Tema 1.

VORBIREA CA PROCES

1. Definirea termenilor. Limba este considerată drept principalul mijloc de comunicare între
membrii unei colectivități. Ea reflectă nivelul de dezvoltare a societății respective. Limbajul
constiutuie procesul de exprimare a gândurilor și sentimentelor prin intermediul mijloacelor de
limbă. Vorbirea este forma cea mai obișnuită de exprimare a limbajului. Din toate formele de
limbaj (gesturi semnificative,diverse simboluri etc) vorbirea este cea mai importantă. Pe lângă
limbajul exterior există și limbajul interior. Omul gândește în cuvinte, discută cu sine însuși, își
exprimă părerea, se întreabă, dă răspunsuri, caută soliți.

2. Coeziunea dinre limbaj, gândire și alte procese psihice. Având lagătură cu psihicul persoanei
vorbitoare, limbajul, ca și vorbirea nu este o activitate independentă. Însă, pentru a se declanșa,
limbajul are nevoie de realitatea obiectivă externă. Nu e lipsit de importanță nici factorul
individual – abilitatea și atitudinea celui care vorbește.

Limbajul este considerat un proces binar, ai căror componenți sunt emițătorul și receptorul.
Dacă ne referim la emițător, așa-numitul izvor al informației, la inițiatorul procesului de contact,
vom constata că pe lângă includerea articulației, se include în proces și gândirea, atenția,
memoria, sentimentele, reprezentările etc.

3. Diverse forme de limbaj. Vorbirea este cea mai frecventă formă de limbaj. Pe lângă vorbire ca
formă principală de comunicare, limbajul mai include mimica, gesturile, intonația și tăcerea, care
are o anumită semnificație. Tăcerea e o antiteză a vorbirii. Mimica și gesturile depind în mare
măsură de circumstanțele comunicării, precum și de temperamentul și obișnuințele vorbitorului.
La categoria formelor de limbaj se referă și cele extracorporale: alfabetul ”Morze”, semnalele de
pistă, sunetele buciumului etc.Aceste mijloace, ca manifestare a intenției de comunicare,
angajează concomitent cu gândirea, atenția și diferiți analizatori (vizuali, auditivi)

4. Coordonatele limbajului. Imboldul principal al limbajului e cel de natură exterioară, realitatea

ca atare. Anume diversitatea relațiilor om- natură, om-societate, om-om generează multitudinea
de sensuri ale cuvintelor. Și totuși, orice act de vorbire este irepetabil, strict particular, inedit în
felul său. Prin el transpar particulariltățile de gândire, de interpretare a realității etc. Cât privește
respectarea normelor lingvistice (fonetice, lexicale, derivarive, morfologice, sintactice,
frazeologice) acasta este o obligație de care nu este scutit nici un vorbitor.

5.Componentele limbajului. Organizarea lor. Limbajul ca modalitate de exprimare a gândurilor

și a sentimentelor, operează în temei cu cuvinte. Cuvântul, ca unitate de bază a limbii și a
limbajului, poate avea legături directe și indirecte, apropiate sau îndepărtate, strânse sau libere cu
celelalte mijloace de xprimare. Din cele relatate vom conchide că există diverse contexte:
contextul lingvistic ce constă în respectarea normelor de înșiruire lineară a cuvintelor; contextul
explicit, ce include mijloacele lingvistice, intonația în sensul larg al cuvântului,mimica, gesturile;
contextul implicit sau ceea ce cunoaște vorbitorul despre receptor și viceversa. Toate aceste
contexte, dar mai ales cel implicit și explicit, generează într-o măsură mai mare sau mai mică
eficiența actului de comunicare.

6. Emiterea – component al procesului comunicativ.Emiterea nu constitue numai efectul

exterior, rezultatul realizării în fapt a intenției de comunicare., ci și toată munca ce are loc până
ce vorbirea se materializează sonor.În faza anterioară emiterii vom deosebi următoarele momente
principale: 1. Apariția unei anumite stări psihice: de inters, de speranță, de intenție de
comunicare adresată cuiva; 2. Starea psihică rațională sau afectivă; 3. Selectarea faptelor de
limbaj și ierarhizarea lor după normele existente ale limbii.

La pregătirea interioară a vorbirii ca proces, odată cu includerea găndirii, se face observată și

necesitatea angajării memoriei, sub cele 2 aspecte ale ei: memoria de lungă durată și cea
operativă.

Condițiile generării vorbirii diferă în funcție de aspectul pe care acesta îl îmbracă: oral sau scris.
Vorbirea scrisă nu are adresat nemijlocit, iar vorbire orală, privită ca proces ce are loc în
momentul oprtun, proces in care sunt încadrați atât emițătorul cât și receptorul, este dinamică,
cursivă și nu admite discontinuitate. Tot în contextul implicit al emiterii se înscriu și gesturile
mimica, intonația (ritmul, pauzele, tempoul, accentele logice).

Să examinăm mai detaliat receptarea ca proces. Ea este dinamică, fiindcă se află în continuă
schimbare și decurge concomitent cu emiterea. Dar receptarea nu se reduce numai la intenția de a
audia cu atenție cele spuse de vorbitor. Mae e necesar să fie create și condițiile respective: starea
fiziologică și dispoziția necesară celui ce recepționează; o ambianță favorabilă (lipsa zgomotului,
comoditatea etc.) În aspectul psihologic al receptării, vom menționa, în primul rând, că nu
numai mesajul ca atare are putere de influență, ci și atitudinea vorbitorului față de contextul
expus. Poate convinge numai acea persoană care singură nu este indiferentă față de cele relatate.
Menționăm că ambele procese, atât emiterea cât și receptarea, constitue o creație comună, pentru
că ambii parteneri se includ într-un dialog imaginar.

Așadar, procesul bilateral emitere-receptare, cao activitate ce se defășoară concomitent, îl

determină pe vorbitor să țină cont de circumstanțe, de reactia neîntârziată a ascultătorului.

Întrebări și teme:

1. Care este esența termenilor limbă,vorbire, limbaj? Ce coeziune există între ele?
2. Care sunt componentele vorbirii și ce coeziune există între ele?
3. Care sunt coordonatele limbajului?
4. În ce constă esența conjugării emiterii cu receptarea?