ANALIZA DISCURSULUI POLITIC – PARTICULARITĂȚI PRAGMATICE

PRAGMATICĂ LINGVISTICĂ – PROIECTUL II

MUNTEANU ALINA-MARIA
CRP IFR ANUL II

Pragmatica este o disciplină din sfera lingvistică preocupată de studiul limbii vorbite. Se
concentrează asupra comunicării ca proces viu, dinamic, în plină desfășurare.
Spre deosebire de lingvistica tradițională, pragmatica își coordonează atenția asupra
Emițătorului, urmărind starea lui de spirit, atitudinea, importanța cu care tratează acesta
interlocutorul sau referentul, aceste elemente având ca scop oferirea de informații suplimentare
menite să întregească mesajul verbal propriu-zis. De asemenea, acordă atenție împrejurării în
care se desfășoară actul conversațional, astfel că, acea împrejurare are capacitatea de a influența
construcția mesajului lingvistic și atitudinea Emițătorului pe măsură ce se desfășoară secvența
conversațională.
Pragmatica înlătură dihotomia dintre corect și incorect gramatical. Toate enunțurile sunt
acceptate și analizate indiferent de construcția lor gramaticală, pragmatica extrage și
semnalează corectitudinea. În plus, aceasta utilizează concepte și noțiuni într-o nouă
terminologie, compusă astfel cât să corespundă cerințelor sale.
Domeniul pragmaticii a luat naștere în anii `50 în spațiul american. La bază au stat câteva
discipline și concepte precum retorica, psihologismul lingvistic, dihotomia limbă-vorbire sau
doctrina croceană. Aceste concepte arată că pragmatica pune accent pe individ, pe natura sa
psihică în actul vorbirii.
S-au remarcat două cercuri de cercetare în pragmatică: Școala Pragmatică
Britanică/Americană și cea Continentală, care cuprindea cercetători de diverse naționalități
precum italieni, francezi sau germani. Ambele au avut contribuții notabile, dar, a existat o
diferență între cele două, diferență care a fost ulterior acceptată. Britanicii susțineau că în
producerea unui mesaj, răspunderea îi aparține Emițătorului întrucât acesta trebuie să se
adapteze conform particularităților interlocutorului său pentru a își transmite în mod corect
mesajul. La pol opus, cercetătorii continentali considerau că importanța stă în mâinile
Receptorului deoarece de el depinde decodarea mesajului. S-a ajuns la concluzia că ambii sunt
la fel de importanți, contează atât să cunoști Receptorul, cât și ca el să înțeleagă corect mesajul.
Pragmatica și-a conturat o serie de concepte. Un concept fundamental poartă numele de
Act Pragmatic, acesta deține esența disciplinei. Actul pragmatic reprezintă acel mesaj nerostit,
ascuns în spatele mesajului propriu-zis, dar intenționat gândit de Emițător. Acesta nu este
obligatoriu la pol opus față de mesajul rostit, ci este doar o idee sugerată. Pentru ca Receptorul
să sesizeze acest mesaj ascuns este necesar un efort din partea sa, efort ce ține de atenția lui
asupra elementelor de comunicare non-verbală (gesturi, mimică), elementelor ce țin de modul
de vorbire al Emițătorului (intonație, timbru) sau de împrejurarea în care se desfășoară actul
conversațional.
Actul pragmatic este de două feluri: negare implicită sau afirmare implicită. Negarea
implicită se remarcă în situația în care Emițătorul neagă o posibilă acuză care ar plana asupra
sa, dar totul este sub forma unei sugestii, lăsând ca interlocutorul său să decidă care este
adevărul.
Afirmarea implicită se remarcă în momentul în care locutorul emitent susține anumte
calități fără a aduce laude, ci doar argumente menite să susțină acele afirmații.
Un alt concept al pragmaticii este enunțul, unitatea minimală cu care operează pragmatica,
poate fi un sunet, un cuvânt, o sintagmă sau o întreagă propoziţie.
Contextul se defineşte ca totalitatea împrejurărilor şi detaliilor de ordin fizic sau psihologic
care determină într-o mai mare sau mai mică măsură performarea actului pragmatic. Contextul
este dinamic, în plină desfășurare, realiat de însăși participare celor doi la actul vorbirii. Acesta
nuanțează diferența dintre perspectiva gramaticală (care este obiectivă) și perspectiva
vorbitorului (cea care este subiectivă). Contextul este privit drept o componentă a actelor
verbale lingvistice desemnând împrejurarea în care are loc comunicarea (timpul, locul,
contextul psihologic şi socio-cultural).
Contextul situațional reprezintă împrejurarea în care are loc comunicarea verbală (orală).
Aceasta nu are importanță pentru comunicarea scrisă, pentru care este esențial contextul
obiectului comunicării. Ambele tipuri de contexte trebuie, însă, explicate în detaliu prin
mijloace lingvistice. Pentru comunicarea orală, contextul situațional este implicit, el se remarcă
prin mijloace non-verbale, extralingvistice/para-verbale precum: gesturile, mimica, mișcările,
de aceea contextul situațional se mai regăsește și sub numele de cadru de comportament.
Un alt concept al pragmaticii poartă numele de comunicare și desemnează relația care are
drept scop transmiterea unui mesaj printr-un cod. Astfel că, se remarcă două tipuri: cea
lingvistică ce cuprinde comunicarea scrisă și orală, paralingvistică sau para-verbală ce pune
accent pe detaliile care țin de gesturi, mimică, intonație, accent, ritm sau atitudine.
Situația de comunicare prezintă acea suită de statute și cadre ce limitează interacțiunea
verbală care poate să apară sau să nu apară. Situația ilustrează date referitoare la identitatea
socială a participanților, adică a Emițătorului și a Receptorului, locul și momentul comunicării.
 Interacţiunea verbală este ilustrată de schimbul verbal între Emițător şi Receptor, schimb
verbal ce este produs într-un anumit context. O clasificare a acesteia aduce în lumină două
tipuri principale de interacţiuni: interacţiunea verbală personală, remarcată în cadrul relaţiilor
între prieteni, egali, cercul familiei şi care permite manifestarea individualităţii participanţilor,
şi cea de tranziţie, ce reprezintă raportul de tip formal stabilit între interlocutori inegali social,
profesional sau prin vârstă.
Actele verbale sunt enunțuri sau fragmente întregi ce sunt subordonate unor schimburi
verbale organizate, precum situațiile de muncă, reuniunile oficiale. Ele definesc acele segmente
bine decupate din cadrul comunicării segmente devenite clișee, spre exemplu, scuzele, salutul,
insultele, urările, promisiunile, rugămințile, afirmația, negația, refuzul, invitația, etc.
Actul verbal reprezintă manifestarea verbală prorpiu-zisă pe parcursul secvenței dialogice.
Acesta nu exprimă întotdeauna intenția comunicativă a vorbitorului. Indiferent de nuanța
comunicativă pe care o exprimă, orice act verbal este alcătuit din trei componente: componenta
locuţionară (care reprezintă corectitudinea gramaticală, respectarea normelor fonetice, morfo-
sintactice şi semantice standard), componenta ilocuţionară (exprimă nuanța comunicativă a
mesajului) şi componenta perlocuţionară (care urmărește consecințele manifestate în urma
primirii mesajului în actul conversațional).
O primă clasificare a teoriei actelor verbale aduce în lumină două tipuri: acte verbale
constatative și acte verbale performative. Cele constatative au o natură subiectivă deoarece ele
exprimă părerea proprie a vorbitorului despre o anumită realitate. Cele performative indică
acțiuni desfășurate și percepute în mod obiectiv de către toți vorbitorii, cu alte cuvinte,
reprezintă o relatare obiectivă a unor fapte sau întâmplări.
O altă clasificare a teoriei actelor verbale este fundamentată pe realizarea componentei
structurale ilocuționare. Această clasificare prezintă următoarele tipuri de acte verbale:
directive, declarative, reprezentative, comisive și afective.
Actele verbale directive exmprimă o solicitare, o rugăminte, un îndemn, sau o comandă pe
care locutorul emitent o adresează interlocutorului său. Acesta este actul verbal prin care
Emițătorul îl direcționează pe Receptor spre realizarea unei anumite acțiuni.
Actele verbale declarative au capacitatea de a schimba statutul interlocutorului în bine sau
în rău. Pentru ca acestea să existe sunt necesare o serie de condiții: tonul pe care se rostește să
fie serios, nu glumeț pentru a nu stârni echvoc, să fie rostit în același cod lingvistic cunoscut
de Receptor, să fie rostit de o persoană ce are într-adevăr capacitatea de a modifica statutul
respectiv.
 Actele verbale reprezentative transmit informații în legătură cu axa referențială a
discursului. Aceste informații sunt clare, precise și obiective. De regulă, acestea aparțin unui
context formal, fiind construite pe fundalul unei interacțiuni verbale de tranziție.
Actele verbale comisive (din latină, a promite) reprezintă promisiunile, acțiunile dorite,
așteptate de Receptor. Au capacitatea de a schimba doar în bine statutul interlocutorului, spre
deosebire de cele declarative care pot schimba în ambele sensuri. De asemenea, există anumite
condiții pe care actele comisive trebuie să le îndeplinească: enunțul să fie rostit serios și într-
un cod lingvistic comun, iar promisiunea să vizeze un demers posibil de îndeplinit și Emițătorul
să dețină abilitatea de a îndeplini promisiunea făcută.
Actele verbale afective exprimă starea de spirit, atitudine, poziționarea Emițătorului de
partea sau împotriva sau chiar indiferent față de interlocutorul și axa referențială.
O a treia clasificare a actelor verbale vine în completarea celei precedente și presupune
împărțirea lor în acte verbale directe sau indirecte.
Deicticele reprezintă elementele de identificare referențială care nuanțează mesajul sub
aspectul conținutului. Acestea sunt: deicticele sociale (exprimă o circumscriere socio-
profesională a interlocutorilor, instituind şi un anume tip de interacţiune verbală), deicticele
personale (totalitatea elementelor prin care se identifică interlocutorii sau prin care se exprimă
atitudinea personală a vorbitorului la transmiterea informaţiei; felul în care individul receptează
o realitate ţine de personalitatea fiecăruia), deicticele temporale (circumscriu temporal
referentul discursului), deicticele spaţiale (circumscriu ca localizare referentul), deicticele
textuale (sunt singurele deictice cu realizare subiectivă; în termenii lingvisticii tradiţionale, sunt
realizate cu ajutorul interjecţiilor, vocativelor, a verbelor la imperativ, pentru că se transmite o
atitudine, fapt care face ca elementele deictice textuale să fie însoţite de elemente deictice
personale sau sociale).
Se remarcă două principii de bază ale comunicării: principiul cooperativ şi principiul
politeţii.
Principiul cooperativ presupune ca orice contribuţie la o conversaţie trebuie să
corespundă – în momentul realizării – unor cerințe impuse de obiectivul sau de direcţia
acceptată a schimbului verbal în care este angajat participantul respectiv.
Principiul cooperativ se fundamentează pe o suită de maxime. Cele patru maxime ale acestui
principiu sunt: maxima cantității, a calității, a relevanței și a manierei.
Maxima cantității stipulează necesitatea ca Emițătorul să ofere numai atâtea informații
câte sunt absolut necesare pentru înțelegerea mesajului. Această maximă în vorbirea curentă se
încalcă adesea, fie prin omiterea informațiilor necesare, fie prin utilizarea în exces a
informațiilor.
Maxima calității sugerează necesitatea emiterii numai a acelor informații despre care
Emițătorul știe că sunt în totalitate adevărate. De asemenea, și această maximă este frecvent
încălcată, fie în mod deliberat, fie fără știință.
Maxima relevanței susține necesitatea ca locutorul Emitent să păstreze axa referențială a
conversației. Încălcarea acestei maxime poate să determine apariția unui act pragmatic.
Încălcarea ei poate să fie voluntară sau nu, dar indiferent de acest aspect, încălcarea maximei
se prezintă o anumită atitudine a locutorului emitent față de interlocutorul său.
Maxima manierei ilustrează necesitatea Emițătorului de a construi un mesaj coerent,
fluent, clar, lipsit de ambiguități, fără prolixități, fără prelungiri nejustificate.
Încălcarea oricărei maxime a principiului cooperativ conduce la apariția actelor
pragmatice. Maximele în totalitatea lor reflectă modalități de alcătuire a unei secvențe
conversaționale. Ele se vor respecta în vorbirea formală, și vor fi încălcate în contexte
informale.
Un alt principiu este cel al politeții. Acest principiu își concentrează atenția asupra
vorbitorului.
Principiul politeții reflectă raportul de acceptare (acord) sau neacceptare (dezacord)
existent între vorbitori. Acest principiu cunoaște două nuanțe: principiul politeții pozitive și
principiul politeții negative. Ambele subcategorii sunt întocmite pe baza unor reguli numite
maxime.
Principiul politeții pozitive exprimă un raport de înțelegere, acord, aprobare, existent între
interlocutori. Conversația se desfășoară într-un consens comunicativ, iar intervențiile lor
verbale se succed firesc, fluent, respectând maxima relevanței. Potrivit acestui principiu,
interlocutorii nu se contrazic, conversația decurge amiabil.
Principiul politeții negative reflectă un dezacord între interlocutori, acest dezacord fiind
disimulat, prefăcut, ascuns.
Maximele celor două principii sunt identice ca denumire. Sub aspectul conținutului fiecare
reflectă o altă suită de idei. Toate maximele principiului politeții negative sunt dominate de
disimulare, pe când cele pozitive sunt marcate de adevăr.
Maximele acestui principiu sunt: maxima interesului (Emiţătorul se dovedeşte interesat de
anumite aspecte legate de interlocutorul său în cazul principiului politeții pozitive, în cazul cele
negative se remarcă un interes disimulat), maxima acordului (presupune ca Emițătorul să
aprobe, să accepte spusele interlocutorului, sau să pretindă asta în cazul politeții negative),
maxima simpatiei (se referă la acea intervenţie verbală prin care emitentul amendează cu multă
blândeţe o anumită atitudine a interlocutorului său), maxima autoignorării (presupune
autoexcluderea Emiţătorului în favoarea interlocutorului sau de la anumite beneficii), maxima
generozităţii (exprimă intenția reală a Emițătorului în cazul principiului politeții pozitive, în
cazul cele negative se remarcă o reținere detectată la nivelul elementelor de context situațional),
maxima tactului (reflectă grija reală, nu disimulată, a emiţătorului faţă de interlocutorul său, în
cazul apariţiei unor anumite prejudicii).

În cele ce urmează voi analiza discursul politic susținut de Președintele României, domnul
Klaus Iohannis, 8 august 2019, la Romexpo, în cadrul reuniunii Consiliului Național al
Partidului Național Liberal. Am ales acest discurs spre a îl analiza din punct de vedere
pragmatic deoarece este un discurs nou, actual, ce punctează o suită largă de teme recente cu
care se confruntă atât țara și cetățenii, cât și scena politică românească.
În analiza discursului ales voi utiliza informațiile din preliminariile teoretice dezvoltate
anterior. Bineînțeles, analiza discursului meu se va concentra pe discursul rostit, înregistrat din
ziua respectivă, spre a observa elementele extralingvistice/extratextuale.

Textul discursului:

„Bine v-am găsit, dragi liberali!

Mă bucur să mă aflu alături de voi, mai ales ca astăzi sunteți, prin votul românilor, cel mai
important partid din România! Este o recunoaștere, dar și o mare, mare răspundere.

Ne revedem într-un moment critic pentru România, dar trebuie să spunem lucrurilor pe nume,
pentru ca tot lanțul de erori grave care s-au produs în cazul cumplitei tragedii de la Caracal să
nu se mai repete niciodată. Este esențial să înțelegem de ce am ajuns aici, dar mult mai
important, ce avem de făcut pentru a reclădi România normală pe care ne-o dorim cu toții.

Cazul Caracal, cu toate implicațiile sale profunde, ne dezvăluie cât de grav este dezastrul
provocat statului și cetățenilor săi de politica falimentară a partidului aflat în prezent la
guvernare.
Partidul Social Democrat a trădat votul oamenilor. Niciodată nu s-a văzut asta mai bine decât
acum. Eșec economic, eșec legislativ, eșec în protejarea cetățenilor. Legi pentru infractori și
bani pentru clientelă! Dispreț pentru oameni și asalt continuu asupra statului român! Acesta
este bilanțul guvernărilor PSD din acești ani.

PSD a promovat incompetența ca politică de stat, și mediocritatea ca principal criteriu de

construire a carierelor în sistemul public. Viziunea pesedistă a unui stat al pilelor și al
complicităților de partid, în care doar o castă de privilegiați fac legea și își împart funcțiile și
banii publici trebuie demolată.

M-am luptat, alături de voi, liberalii, și de celelalte partide de opoziție pentru a stopa acest
proces sau măcar pentru a reduce efectele dramatice ale infestării instituțiilor statului cu virusul
incompetenței.

A fost o luptă pe care am dus-o în toți acești ani și la nivel european, pentru a salva credibilitatea
României și a preveni prejudiciile imense care ar fi însemnat inclusiv bani mai puțini pentru
țara noastră.

Prin acțiunile mele, ale voastre, ale opoziției parlamentare, dar mai ales prin mobilizarea
cetățenilor, am reușit să păstrăm nealterat cursul pro-european, transatlantic și democratic al
României.

Pe 26 mai am primit cel mai important semnal din partea oamenilor că ne susțin în efortul
nostru de a bloca distrugerea României de către un partid nociv, care și-a pierdut demult sensul
și busola.

A fost cel mai puternic vot pro democrație care a marcat, la trei decenii de la Revoluția din
1989, maturizarea societății românești.

Românii vor ca asaltul continuu al PSD la adresa statului de drept, dar și la adresa statului
român în ansamblu, să înceteze.

Românii cinstiți, care muncesc și plătesc taxe și impozite, așteaptă ca statul să funcționeze
pentru ei, nu în favoarea unui grup care a pus stăpânire pe resurse și pe decizie. Românii vor
autostrăzi, vor servicii medicale performante, vor egalitate de șanse și acces la o educație de
calitate, vor să fie tratați cu respect atunci când interacționează cu instituțiile publice.

Cetățenii au spus clar și fără echivoc ce își doresc. Acum, statul și politicienii trebuie să se
ridice la nivelul așteptărilor societății. Guvernările PSD au dus statul în punctul de a eșua și de
a deveni incapabil să mai garanteze drepturile fundamentale ale cetățenilor săi.

Noi avem obligația să repunem statul în matca sa și să redăm cetățenilor încrederea că

instituțiile sunt eficiente. Este ceea ce așteaptă românii de la Președintele lor și de la Partidul
Național Liberal, partidul care a câștigat ultima rundă de alegeri și care, sunt convins, va câștiga
toate alegerile!

Din păcate, nu există un buton magic care, odată apăsat, ar reseta statul român. Această
reașezare este obligatorie, dar este un proces de durată. Este un demers pe care vreau și trebuie
să îl facem împreună, iar alături de noi vor sta toate forțele politice care împărtășesc aceleași
valori.

Nu va fi ușor, dar, dragii mei, nu uitați nicio clipă - cel mai important aliat pe care îl avem este
cetățeanul român!

Vă propun ca parteneriatul Președinte – Partidul Național Liberal să devină nucleul care va

cataliza toate energiile, astfel încât România să devină un stat funcțional, cu instituții eficiente,
în slujba cetățeanului!

Eu vreau să facem România puternică! Și știu că și voi aveți același obiectiv, al unei Românii
care funcționează, o țară în care cetățeanul este reperul suprem al bunei guvernări. România
trebuie să însemne încredere și respect între instituții și cetățeni, ca bază pentru inițiative,
decizii, legi durabile și o economie sănătoasă.

Trebuie să reclădim scara valorilor care susține dezvoltarea oricărei societăți. Reconfigurarea
României nu poate fi imaginată fără promovarea asiduă a unui set de valori și principii din
rândul cărora nu au cum să lipsească cinstea, încrederea, toleranța, înțelepciunea, competența,
buna-cuviință ori creativitatea.
Iar poporul român are din plin aceste atribute, doar că adesea dramele, tragediile,
disfuncționalitățile sistemice scot la iveală ce e mai urât și tindem să credem că aspectele
negative prevalează.

Consecința directă este că oamenii își pierd speranța, capitalul uman emigrează, iar societatea
devine divizată, temătoare și dominată masiv de neîncredere la toate nivelurile: în semeni, în
instituții, în politicieni, în viitor.

Este una dintre provocările majore cu care ne confruntăm și trebuie să ne luptăm împreună
pentru a ridica nivelul de încredere al societății, fără de care dezvoltarea României este
imposibilă.

Aceasta este viziunea mea pentru România!

Dar o viziune are valoare atât timp cât știm care este drumul pentru a o transforma în realitatea
de zi cu zi a oamenilor.

Cum facem așadar România puternică și funcțională? Cum ajungem să trăim în sfârșit într-o
țară în care cetățeanul se simte bine și în siguranță, așa cum este normal? Ce avem de făcut noi,
oamenii de stat, politicienii?

Vă spun de la început, soluțiile presupun multă muncă și multă tenacitate, dar știu că sunteți
deja căliți și obișnuiți cu greul. Ați dovedit!

România poate deveni puternică și funcțională cu două condiții majore: prima, reconstrucția
statului român pe fundamente corecte și, a doua, o economie sănătoasă, cu creștere durabilă,
sustenabilă.

Pentru succesul dezvoltării României este obligatoriu să asigurăm un mediu public funcțional,
orientat către cetățean și un mediu privat competitiv.

Reconstrucția statului român este o urgență! Sistemul bugetar nu mai poate fi tratat prioritar ca
un refugiu pentru incompetenți și clienți politici. Avem foarte mulți profesioniști în sistemul
de stat și ei sunt cei care trebuie promovați, astfel încât să avem un corp public de elită, care să
asigure marile servicii publice – educația, sănătatea, protecția și securitatea cetățenilor. Funcția
publică trebuie să-și recapete demnitatea. Corectitudinea este principiul fundamental al
României funcționale. Înseamnă, în sens larg, îndeplinirea cu responsabilitate a atribuțiilor,
înseamnă că șefi în instituțiile publice ajung cei care chiar merită, nu cei care sunt obedienți
politic, înseamnă punerea interesului general mai presus de orice alt interes.

Trebuie să spunem lucrurilor pe nume: dincolo de valori și principii, este nevoie de un audit
foarte aplicat al fiecărei instituții a statului român. Structurile învechite, care nu-și mai au
rostul, nu mai au de ce să fie menținute. Cei care se dovedesc că nu își fac treaba nu mai au de
ce să rămână în sistemul de stat. Este atât de simplu!

Doamnelor și domnilor,

Dragi prieteni liberali,

Oricât de eficient ar fi procesul de reformă instituțională, acesta nu va fi îndeajuns dacă nu va

exista o profundă schimbare de mentalitate.

Iar aceasta nu se poate face fără Educație. În acest domeniu, am lansat din decembrie anul
trecut rezultatele Proiectului România Educată, pe care l-am inițiat tocmai pentru că
învățământul nu se poate reforma de pe o zi pe alta, prin modificări legislative făcute pe picior
și fără a gândi implicațiile pe termen lung.

Văd România Educată ca o parte esențială a reconstrucției statului român și a depășirii etapei
actuale de disfuncționalitate cronică.

O altă componentă esențială dezvoltării României este mediul privat. Cât timp nu încurajăm
inițiativa privată și investițiile, nu putem vorbi cu adevărat de prosperitatea pe termen lung a
românilor. Trebuie să încetăm să mai tratăm companiile private ca pe niște dușmani ai țării, așa
cum fac PSD și ALDE, iar finanțele publice și politicile economice vor trebui îndreptate. Altfel,
generațiile următoare vor resimți povara unei note de plată tot mai usturătoare, pe care
guvernarea PSD-ALDE o rostogolește, cu bună-știință, de la un an la altul. Mediul de afaceri
din România trebuie eliberat de ghilotina impredictibilității, de tipul Ordonanța de Urgență
114.
Dincolo de toate acestea, pilonii societății românești sunt și trebuie să rămână drepturile și
libertățile individuale, democrația și statul de drept!

Principiul că „legea este egală pentru toți” reprezintă reperul care să ghideze reconstrucția de
care avem atât de multă nevoie.

Pentru asta am luptat în acest mandat și pentru asta voi lupta în continuare!

Totodată, direcțiile majore de politică externă, aprofundarea parteneriatului strategic cu Statele

Unite ale Americii, întărirea rolului și locului României în Uniunea Europeană și în NATO,
precum și dezvoltarea celorlalte parteneriate strategice ale țării vor fi continuate cu aceeași
hotărâre!

Războiul va fi câștigat atunci când România va fi condusă de o echipă care crede în democrație,
pro-europeană – nu doar cu președinte, dar și cu guvern și majoritate parlamentară, care să
lucreze împreună, să repare ce s-a stricat și să reconstruiască speranța într-un viitor mai bun
pentru români.

Statul român care funcționează normal, cel pe care mi-l doresc și pe care știu că și-l doresc și
românii, este acel stat în care Președintele își îndeplinește atribuțiile, Guvernul își face treaba
și Parlamentul dă legi bune și corecte pentru țară, nu pentru șefii de partide și clicile lor.

Trebuie să începem vindecarea României de rănile adânci provocate de PSD și ALDE în acești
ani. Pentru asta avem nevoie de unitate, de viziune, de încredere unii în alții, de speranța că
împreună putem duce România mai sus.

Avem nevoie să fim deschiși către români, către toți românii din țară și din diaspora, care
așteaptă un semnal de la noi – un semnal că viitorul poate fi bun, că nu toți politicienii sunt la
fel, că există oameni pregătiți care pot să-i conducă onest, cu responsabilitate.

Toate aceste propuneri și principii despre care v-am vorbit reprezintă angajamentul și
parteneriatul meu cu românii, la care îmi doresc să se alăture toate forțele politice democratice,
pro-occidentale și capabile să înțeleagă că miza este una uriașă, miza este chiar viitorul
României.

Dragi liberali,

Dragi români,

Vă chem alături de mine să reconstruim România! Votul pe care sper că mi-l veți da la alegerile
prezidențiale este un vot pentru această viziune pe care o avem împreună pentru țara noastră.

Vreau să fiu foarte bine înțeles: acest vot va fi respectat! Nu voi desemna niciun guvern care
nu își asumă ferm aceste deziderate!

Vă asigur că voi construi o nouă majoritate, în urma votului dat de oameni, la alegerile
parlamentare, fie că vor fi la termen sau anticipate. O majoritate care să aibă în prim plan toate
aceste priorități legate de normalizarea României, o majoritate care să fie pro-europeană și să
susțină lupta împotriva corupției. PSD a dovedit că este incapabil să facă toate aceste lucruri și
trebuie să plece.

Îmi asum ca obiectiv național această viziune a României funcționale, a României normale și
îi voi aduce alături de mine pe toți cei care o împărtășesc, astfel încât să devină realitate. Acesta
este proiectul întregii Românii, acesta este proiectul meu, acesta este proiectul unei întregi
generații!”

Textul politic are drept scop persuadarea nemijlocită a publicului-ţintă. Componenta

structurală care domină întregul discurs este cea afectivă, fapt ce este de înțeles ținând seama
că mesajul este intenţionat construit să convingă, chiar să manipuleze publicul său.
Indiferent dacă este rostit (oral) sau citit (tiparit), textul este minuțios elaborat pentru a produce
efectul scontat, convingerea receptorului; de aceea, în redactare Emițătorul va simula o
puternică apropiere față de Receptor, recurgând chiar la ideea de a se situa în raport cu el pe
poziții similare, ca partizani ai acelorași idei, concepte. În scris, autorul își dezvăluie propria
sa identitate, atitudinea personală față de subiect, își construiește astfel o imagine publica.
Tonul său și relația pe care acesta și-o construiește cu publicul său conturează această imagine.
 Un discurs se intitulează politic atunci când tratează situații, idei, teme de interes public.
Ceea ce distinge discursul politic de alte tipuri de discurs este în primul rând conventionalitatea
sa.
Discursul reprezintă un mod de utilizare a limbii şi a limbajelor (limbaje nonverbal,
limbaje specializate) pe baza căruia un actor social prezintă interlocutorilor săi o interpretare a
unor fapte. Textul politic recurge la elemente de tip intertextual. Un discurs politic presarat cu
citate sau pur și simplu secvente de dialog ale altor oameni de stat conturează în rândul
auditoriului impresia de continuă, neîntreruptă comunicare ideologică a Emițătorului cu lumea
înconjuratoare, fapt ce accentuează ideea de persuadare.
Scopul textului politic este acela de a aduce schimbare, schimbare la nivel de mentalitate,
gândire, de a indica probleme, de a promova idei, de a lua atitudine asupra unui fapt. Textul
politic are un singur obiectiv: acela de a „vinde” idei şi nu în ultimul rând, oameni.
Textul politic, comparativ cu cel administrativ, cunoaşte un echilibru între cele două
componente informaţionale, deoarece intenţia Emiţătorului este să mărească numeric publicul-
ţintă.
În analiza unui text politic, trebuie avute în vedere câteva indicii: natura interlocutorilor,
raportul stabilit între interlocutori, particularităţi lingvistice (lexical, morfo-sintactice,
stilistice), varietăţi textuale actuale.
În ceea ce privește natura interlocutorilor, ea diferă de la un text la altul, în funcţie de
statutul socio-profesional al fiecăruia, care imprimă în redactarea mesajului o structură formală
sau informală, ce se regăseşte în anumite structuri lexicale sau morfo-sintactice.
În textul politic, Emiţătorul este de natură fizică (politicianul). Acesta devine persoană juridică
atunci când instituţia este reprezentată de un purtător de cuvânt sau când emiţătorul este biroul
de presă.
În ceea ce privește raportul dintre interlocutori, textul politic se bazează pe o relaţie de
amiabilitate, se dorește apropierea Emiţătorului faţă de Receptor. Acest raport se construiește
pe buna cunoaştere a Receptorului de către Emiţător.
Particularităţi lingvistice prevăd ca textul politic să poată fi analizat prin prisma a patru
nivele lingvistice: lexical, morfologic, sintactic şi stilistic. Spre deosebire de celelalte tipuri de
text, textul politic se caracterizează şi prin expresivitate.
Sub aspect lexical, despre textul politic se poate spune că îşi alege cuvintele atât din masa
vocabularului, cât şi din fondul principal lexical. Cuprinde neologisme, dar şi arhaisme, termini
specifici, dar şi uzuali. De menţionat este faptul că textul politic se adresează unui public
eterogen, din diverse categorii. Cuvintele sunt deseori conotative, urmărindu-se astfel
impresionarea, persuadarea, manipularea auditoriului. Sunt prezente jocuri de cuvinte, gustate
de publicul-ţintă, deoarece publicul simte astfel o ascuţime, o inteligenţă lingvistică. Tot sub
aspect lexical, este indicat ca textul politic să fie construit într-un mod cât mai accesibil.
Limbajul politic nu are, din perspectiva stilisticii funcţionale, o individualitate bine definită: se
identifică în mare măsură cu limbajul standard, se asemănă foarte mult cu limbajul jurnalistic
– care îl preia, dar îl şi influenţează – utilizează o suită de termeni specifici, dar nu are o
terminologie riguroasă, se întrepătrunde ușor cu limbajul juridic (în activitatea parlamentară)
şi cu cel administrativ (în guvernare, în administraţie).
Limbajul politic este uşor de identificat prin raportare la domeniul de utilizare şi la situaţia de
comunicare, care determină asocierea unui vocabular specific cu o serie de strategii discursive.

Reuniunea Consiliului Național al Partidului Național Liberal a conturat un context

favorabil pentru ca președintele Klaus Iohannis să țină un discurs în fața membrilor partidului/a
consiliului respectiv. Discursul a fost ținut joi, 8 august 2019, la Romexpo, și a durat cu
aproximație 26 de minute.
La o primă vedere, discursul pare unul specific președintelui Iohannis, fiind destul de amplu,
vorbind destul de tare, clar și rar, cu eventuale pauze de câteva secunde între fraze, după cum
s-a obișnuit publicul cu felul său de a vorbi. Același lucru am putea spune despre ținuta și
postura sa, serios, cumpătat și cu nu foarte dese manifestări gestuale, ci unele mai discrete,
menite să consolideze cuvintele sale.
O analiză ușor superficială a discursului arată că limbajul este unul accesibil tuturor, sunt
evitate orice cuvinte din sfera arhaică, frazele sunt în general scurte. Președintele își susține
clar, cu intonație discursul.
Își începe discursul cu o formulă clasică, se adresează membrilor de partid printr-o formulă
ce conturează apropiere, „Bine v-am găsit, dragi liberali!”.
În continuarea discursului, acesta își expune în mod direct starea de bucurie că împărtășește
cu publicul său evenimentul de reuniune al Consiliului Național al Partidului Național Liberal,
susținând apoi printr-un act performativ ideea că partidul amintit este cel mai important partid
din țară fapt exprimat de cetățeni prin votul lor, vot în urma căruia a învins Partidul Național
Liberal. Face apoi trecerea de la momentul marcat de bucurie față de reuniune spre momentul
critic în care se află țara, construind astfel un act constatativ, marcat de subiectivism, exprimând
propria părere față de situația concretă prin care trecea România la acel moment, cazul Caracal
ce a afectat statul și cetățenii sugerând în mod clar că de vină este partidul aflat la putere.
Discursul urmărește un val adânc de critică direcționată spre partidul opus, partid ce se află la
guvernare. Nu constituie o surpriză această direcție pe care a urmărit-o discursul. Este de la
sine înțeles faptul că o reuniune a liberalilor avea să aducă în discuție și un val de ură destinat
opoziției, adică democraților. Prin critica adusă democraților, pe care acesta i-a denumit în
timpul discursului „pesediști”, a conturat ideea de a înlătura viziunea lor greșită și incapacitatea
lor de a guverna corect țara. În plus, a menționat lupta continuă a lor, a liberalilor, a celorlalte
partide, de a scăpa de guvernarea incompetentă și de a readuce țara spre drumul democratic.
În continuarea discursului, acesta a amintit de votul recent, vot pro democrație, a
menționat situația actuală a cetățenilor români și dorințele lor pentru un stat mai bun, sugerând
astfel că, nu democrații le pot oferi românilor un stat mai bun, ci ei, liberalii, care au capacitatea
de a câștiga toate alegerile. Astfel că, printr-un act verbal directiv, exprimă o solicitare, o
dorință a sa, de a contura un parteneriat dintre el, președinte și ei, publicul lui, membrii ai
Partidului Național Liberal. Momentul în sine este puternic conturat prin gesturi fine, indicând
o dată spre el la menționarea parteneriatului președinte, iar mai apoi spre public, la rostirea
numelui partidului, urmând apoi ca discursul să ia o scurtă pauză de aplauze din partea
publicului său. În continuare, acesta își exprimă dorințele pentru viitorul statului în fruntea
căruia se află, viziunea lui pentru un viitor mai bun.
Ritmul fluent al discursului este ulterior întrerupt de o serie de întrebări retorice pe care
acesta le adresează publicului său, și de la care nu așteaptă un răspuns. („Cum facem așadar
România puternică și funcțională? Cum ajungem să trăim în sfârșit într-o țară în care cetățeanul
se simte bine și în siguranță, așa cum este normal? Ce avem de făcut noi, oamenii de stat,
politicienii?”).
În continuare, acesta își concentrează discursul pe ilustrarea stării de fapt a țării și
capacitatea lor de a schimba în bine întregul sistem. Ca orice alt discurs politic, convinge, arată
inițial starea deplorabilă a statului român în urma guvernării incompetente, aducând totuși un
val de optimism pentru viitorul luminos al țării ca stat democrat, bineînțeles, dacă lupta pentru
binele țării ar fi câștigată de liberali.
Spre finalul discursului, se remarcă un act directiv prin îndemnul lui la vot, prin sugestia
că împreună cu el pot reconstrui țara, și își asigură publicul că vor construi împreună o
majoritate, una nouă capabilă să înlăture Partidul Social Democrat de la guvernare.
La finalul discursului, când menționează dorința sa ca partidul de la guvernare pe care îl
consideră inapt de a conduce, să plece, tonul său grav, serios și hotărât este completat de un
gest marcat de ură prin care amplifică cuvântul „plece”. Ultima sa frază, susține că își asumă
ca obiectiv să transforme România într-o țară normală, adăugând într-o subtilă notă de egoism
că acela este proiectul său, dorința sa de a lupta pentru binele statului și că totul este de fapt
„proiectul unei întregi generații”.
În ceea ce privește maximele principiului cooperativ, am putea spune că maxima cantității
și maxima relevanței au fost încălcate, discursul ușor lungit repetă într-o oarecare măsură
aceleași idei, dar se remarcă și o oarecare distanțare față de axa referențială prin menționarea
unor fapte ce nu aveau relevanță pentru contextul respectiv. Totuși, maxima calității a fost
respectată, ideile enunțate în discurs sunt adevărate, iar claritatea discursului, lipsa de
ambiguități sugerează că și maxima manierei a fost respectată.
Elementele deictice sunt destul de rar utilizate, regăsite în principal câteva elemente
deictice temporale („26 mai”, „trei decenii de la revoluție”, „decembrie anul trecut”).
În concluzie, consider că acest discurs se înscrie în tiparul discursurilor susținute de
președintele Klaus Iohannis, un discurs ce pare ușor banal, dar care are capacitatea de a
transmite subtil o largă suită de informații, în această optică intervine pragmatica lingvistică ce
are ca scop identificarea tuturor mesajelor ascunse din spatele unui text.
BIBLIOGRAFIE
BĂLĂNESCU, Olga, Texte şi pre-Texte – Introducere în pragmatică, Editura Ariadna ’98,
Bucureşti, 1998.
BĂLĂNESCU, Olga, Tehnici de comunicare orală şi scrisă în limba română, suport de curs,
anul I.
www.presidency.ro (discursul scris și cel înregistrat)