Institutul de Relaii Internaionale din R.

Moldova
Catedra: tiine Politice

Filosofia lui
Immanuel Kant
Referat la Filosofie
al studentei gr. 1TUR1
Stratan Dorina

Consultant:
Doctor confereniar
Simion Roca

Chiinu
-2010-

1
Immanuel Kant (n. 22 aprilie 1724 Prusia Oriental - d. 12 februarie 1804),
filozof german, unul din cei mai mari gnditori din perioada iluminismului
n Germania. Kant este socotit unul din cei mai mari filozofi din istoria
culturii apusene. Prin fundamentarea idealismului critic, a exercitat o enorm
influen asupra dezvoltrii filozofiei n timpurile moderne. n special
Fichte, Schelling i Hegel i-au dezvoltat sistemele filozofice pornind de la
motenirea lui Kant. Cei mai muli scriitori i artiti din vremea lui au fost
influenai de ideile sale n domeniul esteticii, operele lui Goethe, Schiller
sau Kleist neputnd fi nelese fr referina la concepiile filozofice ale lui
Kant.

In 1788 apare "Critica ratiunii practice", expunere fundamentala a

principiilor morale kantiene. Partea finala a trilogiei, "Critica facultatii de
judecare" va aparea doi ani mai tarziu, in 1790. In jurul acestui an aproape
nu era universitate germana care sa nu aibe printre profesorii ei de filosofie
si un kantian. La raspandirea acestei filosofii a contribuit din plin Friedrich
Schiller, pe atunci profesor "extraordinarius" de filosofie la Jena. Scrierile si
articolele din anii 1791-92 pregatesc si se integreaza in lucrarea din 1793,
"Religia in limitele ratiunii", lucrare care va produce un conflict intre Kant si
Ministerul cultelor. Furiosi ca scrierea satiriza anumite idei religioase si
fiindca autorul reusise sa ocoleasca cenzura lor, cenzorii din Berlin si noul
ministru al cultelor, Wollner, prezinta cazul regelui Friedrich Wilhelm al II-
lea urmasul retrograd al luminatului Friedrich al II-lea care cere sa se ia
masuri energice impotriva iluministilor, cu referire directa la "scrierile
vatamatoare ale lui Kant". Ordinul emis ulterior ii va interzice filosofului sa
se mai ocupe cu asemenea probleme. In 1796 isi tine ultima din prelegerile
sale publice, ultima lectie de logica, incheindu-si activitatea didactica de mai
bine de patru decenii. Este ales academician de onoare al Academiei de
stiinte din Sankt-Petersburg (1794) si membru al Academiei din Sienna in

2
1798; in acelasi an incepe sa se planga de slabirea facultatilor sale
intelectuale. Ele continua sa se deterioreze in ultimii ani de viata, incercarile
sale perseverente de a mai crea ceva dovedindu-se zadarnice. In octombrie
1803 are un atac de inima iar dupa o agonie cu pierderea continua a
memoriei, sufera o prabusire iremediabila a inteligentei. Moare in 12
februarie 1804, pe la orele 11, fara sa sufere, ultimele cuvinte pe care le-a
mai putut pronunta fiind: "Er ist gut" e bine. Pe unul din peretii cavoului
au fost scrise cuvintele din celebra fraza cu care incepe "Incheierea" "Criticii
ratiunii practice": "Cerul instelat deasupra mea si legea morala in mine".

"Critica ratiunii pure" apare in primavara anului 1781, Kant savarsind

o adevarata revolutie prin mutarea perspectivei de la obiectul demn de a fi
cunoscut la insasi capacitatea cunoasterii. Se modifica astfel, in mod decisiv,
metoda de pana atunci a metafizicii, in sensul precumpanirii metodei critice
sau transcendentale asupra metafizicii ca sistem final. Pentru a face aceasta,
in conditiile unei rupturi cu metodele de pana atunci, sunt supuse unei
analize critice insesi facultatile cognitive, componentele ratiunii pure. Kant
isi propune sa faca trecerea de la ontologia dogmatica de pana la el, la o
epistemologie critica, o investigare a instrumentelor cunoasterii. Pentru a fi
pura, aceasta cunoastere trebuie validata logic, conceptual, independent de
orice experienta si conditionand orice experienta. Cunoasterea este una
transcendentala. Transcendentalul este termenul central pe care isi
intemeiaza Kant gandirea: el elaboreaza o critica transcendentala, o metoda
transcendentala, tinde catre un sistem transcendental; este baza constructiei
sale conceptuale si filosofice, nucleul la care pot fi reduse si din care trebuie
desfasurate critica ratiunii pure dar si sistemul ratiunii pure. Transcendentul
este principiul a carui aplicare trece de hotarele experientei posibile,
depasind experienta, depasind ceea ce este cognoscibil. Cunoasterea
transcendentala se ocupa cu modul nostru de cunoastere a obiectelor, acesta

3
fiind posibil a priori; orice cercetare care are ca obiect intuitii, categorii si
idei a priori este transcendentala. A priori adica in mod absolut independent
de orice experienta si facand posibila experienta; din punct de vedere
gnoseologic, ofera o posibilitate de validare non-empirica; din punct de
vedere estetic, ofera posibilitatea validarii empiricului pe baza non-empirica
a facultatii de judecare.

Gnoseolog si epistemolog, Kant nu a ocolit nici problematica

ontologica; a imaginat realitatea pe de o parte ca fenomen iar pe de alta ca
lucru in sine, noumenon, existenta a intelectului. Fenomenul este realitatea
sensibila ca obiect al intuitiei sensibile; lucrul in sine este realitatea absolut
suprasensibila, deci incognoscibila, care poate fi gandita numai de intelect,
fiind o existenta exclusiv a intelectului. Cognoscibil este numai fenomenul,
lucrul in sine desi real este incognoscibil, este posibil doar de gandit.
Cunoasterea este o sinteza activa a datelor empirice, colaborare intre
sensibilitate si intelect, drumul trecand de la simturi, prin intelect la ratiune.
Cunoasterea transcendentala se ocupa de modalitatea pe care o adoptam in
cunoastere, cu conditia ca aceasta sa fie posibila a priori. Cunoasterea
absolut pura este aceea in care nu se amesteca nici o experienta sau senzatie,
fiind posibila complet a priori. Prin cunoastere teoretica se cunoaste ceea ce
este; prin cunoastere practica se reprezinta ceea ce trebuie sa fie.

Cunoasterii prin simturi ii corespunde estetica; cercetarea intelectului

este asigurata de analitica; ratiunea este ghidata de dialectica (in sensul
folosirii abuzive a logicii, o logica a aparentei inselatoare). Analitica
transcendentala si dialectica transcendentala se insumeaza intr-o logica
transcendentala, care, spre deosebire de logica formala, face abstractie
numai de elementele empirice ale cunoasterii, nu si de orice continut al ei.
Pentru a putea delimita cunoasterea pura de cea empirica, estetica

4
transcendentala se bazeaza pe o intrebare (cum sunt posibile judecati a
priori?) care capata apoi infatisari particulare (cum este posibila matematica
pura?). Spre deosebire de judecata analitica (care este o judecata explicativa,
al carei predicat doar lamureste subiectul, neimbogatind insa cunostinta),
judecata sintetica este una extensiva, in care predicatul se adauga
subiectului, adaugandu-i ceva la continut si in felul acesta largeste
cunostinta. Aceasta imbogatire este dovedita de Kant mai intai la nivelul
esteticii transcendentale, al cunoasterii sensibile a priori prin geometria pura
si aritmetica pura. Formele intuitiei pure a priori sunt spatiul si timpul, ele
fiind functii ale sensibilitatii, conditii subiective ale tuturor fenomenelor,
care dispun de o obiectivitate a priori; ele nu sunt transcendente ci deriva din
sensibilitate, structureaza sensibilul.

Posibilitatea existentei judecatilor sintetice a priori in raport cu

experienta, cu natura si cu stiintele naturii, este supusa de Kant investigatiei
in analitica transcendentala. Pentru a cunoaste teoretic natura fizica, este
folosit intelectul, prima facultate de cunoastere, facultate propriu-zisa de
cunoastere, facultate a conceptelor, regulilor, generalului si generalizarii.
Intelectul este cel care uneste prin concepte diversul in obiect, gandeste
obiectul intuitiei sensibile, subsumeaza reprezentarile dupa anumite reguli si
descopera unitatea fenomenelor pe baza acestor reguli. Intelectul ramane
legat de fenomenele generalizate, dependent de o folosinta netranscendenta
in raport cu ele, avand astfel de-a face cu fenomene, nu cu noumene, iar tot
ce face este sa ofere legi a priori naturii in vederea cunoasterii ei intr-o
experienta posibila. Pentru aceasta, potrivit lui Kant, se folosesc 12
categorii, trei cate trei dupa cantitatea, calitatea, relatia si modalitatea
judecatilor, categoriile nefiind altceva decat concepte pure ale intelectului. In
acest context vede Kant necesitatea nevoii de conlucrare intre intuitii si
concepte, intre sensibilitate si intelect ca o tentativa de unire a empirismului

5
si rationalismului. Limitarea cunoasterii prin concepte la o lume strict
sensibila, fennomenala, fara acces la lumea suprasensibila, pe de o parte
leaga organic intelectul de sensibilitate iar pe de alta parte face dificila
trecerea de la intelect la ratiune, de la cunoasterea propriu-zisa la gandirea
propriu-zisa. Categoriile, ca pure concepte ale intelectului, au o origine
subiectiva, ca si spatiul si timpul forme ale intuitiei. Conditiile posibilitatii
experientei sunt si conditii ale posibilitatii obiectelor experientei; totul se
legitimeaza prin unitatea transcendentala a constiintei de sine : subiectul este
conceput epistemologic si raportat la constiinta.

In cadrul dialecticii transcendentale, daca obiectul intelectului este

sensibilitatea, obiectul ratiunii sunt cunostintele intelectului; sintetizand,
intelectul uneste fenomenele prin reguli iar ratiunea raporteaza aceste reguli
la propriile ei principii. Ratiunea este asadar o facultate a principiilor, a
judecarii dupa principii; aceste principii raman intr-o pozitie transcendenta
fata de fenomene, fata de real. Dupa cum categoriile sunt concepte originare
pure ale intelectului, conceptele rationale pure ale ratiunii devin Ideile.

Ideea ramane un concept al gandirii, gandit nu cunoscut, iar gandirea

pura desavarseste cunoasterea fara sa o imbogateasca. Kant delimiteaza trei
Idei pure ale ratiunii:

-Ideea unitatii absolute a subiectului ganditor;

-Ideea unitatii absolute a seriei conditiilor;

-Ideea unitatii absolute a tuturor obiectelor gandirii in genere: sufletul,

lumea si Dumnezeu.

Dialectica transcendentala delimiteaza aceste Idei si sistemul lor,

supunand unei critici erorile disciplinelor care se ocupasera de aceste Idei,

6
pe care le-au presupus ca obiecte reale deci cognoscibile: "psihologia
rationala", "cosmologia rationala" si "teologia rationala". Potrivit conceptiei
kantiene, cauzalitatea dupa legile naturii nu este singura cauzalitate a
fenomenelor; mai trebuie admisa o cauzalitate prin libertatea celui care
gandeste. Apare astfel al doilea sens al libertatii, cel moral. Rezolvarea
antinomiei dintre cele doua cauzalitati este posibila prin distinctia dintre
fenomen si noumen: intrarea in lumea libertatii obliga la eliberarea de sub
legile sensibilitatii din fenomenalitatea empirica in favoarea unei lumi
inteligibile, a legiferarilor practice ale ratiunii. Noumenul nu poate fi
cunoscut, ci gandit si regandit, in intentia apropierii de absolutul pe care nu-l
va putea atinge vreodata. Ratiunea nu cunoaste, ea numai faciliteaza
cunoasterea prin intelect. Kant ajunge la trei celebre intrebari, in care se
rezuma intreg interesul sau filosofic:

- Ce pot sti?

- Ce trebuie sa fac?

- Ce-mi este ingaduit sa sper?

La prima intrebare, pur teoretica, a raspuns in "Critica ratiunii pure".

La a doua va raspunde in "Critica ratiunii practice" iar la cea de-a treia in
"Religia in limitele ratiunii", aparuta in 1794.

Filosofia, ca legislatie a ratiunii omenesti, cuprinde in acceptia

filosofiei kantiene numai doua obiecte : natura si libertatea, legea naturii si
legea morala, ceea ce este si ceea ce ar trebui sa fie; sistemul filosofic
kantian este obtinut sub carmuirea ratiunii.

"Critica ratiunii practice", aparuta in 1788, este expunerea

fundamentala a principiilor morale kantiene. Daca ratiunea pura se ocupa cu

7
obiecte ale facultatii de cunoastere, ratiunea practica se ocupa de principiile
determinante ale vointei, "care este o facultate de a produce obiecte
corespunzatoare reprezentarilor sau cel putin de a se determina pe sine la
producerea acestora, adica de a-si determina cauzalitatea" (1, pag.70). Omul
este parte a naturii supus cauzalitatii ei dar si fiinta rationala, morala,
libera; dedublarea omului intr-unul sensibil, empiric si altul suprasensibil,
rational, corespunde dedublarii naturii in fenomen si noumen. In raport cu
moralitatea se pastreaza dualitatea empiric-rational, cu dominarea ratiunii, a
suprasensibilului, a moralitatii. Omul trebuie sa se elibereze de sub imperiul
instinctelor, inclinatiilor, pasiunilor prin autonomia vointei si sa-si creeze
propria sfera de legi morale prin autonomia vointei. Autonomia de sine a
vointei, institutoare de legi morale, este echivalenta libertatii de sine a
omului ca noumenon. Moralitatea apare ca o legiferare de sine ideala,
constrangatoare, imperativa, cu efect de cenzura si de purificare in raport cu
tot ce este in om sensibil, afectiv, instinct, pasional. Alaturand naturii
morala, Kant stabileste libertatea ca temei al unei alte lumi, suprasensibila si
morala, autonoma, scoasa din orice sir temporal si cauzal, care se determina
pe sine prin vointa, excluzand cauzalitatea, naturalul: libertatea coincide
constrangerii de sine la libertate, o determinare de sine a vointei prin legea
morala. Legea morala nu exprima decat autonomia ratiunii pure practice,
adica a libertatii, o lege a cauzalitatii prin libertate; este legea care ne
determina ca fiinte inteligibile, in virtutea libertatii, fiind o conditie rational-
morala pentru utilizarea libertatii si prin care devenim constienti de libertate.
Legea practica morala nu are alt mobil decat demnitatea de a fi fericit:
"conformitatea deplina a vointei cu legea morala inseamna sfintenie, o
perfectiune de care nu este capabila nici o fiinta rationala din lumea
sensibila, in nici o clipa a existentei ei" (1,pag.129).

8
 Omul ca scop suprem, ca valoare de sine, ramane principala
preocupare; la Kant nu religia genereaza morala, ci morala duce la religie iar
binele la credinta. Aceasta inversare intemeiaza totul pe morala, adica pe
om, fara un amestec al divinitatii. Datoria inteleasa ca o constrangere
practica, o necesitate obiectiva care deriva din legea morala si din
obligativitatea respectarii ei este principiul suprem de moralitate si virtute,
contrapusa oricarei porniri instinctuale si naturale, opusa iubirii de sine si
fericirii personale. Kant recunostea nu numai lupta dintre principiul bun si
cel rau din natura umana, dar si un "rau radical" al ei originar. Regandirea
raului ca posibil motor al progresului, in temeiul unitatii si a luptei
contrariilor, devine un laitmotiv al filosofiei si artei epocii moderne. Binele
se obtine prin subordonarea fericirii fata de moralitate, ca o consecinta
conditionata dar necesara a moralitatii: suntem a priori determinati prin
ratiune sa producem binele, este moral sa producem binele prin libertatea
vointei. Binele suprem este scopul actiunii practice, scopul final spre care
tindem, stabilit de legea morala; el este posibil prin libertate si trebuie
realizat in lume prin libertate.

Pentru Kant, absolutul exista in cadrul vietii umane si in raport cu ea,

ca absolut al moralitatii omului drept fiinta noumenala. Lumea umana este o
lume a valorilor, a unor certificari, configurari si instituiri valorice prin
libertate. Prin ratiunea practica omul se poate proiecta in absolut, dincolo de
limitele ratiunii teoretice, construindu-se ca fiinta libera in lumea pe care o
poate gandi prin ratiunea sa.

In 1790 aparea partea finala a marelui triptic, "Critica facultatii de

judecare". Facultatea de judecare este mijlocitoare intre intelect si ratiune,
datorita capacitatii ei de a situa legile particulare sub dominarea unor legi
mai inalte, desi empirice. Este facultatea subsumarii particularului sub

9
general, facultatea de a gandi particularul ca fiind cuprins in general.
Subsumarea poate fi determinativa (cand este dat generalul caruia i se
subsumeaza particularul) si reflexiva (cand este dat particularul si trebuie
descoperit generalul). Pe Kant il interesa numai facultatea de judecare
reflexiva cu subdiviziunile ei:

- facultatea de judecare estetica, adica facultatea de a judeca

finalitatea formala sau subiectiva prin sentimentul de placere si neplacere;

- facultatea de judecare teleologica, facultatea de a judeca finalitatea

reala, obiectiva a naturii prin intelect si ratiune.

Estetica si teleologia mijlocesc intre natura si morala; teleologia

completeaza mai cu seama natura, respectiv judecata asupra naturii iar arta
intregeste moralitatea si libertatea.

Teleologia face trecerea de la stiintele naturii la o teologie inteleasa tot

ca efect al moralei, nu al stiintei. Experienta conduce facultatea de judecare
la conceptul unei finalitati obiective si materiale, la conceptul de scop al
naturii, care poate fi utilitatea (sau folosul) sau ca mijloc pentru utilizarea
finala a altor cauze. Un obiect este posibil numai ca scop; ratiunea, ca
facultate de a actiona conform scopurilor (o vointa), iar obiectul prezentat ca
posibil numai prin ratiune, ar putea fi considerat posibil numai ca scop. Un
obiect este produsul unei cauze rationale, deosebita de materia acestui, cauza
a carei actiune este determinata prin ideea ei despre un intreg posibil prin
intermediul acestor parti. Finalitatea nu este un principiu constructiv, drept
pentru care nu poate intemeia o stiinta a naturii; ea indeplineste un rol
regulativ. Organicul natural, valorificat in formele sale printr-o judecata
teleologica, deschide perspectiva estetica, axata pe rolul de liant al omului
intre natura si cultura.

10
 Estetica este conceputa ca o analiza a facultatii destinate investigarii
sentimentului specific de placere, rezultand din armonia dintre imaginatie si
intelect fata de reprezentarea unui obiect, avandu-se in vedere raportul
reprezentarii fata de simtamantul de placere sau neplacere. Prin teleologie,
forma obiectului este judecata in simpla reflexie asupra ei, fara vreun
concept al obiectului, ca fiind cauza a placerii produsa de reprezentarea unui
astfel de obiect. Facultatea de judecare estetica este o facultate deosebita, in
masura sa judece obiectele in temeiul unor reguli si nu dupa concepte, o
facultate care nu contribuie cu nimic la cunoasterea obiectelor si nu apartine
decat criticii subiectului care judeca. Sentimentul de placere sau neplacere se
interpune intre facultatile de cunoastere si facultatea de a dori, iar arta intre
natura si libertate. Kant si-a elaborat estetica pornind de la pozitia pe care o
ocupa frumosul si arta derivate din facultatea de judecare, o facultate
mediatoare intre intelect si ratiune. In cadrul acestei estetici, frumosul ne
place pur si simplu, nu prin impresia simturilor, nici prin concept. Frumosul
este descris prin determinantii judecatii:

- calitativ, frumosul este obiectul unei satisfactii fara nici un interes;

- cantitativ, este universal valabil;

- ca relatie, reprezinta o finalitate subiectiva;

- ca modalitate, este necesar ca obiect al unei satisfactii generale.

In aprecierea frumosului, facultatea de judecare estetica raporteaza

imaginatia la intelect pentru a o pune de acord cu conceptele lui; aceeasi
facultate este raportata la ratiune in vederea unui acord subiectiv cu ideile
acesteia, pentru a produce o dispozitie a sufletului conforma cu dispozitia
determinata de influenta moralitatii asupra sentimentului. Judecata despre
frumos se bazeaza pe un sentiment particular de placere produs de obiect dar

11
trebuie totodata sa-si descopere acele principii a priori prin care placerea sa
se lege de reprezenterea respectivului obiect la orice alt subiect. Facultatile
necesare pentru arta frumoasa sunt imaginatia, intelectul, spiritul si gustul. O
atentie deosebita acorda Kant spiritului, ca principiu sufletesc activ prin care
se intruchipeaza ideile estetice.

Dintre formele de expresie, poeziei ii este atribuit cel mai inalt rang;
ea extinde si intareste sufletul, se ridica estetic pana la idei, isi probeaza
libertatea, contempla si apreciaza natura, ca fenomen, ca schema a
suprasensibilului. Muzica este asezata pe o treapta imediat urmatoare
poeziei, datorita atragerii si emotionarii sufletului, in calitatea ei de limba
universala a afectelor; ea comunica idei estetice printr-un acord al
senzatiilor, armonic si melodic. Ca joc de senzatii, este insa pe ultimul loc,
preferandu-i-se artele plastice, avand in vedere cunoasterea prin facultatea
de judecare. Kant este un critic rationalist al rationalismelor, un adept al
specificitatii frumosului si artei, interesat de acestea de dragul intregirii
facultatilor superioare de cunoastere.

Kant s-a dovedit un mare filosof al moralitatii, cel mai important dupa
Aristotel si probabil, cel mai original, "Aristotel-Kant-Hegel reprezinta linia
filozofica a separatismului celui mai categoric intre arta si filozofie, a
respingerii principiale a tuturor formelor de filozofie aforistica,
metaforizanta, fabulatorie, mitizanta" spune Stefan Augustin Doinas in
prefata la "Asa grait-a Zarathustra" (2, pag.5). Performanta nepieritoare a lui
Kant, echivalenta cu o rasturnare revolutionara a stiintei despre demnitatea
umana, consta in centrarea acesteia pe libertate si pe deducerea ei din
libertate. De la descoperirea libertatii ca definitorie pentru om si umanitate
putem data adevaratul inceput al constiintei umane de sine.

12
 Bibliografie

1.Kant, I. , Despre frumos si bine, Editura Minerva, Bucuresti ,1981.

2.Nietzsche, F. Asa grait-a Zarathustra, Editura Humanitas, Bucuresti

. 2000.

3.Rosca, I.N., Filosofie, Editura Eficient , Bucuresti ,1997.

Spatiul si Timpul in Viziunea lui Immanuel Kant

Postat de neagu alexandra n Noiembrie 29, 2009 la 5:11am
Vezi blogul lui neagu alexandra

Inca din perioada lor incipienta, cele doua moduri de gandire filosofia si stiinta s-au aflat in stransa legatura, gandirea
speculativa fiind intotdeauna tributara descoperirilor din domeniul stiintelor naturii.
Astfel, chiar Thales , considerat din punct de vedere cronologic, primul filosof european, isi fondeaza teoria care i-a adus
acest statut pe o realitate (demonstrata acum experimental) pe care grecii antici au intuit-o cu mai bine de doua milenii si
jumatate in urma : primele forme de viata au aparut in apa, aceasta fiind neincetat si una dintre conditiile esentiale vietii.
Pe de alta parte, Pitagora si pitagoricii au avut ca punct de plecare in demersul lor metafizic relatiile matematice si
armonice , pe care ei insisi le studiau.
Facand un salt in timp, Kant nu ar fi putut sa-si elaboreze sistemul expus in lucrarile sale, daca nu ar fi existat fizica lui
Newton ; cu siguranta ca nici marii filosofi ai secolelor XIX-XX (dintre care F. Nietzche, B. Russell , K. Popper, sau chiar J.
P. Sartre) nu ar fi putut scrie asa cum au facut-o daca stiinta ar fi fost retrograda. Insa idee venita chiar din interiorul

13
doctrinei , cum s-ar exprima J. G. Fichte filosofia ajunge mereu cu un ceas in urma .
De-a lungul istoriei , filosofia a propus, stiinta a descris, iar filosofia stiintei a explicat fenomenele si conditiile lor de
posibilitate. Poate ca raspunsuri la intrebarea Cum este posibila viata ? constitue, de asemenea, una dintre
preocuparile primordiale ale stiintei si filosofiei. De asemenea, dintre toate ramurile filosofiei, reflectia despre spatiu si timp
este cel mai strans legata de natura teoriei fizice.
Ma voi opri, asa cum preconizeaza si titlul eseului , asupra problematicii spatiu-timp, privita din perspectiva filosofului
Immanuel Kant.
Primul pas facut spre o filosofie critica a fost Disertatia Inaugurala . In aceasta lucrare, Kant expune pentru prima data
conceptia sa referitoare la spatiu si timp, conform careia putem avea o cunoastere a priori a spatiului si a timpului numai
pentru ca ele sunt forme impuse de propriile noastre minti asupra experientei.
O relatare mult mai vasta se regaseste in Critica ratiunii pure . In partea intai a Teoriei transcendentale a elementelor
, denumita Estetica transcendentala , Kant expune in prima sectiune conceptiile despre spatiu, pentru ca in cea de-a
doua sectiune sa vorbeasca despre timp. Dar, inainte de a relata convingerile filosofului asupra celor doua notiuni, este
necesara intelegerea terminologiei folosite de catre autor. De aceea voi trece in vedere, prezentand foarte succint, cateva
dintre ideile de baza ale filosofiei kantiene.
Estetica trancendentala face referire la cunoasterea senzoriala. Marele merit al lui Kant este, pe linie gnoseologica,
acela de a fi separat cu strictete sensibilitatea de intelect, spre deosebire de empiristii senzualisti englezi.
Potrivit lui Kant, Estetica sa reprezinta o izolare a sensibilitatii de intelect. Ea are in acelasi timp si un caracter
transcendental, adica desemneaza cunosterea ce se ocupa nu de obiecte, ci de modul in care noi ajungem la cunosterea
acestor obiecte, deci o raportare nu la esenta, ci la fenomen. De asemenea, o cunostinta transcendentala tine fie de
sensibilitate, fie de intelect.
Rezulta din toate acestea ca transcendentalul e parte a domeniului cunoasterii, deci al subiectivitatii, si nu al obiectivitaii.
Noutatea adusa de filosof acestei conceptii consta in faptul ca transcendentalul presupune un mod de cunoastere a priori,
deci inainte de confruntarea subiectului cu obiectul.
Un alt concept specific filosofiei kantiene este intuitia. Acesteia ii este atribuit rolul de a realiza o legatura directa,
nemijlocita intre cunoastere si obiectele cunoasterii. Pentru ca aceasta sa isi indeplineasca rolul avem nevoie de un obiect
al cunoasterii care sa ne afecteze simtirea indiferent in ce mod.
Intervine aici un nou concept ce isi cere definitia si anume sensibilitatea, sau altfel spus, capacitatea de a primi
reprezentari prin modul in care suntem afectati de obiecte. Acest efect pe care obiectul il savarseste asupra sensibilitatii
va purta numele de senzatie (obiectul este ceea ce ne produce senzatii).
Prin referirea ei la o anumita senzatie, intuitia capata caracter empiric, iar obiectul nedeterminat al acestei intuitii empirice
se numeste fenomen. In calitatea sa de obiect, fenomenul are doua componente: materie-corespunzatoare senzatiei si
data a posteriori- si forma-adica modul de organizare a diversitatii senzoriale in cadrul sensibilitatii, data a priori.
Kant considera ca exista reprezentari sau intuitii pure , independente de orice senzatie, altfel spus ca exista forme pure
ale sensibilitatii, independente de materie, deci si de prezenta obiectului cunoasterii. Aceste forme pure a priori ale
sensibilitatii sunt spatiul si timpul.
Ce este spatiul ? In general, raspunsurile privitoare la aceasta intrebare sunt nemultumitoare (exemplu : o substanta),
mergand uneori pana la autoironie : un nimic cu trei dimensiuni (Spencer).
Spatiul este un mediu omogen si infinit in care sunt situate obiectele sensibile . El aminteste de una dintre calitatile prime
ale substantei si anume intinderea sau extensiunea. Dar, distinctia dintre cele doua dimensiuni este clar evidenta : spatiul
are trei dimensiuni, intinderea doar doua ; aceasta din urma este o suprafata, in timp ce spatiul este un volum. Kant
considera spatiul ca fapt de intuitie indivizibila, pe cand intuitia corespunde unei suprafete materiale infinit divizibile.
Notiunea de spatiu este asadar o notiune cantitativa, care nu poate fi inteleasa pe plan intelectual. Contrar acestuia
intinderea este masurabila si se desfasoara cu exactitate prin raportul dintre obiecte.

citate
Dou lucruri umplu sufletul cu venic nou i adnc admiraie i veneraie cu ct
mai des i mai struitor gndirea uman se ndreapt spre ele: cerul nstelat
deasupra mea i legea uman n mine
Cnd dreptatea piere, nu mai este nimic care s poat da pre vieii oamenilor.

14