizează reporterii de război?
 Cum de nu e robul prejudecăților redactorul de interviu?
 Cum rezistă jurnaliștii sub acoperire tentației de a întinde capcane celor urmăriți,
pentru a-și putea documenta bine textul?
Publicațiile care conțin articole de tip reportaj au, în paginile lor, domenii jurnalistice
diferite, care oferă o perspectivă mentală (J.Taylor) asupra reportajului ca gen:
 știrea tip reportaj;  poveștile de viață;
 reportajul de context;  observatorul din umbră
 reportajul de investigație; (jurnalismul sub acoperire)
 portretul;  reportajul de la locul faptei
 editorialul; (jurnalismul de război)
Autoarea menționată discută despre patru domenii funcționale distincte, considerate
„patru noi genuri de jurnalism”:
1. jurnalism bazat pe informație (de ex. reviste sau pagini specializate,
divertismentul în calitate de gen);
2. jurnalism formator de opinie (de pildă, articole de atitudine bazate pe
convingeri personale, în care problema este a rolului de „martor moral” pe care mass-media
îl adoră, erijîndu-se într-un veritabil „supraveghetor al angajamentelor morale”);
3. jurnalism de divertisment (cu referire la discursul celebrităților în interviuri și
reportaje - în fapt, vehicul al expresiei culturii de masă, întrucît persoanele atinse de
celebritate devin voci legitim- semnificative; în acest sens, de ajutor ne poate fi P. David
Marshall care, în Celebrity and Power, scria: „...celebritățile, în calitate de bunuri publice
care fac parte în mod deschis din categoria produselor de piață, au rolul de a legitima cu
intensitate modelul om economic și politic al schimbului și valorii [...] și extind acest model
pînă la includerea individului”, adăugînd că „statutul de vedetă îi conferă persoanei
respective o anumită putere discursivă: în cadrul societății, celebritățile sînt o voce deasupra
celorlalte, o voce care, fiind legitim semnificativă, este canalizată către sistemele media”);
4. jurnalism literar (definit ca „Formă de scriitură împrumutînd tehnici din sfera
ficțiunii pentru a ajunge la miezul problemei”, ilustrează printr-o abordare neobișnuită,
adoptă un ton familiar și amestecă povestea inițială cu digresiuni... O altă definiție acceptată
pentru jurnalismul literar: „...tipul de non-ficțiune în care arta de a construi un stil și o
poveste, îndelung asociate cu ficțiunea, ne ajută să pricepem rapid ceea ce s-a întîmplat-
esența jurnalismului”).
Apreciat drept cel mai fluent tip de jurnalism, reportajul trimite la elemente de stil
precum:
 importanța intro-ului;  prezența declarațiilor,
 greutatea (ponderea) faptelor, anecdotelor,
concluziei; contextului, descrierilor,
analizei, opiniilor, culorii.

În virtutea acestora, se consideră că aproape orice poate deveni subiect de reportaj, sub
dubla condiție de a citi și a scrie cît mai multe reportaje. D Randall asocia, în acest sens,
scrisul cu un mușchi devenit tot mai puternic dacă este zilnic solicitat. Se cuvine subliniat
faptul că reportajul nu este literatură, ci jurnalism pur, diferența fiind făcută de prezența
faptelor. Consiliindu-i pe aspiranții la statutul de jurnalist de reportaj, Melvin Mencher
preciza:
 Arată-i pe oameni în acțiune.
 Lasă-i să vorbească.
 Scrie mai puțin; lasă acțiunea și dialogul să ducă greu articolului.
Din punct de vedere al structurii unui reportaj, autorii vorbesc despre clasica tripartiție –
început, cuprins, final- totul guvernat de o temă, o idee, un unghi de abordare, structură avînd
în componență:
 intro (începutul), cu rol de a  anecdotele (povești în alte
atrage, a intriga, a înspăimînta, a povești);
tachina etc.;  opiniile (mai multe decît în știri);
 substanța articolului (textului  analiza – a explica întîmplarea
jurnalistic); mai detaliat decît relatarea;
 declarațiile (care au darul de a  concluzia (în fapt, ea reprezintă
însufleți conținutul); răsplata pentru cititor, indiferent
 descrierile (de aici și îndemnul de dacă apare sub forma unui
a lăsa cititorul „să vadă” ceea ce rezumat, a unui citat, ca o
redactorul a văzut, auzit, simțit...); răsturnare de situație, precum o
revenire la ideea din intro).

Nu lipsite de importanță sînt „amănunte” de felul bunei cunoașteri a publicației pentru


care cineva alege-acceptă să scrie reportaj ori găsirii acelor elemente de legătură care „fac
reportajul” și, nu în ultimul rînd, asigurarea că „prima propoziție a fiecărui paragraf dă un
indiciu asupra conținutului acelui paragraf”.
Suprafața unui reportaj în economia publicațiilor poate însemna 3 coloane (800 de
cuvinte), o fotografie, un extras din text. Editorul este cel care alege structura reportajului,
formatul acestuia, precum și redactorul potrivit scrierii (ca editor, nu vei cere, de exemplu,
unui scriitor renumit să redacteze sfaturi pentru a slăbi). Apăsarea profesională menționată
este subliniată de R.Keeble astfel: „Este de datoria ta să îi aduci pe cititori la masă și, odată
aduși, să îi stimulezi să rămînă și să guste tot ce le oferi”. Indicațiile editorului presupun:
 tema;  persoane care trebuie
 unghiul de abordare; contactate în vederea
 idei obligatoriu de redactării reportajului;
inclus în articol;  nevoia unor fotografii
 idei obligatoriu de (din arhivă ori
omis; proaspăt realizate);
 lungimea textului;
 tonul;
 formatul;  termenul limită.
Stilul adecvat realizării unui reportaj poate fi stilul publicației-gazdă sau stilul de scris
al autorului.
Jurnalistul angajat în scrierea unui reportaj comandat- solicitat are dreptul la întrebări
de felul:
- Ce se decontează?
- Ce sumă revine ca plată?
- Care este data publicării reportajului?
- Care sînt drepturile de autor?
În Le professionalisme du flou (1993), Denis Ruellan apreciază reportajul ca fiind
„un gen jurnalistic eminent, model dominant și fondator al jurnalismului modern”. La rîndu-i,
Yves Agnès scie că „Reportajul ilustrează cea mai frumoasă atribuție a scrisului de presă:
prezentarea vieții sub toate formele ei, în toată amploarea și în toate circumstanțele”. De la
definiția prezentă în Le Petit Robert, conform căreia reportajul este „un articol sau un
ansamblu de articole în care un jurnalist relatează într-o manieră vie ceea ce a văzut și a
auzit”, se poate ajunge lesne la a socoti acest gen în stare a reînvia evenimentul și situația în
așa fel încît cititorul să aibă impresia că asistă el însuși, că participă. Altfel spus, cititorul
trebuie să simtă că lucrurile prazentate îl privesc și pe el, chiar să se idetifice cu personajele
aduse în scenă. Tot ce se impune unui bun realizator de reportaj este să-i împrumute cititorului
cele cinci simțuri ale sale, pentru că un bun reportaj îl va aduce pe lector în mijlocul acțiunii,
ca într-un roman sau ca la televizor. După unele opinii avizate, reportajul îți permite să
combați discursurile oficiale, declarațiile nu o dată mincinoase... Oricum, un reportaj izbutit
valorează mai mult decăt un discurs lung (pentru că înfățișează lucrurile aidoma petrecerii lor,
nu construite discursiv, marcate de povara ideologico-estetică). Să înțelegem, mai presus de
altceva, că reportajul nu constituie un pretext al confesiunii jurnalistului, o defulare mai mult
sau mai puțin gratuită. Esența scrierii și a credibilității unui reportaj este prezența vie a
personajelor.
Gen - pivot pentru relatare, anchetă, portret, cronică de spectacol, reportajul cere
dezvoltate anumite calități:
- curiozitate și minte proaspătă (să te miri, să te emoționezi);
- plăcerea întîlnirii cu oamenii (abilitatea comunicării, non-indiferența față de
diversitate);
- sensibilitatea (să fii gata de percepții, să te lași impresionat);
- rapiditatea, disponibilitatea, concentrarea pe teren;
- stilul (să fii capabil să cuprinzi toate cele văzute, auzite, trăite, dar să fii și capabil să
le radai într-o manieră vie, personală).
După Agnès, reportajele pot fi clasificate astfel:
a. evenimentul de actualitate;
b. ocazia care poate fi fructificată;
c. fapte de viață;
d. decorul este subiectul.
Pregătirea în vederea scrierii unui reportaj reunește elemente precum:
o idei despre subiect (majoritatea subiectelor sînt prevăzute sau alese);
o reperarea locurilor;
o verificarea contactelor (surse, persoane de sprijin etc.);
o detalii practice (acte de identitate, carduri, instrumente tehnice);
o cunoașterea dimensiunii viitorului reportaj (pentru dozarea timpului alocat
tratării subiectului);
o alegerea unghiului de abordare (prin analogie cu fotografia ori cu preluarea
imaginilor cu camerele de luat vederi, telefonul mobil ș.a., adică panoramare, transfocare,
cadru restrîns...).
 Sub formularea „Reguli pentru a scrie un reportaj bun”, întîlnim:
o lasă-te impresionat;
o grijă la detalii (de ex., sloganurile de la o manifestație de protest);
o oameni, mereu oameni (reacții, dialoguri);
o fii mobil (reamintim, reportajul este genul jurnalistic opus celui „de birou”);
o gîndește-te la publicul cititor (privitor), uitînd ce anume ai vrea să citești,
cum ai vrea să fie înfățișat;
o fă-te acceptat (intră în „peisaj”, pînă la a nu fi observat, pentru că, de regulă,
prezența ziariștilor perturbă, deranjează);
o solidaritatea pe teren (contactarea colegilor de breaslă, pentru un eventual
ajutor, știind că sentimentul solidarității funcționează admirabil atunci cînd nu se pune
problema concurenței profesionale);
o fotografia (acompanierea de către un fotoreporter, pentru ilustrarea fericită a
spuselor din reportaj).
Fiind, alături de recezie și cronică, genul cel mai literar, reportajul trimite la
îndemnuri- recomandări:
 Nu aștepta! (reportajul apreciat este cel scris „la cald”);
 Ideea-forță (mesajul esențial);
 Un plan, desigur (excluderea celor folosite cu alte ocazii, în redactarea altor
genuri- piramida inversată, metodele analitică, sintetică, demonstrativă; mai degrabă,
recurgerea la un scenariu, conform tehnicilor precum povestirea, tablourile, analogia,
personajul principal);
 Redarea atmosferei (să o infuzăm insidios, cu binișorul, cu încetul, în pofida
„modelului” brusc, deodată);
 Găsirea tonului potrivit (nu se va folosi un ton similar tratării subiectelor din
politică, sport, drame sentimentale...);
 Suflul viu (frază scurtă, nervoasă; adjective; citate; predicate la timpul prezent);
 Pasiunea pentru detaliu (introduce perfect cititorul în povestea prezentată);
 Grija pentru titlu și „îmbrăcare”.

9. Interviul- exigențe, tipuri, riscuri:


În ce condiții este posibil interviul ca gen jurnalistic aflăm din cartea lui D.Randall,
Jurnalistul universal. Ghid practic pentru presa scrisă, după cum urmează:
 Ziaristul trebuie să știe ce vrea înainte de scrierea interviului.
 El trebuie să se documenteze în prealabil.
 Cele mai bune întrebări adresate interlocutorului sînt și cele mai simple.
 Redactorul de interviu reconstituie cronologia faptelor.
 Jurnalistul poate cere ca anumite secvențe să fie povestite „cu încetinitorul”.
 Obligatoriu, se verifică numele și funcțiile celui intervievat.
 E bine să fie deținute mai multe informații decît cele necesare scrierii
interviului.
 Să nu existe teama de ridicol,prin adresarea întrebărilor referitoare la orice nu a
fost bine înțeles, corect auzit etc.
 Jurnalistul expune modul său de înțelegere, în timpul dialogului, pentru a-i
deveni clare lucrurile.
 Întrebările au rolul de a afla informații, nu de a stîrni reacții ale intervievatului.
 De evitat întrebările-clișeu.
 Intervievatorul încearcă să obțină anecdote, pentru că ele însuflețesc articolele
de presă.
 Formulările eufemistice ale celui supus tirului întrebărilor nu trebuie să „ducă
cu vorba” . Se preferă expresii simple, uzuale, unora de felul „dispersare de energie” sau
„oxidare rapidă”.
 Ziaristul ascultă atent răspunsurile, astfel încît, în transcrierea răspunsurilor să
nu-și facă loc greșeli.
 Pentru clarificări, pot fi recapitulate răspunsuri.
 Omul de presă nu va face promisiuni legate de tratarea într-un anume fel a
interviului în publicația respectivă.
Atenție deosebită la intervievarea surselor incomode.
 Ziaristul este cel care alege locul și modalitatea abordării sursei.
 Este de datoria ziaristului să se adapteze situației întîlnite.
 Dacă timpul permite, poate fi folosit trucul „povestea vieții”.
 Nu se recomandă aruncarea bruscă asupra carnețelului, răbdarea făcînd
adevărate minuni.
 Sinceritatea intervievatorului se impune, ceea ce nu înseamnă că va spune
chiar tot cu privire la intenția sa (de ex., formularea „fac o cerecetare despre...” salvează de la
mărturisirea suspiciunii referitoare la interlocutor în problema X).
 Se poate apela la sentimentul milei, atunci cînd cineva refuză să răspundă
cîtorva întrebări, invocîndu-se o comandă editorială, un termen scurt impus de editor etc.
Cînd sînt întîlnite surse evazive și ostile, jurnalistul va manifesta perseverență,
neacceptînd amînări de genul „vă sun mai tîrziu”.
În cazul refuzului unui răspuns precis, ziaristul va afla prin încercări, ghicind răspunsul
corect. Ziaristul de interviu poate pretinde că știe mai multe decît știe de fapt, pentru că el
dorește confirmarea a ceva...Trebuie multă grijă la dezmințirile care neagă (de pildă, E.Udrea
dorea să sugereze opiniei publice neimplicarea în afacerea „Microsoft”, spunînd că nu
cunoștea ce afaceri făcea soțul- D.Cocoș- întrucît ea era preocupată de propria carieră
politică). Nu se recomandă folosirea întrebărilor- capcană, pentru că ele pot conduce la
răspunsuri care să incrimineze interlocutorul.
Un caz special de interviu este reprezentat de conferințele de presă, prin :
- întrebările permise presei;
- posibilitatea interviului în exclusivitate, la finalul întîlnirii;
- verificarea, prin conversațiile de încheiere, dacă alți confrați știu mai multe despre
subiectul în cauză.
Inconvenientele interviului cu personalități provin din:
- timpul zgîrcit al dialogului;
- controlul interviului din partea celui intervievat;
- bucuria exagerată a redactorului că „l-a prins” pentru o discuție pe extraordinarul X;
- exigența punctualității, politeții și a conciziei întrebărilor adresate.
Se poate spune, fără a greși, aidoma primarului orașului New York, Ed. Koch, că „Cei
mai vicleni reporteri sînt cei care par prietenoși, îți zîmbesc și dau impresia că vor să te ajute.
Ei sînt aceia care vor încerca să-ți ia gîtul cu orice ocazie”.
Conform abordării lui Y.Agnès, truda realizării unui interviu este similară maieuticii
socratice (moșitului), astfel, am avea de-a face cu un jurnalist- obstetrician, un intervievat și
un text-bebeluș. Regula jocului impune ca omul de presă să stea în umbră, privilegiindu-și
interlocutorul, mai bine spus, exprimarea acestuia. Printr-o definiție la îndemînă, „numim”
interviu un demers de jurnalist prin care se pun întrebări unei persoane, pe un subiect dat, la
un moment dat, pentru a obține informații, explicații, opinii îndeajuns de interesante sau
clarificatoare pentru a fi publicate sub responsabilitatea jurnalistului. Nu este recomandabilă
formularea „Interviul pe care a avut amabilitatea să ni-l acorde...”, întrucît sugerează situația
de ziarist la ordin, după cum nu este binevenită nici poziționarea „jurnalist-vameș” (cel care
doar ține microfonul, întrebînd banalități). În același registru, se dovedește neproductiv
„interviul-aranjat” în presa scrisă, de fapt, serviciile aduse politicienilor, actorilor, managerilor
de top etc. (Se poate bucura televiziunea de un asemenea „privilegiu”...). De dorit este
interviul care creează evenimente, constituind exclusivitate.
Tipologia interviului oferă avatarurile:
- expertiză (conduce la explicații);
- mărturie (generator de povestiri, povești...);
- informație (oferă dezvăluiri);
- opinie (conduce la păreri, promisiuni, comentarii);
- de reacție imediată („interviul la minut”, obținînd reacții „la cald”);
- portret (evidențierea propriei personalități).
Interviul reprezintă o relație în care interlocutorul are interesul de a se exprima, iar
jurnalistul își pune în slujba acestuia competența profesională. Aceasta se traduce în mod
evident prin modelul întrebărilor adresate pe parcursul interviului. Prima este generală, de
acomodare, urmată de o a doua, de „încălzire”, în preambului abordării celor mai importante
sau dificile. Ceea ce se numește „împingerea” interlocutorului cît mai departe posibil poate
căpăta forma „cîntării în strună” ori a contrazicerii- provocării, de ce nu, a „datului ocol” prin
tot felul de întrebări. Urmează întrebarea „deschisă”, apoi readucerea, cu tact, la întrebarea
inițială (dacă unii invitați sînt excesiv de vorbăreți). Spre a reveni la întrebarea-cheie, se poate
recurge la reformularea unei întrebări. În fine, pentru parteneri scumpi la vorbă, tot „ruta”
întrbărilor ocolitoare este de ajutor.
Ziaristul pote întrerupe discursul pentru a obține lămuriri, poate specula o afirmație a
celui din fața sa, desigur, notează cele considerate necesare. Sigur, în finalul convorbirii, mai
poate adresa întrebări, aflînd astfel, uneori, lucruri de-a dreptul delicioase. Nu va cere
repetarea unei fraze, a unei informații nedorite a fi publicată. Nu va intra în dispută cu
intervievatul.
Indiferent de forma sa (interviu tip întrebare- răspuns, interviu prin citare, interviu-
conversație sau interviu- monolog), ultimul răspuns nu este o concluzie. Prima întrebare ar
putea fi, uneori, un „atac”, adică intrarea cu o întrebare serioasă, la subiect. Interviul are în
debut, după caz, un șapou (prezentarea personajului, contextualizarea subiectului, sublinierea
importanței a ceva vizat de propunătorul discuției). De precizat, doar unele interviuri conțin
intertitluri (de regulă, întrebările joacă rol de intertitlu). Un „caz” special îl constituie
interviul pe mai multe voci:
- Microancheta (interviu realizat cu trecătorii, pe stradă);
- Interviul comparativ (mai ales în tipurile expertiză și opinie);
- Masa rotundă;
- Interviul față în față (două persoane în dialog).

10. Editorialul, mesajul convingător al redacției: în 4, respectiv, 6 pași:


Fiind un articol de opinie, editorialul privilegiază punctul de vedere original, elementele
de context și analiză, argumentele atent construite, creativitatea- excelentă creatoare de impact
asupra publicului. Știind că viața editorialului durează doar o zi, putem să ne închipuim că un
astfel de articol de opinie are puterea de a schimba lumea? Este, cunoaștem, opinia întregii
redacții. Este, de asemenea, cel mai frecvent comentariu. Anunță, dacă ne place, „culoarea”
publicației-gazdă. Prin tradiție, este plasat pe pagina întîi a marilor cotidiane ale presei de
calitate în Occident. Are drept semnatar directorul publicației sau redactorul-șef sau „dircom”
sau editorialiști recunoscuți prin vocația lor pentru genul în speță sau „colectivitatea ziar” (ex.
Le Monde). Editorialul este un fel de șapou al politicii editoriale, al fiecărei ediții, este cartea
de vizită...Dincolo de orice, editorialul reprezintă „o opinie care se sprijină pe fapte și caută să
fie convingătoare”.
De obicei, articolul de fond se referă la actualitatea stringentă, cerînd autorului său o
veritabilă demonstrație în stare să convingă publicul („demonstrația încarcă mesajul cu
credibilitate”) și, fără îndoială, un mesaj esențial al scrierii respective. După Y. Agnès, tonul
editorialului trebuie să fie viu și tranșant (pentru a trezi spiritul). În acest sens, nu recomandă
un ton polemic, „de hăituială”, jurnalistul situîndu-se (în acest caz) la graniță cu reaua-
credință. Rolul editorialului este de a impresiona imaginarul cititorului prin formulări fericite,
fraze scurte, imagini sugestive. De maximă importanță, atacul și finalul. Purtător al unui
conținut predominant informativ, articolul de fond reclamă redactori generaliști sau specialiști
care scriu de pe o anumită poziție ori în virtutea unei anume experiențe. Michael Gartner
(Ames Daily Tribune) afirmă: „Mulți editorialiști încearcă să obțină succesul prin stilul lor de
a scrie sau printr-o atitudine ofensivă și nu transmițînd informații. Nu merge așa. Un articol
trebuie să conțină fapte. Într-un articol le folosești pentru a informa, iar într-un editorial pentru
a convinge”.
Este locul potrivit aducerii în atenție a unor puncte de vedere relativ la genul
jurnalistic numit comentariu. Codul de practici al Press Complaints Commision „decretează”
că „Presa e liberă să fie părtinitoare, dar trebuie să facă o distincție clară între comentariu,
speculație și informație”. Așa înțelegem exigența neamestecului opiniilor personale în
transmiterea informațiilor. Codul Australian Society of Professional Journalists stipulează că:
„Analiza și comentariul trebuie etichetate ca atare și nu prezentate drept fapte sau situație
dată”. John Wilson previne că e imposibilă atingerea obiectivității depline în textul media, iar
John Lloyd (Where the Media Are Doing to Our Politics) amintește că „Linia de demarcație
dintre știri și comentarii s-a cam erodat, iar obiceiul de a comenta s-a generalizat (...). Granița
dintre fapte și comentarii a dispărut” .
Redactorii de editorial au următoarele constrîngeri profesional-tehnice:
- găsirea unei teme (pe cît este posibil, de interes general);
- colectarea informațiilor (insistăm, vorbim despre un text care conține fapte și ele sînt
folosite pentru a convinge);
- stabilirea (în ședința de redacție) a ideii articolului de fond;
Structura acestui tip de text dă ocazia alegerii între „traiectoria” în 6 pași” (intro,
explicația, rezumatul argumentelor taberei adverse, contraargumentele, mai multe argumente,
încheierea) și „calea celor 4 pași” (spune-ți părerea, oferă argumente pentru ea, citează fapte,
sugerează moduri de a face față aspectelor prezentate).
Clasificarea editorialelor ar putea fi:
- Argumentul sau persuasiunea (poziție; convingere; soluție);
- Informarea sau interpretarea (identificarea fenomenului semnificativ; explicații);
- Aprecierea (elogiu; recomandare justificată);
- Divertismentul (reducerea tensiunii; axarea pe subiecte amuzante).
Nu neapărat în manieră concluzivă după „tratarea” principalelor genuri jurnalistice, este
binevenit recursul la „Raportul Neil” (BBC, 2004), în care se susține că abordarea
jurnalismului (în calitate de profesie) se cuvine în conformitate cu principiile:
- adevăr și acuratețe;
- servirea interesului public (se deduce, de aici, funcția criticului ca „degustător” al
operei culturale recenzate, ca „delegat” al publicului său; cu precizarea că, opinia criticului
contează numai dacă acesta este o autoritate recunoscută în domeniul său fie în marile
cotidiane sau publicații periodice renumite, fie în presa locală – cu obligația autorului de text
față de interesul consumatorilor fideli);
- imparțialitate și diversitate de opinie (în clauza nr.2, se precizează: „Jurnaliștii BBC
vor relata mai întîi faptele, apoi le vor înțelege și le vor explica pe larg contextul, vor oferi
analize profesionale acolo unde este nevoie, dar niciodată nu își vor promova propriile
opinii”);
- independență;
- responsabilitate

11. Elemente recurente ale știrii:


Răspunzând, concis, la marea întrebare „Ce e nou?”, în forma geometrică
binecunoscută a piramidei inversate, știrea înseamnă 44 de cuvinte, 300 de semne, o coloană
de 50 mm lățime, 7- 12 rînduri de text. Se poate caracteriza prin elementele:
- are un singur paragraf; - nu este semnată (prin excepție, în
- nu are titlu; paranteză, la final, apare numele agenției-
- primele cuvinte sînt „cheie”, sursă);
scrise în bold, numite și „cuvinte de apel”; - se sprijină pe două principii:
- primul rînd începe cu „bumb” selectarea informației și condensarea la
(puce); maximum a textului, folosind un vocabular
- nu este datată; precis și propoziții simple.
Ansamblul știrilor pe scurt , pe aceeași pagină, redactate în aceleași dimensiuni, se
numește rivieră („pe scurt”).
12. „Poziția organizației”, comunicare de tip proactiv/reactiv:
Constituirea şi permanentizarea unei relaţii benefice şi profitabile cu reprezentanţii
mass-media solicită specialiştii PR în câteva direcţii:
– să propună subiecte de actualitate;
– ineditul să marcheze alegerea informaţiilor demne de comunicat;
– să „livreze” informaţii verificate (şi verificabile în continuare);
– să nu difuzeze în mass-media decât ceea ce s-a convenit (acceptat) la nivelul
organizaţiei;
– să adecveze mesajele relaţioniste canalelor mediatice în funcţie de publicul-ţintă al
campaniilor de PR;
– să prezinte mesaje diferenţiate, în acord cu fiecare instituţie media, operaţiunea
vizând aria de acoperire informaţională, calitatea consumatorilor, încrederea pe care publicul
o acordă respectivelor media;
– să alcătuiască texte relaţioniste în ton cu logica mediatică etc.

Există autori care optează pentru disocierea strategiilor comunicaţionale dintre


relaţionişti şi jurnalişti astfel:
• abordarea activă (care scoate în evidenţă atitudinea prevenitoare, de întâmpinare
a specialistului PR; valabilă pentru toate situaţiile în care cei doi
actori sociali vin în contact);
• abordarea reactivă (reliefând atitudinea îndrăzneaţă a ziaristului, o dată cu pasul
înapoi făcut de relaţionistul care aşteaptă întrebările primului,
solicitarea unor explicaţii, măsuri etc.; cartea pe care
specialistul PR o poate juca acum este cea a bunei informări,
astfel încât ziaristul să nu fie dezamăgit în solicitările sale).
Din această perspectivă, în prima categorie s-ar înscrie:
– anunţurile; – comunicatul de presă;
– invitaţiile; – conferinţa de presă;
– ştirea de presă; – dosarul de presă.

13. „Scrisoare către editor”- diplomația PR în relațiile cu presa:


Este o modalitate specială de a transmite editorului unei publicații nemulțumirea
dumneavoastră în legătură cu modul în care a fost prezentată publicului o activitate,
organizație, persoană etc.
a) Fiți scurt: O pagină format A4, la două rânduri, 60 de semne pe rând este idealul în
materie.
b) Fiți relevant: Spuneți de la început care este problema și definiți-vă rapid poziția.
c) Fiți rezonabil: Aduceți argumente viabile, motive credibile, poziții susținute în mod
echilibrat; spuneți ce gândiți, simțiți sau credeți în prima propoziție și argumentarea în
următoarea.
d) Nu recurgeți la atacuri la persoană: Este contraproductiv și poate avea ca efect
prelungirea și acutizarea neînțelegerilor.
e) Utilizați un limbaj elegant
f) Nu vă repeziți
g) Trimiteți scrisoarea cui trebuie.

14. Funcții ale mass-media: educarea- în ipostază facultativă; divertismentul- strategie


în politicile editoriale:

a) Funcția educativ-culturală:

In general, lumea intelectuala a acceptat ca intreg comportamentul uman este ghidat de


norme culturale, explicit dar, mai ales, implicit. Indivizii, care suporta efectele acestui
"ghidaj", nu-i pot constientiza, cel mai adesea, prezenta, deci, nici limitele influentei. Prin
implicarea in difuzarea suporturilor culturale pe care se sprijina intreaga istorie a omenirii
si a modelelor culturale dominante in societate, mass-media influenteaza indirect conduita
umana. Eficacitatea mediilor in vulgarizarea teoriilor stiintifice si diseminarea, in cercuri
largi, a modelelor culturale ne ingaduie sa afirmam dubla lor functie, pe care am dorit sa o
sugeram si in titlu, de educare si de culturalizare (inclusiv prin transmiterea mostenirii
culturale colective). Transmiterea mostenirii culturale inseamna transmiterea valorilor si a
modelelor sociale de la grupuri catre indivizi, de la o generatie la alta si numara printre
consecintele sale cresterea coeziunii sociale, integrarea sociala a indivizilor, impunerea
normelor culturale, amortizarea tendintei indivizilor de a se lasa luati in stapanire de
indistinctie ori anomie paralizanta.
Functia educativ-culturala este aceea care da masura capacitatii mass-media de a
socializa explicit indivizii, prin emisiuni, articole, campanii create in acest scop si, implicit,
prin obtinerea, pe diverse teme, a solidaritatii sau consensului.
Educatia si informarea (transmiterea mostenirii sociale si culturale) sunt distincte,
dar intre ele exista un grad de coerenta si unul de complementaritate, astfel incat datele
furnizate de informare si curiozitatea starnita de problemele constientizate in acest mod, ca
si intelegerea si solutionarea lor sunt favorizate de catre educatie. Cum publicul nu (mai)
este captivul, prizonierul unui canal media, el are mereu, acum, posibilitatea optiunii, a
selectiei, iar continuarea unei "relatii" cu un canal sau altul depinde doar de oferta acestuia,
de confirmarile si gratificatiile pe care le produce. Deci, valorile si continuturile culturale
propuse de mass-media vor urma nevoilor sociale ale consumatorilor. Interesant este,
ajunsi in acest punct, sa constatam ca se poate afirma, cu o buna doza de adevar, ca mediile
devin (sau chiar sunt), mai evident in ultimii ani, prizonierele publicului lor. Integrarea
activa in societate realizata cu/prin staruinta mass-media este o finalizare a educarii si a
transmiterii valorilor culturale (sociale).
Oricine isi da seama ca integrarea activa in societate este un proces dificil, sincopat
uneori, irealizabil alteori si, oricum, generator de dramatism si sfasieri individuale,
familiale sau chiar la nivel de subgrupuri sociale. Spunem acestea, gandindu-ne, mai ales,
la un fenomen nemaintalnit in istorie, ca amploare: fenomenul emigrationist. In 1990,
existau, in toata lumea, 50 milioane de oameni care traiau in alte tari decat tara lor de
origine, pentru ca, in 1995, numarul emigrantilor din "satul universal" sa depaseasca 150
milioane. O crestere, sa recunoastem, tulburatoare. Istoria si-a accelerat, cu adevarat,
pulsul, iar schimbarile se produc, iata, si pe coordonate nebanuite de generatia de dinaintea
noastra. Sunt greu de analizat variatiile coordonatelor lumii in care tocmai traim. In plus,
coordonatele se multiplica, pe orizontala, pe verticala, dar si in profunzime.

b) Funcția de divertisment:
Uriasa dezvoltare a mediilor audiovizuale i-a condus pe unii cercetatori la
consideratia ca "rolul global al media se defineste prin functia de transpunere a realului in
spectacol, receptand mijloacele de comunicare mai curand ca o sursa si ca un mijloc de
evaziune".
Perspectiva functionalista de cercetare a comportamentului audientei a relevat, in
timp, incepand cu anii'50, importante elemente ale relatiei dintre utilizarea media ca mijloc
de evaziune si caracteristicile socio-psihologice ale acestor utilizatori. Astfel de
consideratii s-au desprins intr-un cadru mai amplu si anume in acela al studierii unui
capitol care s-a bucurat de o atentie deosebita: studiile asupra "utilizarilor si gratificatiilor".
Utilizarile si gratificatiile oferite de media ("U" and "G") au constituit o directie speciala
de cercetare ce a vizat preponderent televiziunea. Paradigma utilizarilor si gratificatiilor s-a
constituit pe cateva intrebari de interes: ce satisfactii cauta indivizii in consumul media?,
in ce mod utilizeaza mijloacele de comunicare?, cum le utilizeaza?, ce nevoi umane
reclama consumul mediatic?
In ultimii ani, utilizarile si gratificatiile sunt studiate alaturi de efecte, desi ele par a
fi, de fapt, cauze ale consumului mediatic si nu efecte. Intalnim, pentru utilizari si
gratificatii, si formularea foloase si recompense. Daca efectele raspund intrebarii "Ce fac
mediile cu oamenii?", gratificatiile rastoarna aceasta intrebare: "Ce fac oamenii cu mass-
media?" Intrebarea se revendica de la traditia care postuleaza libertatea publicului de a
interpreta si folosi mesajele dupa bunul plac in existenta proprie, ca si orice alt produs pe
care-l "utilizeaza". Daca cercetarile clasice pareau a studia un public pasiv - o victima
usoara a mass-media, viziunea implicita propusa de perspectiva "foloaselor si a
recompenselor" audientei este una a receptorului activ, care cauta, selecteaza si-si afirma
libertatea optiunilor. Inca de la inceputurile lor, mediile au oferit publicului prilejuri de a
folosi produsele mediatice in viata cotidiana. In contemporaneitate, se constata o sporire a
numarului acelora care declara ca, prin mass-media, doresc sa evadeze din problemele lor
zilnice. Astfel, conceptul de evaziune a devenit o prezenta frecventa in discutiile relative la
functiile si efectele comunicarii de masa si la relatiile care se stabilesc intre public si
media. "Termenului de evaziune ii sunt asociate, in principal, patru sensuri:
1. functia de evaziune a consumului culturii de masa (spre exemplu, divertismentul
masiv oferit de tv si alte media) consta in deturnarea practicantilor acesteia de la "lumea
reala in profitul imaginarului", mediile oferind stereotipuri care favorizeaza idealizarea
vietii, evitarea realitatilor dezagreabile;
2. mass-media actioneaza mai curand ca un "narcotic social", tinzandu-se spre
generalizarea unui uzaj identificat de Merton si Lazarsfeld (1948);
3. exista indivizi care utilizeaza mass-media mai mult ca mijloace de evaziune (cei
mai expusi consumului evazionist sunt anxiosii, nelinistitii, frustratii, cei care resimt mai
frecvent tot felul de insatisfactii, care isi fac mereu tot felul de griji);
4. consumul culturii de masa si, in special, al divertismentului produce ca efect
pasivitatea sociala si conformismul".
Deci, "evazionistii" cauta nenumarate compensatii irealizarilor in universul mirific
oferit, atat de generos, de catre instantele mediatice. Dar dorinta de relaxare ori placerea de
a-ti lasa imaginatia in voia valurilor mediatice nu sunt doar apanajele patologicului, ale
unei lumi narcotice si narcotizante, ci pot fi, la fel de probabil, forme de manifestare a
constiintei plenare, exercitandu-se, astfel, asupra intregului registru de nevoi si posibilitati
umane. Daca nu am crede asta, o stinghereala insidioasa ne-ar lua in stapanire ori de cate
ori am viziona un film sau am deschide televizorul. Mai mult, la limita, chiar si apetenta
catre emisiunile informative poate fi privita tot ca un semn al evaziunii, al dorintei de
evadare din lumea noastra cotidiana, reala. Si aceasta etichetare nici nu ar fi iesita complet
din cadrele adevarului. Numai ca greu vom gasi pe cineva care sa delimiteze realitatea
multumitor si neechivoc. Nici macar opiniile gresite pe care le putem avea despre aceasta
realitate nu pot fi excluse din realitate. Si se poate sustine foarte bine ca insasi existenta
mass-media este un semn al dorintei umane de evaziune. Mass-media - si acest fapt este
evident - sunt utilizate tot mai frecvent ca o sursa de divertisment importanta si pentru ca
reclama costurile bugetare cele mai mici pentru indivizi. Mass-media te poate relaxa la cele
mai mici preturi. Accesibilitatea este unul dintre atributele importante ale mediilor. Prin
mass-media, apoi, se pot realiza identificarile dorite, oricat de spectaculoase. Astfel,
existenta unui nou bovarism (bovarismul mediatic modern?) poate fi detectata, probabil, cu
usurinta, printre consumatorii de produse mediatice. Pe acest vast si pluriform teritoriu al
evaziunii poate fi delimitat acela, fatalmente inferior ca dimensiune, dar suficient de amplu
si de viguros, al divertismentului. Functia de divertisment asociata a fost denumita
si recreativa. Mihai Coman citeaza o percutanta si profunda observatie a lui Neil Postman
privitoare la atotputernicia divertismentului mediatic de astazi, care merita a fi retinuta:
"Problema esentiala nu este aceea ca televiziunea ne ofera divertisment, ci ca ea trateaza
toate subiectele in forma divertismentului (.) Aceasta inseamna ca divertismentul devine
supra-ideologia oricarui discurs al televiziunii".
Industria divertismentului mediatic, pentru ca atrage publicul si deci publicitatea, s-a
impus peste tot in lume. In aceasta zona, televiziunea, deocamdata, detine, cu lejeritate,
prim-planul, datorita posibilitatilor sale de a crea "marcile" de divertisment cele mai
complete si mai cautate (gustate) de public. Spectacolul generalizat pe care-l intretine
televiziunea este augmentat de expansiunea aproape neverosimila a interesului pentru
sport. Spectacolul sportiv, pe care socio-psihologii l-ar putea decoda fastuos, servindu-se
de mituri, de arta razboiului si de agresivitatea umana instinctiva, serveste de asemenea ca
factor compensatoriu, ca element de identificare ori ca show pur si simplu. Si sportul a fost
aproape confiscat (sau s-a predat singur, pe bani grei) de televiziune. Ca pondere
temporala, divertismentul isi ia zilnic partea regala din viata industriilor audiovizuale,
societatea de consum facilitand sau reclamand acest statut privilegiat pentru spectacol,
pentru narcoza, pentru evaziune.
Presa tiparita contine, la randu-i, jocuri, caricaturi, desene, rubrici specializate de
divertisment, fotografii, diverse concursuri. Parte a mediilor tiparite, revistele tv, revistele
care se refera la lumea show-bisnessului, sunt simple adjuvante ale televiziunii. Sunt, deci,
media tiparite care paraziteaza ruda bogata, parvenita (televiziunea) ori traiesc in simbioza
cu aceasta. Sunt, acestea, fenomene deloc anticipate in urma cu doar 30-40 de ani, cand
inca se credea ca presa scrisa va trai mereu pe propriile picioare sau va muri in demnitate si
onor. Traieste.

15. Relațiile dintre mass-media și domeniul politic:


Utilizarea tot mai frecventă a mijloacelor mass-media de către oamenii politici și apariția
noilor tehnici de persuasiune bazate pe strategiile de marketing electoral reprezintă unul din
cele mai interesante fenomene care a reținut atenția începând de la cel de-al doilea Război
Mondial până în prezent. Majoritatea țărilor occidentale devin din ce în ce mai mult prada
mediatizării vieții politice, ceea ce este interpretat de unii specialiști drept un proces de
ameliorare a dialogului dintre guvernanți și societatea pe care aceștia o reprezintă. Pe de altă
parte însă nu sunt puțini nici aceia care afirmă că
această îmbunătățire la nivel de dialog constituie o regresie a dezbaterii democratice.
Canalele mediatice, în special, televiziunea reprezintă una din cele mai veridice surse
de informare pentru un cetățean. Mai mult decât atât, conform studiilor efectuate, anume ea se
bucură de cel mai înalt grad de credibilitate din partea cetățenilor. Acest mijloc de comunicare
în masă le permite să fie mai bine informați și, prin urmare să-și perfecționeze modul de
gândire.
Nu trebuie omis din vedere însă nici faptul că televiziunea poate deveni unul din
instrumentele principale ale puterii și mass media îndeplinește funcția de filtru al
evenimentelor care au loc
în domeniul politic. Ea estompează formele tradiționale ale comunicării politice,
diversificându-
le și făcându-le mult mai accesibile compoziției diferite a auditoriului mass media. Forme
persuasive care pot fi aduse drept exemplu în acest sens sunt sondajele de opinie, a datelor cu
privire la anumite ratinguri politice, organizarea anchetelor,
prolifierea emisiunilor radio și TV în formă de talk-show.
Procesului filtrării informației, evidențierii și accentuării elementelor ei, înraport cu
importanța lor îi revine un rol extraordinar în configurarea tablouluiinformațional al
actualității. În același context al relației dintre mass-media și politică apare idea dependenței
și interdependenței dintre aceste două componente părți de relație. Condiționarea produsului
mediatic în urma pactizării realizate între sfera informațională și totalitatea forțelor
corporative, instituționale, guvernamentale, de decizie, politice în interesele acestora,
limitează libertatea de expresie, și, practic, așa cum afirmă și cercetătorul American Herman
Chomsky, se află în serviciul obiectivelor promovate de o determinată elită. ”Subordonate
logicii puterii și fiind un veritabil instrument al puterii în vederea controlului consensului și
disensiunii” mass media ”se integrează unui sistem de piață dirijat”. Această dirijare este de
cele mai multe ori încredințată sau permisă guvernului, liderilor comunității,
marilor proprietari iar logica acțiunii acestora coincide deseori cu aceea a proprietarilor
mass media. Ea poate fi asemuită cu solidaritatea ”caracteristică vânzătorilor de piață.”
Cu toată aparența pluralismului, mass media occidentale
actuale, pentru exemplu, dețin cel mai înalt grad de funcționalitate pentru putereaexistent și
sunt extreme de sensibile și receptive la necesitățile guvernanților șiale principalelor grupuri
de putere. Mărturiile jurnaliștilor, sunt edificatoare în acest sens, afirmă Victor
Moraru în Mass media vs Politica. ”Proximitatea față de putere este un de efect al
jurnaliștilor. Aceștia prezintă cele declarate de funcționarii guvernului drept adevăr, știind că
mint, și astfel dezinformează frecvent.”
Unii cercetători nord-americani, explicând, de exemplu, funcția presei de construire a
semnificației, arată și ei că ”știrile transimse de mass media nu-și propun în mod deliberat să
creeze iluzii sau să inducă în eroare, cel puțin în majoritatea sociatăților occidentale.
Dimpotrivă, codurile etice ale
jurnalismului accentuează condiția ”obiectivității”, corectitudinii, ”meticulozității” și
”relatării stricte a faptelor”. Dar aceasta este o
bătălie pierdută încă înainte de a fi începută. Pentru că acțiunea de distorsionare a știrilor sunt
produsele factorului antropic și anume produsele unor factori importanți care scapă
controlului reporterilor, editorilor, producătorilor și proprietarilor de ziare.
Societatea modernă, cea ”electronizată”, declară unii autori, este mult mai ușor supusă
guvernării
și manipulării decât societatea analfabetizată. Aici explicația este simplă. Eficiența
propagandei realizate prin intermediul mijloacelor electronice este mai mare, producând în
consecință, fenomenul”noilor analfabeți” (Hans Magnus Enzesberger), a celor, pentru care
mass - media, substituind orice altă formă, este unicul canal de informare, formare
șiculturalizare. Din ființe reale în marionete. Promotorul ”societății deschise”, Karl Popper
avansează idea necesității limitării
puterii mass media (cu referire la televiziune). El afirmă că televiziunea ca să fie credibilă,
trebuie să fie transparentă, adică suspusă unor limite ca și toate celelalte puteri nelegitime
cum sunt armele, drogurile,abuzurile, privilegiile ce nasc corupție în final. El subliniază că
nici măcar inamicii democrației nu conștientizează pe deplin urmările puterii televiziunii,iar
când își vor da seama de ceea ce pot face cu ajutorul ei, o vor utilize în toate formele,
inclusive în cele mai periculoase situații. Și atunci, spune el, ”va fi prea târziu.”

16. Mass-media, tiranul noului spațiu public:


În „Journalistes et relationnistes ou le partage du puvoir d'informer”, A. Sormany
motivează locul ocupat de specialiştii PR în spaţiul public (cu sau fără voia ziariştilor) prin
nevoia de informare a tuturor, asociată ştiinţei (artei) de a manevra (gestiona) această a patra
putere (care nu este presa, cum ştiam cei mai mulţi dintre noi, ci însăşi informaţia).
Replica reprezentanţilor mass-media este clasică: jurnaliştii sunt tot mai încorsetaţi în
exercitarea profesiei de către intermediari care fac tot mai dificil contactul cu informaţia.
„Suntem invadaţi, înlocuiţi, sunt introduşi acoliţi în organizaţie, suntem reduşi la tăcere [...]
Suntem descrişi ca nişte curele de transmisie. Facem parte din planuri de comunicare. Suntem
utilizaţi ca elemente de strategie”, se lamentează Jacques Millette, conchizând: meseria
noastră este ciuntită!
Alte voci din presă reclamă dificultăţi în meseria de comunicator, survenite ca urmare
a secretomaniei din mediul relaţionist, reţinerii exagerate a specialiştilor în PR de a da
publicităţii cât mai multe informaţii, astfel încât presa să beneficieze de condiţii optime,
arătându-se în stare de a satisface curiozitatea consumatorilor într-o manieră cât se poate de
liberă. Discreţia relaţioniştilor şi goana după ştiri a jurnaliştilor nu fac bună casă... Este nevoie
de o deschidere corespunzătoare a relaţioniştilor spre ziarişti, de o abundenţă informaţională
către redacţii, pentru că, aşa cum susţine Laurent Laplante, ziariştii ar fi surzi şi orbi, ignorând
„startul” şi orientarea generate de exponenţii PR. Mesajele venite dinspre diferitele organizaţii
prin intermediul relaţioniştilor au darul de a declanşa, de a pune în mişcare şi a teleghida
munca jurnaliştilor.
Relaţionişti precum Albert Tremblay temperează situaţia, propunând înlocuirea
expresiilor: „împresurarea redacţiilor”, „promiscuitate”, „manipulare informaţională” etc. cu
altele mai adecvate, prea puţin dispuse să întreţină ideea prăpastiei inter-profesionale.
„Cedează” cu inteligenţă, afirmând că dreptul publicului la informare corectă nu este atacat de
relaţiile publice ca profesie; nici libertatea presei nu este îngrădită de activitatea relaţionistă.
„Meritul” specialiştilor în PR se reduce la acela de „unealtă adiţională pusă la dispoziţia
jurnaliştilor”. În final, se ajunge la ochii şi urechile publicului este numai consecinţa utilizării
de către mass-media a materiei prime oferite de PR. Acest punct de vedere vine în continuarea
unei îngrijorări din tabăra presei, exprimată de Claude Masson în termeni duri, ce trimit la
responsabilitatea socială a profesioniştilor din media şi la exigenţa privirii în oglindă a
fiecărui profesionist din presă, astfel încât să nu mai transfere asupra altor intervenienţi sociali
propriile nereuşite sau abuzuri. Ziaristul conştiincios, puternic, onest, sigur pe sine, va putea
controla influenţa relaţioniştilor pe câmpul de bătălie în cucerirea redutei numită informaţie.
Cu toate argumentele avansate, neîncrederea pare să domine aria profesiei de
comunicator, astfel încât datele unui sondaj relativ recent (conform căruia 69% dintre
jurnaliştii respondenţi au declarat că informaţiile primite de la relaţionişti sunt, fie suspecte,
fie tendenţioase; 93% dintre cei chestionaţi au afirmat că apar ca ne-credibili în ochii
comunicatorilor guvernamentali) concluzionează, asemeni lui Florian Sauvageau că cele două
profesii, menite să colaboreze, „nu formează în mod necesar o familie fericită”.
Imperfecţiunea se partajează, ca şi controlul asupra informaţiei, între preopinenţi; astfel, dacă
i-am da dreptate lui Adlai Stevenson care incrimina ziaristul pentru că, având de ales între
grâu şi neghină, va publica neghina, politeţea ne-ar obliga să-l contrazicem (măcar în parte)
pe Gérard Pelletier atunci când a fost exclusiv de partea relaţioniştilor, atribuindu-le o profesie
onorabilă (chiar şi atunci când invadează mass-media), autorul, prezentând „câinii de pază ai
democraţiei” ca pe nişte personaje prea puţin preocupate de independenţa care ar trebui să-i
inspire (n.a.).
Marcate de două componente – cooperare şi conflict – raporturile dintre „agenţii de
informare” şi ziarişti sunt privite de unii autori (de pildă, Arthur Tremblay) ca veritabile relaţii
de forţă, fie şi numai pentru faptul că şi unul şi celălalt combatant îşi subevaluează adversarul.
Aşa se ajunge la dorinţa recunoscută a specialistului PR de a se constitui într-o sursă de
informaţii indispensabilă omului de presă. Deşi, în genere, neagreate, datele furnizate de
relaţionist devin imposibil de ocolit în mass-media. Opinăm, mai curând, că dependenţă
reciprocă este expresia potrivită relaţiei jurnalist-relaţionist, cu avantajele şi nemulţumirile
proprii fiecărei categorii profesionale. Antagonismul invocat de unii cercetători ai
fenomenului comunicării de masă ne apare ca un termen dur şi care nu lasă loc negocierii
fireşti între cei doi actori sociali.
Sunt în joc profesii care se confruntă permanent, fiecare încercând să fie mai presus de
cealaltă, spune B. Dagenais. Personal, optăm pentru ocupaţii care coexistă, care-şi au propriul
loc în spaţiul public, necesare în egală măsură pentru buna şi corecta informare a publicului.
Confruntarea este o apreciere care se justifică numai în societăţile aflate în tranziţie, unde:
• mass-media se luptă să atingă standardele occidentale (de profesionalism, de
audienţă etc.);
• relaţiile publice sunt la început (se simte acut nevoia acestui domeniu al comunicării;
în nomenclatorul profesiilor – în România, cel puţin – relaţionist nu există, dar fotbalist, da).