LIMBAJUL DACTIL PREZENTARE

1. Prezentarea unui scurt istoric al utilizării limbajului dactil.

2. Componenţa şi structura sistemului dactil.

3. Argumente pro şi contra utilizării limbajului dactil.

4. Surprinderea implicaţiilor psihopedagogice ale utilizării sistemului dactil.

Cuvinte cheie:
Dactileme, grafeme, foneme, limbaj verbal, limbaj gestual

Alfabetul dactil este conceput pe baza unei singure componente: “configuraţia mâinii şi a
degetelor”. Alte componente gestuale: poziţia în spaţiu, mişcarea, orientarea mâinii şi
expresia facială nu intervin în acest sistem. Alfabetul dactil reflectă particularităţile
sistemelor verbale şi mai ales ale sistemelor de scriere (alfabete fonografologice). Anumite
diferenţe dintre alfabetele dactile sunt arbitrare, astfel nouă configuraţii manuale separă
alfabetul dactil american de cel din Belgia francofonă, însă aceste diferenţe stânjenesc
schimburile internaţionale dintre surzi.

1. Elaborarea sistemului

Alfabetul dactil a fost elaborat de către Bonet din Spania şi a fost făcut cunoscut prin lucrarea
acestuia apărută în 1620. Acest alfabet a fost folosit de către călugării din unele mănăstiri
catolice. Preluat de către Bonet a fost transformat în instrument destinat demutizării. S-a
răspândit în mai multe ţări: Italia, Franţa, SUA, România etc.

Despre utilizarea sistemului dactil din ţara noastră există puţine date. Până în 1900, în şcoala
de la Focşani metoda de bază era cea dactilologică, întrebuinţată independent de procesul
propriu-zis de demutizare. La începutul secolului al XX-lea se fac primele încercări de
introducere a metodei orale. Şcolile pentru surzi din Cluj şi Timişoara, înfiinţate la sfârşitul
secolului al XIX-lea, au fost de la început sub influenţa şcolii germane care promova metoda
orală pură.

După Pufan (1982) limbajul dactil este un sprijin pentru formarea gândirii noţional-verbale în
timp ce sistemul gestual este legat de gândirea în imagini. Dintre diferitele variante ale
limbajului verbal, acest sistem este cel mai puţin evoluat. Este constituit pe baza imaginilor
vizuale ale grafemelor. Unele dintre dactileme păstrează o corespondenţă mai mult sau mai
puţin evidentă cu caracterele grafemelor în timp ce altele au numai o legătură convenţională.
Este o corespondenţă de unu la unu între grafeme şi foneme. Are efect pozitiv în
reproducerea structurii fonematice şi silabice a cuvântului prin respectarea numărului acestor
structuri precum şi a succesiunii acestora.

2. Prezentarea alfabetului dactil

Alfabetul dactil al limbii române are 29 de dactileme. Întrucât limbajul dactil se bazează pe
limbajul scris, dactilemele sunt asemănătoare cu grafemele. Astfel, între unele dactileme şi
grafeme asemănarea este evidentă, este cazul dactilemelor “c”, “d”, “l” şi “t”. Pufan (1982)
arată că numărul dactilemelor este de obicei mai mic decât numărul fonemelor. Modalitatea
de producere a dactilemelor la fel ca şi în cazul utilizării LPC şi AKA constă în realizarea
unor combinaţii (configuraţii manuale) prin diferite mişcări şi poziţii ale degetelor. În
dactilarea românească sunt folosite degetele mâinii drepte spre deosebire de sistemul
englezesc în care sunt folosite degetele de la ambele mâini. Alfabetul dactil al limbii române
a avut ca model pe cel francez şi pe cel italian.

Însuşirea tehnicii acestui limbaj se poate face cu ajutorul imaginilor fotografiate sau
ştampilate ale dactilemelor, precum şi cu ajutorul unor jocuri în care cuvintele sunt scrise sub
formă dactilă. O practică utilizată frecvent este afişarea în clasă a semnelor dactile, asociate
cu literele.

Adesea, este numit “limbaj manual”, ceea ce predispune la confuzii. Într-adevăr, limbajul
gestual şi limbajul dactil sunt utilizate în mod combinat completându-se reciproc şi ambele se
realizează în principal cu ajutorul mişcărilor mâinii. Dar şi limbajul scris se realizează tot prin
mişcările mâinii. Prin urmare nu organul cu rol în emiterea semnelor decide natura limbajului
ci esenţa acestui limbaj utilizat în comunicare şi în gândire. De altfel, spre deosebire de
limbajul gestual în care multe semne păstrează anumite elemente ale obiectelor pe care le
desemnează, semnele verbale şi implicit cele dactile nu mai au nimic comun cu obiectele pe
care la desemnează. Relaţia dintre limbajul dactil şi cel verbal este dată de faptul că limbajul
dactil respectă structura fonematică a limbajului verbal, permiţând redarea succesiunii
fonemelor în cadrul cuvintelor, păstrarea numărului de silabe şi a succesiunii acestora în
cuvinte.

O altă distincţie care se impune este cea realizată între limbajul dactil şi semnele evocatoare.
Acestea din urmă, numite şi “gesturi fonetice”, sunt anumite mişcări manuale care precizează
aspectele articulatorii ale sunetelor vorbirii. Semnele evocatoare nu reprezintă o formă de
limbaj pentru că nu au funcţie comunicativă independentă.

3. Opinii privind utilizarea alfabetului dactil

Ciumăgeanu, Mihu, Popiţan (1964) au demonstrat pe baza cercetărilor realizate în diferite
şcoli că folosirea acestui sistem permite exercitarea influenţelor indirecte ale mediului de
vorbire (dacă este practicat în perioada iniţială de însuşire a limbii).

Scala (citat de Pufan, 1982) este de părere că alfabetul dactil “infectează” prin latura sa
gestuală metoda oralistă pură; iar Villemey (citat de Pufan, 1982) susţine că percepţia vizuală
a dactilemelor nu poate să amelioreze pronunţia pentru că, în opinia lui, aceasta depinde
numai de perceperea acustică. Utilizarea dactilării în timpul procesului vorbirii contribuie la
“întărirea” sistemului de control a acesteia (feed-back) permiţând copiilor un mai bun
autoreglaj. Prin perfecţionarea simultană a vorbirii şi dactilării se constituie un sistem
funcţional al kinesteziilor verbale şi digitale la care se adaugă şi aferentaţia corespunzătoare.
Ca urmare, în procesul pronunţării cuvintelor, copiii surzi le şi dactilează.

Imaginea vizuală şi kinestezică a lanţurilor de dactileme constituie un “acceptor al acţiunii”

mai puternic decât “ imaginea” kinestezică a cuvântului pronunţat. Deci prin îmbinarea celor
două modalităţi capacitatea de reglare a vorbirii şi scrierii este mult mai mare.

Prezentăm câteva argumente în favoarea folosirii acestui sistem:

   realizează asociaţia între cuvânt şi imagine în procesul demutizării;

   permite reproducerea structurii fonetice, lexicale, şi gramaticale a limbajului

verbal (un gest

redă un conţinut semantic);

   favorizează analiza şi sinteza cuvântului;

   permite reducerea utilizării mimico-gesticulaţiei şi a semnelor evocatoare;

   favorizează transferurile între forma orală şi cea scrisă a limbajului oral;

   sprijină gândirea noţional-verbală;

   facilitează punerea în funcţie a rolului comunicativ al limbajului încă de la vârste

mici când

forma orală este încă deficitară;

   reprezintă un mijloc de sprijin şi control atunci când deficienţii auditivi se

exprimă oral sau

scris.

   Limbajul dactil poate anticipa pronunţia când cuvintele sunt necunoscute sau
dificil de

pronunţat, la fel se întâmplă şi în cazul scrierii;

Contraargumente:

   nu sprijină integrarea în lumea auzitor-vorbitoare pentru că are un domeniu
restrâns de

circulaţie;

   nu este folosit curent de către surzi, între ei preferând limbajul gestual;

   contribuţia sa la gândirea noţional-verbală este limitată pentru că de fapt

dactilemele sunt

gesturi specializate;

   cei care dactilează au tendinţa să sacadeze ritmul emisiilor verbale în funcţie de
derularea

dactilării.
Unii psihopedagogi susţin că poate fi folosit ca mijloc de comunicare mai ales în
perioada
dinainte de constituirea limbajului oral, deci în primele etape ale demutizării.
Limbajul dactil, a fost adeseori asimilat cu limbajul gestual, pentru că se realizează cu

ajutorul mâinilor. Sub aspect exterior se aseamănă, dar această similitudine este doar
aparentă. În realitate limbajul dactil foloseşte alte semne şi seamănă cu limbajul scris,
pe baza căruia s-a constituit (fonem-grafem-dactilem).

Limbajul dactil prezintă numeroase avantaje faţă de cel scris. Astfel, limbajul dactil
are o anumită autonomie. El poate fi constituit înainte ca subiectul să pronunţe şi să
scrie. Nu există o succesiune necesară în însuşirea limbajului, limbajul dactil având o
anumită independenţă. Copilul poate să efectueze o suită de mişcări pentru a denumi
un obiect (apa, mama). Limbajul dactil poate fi învăţat foarte repede (săptămâni sau
luni). Limbajul dactil traduce limbajul oral, el făcând parte din limbajul oral. În
măsura în care se dezvoltă limbajul dactil, acesta constituie o bază în însuşirea scrierii
şi a pronunţiei.

Limbajul dactil este lent, copiii îşi subordonează debitul verbal oral, celui dactil. Dacă
se compară viteza vorbirii normale cu dactilarea pe care o realizează copilul, vorbirea
auzitorului întrece cu mult ca viteză dactilarea. La copiii surzi dactilarea poate ajunge
sau chiar întrece viteza pronunţiei lor.