Sunteți pe pagina 1din 9

SCOALA DE LA CHICAGO

Şcoala de la Chicago

Scoala de la Chicago, creata in jurul primului Departament de sociologie din SUA, este un
fenomen stiintific bogat şi complex cu numerosi reprezentanti si mai multe etape de afirmare.
Cunoscuta in primul rand ca o orientare sociologica, Scoala de la Chicago a inscris prima contributie de
rasunet de pe continentul american la studiul comunicarii sociale.

Istoria doctrinelor sociologice a fost, în general, compartimentata pe baza a doua


criterii:

1) centrarea demersului sociologic de creatie conceptuala si resemantizarea sociologica


a categoriilor cu valente explicative pentru spatiul social;

2) centrarea pe problematica metodologiei concreteu de teren.

Scoala de la Chicago propune un nou criteriu: cel al implicarii practice, nemijlocite, a


sociologiei în proiectarea si reconstrictia structurilor sociale compatibile cu progresul social –
uman.

În atmosfera general – reformatoare, specifica societatii Americane din anii ’20 ai


secolului trecut, a fost reevaluata conceptia lui A. Comte care conferea sociologiei statutul de
instrument ligitim pentru reformarea morala a întregii societati. Asimilând curentul
reformator care polariza preocuparile diverselor segmente de opinie, Albion Small, dupa
înfiintare, în 1892 a departamentului de sociologie al universitatii chin Chicago, a pus bazele
“Conceptiei despre evolutia societatii si reforma sociala” care a ramas în istoria Sociologiei
sub numele de Scoala de la Cghicago.

Dincolo de aspectele programatice ale conceptiei despre reforma sociala, care releva
implicarea directa a sociologiei în proiectarea si reformarea institutionala a societatii
Americane reprezentantii Scolii de la Chicago mai sunt cunoscuti si ca întemeietori ai
interactionismului, curent sociologic de orientare psihlogista, interactionismul cuprinde doua
etape:

1) etapa reprezentata de C. H. Cooly si G. H. Mead, în care predomina preocuparile de


a defini variabile psihosociale ce traseaza reperele teoretico – praxiologice ale evolutiei
sociale;

2) etapa inaugurata de W. I. Thomas si R.E. Park în care demersul sociologic este


marcat de preocuparile relevarii interdependentelor normativ – institutionale ale reformarii
spatiului social global.

In evolutia istorica a Sociologiei, implicarea nemijlocita a sociologiei în optimizarea


structurilor sociale este cel de-al treilea criteriu de clasificare a doctrinelor, care a devenit
operational odata cu Scoala de la Chicago. Ca reprezentat tipic pentru aceasta ipostaza a
destinului epistemic al sociologiei R.E. Park este cunoscut si ca întemeietor al unei orientari
cunoscute sub numele de: “ecologie 1 umana”. Revendicata frecvent ca precursoare a
sociologiei urbane, “ecologia umana” ia ca punct de plecare premisa, conform careia
reconstructia institutionala a societatii trebuie sa fie devansata de o reconstructie morala a
întregului mental colectiv. Cum maximul de civilizatie îl reprezinta orasul, efortul practic de
reformare sociala nu poate avea eficienta preliminata decât prin raportare la un model al
viitorului spatiu social din care an fost extirpate sursele de disfunctionalitate.

Un astfel de model al spatiului social citadin, degrevat de “noxe disfunctionale",


rezultat al procesului de adaptare a omului la mediul sau (environment) este conceput ca
echilibru dinamic între interesele concurente ale grupurilor de indivizi în lupta pentru
organizarea spatiala a “environment"-ului. Similar luptei pentru existenta a organismelor vii,
citadinii se gasese într-o lupta permanenta pentru redistribuirea pozitiilor disponibile în
spatiul social, progres caracterizat de “invazie", “competitie", “succesiune", “acomodare".

Comunitatea urbana este un ecosistem care defineste “complexul ecologic" alcatuit din
patru variabile: populatia, environment-ul, tehnologia si organizarea sociala. Interrelatiile
dintre aceste variabile demonstreaza faptul ca orasul este “...O stare a mintii, un corp de
obiceiuri si traditii, de atitudini organizate si sentimente care sunt implicate în aceste
obiceiuri si sunt transmise prin traditie. Orasul nu este, cu alte cuvinte, un simplu mecanism
fizic si o constructie artificiala. El este implicat în procesele vitale ale oamenilor care-l
compun” 2 .
1Termenul “ecologie” a fost creat in 1866 de ecologul german Ernest Haekeel, iar ca disciplina stiintifica s-a construit in a
doua jumatate a secolului al 19-lea prin contributia unor personalitati ca: Humbolt, Möbius, Forbes. Etimologic oikos =
casa; ecologia a luat nastere ca stiinta care studiaza geneza si conditiile de desfasurare ale formelor biologice in functie
de schimbul lor, reciproc, cu mediul inconjurator (la ele acasa, in mediul propriu de viata). In prezent ecologia se dezvolta
in doua direc]ii:
a)cercetarea autoecologica = directia care studiaza relatiile unei specii cu mediul
b) sinecologia: studiul relatiilor dintre biocenoze si ecosisteme cu mediul. Ecologia umana este, azi, o ramura a ecologiei
generale care studiaza relatiile dintre oameni (ca indivizi) dintre populatiile umane si mediul abiotic, biotic si social.

2 R.E. Park, E.W.Burgis and R.D.Mckenzie (eds): The City University of Chicago, Press, Chicago, 1925, p.1
Identificând comunicarea urbana cu un laborator de studiere a interdependentelor
functionale antrenate de reorganizarea spatiului sub impactul asimilarii noilor tehnologii, R.S.
Park considera ca sociologia – denimita “ecologie umana” – are fi “stiinta care se ocupa de
studierea factorilor geografico – demografici si descrierea constelatiilor tipice ale persoanelor
si institutiilor pe care cooperarea acestor factori le produce” 3 .

Rezumativ, conceptia psihologist – interactionista care sta la baza “ecologiei umane”


dezvoltata în scoala de la Chicago, cuprinde urmatoarele teze: Urbanismul sub aspect
sociologic, este un fenomen complex care defineste totalitatea interdependetelor dintre
problemelor “tehnice” ale organizarii urbane (rezidenta, planificarea urbana, administratia,
transporturile, poli’ia, piata, saracia, igiena), variabilele fizice (populatia + structurile
sociale) si comportamentul colectiv . Evolutia sociala este o rezultanta a competitiei dintre
indivizi pentru ocuparea si gestionarea unei nise în spatiul social. Chiar si când competitia ia
forma conflictelor, “acestea se-ncheie prin acomodarea si asimilarea grupurilor care-si
disputa drepturi asupra spatiului, competitia ecologica flind înlocuita cu una economica.

Tipul calitativ distinct, de relatii sociale din mediul citadin, releva faptul ca orasul
reprezinta un tip nou de solidaritate sociala bazata pe comunitatea de interese . Acestea
definesc “realul abstract", constituie “scopul" miscarii individului în spatiul social si au un
rol hotarâtor în schimbarea sociala în timp ce sentimentele si habitudinile constituie “realuI
social concret" si au rol determinant în conservarea ordinii sociale existente prin ordinea
morala pe care o promoveaza ca principal cadru de socializare sub semnul traditiei. Societatea
moderna desi pare stabila si confera siguranta structurilor sociale întemeiate pe interese si
sustinute de o considerabila putere financiara este, în fond, puternic dependenta de mutatiile
psihologice individuale si comunitare întrucât interesele an fost în totalitate subordonate
speculatiilor financiare si fluctuatiilor pietei, operatii care an la baza, motivatii de ordin
psihologic.

Structura morala este, în realitate, fundamentul pe care se ridica structura sociala si


structura fizica a orasului, ca niveluri derivate ale adevaratei “naturi umane" proprii
fenomenalitatii citadine.

Amplificarea nevoilor specific umane, antrenata de cresterea gradului de civilizatie al


societatii moderne a determinat o diversificare a intereselor individuale si de grup care au la
baza o dinamica fara precedent a motivatiilor. Cresterea numarului de alegeri posibile sta Ia
3 R.E. Park: Op.cit.p.2
originea mobilitatii psihologice care se rasfrânge într-o mobilitate sociala mai accentuata în
mediul urban decât în rural. Toate acestea demonstreaza importanta hotarâtoare a factorului
psihologic în structurarea arhitecturii spatiului social global. “Momentul psihologic" isi
mareste importanta în societatile caracterizate de o mare diversitate si mobilitate sociala în
care categoriile sociale, fiind considerate limite ale imaginatiei individuala, au disparut,
populatia vietuind difuz în starea de “multime". Pe acest fundal crizele sociale generate de
mobilitatea psihologica pot fi preântâmpinate doar prin studiul si aportul profilactic al
rezultatelor cercetarii sociologice care contribuie astfel la instaurarea “ordinii sociale".

Cum aspiratia societatii moderne este progresul, acesta nu e compatibil cu orice ordine
sociala, ci doar cu acea de “ordine sociala” rezultata prin “ralionalizarea" interdependentelor
individuale, fapt posibil prin înlaturarea barierelor comunicationale. Acest obiectiv, la rândul
sau devine posibil numai prin cunoastere si prin “compasiunea" elitelor fata de grupurile
sociale deprivilegiate. în acest sens, sociologia afirma în modul cel mai concret functia
sociala a stiintei prin generalizarea “universului de discurs" al cunoasterii sociologice la
nivelul întregului spatiu social. Prin cunoasterea genezei si dinamicii tuturor componentelor
spatiului social, oamenii pot actiona numai rational, promovând relatii mai transparente din
punct de vedere psihologic între ei. “Viata orasului" apare, astfel, un complex cultural care
proceseaza interdependentele dintre: profesiile rezultate din diviziunea muncii, interese,
sentimente, temperamente si controluri sociale specifice, variabilele psihologice manifestâdu-
se ca o “serie de atitudini si idei, si ca o constelatie de persoane incluse într-un comportament
colectiv; subiecte ale mecanismelor de control social” 4 . Limitarile pe care le impune viata de
relatie trebuie incluse în proiectul de reforme morale ca prima etapa a reformei sociale
eficiente si ca o modalitate de evitare a exceselor caracteristice doctrinelor “revolutionare".

Luând ca punct de plecare aspectele de ordin principal, cuprinse în lucarile lui R.S.
Park, Mckenzie si Ernest Burges au elaborat un model explicativ al ecologiei umane incare
organizarea spatiala este conditionata de patter-urile de utilizare a terenului.

Potrivit acestui model explicativ o organizare spatiala ideala a orasului cuprinde cinci
zone concentrice “în centru nucleul urban” îl constituie institutiile specializate în sustinere
financiara a "vietii orasului”. a doua centura este alcatuita dintr-o zona de tranzitie compusa,
în majoritate, din centre industriale si din institutiile aferente acestora. A treia zona este zona

4 L.Wirth: Urbanismul ca mod de viata ( Urbanism as a Way of Life, in P.Hatt and A.J. Reiss jr. (eds): Cicies and
society),
ocupata de muncitorii angajati si de personalul care asigura buna functionare a industriilor. Pe
locul al patrulea al acestui model explicativ se gaseste zon arezidentiala în care locuieste
patura cea mai înstarita a populatiei. Ultima centura este zona de naveta care nu trebuie sa fie
plasata la o distanta mai mare de 30 – 60 minute de nucleul urban. O retea de transporturi
articulata cu proportiile acestor zone (centuri) ar face posibila utilizarea în registrul economic
al spatiului social în functie de ponderea fenomenelor de invazie, competitie, succesiune si
acomodare.

Reprosându-i rigiditatea si dimensiunea statica, datorita carora paradigma lui Ernest


Burges a fost invalidata de dezvoltarea orasului modern, gândurea ecologica afirmata dupa
del de-al doilea razboi mondial a lansat în circuitul stiintific de profil un alt model bazat pe
analiza interdependentelor functionale. Aceste interdependente asimileaza noile solicitari
integrative generate de tehnologiile moderne, cât si exigentele cooperarii si adaptarii
comunitatilor la un mediu aflat în schimbare. În sfera metodologica a aceleiasi paradigme au
evoluat si G. Lenski, O. L. Duncan, L. Schnare, B. Barry, J. Carda - seful departamentului de
sociologie explicativa al Universitatii Carolina de Nord în Chapell Hill.

În particular, paradigma propusa de A. Hawley (Sociological Human Ecology)


cuprinde trei componente: ecosistemul, populatia, environment-ul. La nivelul individului
echilibrul social este perceput ca principala conditie pentru satisfacerea necesitatii de a
mentine o relatie functionala cu structurile sociale aflate în continua diversificare.

La nivelul comunitatii , environment-ul constituie cadrul obiectiv al adaptarii


populatiei, iar ecosistemul defineste mecanismul care face posibila adaptarea prin intermediul
legaturilor protejate normativ de cadrul formal existent. Competitia pentru controlul
resurselor sociale si spatiale impune diferentierea functionala în rândul populatiei în functie
de modalitatile de asimilare a schimbarilor tehnologice. Dezvoltarea sociala este influentata
de perturbatiile environment-ale, dar se realizeaza ca echilibru dinamic între populatie,
organizare si calitatea tehnologiei. Spatiul social manifesta un adevarat tropism catre ordine,
de aceea sursa schimbarilor este exterioara si de obicei de natura tehnologica.

Noile tehnologii produc “comotii structurale", acestea ridica în fata individului


necesitatea adaptarii, iar în fata comunitatii necesitatea organizarii care se materializeaza, de
obicei, prin reformarea spatiala si sociala a noilor componente ale spatiului social.

Schimbarea sociala, desi contribuie la o inovare functionala, nu rezolva toate aspectele


inertiale, ci contribuie la redistribuirea spatiala a tuturor categoriilor de probleme. Relatiile
socio-spatiale noi se reflecta într-o noua imagine sociomorfa care confirma faptul ca
interactiunea as interdependen’ele tind totdeauna spre echilibrul dinamic.

Continuând abordarea orasului, cu precadere din perspectiva psihologic-interactionista,


Louis Wirth a fundamentat o noua orientarea de cercetare a urbanismului ca mod de viata
(Urbanism as a Way of Life, 1938) care grupeaza o serie de sociologi nu numai din afara
scolii de la Chicago, ci si din alte tari. Considerând ca definitorii pentru orasul modern sunt
densitatea si eterogeneneitatea, L. Wirth dezvolta teza potrivit careia relatiile primare
orientate de valorile traditiei au fost înlocuite de relatii orientate de interese. Cum interesele
sunt foarte clar orientate de nevoi pasagere, rezulta ca sunt fragmentare si profund marcate de
utilitate. Cu cât aglomemeratiile urbane cresc, cu atât personalitatea umana devine mai
schematica: oamenii se întâlnesc în calitate de purtatori de roluri concret determinate si
comunica în limitele satisfacerii unor interese pasagere. De aceea relatiile cumuleaza o mare
încacatura de artificialitate devenind impersonate.

Ca semn distinctiv al diviziunii functionale a muncii, uniforma (postasul, politistul,


ospatarul etc.) particularizeaza corpurile profesionale în spatiul social favorizând
depersonalizarea si anonimatul. Ca urmare, raporturile comunitare mai restrânse ca arie, dar
mai bogate în continut uman, sunt înlocuite cu raporturi formale mai extinse ca arie, dar mai
superficiale. Cu cât densitatea este mai mare, cu atât numarul posibil de contacte creste, dar
în aceeasi propoetie scade încarcatura lor umana.

În acest context, personalitatea îsi manifesta segmentar deschiderile alocentrice


angajând partial potentialul civic si antrenând riscul evolutiei schisoide a individului pierdut
într-o multime anonima si indiferenta. Spre deosebire de viata comunitara unde
comportamentul era legitimat de normele mentalului colectiv, viata de relatie urbana este
legitimata de norme impersonale marcate de relativism. Aceasta “secularizare" a mentalului
colectiv are ca efecte o multime de probleme sociale: alienarea, agresivitatea, criminalitatea,
marginalizarea, coruptia, sinuciderile etc. Atomizarea spatiului social implica un alt risc:
posibilitatea manipularii prin intermediul sistemului mass-media si a miscarilor sindicale.
Toate aceste elemente demonstreaza faptul ca sub raport sociologic orasul se construieste în
primul rând din modele de comportament si relatii umane subordonate legilor societatii care
construieste si foloseste orasul. De accea, proiectia orasului trebuie sa operationalizeze
proiectia functionala a relatiilor umane concret determinate la cotele urbanismului
contemporan.

Continuator al orientarii deschise de L. Wirth, dar cu pronuntate accente antropologice,


R. Redfield a dezvoltat teza orasului ca ideal de comunitate umana, afirmându-se mai ales în
domeniul perfectionarii metodologiei cercetarii empirice a “problernelor sociale". De altfel,
scoala de Ia Chicago a ramas în istoria sociologiei în primul rând prin cota de profesionalism
la care a ridicat cercetarea sociologica empirica si prin deschiderile teoretico-metodologice,
care au marcat dezvoltarea sociologiei urbane pâna în cel mai imediat prezent. Un exemplu
este chiar R. Redfield, care a creat teoria ce a fost validata de comunitatea stiintifica de profil
si grupeaza specialistii din toata lumea dezvoltata din punct de vedere economic.

În prezent, perspectiva ecologica de abordare a orasului este continuata si dezvoltata


performant, inclusiv prin creatii conceptuale (izomorfismul, functia cheie, diferentierea,
dominatia) de catre Micklin si Harvey Chaldin 5 .

5 Micklin, Harvey M. Chaldin, Sociologica Humane Ecology, Westview Press, 1984


Bibliografie

1. L. Coanda, F. Curta - Mic dictionar de sociologie,


Bucuresti, editura All, 1993

2. Introducere in sociologia contemportana, Ed.


Enciclopedica, Bucure}ti, 1985

3. L.Wirth: Urbanism as a Way of Life, in P.Hatt and A.J.


Reiss jr. (eds): Cicies and society, the Free Press, Glencoe, 1957