1.Percepţia: între receptivitate pură şi reactivitate.

Judecăţile perceptuale

Prin actul percepţiei suntem conectaţi informaţional la evenimentele din mediul

fizic, din cel economic, din mediul cultural etc. Experienţa perceptivă, structurile
perceptive şi percepţiile fac posibilă receptarea unui mesaj, indiferent de natura acestuia
(tactil, sonor, scris, iconic, etc.). În acest sens, percepţia este constitutivă atât cunoaşterii
cât şi comunicării. Structurile perceptive sunt responsabile de prelucrarea la un prim nivel
a informaţilor oferite de obiectele, evenimentele sau mesajele asupra cărora ne focalizăm
atenţia (dar nu numai!). Dacă ar fi să alegem o definiţie a percepţiei, ne-am opri fie la cea
formulată de J.M. Baker: percepţia este „un proces complex prin care individul
selectează, organizează şi interpretează stimulii senzoriali într-o imagine semnificativă
despre lume”1, fie la cea formulată de R.L. Gregory: percepţia este „o căutare dinamică a
celei mai bune interpretări a informaţiilor disponibile” 2. Meritul acestor definiţii este
acela de evidenţia caracterul activ, dinamic, al experienţei perceptive.
(A) Percepţia nu este un fenomen pur pasiv. Multă vreme filosofii şi psihologii
au crezut că percepţiile sunt explicabile prin raportare exclusivă la senzaţii: percepţiile
erau înţelese drept molecule alcătuite din atomii unor senzaţii pure, iar mintea umană era
asemănată unei coli albe de hârtie ce se umplea în timp cu „literele” senzaţiilor. Cu alte
cuvinte, geneza unei percepţii era pusă în legătură doar cu informaţia achiziţionată prin
intermediul senzaţiilor, prin activitatea celor cinci organe de simţ. De pildă, John Locke
credea că simţurile noastre, luând contact cu diverse lucruri exterioare, introduc în minte
percepţii ale acestora, percepţii specifice fiecărui tip de simţ în parte. Astfel, omul ajunge
în posesia unor idei simple precum „alb”, „galben”, „dulce”, „amar”, „rece”, „cald” etc.
care exprimă ceea ce filosoful englez numeşte calităţi sensibile. Senzaţia (sau simţul
extern), denumirea generică, filosofică a simţurilor şi structurilor perceptive, era gândită,
în esenţă, drept o facultate pur receptivă şi era văzută de filosoful englez drept principală
sursă a cunoaşterii omeneşti3.

1
J.M. Baker, McMillan Dictionary of Marketing and Advertising, London, McMillan Press, 1998.
2
R.L. Gregory, Eye and Brain, Weidenfeld & Nicolson, London, 1966.
3
John Locke, Eseu asupra intelectului omenesc, Vol. I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1961, pp. 81-96.

1
 Dar formarea unei percepţii nu este un fenomen eminamente pasiv. Aşa cum
subliniază şi Jean-Noël Kapferer, „percepţia este rezultatul analizei şi sintezei provenind
din două surse: stimularea senzorială externă şi memoria. Percepţia acţionează mai
degrabă prin teste succesive asupra a ceea ce ar putea reprezenta stimularea senzorială.
Formarea ipotezelor şi a acestor teste ţin deci de un demers constructiv. Ideea falsă a unui
percepţii pasive este, probabil, întreţinută şi de conotaţiile sintagmei «receptarea
informaţiei»”4. În fapt, orice act perceptiv presupune atât efort cognitiv (de pildă,
provocarea de a stabili tipul obiectelor pecepute din mediul înconjurător) cât şi intenţie de
decodificare.
În plus, în conformitate cu cele demonstrate de psihologii şi specialiştii în ştiinţe
cognitive (mai ales de cei ce activează în interiorul paradigmei gestaltiste), informaţia
perceptuală este structurată a priori printr-o serie de legi generale. De exemplu, „conform
celei dintâi legi, obiectele percepţiei nu plutesc în vid, ci apar pe un fundal. Alte legi
stabilesc condiţiile în care un obiect se detaşează de fundal sau în care este detectată o
mişcare”5. Aşadar, fenomenul percepţiei este determinat de o serie de legi generale ale
percepţiei, de o serie de proprietăţi pre-categoriale şi pre-reflexive ale minţii umane,
precum şi de o serie de conţinuturi concrete ale memoriei.
(B) Caracterul conştient ale percepţiei. Majoritatea abordărilor teoretice ce
vizează fenomenele perceptive plecă de la premisa că percepţia este o experienţă
conştientă. Aceasta dintr-un motiv foarte precis: percepţia este condiţionată de atenţie. De
cele mai multe ori, percepţia un obiect exterior nu este posibilă fără focalizarea atenţiei
asupra acestuia. Or, atenţia (în special cea voluntară) presupune efort conştient; în
concluzie, şi fenomenul percepţiei ar presupune, în mod obligatoriu, conştientizarea
activităţii perceptive şi a obiectului perceput. Totuşi, aşa cum vom vedea, mulţi specialişti
în cogniţie nu se sfiiesc să vorbească şi despre existenţa percepţiilor inconştiente.
(C) Caracterul intenţional al percepţiei. Dacă mintea umană nu ar avea
posibilitatea să vizeze ceva din afara sa şi să-şi reprezinte într-un fel entităţile vizate,
comunicarea cu mediul şi, evident, percepţia ar fi imposibile. Or, tocmai pentru că mintea
umană are un caracter intenţional este posibilă atât percepţia cât şi, ca scop final,

4
Jean-Noël Kapferer, Căile persuasiunii. Modul de influenţare a comportamentelor prin mass-media şi
publicitate, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2002, p. 110.
5
Jean Delacour, Introducere în neuroştiinţele cognitive, Editura Polirom, Iaşi, 2001, p. 38.

2
adecvarea la lumea externă. Vom discuta într-un curs viitor natura intenţionalităţii şi
consecinţele faptului că mintea umană posedă o astfel de proprietate intrinsecă.
(D) Paradigme teoretice de investigare a percepţiei. O evaluare sumară a
cadrelor teoretice explicative a percepţiei ne determină să identificăm trei mari paradigme
de cercetare: paradigma gestaltistă (a formei), paradigma cognitiv-computaţională şi cea
ecologică. În cele ce urmează vom prezenta pe scurt specificul fiecăreia.
(D1) Paradigma formei (gestaltistă). Această abordare consideră configuraţia
drept unitate de bază a experienţei perceptuale; în plus, înţelegerea actelor de percepţie
trebuie să se bazeze pe distincţia figură/fundal. De exemplu, o figură geometrică anume
poate fi percepută deoarece o putem desprinde o configuraţie dintr-un anumit context
vizual, aceasta devenind pregnantă în raport cu celelalte entităţi percepute (care devin
astfel fundal). „Configuraţia” ne trimite cu gândul la ideea de ansamblu format din mai
multe elemente; din perspectivă gestaltistă, „percepţia acestui ansamblu a acestei forme
precede percepţia subpărţilor”6 şi o depăşeşte în importanţă. Câteva dintre proprietăţile
relaţionale apte să determine o configuraţie sunt următoarele:
- „proximitatea: elemente fizic apropiate sunt percepute ca o unitate;
- continuitatea: de exemplu, literele aşezate într-un şir apar spontan ca un întreg;
- identitatea mişcării: elementele care se deplasează într-o aceeaşi mişcare sunt
percepute ca o unitate. Aşa stau lucrurile, de exemplu, la balet;
- «forma potrivită»: se pare că preferăm «spontan» formele simple şi regulate,
economia”7. La acestea s-ar mai putea adăuga:
- similaritatea: elementele ce posedă caracteristici comune tind să fie grupate în
forme comune;
- închiderea: există o tendinţă de a închide spaţiile vizuale, completând
contururile atunci când acest lucru este necesar, ignorând spaţiile goale şi lipsurile;
- pregnanţa: chiar dacă un cadru vizual ar putea fi perceput în diverse modalităţi
complexe, creierul uman îl va percepe pe baza celei mai simple interpretări regulate a
elementelor imaginii respective, pentru că mintea umană îşi organizează experienţa în
modalităţi cât mai simple şi mai simetrice cu putinţă8.

6
Jean-Noël Kapferer, op. cit., p. 114.
7
Ibidem.
8
Dan Petre, Dragoş Iliescu, Psihologia reclamei, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2005, pp. 20-26.

3
 Esenţa acestei abordări rezidă în demonstrarea faptului că mintea umană are
capacitatea de a organiza şi interpreta elementele unui stimul sau ale unui mesaj după
principii de proximitate, simplitate şi simetrie, luând în calcul configuraţia cea mai
pregnantă; în plus, abordarea gestaltistă a percepţiei demonstrează clar faptul că mintea
umană are tendinţa de a completa informaţia lipsă dintr-un mesaj pentru ca, astfel, să-i
confere integritate şi sens.
(D2) Paradigma cognitiv-computaţională tratează sistemul perceptual drept un
sistem de procesare a informaţiei a cărui funcţionare este asemănătoare funcţionării unui
computer. Din această perspectivă, procesul perceptual implică, în mod obligatoriu,
construirea unor reprezentări din ce în ce mai reuşite a obiectelor exterioare. Procesul de
construire a reprezentării presupune o transformare a informaţiei situate la nivelul de jos
în reprezentări situate la nivele superioare. Vom insista pe larg asupra acestei perspective
atunci când vom lua în discuţie problemele ridicate de procesarea informaţiei vizuale.
(D3) Paradigma ecologică. Această abordare a fost impusă de James J. Gibson.
Din punctul său de vedere, relaţia dintre indivizi şi mediu este caracterizată printr-un
schimb reciproc de informaţii; cu alte cuvinte, relaţia unui individ cu mediul său poate fi
caracterizată printr-un schimb continuu, activ, dinamic şi reciproc de informaţii. Nota
specifică a acestei abordări ar fi aceea că deosebirea dintre, pe de-o parte, mintea umană
şi procesele psihice, şi, pe de altă parte, mediul înconjurător nu mai este înţeleasă drept
una radicală. Mintea şi mediul alcătuiesc o pereche strâns unită, un unic sistem
funcţional. În acest context, structurile şi sistemele perceptuale au rolul de a oferi
informaţii care să ghideze acţiunile în mediul extern. Această acţiune de colectare a
informaţiilor nu ar presupune operaţii computaţionale complexe, aşa cum cred apărătorii
paradigmei cognitiv-computaţională. Dimpotrivă, percepţia ar fi doar un act natural,
direct, cauzal; procesul perceptiv presupune existenţa, pe de-o parte, a unui mediu (bogat
el însuşi în informaţie care se găseşte, de pildă, sub forma unei structuri de lumină ce este
reflectată de corpuri) şi, pe de altă parte, a unui sistem vizual adaptat să preia această
informaţie şi să o utilizeze pentru a deveni un bun ghid de acţiune. Din perspectivă
ecologistă, percepţia nu presupune procese complexe de reconstrucţie sau categorizare a
informaţiei cu privire la evenimentele din mediu în baza informaţiei oferite de receptorii
senzoriali deoarece informaţia ar fi deja structurată în mediu iar individul uman, atunci

4
când percepe, o preia direct. Practic, posibilitatea percepţiei este asigurată de funcţionarea
în parametri optimi a structurilor de receptare (a simţurilor). Cu toate acestea, teoria
ecologică a percepţiei, datorită rădăcinilor sale biologist-evoluţioniste, susţine că achiziţia
de informaţie prin sistemele perceptuale nu este o activitate dezinteresată; ceea ce
percepe organismul în mod imediat este un aliment, un partener sexual sau un duşman
natural, un refugiu sau o cale către îndeplinirea unui obiectiv” 9. Prin urmare, structurile
perceptive ar avea drept funcţie principală procurarea unei informaţii necesare
autoconservării şi adaptării la mediu.
(E) Procesarea informaţiei vizuale. O abordare computaţională a proceselor de
prelucrare a informaţiei vizuale (cea mai complexă, aptă să elimine multe din explicaţiile
de tip „cutie neagră” utilizate de psihologii şi filosofii clasici) „vizează construirea unor
modele logico-matematice capabile să producă un anumit output pe baza unor prelucrări
– explicitate exhaustiv în model – ale inputului” 10. De pildă, o asemenea abordare va
încerca să lămurească cum din mulţimea de variaţii de lumină de pe retină pot fi extrase
contururile unei reprezentări tridimensionale. „Ce calcule sau procesări pot transforma un
input bidimensional într-o reprezentare tridimensională”11? Specialiştii în psihologie
cognitivă (ne ghidăm în această expunere în special după tratatul de psihologie cognitivă
elaborat de Mircea Miclea) consideră că transformarea unui input vizual în reprezentare
tridimensională presupune procesarea informaţiei în două etape distincte: procesarea
primară şi cea secundară a informaţiei.
Procesarea primară (percepţia vizuală primară) înglobează prelucrările pre-
atenţionale (ce au durata de aprox. 200 de milisecunde) ce determină, în cele din urmă,
reprezentarea caracteristicilor fizice ale stimulilor. În această primă etapă a procesării
informaţiei se realizează separarea entităţii percepute de context şi localizarea acesteia.
Cu alte cuvinte, sesizăm unde se găseşte obiectul percepţiei (nu ce anume este acesta!)
prin intermediul unor mecanisme de detectare a contururilor, a texturii, a culorii, a
dispunerii în spaţiu etc12.
Procesarea secundară (percepţia vizuală secundară) cuprinde mecanismele şi
procesele implicate în recunoaşterea figurilor şi obiectelor. Materia primă a acestor
9
Jean Delacour, op. cit, p. 39.
10
Mircea Miclea, Psihologie cognitivă, Editura Polirom, Iaşi, 2003, p. 60.
11
Ibidem.
12
Ibidem, p. 61.

5
procese este reprezentată de rezultatele procesării primare iar rezultatul lor este imaginea
tridimensională a obiectului perceput (identificat şi recunoscut).
Psihologul D. Marr a propus în 1982 o schemă generală a procesării informaţiei
vizuale:

Această schemă, larg acceptată printre cognitivişti, ne arată faptul că „intensitatea

stimulilor luminoşi face obiectul unor prelucrări iniţiale care conturează o schiţă primară
a obiectului conceput. Asupra acestei schiţe primare se exercită o mulţime de tratamente
sau prelucrări de stabilire a adâncimii în spaţiu prin calculul disparităţii binoculare, de
reprezentare a mişcării, a texturii, culorii şi orientării în spaţiu a suprafeţelor unui obiect.
Toate aceste procesări sunt executate în paralel de mecanisme modulare. Rezultatul lor
constă în constituirea unei reprezentări intermediare a obiectului din câmpul vizual,
notată cu 21/2D tocmai pentru a arăta caracterul ei intermediar între imaginea retiniană

6
bidimensională şi obiectul tridimensional. Această imagine intermediară serveşte ca input
pentru alte procesări al căror produs final este reprezentarea completă, tridimensională a
obiectului, notată cu 3D”13. În cele ce urmează vom trece pe scurt în revistă
transformările suferite de informaţia percepută de-a lungul procesării primare şi a
procesării secundare.
I. Procesarea primară a informaţiei receptate presupune cinci operaţii distincte:
detectarea contururilor, detectarea texturii, detectarea mişcării, detectarea culorii şi
detectarea dispunerii spaţiale.
(I.1.) Detectarea contururilor (formei). Are rolul de a surprinde caracteristicile
invariante ale entităţii percepute prin diferenţierea acesteia de fundalul său. Principalul
proces sau modul implicat în stabilirea contururilor constă în analiza variaţiilor
semnificative de lumină pe care obiectele le transmit retinei. Conturul „marchează limita
unei suprafeţe, a unei figuri sau a unui obiect. Ea conţine, într-un format simplu, extrem
de multă informaţie. Desenarea contururilor unui obiect sau a feţei unei persoane sunt
suficiente pentru a ajunge să le recunoaştem”14. Stabilirea contururilor este importantă în
cogniţie deoarece, aşa cum precizam şi mai sus, are drept primă consecinţă surprinderea
caracteristicilor invariante ale obiectului percepţiei (de pildă, raporturile dintre diversele
părţi ale unui obiect sau contururile unei feţe umane); o a doua consecinţă a stabilirii
contururilor este aceea că permite reducerea unei mulţimi de detalii la trăsături
esenţiale15.
(I.2.) Detectarea texturii. De obicei, obiectele percepute sunt compuse dintr-un
ansamblu de elemente. Elementele primitive ale obiectelor percepute, cele care specifică
caracteristicile locale ale acestora, au fost numite textoni. Una din funcţiile textonilor este
aceea de a realiza diferenţierea figurii în raport cu fondul sau a obiectului în raport cu
mediul acolo unde diferenţele de luminozitate nu sunt suficiente pentru extragerea
contururilor16.
(I.3.) Detectarea mişcării. Experimente de laborator acreditează ideea existenţei
unui modul specializat în detectarea mişcării. Detectarea mişcării unui obiect poate
constitui, în anumite contexte, condiţia necesară diferenţierii sale în raport cu mediul (de
13
Ibidem, pp. 61-62.
14
Ibidem, p. 63.
15
Ibidem, pp. 63-64.
16
Ibidem, p. 77.

7
pildă, diferenţierea unei şopârle de obiectele din mediul său ambiant este posibilă doar
dacă aceasta se mişcă).
(I.4.) Detectarea culorii poate fi un scop în sine, dar, ca şi textonii, culorile pot
servi la diferenţierea obiectului în raport cu mediul în vederea declanşării proceselor de
identificare şi categorizare a acestuia17.
(I.5.) Detectarea dispunerii (adâncimii) spaţiale. Dispunerea spaţială a
obiectelor percepute este sesizată prin interpretarea imaginilor bidimensionale formate pe
retină. Adâncimea şi dispunerea spaţială a obiectelor pot fi sesizate datorită faptului că cei
doi ochi au unghiuri diferite de receptare a stimulilor vizuali. Să presupunem că în
câmpul vizual există două obiecte: A, mai apropiat, şi B, mai îndepărtat. Cele două
obiecte vor avea proiecţiile a1 şi a2 respectiv b1 şi b2 pe retinele celor doi ochi. Distanţa
dintre imaginile retinale de la un ochi a1b1 este diferită (disparată) de distanţa dintre
proiecţiile de la celălalt ochi a2b2; ea variază în funcţie de adâncimea în spaţiu a punctului
fixat18. În baza acestei disparităţi poate fi evaluată distanţa la care se află un obiect faţă de
observator, precum şi distanţa la care se află A faţă de B. Pentru evaluarea distanţelor şi
adâncimii spaţiale mai pot fi utilizate informaţiile procurate din deplasarea observatorului
în spaţiu (din deplasarea privirii sale) sau din deplasarea obiectelor către observator.
Aşa cum aminteam mai sus, informaţia obţinută în experienţa perceptivă suferă o
procesare primară şi o procesare secundară. Prin cele cinci tipuri de operaţii ale
procesării principale se obţine o schiţă a obiectului perceput: îl delimităm în spaţiu, îl
plasăm la o anumită distanţă, sesizăm dacă este sau nu în mişcare, îi sesizăm contururile,
îi sesizăm textura şi culoarea. Reprezentarea obiectului nu este însă completă deoarece
nici una din operaţiile procesării primare nu ne permite să recunoaştem obiectul perceput.
Schiţa intermediară obţinută trebuie să devină, aşadar, input pentru procesarea secundară,
procesare care permite tocmai recunoaşterea entităţii în cauză.
II. Procesarea secundară. În această privinţă, cel puţin un lucru este sigur:
oamenii sunt capabili să recunoască relativ repede obiectele percepute. Dar ce anume este
recunoaşterea? În esenţă, recunoaşterea „constă în punerea în corespondenţă a imaginii
perceptive a obiectului cu reprezentarea sa în memorie” 19. După cum sesizează şi Mircea

17
Ibidem, p. 78.
18
Ibidem, p. 74.
19
Ibidem, p. 80.

8
Miclea, problema majoră a procesului de recunoaştere este cea a explicării modului în
care schiţa intermediară a obiectului perceput poate intra în relaţie cu o reprezentare
tridimensională aflată în memorie. Altfel spus: recunoaştem o pisică pentru că i-am văzut
mărimea, culoarea blănii, ochii, mustăţile, ghearele, sau identificăm aceste elemente
pentru că am recunoscut mai întâi pisica ce ne-a apărut în faţă?
Dificultatea soluţionării acestei probleme derivă şi din faptul că procesările
secundare ale informaţiei perceptive sunt la graniţa dintre prelucrările conştiente şi cele
inconştiente de informaţie. În plus, la acest nivel procesarea ascendentă a informaţiei (de
jos în sus) se împleteşte cu procesarea descendentă (de sus în jos). Procesările ascendente
sunt determinate de informaţiile cuprinse în schiţa intermediară, obţinută în urma
procesării datelor furnizate de simţuri; procesările descendente sunt determinate de
convingerile, cunoştinţele, dorinţele, experienţa, motivele sau sentimentele noastre
stocate în memorie. Recunoaşterea stimulului sau mesajului nu ar fi posibilă dacă nu ar fi
implicate ambele tipuri de procesare. Totuşi, dacă în procesarea primară era fundamentală
procesarea ascendentă, în cea secundară pare a fi deosebit de importantă procesarea
descendentă. În multe situaţii, informaţiile anterioare au construit o expectaţie puternică
astfel încât nu mai este nevoie decât de puţine informaţii perceptive pentru a avea loc
recunoaşterea20. Astfel se explică şi falsele recunoaşteri. Totuşi, dacă întâlnim un stimul
obişnuit într-un context neaşteptat, procesările ascendente ar trebui să fie de o mai mare
anvergură pentru a putea fi posibilă recunoaşterea (de pildă, dacă te întâlneşti cu vecinul
de vizavi pe scara blocului îl recunoşti imediat, dar daca îl întâlneşti pe o stradă în Paris
trebuie să faci eforturi mai mari să-l recunoşti).
Preponderenţa procesărilor descendente în recunoaştere explică şi agnoziile. În
aceste cazuri, procesarea ascendentă a informaţiei se desfăşoară în parametri optimi, dar
nu şi cea descendentă. Bolnavii cu anumite leziuni cerebrale, având memoria puternic
afectată, nu mai pot lega schiţa obţinută din procesarea primară a informaţiei perceptive
cu o reprezentare din memorie (pur şi simplu, această reprezentare le lipseşte!).
Cel mai cunoscut model de recunoaştere al obiectelor este numit prescurtat
modelul RBC (recognition by components) şi a fost propus de psihologul american I.
Biederman. Presupoziţia de bază a acestui model este aceea că există o tendinţă naturală a
20
Edward E. Smith, Susan Nolen-Hoeksema, Barbara L. Fredrickson, Geoffrey R. Loftus, Introducere în
psihologie, Ediţia a XIV-a, Editura Tehnică, Bucureşti, 2005.

9
minţii umane de a fragmenta obiectele complexe în elementele sale constitutive 21. Părţile
descompuse pot fi văzute drept volume primitive sau geoni. Orice obiect complex poate
fi descompus în geonii componenţi şi relaţiile dintre aceştia (modul de dispunere).
Evaluând tipurile de volume în care pot fi descompuse cele mai multe dintre obiecte,
Biederman a stabilit orice obiect poate fi fragmentat într-o combinaţie de maxim 24 de
tipuri de geoni. Geonii şi relaţiile dintre ei pot fi descrişi matematic printr-o teorie a
conurilor generalizate; prin această descriere pot fi specificate proprietăţile accidentale şi
cele esenţiale ale geonilor.
După Biederman, prelucrarea secundară a informaţiei perceptive vizuale ar
consta, în primă instanţă, în segmentarea obiectelor (în zonele cu concavitate locală) şi
detectarea proprietăţilor non-accidentale. Astfel, obiectul este transformat într-un set de
geoni aflaţi în anumite relaţii topologice. „Această reprezentare activează diverse modele
ale obiectelor, existente în memorie, modele reductibile la geoni şi la combinaţiile dintre
aceştia. Pe baza acestei corespondenţe se realizează identificarea obiectului”22. De regulă,
crede Biederman, este suficientă identificarea a trei geoni dintr-un corp pentru a putea fi
recunoscut obiectul. Fără a mai insista în această direcţie, trebuie spus că există suficiente
rezultate experimentale care susţin modelul RBC.
(F) Judecata sau opinia perceptivă. Lăsând deoparte structurile şi procesele pe
care ar trebui, din perspectivă computaţională, să le explicităm pentru a ajunge la
înţelegerea posibilităţii formulării unei judecăţi (chestiune ce va fi abordată într-un curs
viitor), vom pleca în consideraţiile pe care le vom face în continuare de la constatarea că
multe din judecăţile noastre se originează în experienţa perceptuală. Intenţia noastră în
acest subcapitol este una normativ-filosofică, aceea de a analiza valabilitatea epistemică
a experienţei perceptuale, a judecăţilor de observaţie şi de a vedea în ce măsură ne este
permis, epistemic vorbind, accesul la cunoaşterea elementelor mediului extern.
(F1) Doctrina accesului epistemic direct. Doctrina accesului direct, pe urmele lui
J. Locke, pleacă de la premisa că simţurile ne asigură un acces direct şi imediat la
entităţile din jurul nostru; prin urmare, avem temeiuri serioase să admitem, pe de-o parte,
existenţa obiectelor percepute atâta timp cât simţurile noastre funcţionează în parametri
normali, şi, pe de altă parte, faptul că judecăţile observaţionale sunt, epistemic vorbind,
21
Mircea Miclea, op. cit., pp. 85-90.
22
Ibidem, p. 88.

10
de încredere. D. M. Armstrong, de pildă, credea că „toate obiectele percepţiei imediate
sunt ocurenţe ale unor calităţi sensibile precum culorile, formele şi sunetele, iar acestea
sunt toate existente fizic şi nu idei sau orice alt fel de intermediari mentali”23. Aşadar, prin
natura lor, percepţiile ne garantează faptul că lucrurile percepute sunt reale şi că sunt, în
realitatea lor, aşa cum sunt percepute. În consecinţă, opiniile perceptuale sunt demne de
încredere şi pot fi utilizate drept temeiuri pentru întemeierea altor opinii.
(F2) Doctrina accesului epistemic indirect. Adepţii doctrinei accesului indirect
încearcă să demonstreze, pe o linie de argumentaţie kantiană, că noi nu avem acces în
mod direct la un obiect sau la calităţile sale sensibile şi că, în ultimă instanţă, cunoaşterea
prin percepţie a oricărei entităţi fizice externe este o cunoaştere indirectă, o cunoaştere
prin inferenţă. De pildă, B. Russell era convins de faptul că atunci când percepem un
obiect nu avem un acces direct, nemijlocit la ceea ce este acel obiect. Dimpotrivă,
contactul cu un obiect fizic exterior, cu o masă, de pildă, generează în noi un dat sensibil.
Noi avem o cunoaştere nemijlocită, directă doar a datului sensibil, iar nu a obiectului ca
atare. „Cunoaşterea pe care o am asupra mesei ca obiect fizic nu este cunoaştere directă.
Ea este obţinută ca atare prin intermediul experienţei nemijlocite a datelor senzoriale care
alcătuiesc aparenţa mesei”24. Dacă nu avem alt mijloc de a ne încredinţa de realitatea şi
proprietăţile obiectelor externe decât inferându-le din datul sensibil, putem lesne imagina
o situaţie în care datul sensibil nu are o legătură necesară cu obiectele exterioare – cazul
în care, de pildă, datele sensibile ne sunt furnizate de un demon pus pe glume sau de un
super-computer la care noi suntem conectaţi fără să ştim. Putem infera din datele
sensibile faptul că există anumite obiecte exterioare cu anumite proprietăţi numai în
condiţiile în care datul sensibil reprezintă în mod necesar un anume obiect exterior. Dar
noi nu putem avea niciodată garanţia existenţei unei astfel de legături necesare. Prin
urmare, nu vom şti niciodată dacă există realmente lucruri externe cu proprietăţile
percepute de noi. În această situaţie, opiniile perceptuale sau observaţionale ar avea un
statut precar, fiind greu de acceptat drept cunoştinţe şi imposibil de utilizat în construirea
de temeiuri pentru alte opinii.

23
L. S. Carrier, „Realism direct”, în Jonathan Dancy, Ernest Sosa (eds.), Dicţionar de teoria cunoaşterii,
vol. II, Editura Trei, Bucureşti, 1999, p. 293.
24
Bertrand Russell, Problemele filosofiei, Editura All, Bucureşti, 1998, p. 29.

11
 Dincolo de argumentele celor două doctrine, cei mai mulţi dintre oamenii
obişnuiţi şi dintre cei de ştiinţă consideră că „dovezile ultime pentru întregul nostru
sistem de opinii trebuie să constea în mod strict în propriile noastre observaţii directe –
inclusiv propriile noastre observaţii asupra însemnărilor noastre şi asupra relatărilor altor
oameni (…) Dovezile efective pe care fiecare dintre noi le are sunt în cele din urmă
mărturii directe ale simţurilor”25. Prin urmare, opiniile elaborate în urma unor observaţii
joacă un rol important în construirea edificiului cunoaşterii umane. În ciuda aparenţelor,
opinia observaţională sau perceptivă nu are valoare epistemică în virtutea unei experienţe
private; în fapt, „o propoziţie de observaţie este ceva asupra căruia putem să ne aşteptăm
ca alţi martori să cadă de acord în momentul în care are loc evenimentul sau situaţia
descrisă”26. Un asemenea acord între oameni derivă din faptul că termenii utilizaţi pentru
a formula o propoziţie de observaţie sunt termeni pe care toţi oamenii îi aplică obiectelor
la simpla lor percepţie: „câine”, „ochelari”, „baston”, „maşină” etc. De pildă, propoziţia
„Câinele stă în cuşcă” poate fi socotită o propoziţie de observaţie, dar propoziţia „Câinele
meu stă în cuşcă” nu este o propoziţie de observaţie deoarece s-ar putea ca cineva să
perceapă acel câine, dar să nu ştie al cui este. Când spunem că avem de-a face cu o
propoziţie de observaţie spunem, în fapt, că „avem de-a face cu o formă lexicală care
poate fi folosită pentru a relata un eveniment sau situaţie prezentă şi că ne putem bizui pe
faptul că alţi martori ar fi de acord cu ea, dacă vor fi întrebaţi la acel moment” 27. Aşadar,
propoziţia de observaţie nu este o construcţie privată şi nu are relevanţă doar pentru
persoana care o formulează. Lucrul acesta este posibil deoarece situaţia care face
adevărată o propoziţie de observaţie trebuie să fie intersubiectiv observabilă.
Quine este convins de importanţa extraordinară a acestor propoziţii: prin ele
limbajul în general întreţine relaţia cu realitatea şi îşi dobândeşte semnificaţia. Mai mult,
propoziţiile de observaţie exprimă, în ultimă instanţă, dovezile pentru toate celelalte
opinii, inclusiv pentru enunţurile formulate în cercetarea ştiinţifică.

25
W.V. Quine & J.S. Ullian, Ţesătura opiniilor, Editura Paralela 45, Piteşti, 2007.
26
Ibidem, p. 41.
27
Ibidem, p. 42.

12