Terapia 

tulburărilor de limbaj

La început, copilul învaţă pronunţarea sunetelor prin imitaţie şi prin joc, apoi realizează cuvintele, propoziţiile şi
frazele. În acest proces de însuşire a limbajului oral, aproape toţi copiii mici prezintă probleme de tip dislalic.
Unele trec neobservate, dar altele, netratate la timp pot crea complexe, pot împiedica învăţarea şcolară şi pot
constitui o piedică în procesul dezvoltării personale.
Logopedia a apărut ca necesitate de a sintetiza cunostiintele despre limbaj şi de a elabora procedee specifice
pentru stimularea şi corectarea vorbirii. Această ramură ştiinţifică aflată între psihologie şi pedagogie îşi are
sursele încă din antichitate, asta pentru că din toate timpurile au existat oameni care să se confrunte cu
dificultăţile de vorbire.
Cele mai întâlnite tulburări de limbaj la copiii de vârstă preşcolară şi şcolară sunt:
Tulburările de pronunţie: este afectată pronunţia unuia sau a mai multe sunete: dislaliile, rinonaliile, dizartria
Tulburările de ritm şi fluență : bâlbâiala, tahilalia: vorbirea accelerată, bradilalia: vorbirea foarte lentă
Tulburări ale limbajului scris-citit: dislexo-disgrafia
Dislaliile reprezintă cele mai frecvente tulburări de limbaj întâlnite la copiii de grădiniţă. Dislalia constă în
deformarea, substituirea, omiterea, înlocuirea sau inversarea anumitor sunete în vorbirea spontană cât şi în
cea reprodusă. Sunetele cele mai frecvent afectate sunt consoanele, în special cele care apar mai târziu în
vorbirea copilului R, S, S, L,J, Z.  Este important de ştiut că există sunete cu puncte de articulare apropiată care
formează "perechi": "R şi L", "F şi V", "C şi G", "S şi Z", "S şi J", "T şi D" etc. De multe ori, când copilul nu poate
emite unul dintre sunetele unei perechi, îl înlocuieşte cu celălalt. De exemplu, atunci când copilul nu poate
emite sunetul "R" va spune în loc de "rată" "lată".
Cauzele acestor tulburări pot fi determinate de malformaţii ale organelor care participa la actul vorbirii( buze,
limba, maxilare, boltă palatină, dinţi), modelul verbal greşit al părintelui, educatoarei, pe care copilul şi-l
însuşeşte prin imitaţie. Încă de bebeluş şi se continuă în copilăria mică, părinţii, bunicii se adresează folosind
multe diminutive şi astfel se ajunge în situaţia în care copilul pronunţă defectuos pentru a se alinta. Ori cât de
drăguţ şi haios, poate părea, nu este bine să încurajaţi acest comportament verbal.
Până la vârsta de 3 ani şi jumătate/ 4 ani aceste dificultăţi de a pronunţa corect sunetele şi cuvintele nu sunt
problematice pentru că sunt datorate particularităţilor sistemului nervos central şi nematurizării aparatului
fonoarticulator. După această vârstă copilul are "instrumentele" necesare pentru a vorbi corect şi, dacă nu se
întâmplă aşa, este cazul să vă adresaţi unui logoped.
Terapia tulburărilor de limbaj cuprinde activităţi care impun o dezvoltare armonioasă a mai multor planuri:

 Exerciţii generale ( imitarea mersului, mişcări ale braţelor şi gâtului  şi rotirea acestora, imitarea aplaudatului,
exerciţii pentru întărirea musculaturii toracice şi abdominale, etc).
 În funcţie de diagnostic, se pot efectua exerciţi de gimnastică cu diferte părţi ale corpului. De exemplu, în
tulburările limbajului scris se exersează braţul, mâna, degetele)

Mobilitatea aparatului fonoarticulator :

 Exerciţii de mobilitate a maxilarelor : exerciţii de închidere/ deschidere a gurii, exerciţii de coborâre şi ridicare a
maxilarelor, muşcătura,
 Exerciţii de mobilitate pentru limba: jocuri cu limba : „pisica bea lapte„ , tic-tac-ul ceasului, pronunţarea
repetată şi rapidă a silabei „la”

 Exerciţii pentru buze şi obraji: mişcări de sugere a obrajilor, mişcări de tuguire a buzelor, vibrarea buzelor,
zâmbet, umblarea obrajilor,

 Exerciţii pentru vălul palatin: imitarea căscatului, exerciţii de deglutitie.

 Aceste exerciţii se fac numai în faza iniţială, înainte de articularea sunetelor, iar apoi se vor folosi numai acele exerciţii
care sunt necesare impostarii sunetului.
Educarea respiraţiei.
 În general, tulburările de limbaj se însoţesc de labilitatea ritmului respirator, cât şi de deficienţe ale tipului de
respiraţie. Exerciţii de respiraţie se vor centra pe două coordonate:

 Dezvoltarea respiraţiei nonverbale prin exerciţii pentru expiratie: suflă nasul, stinge lumânarea, umflă balonul,
etc, exerciţii pentru inspiraţie: miroase florile, câinele la vânătoare, inspiraţie diferenţială
 Dezvoltarea respiraţiei de tip verbal: exerciţii de pronunţie a vocalelor, prelung , rară, exerciţii de pronunţie
într-o expirație, a unei consoane, exerciţii ritmice de respiraţie însoţite de mişcare şi cântec ( de ex: în timp ce
merge copilul numără sau cânta)

Exerciţii de respiraţie cer un spaţiu aerisit şi se efectuează în faţă oglinzii, la început împreună cu logopedul şi
apoi tot mai mult independent. Aceste exerciţii sunt eficiente la începutul orelor de terapie, dar şi în
momentele când intervine oboseala.
Dezvoltarea auzului fonematic
Auzul fonematic este o particularitate a auzului uman prin care sunetele vorbirii sunt percepute că elemente
semantice sau foneme. Tulburarea auzului fonematic se referă la lipsa de maturizare a acestei particularităţi şi
la lipsa de exersare a laturii expresive a limbajului verbal.
Înainte de a-l învaţa pe copil să pronunţe corect trebuie făcute exerciţii de „analiză auditivă” a sunetului
afectat. Aceste exerciţii se vor face împreună cu exerciţiile de articulare a sunetului.

 imitarea sunetelor din natură şi pronunţarea de onomatopee, de exemplu : şarpele: s-s-s

 paronime pronunţate în serii: pă-pe-pi-po-pu ba-be-bi-bo-bu

 diferenţierea consoanelor surde de cele sonore: papa- baba

 transformarea cuvintelor prin înlocuiri de sunetet

 analiza fonetică: indicarea primului sunet/ ultimul sunet al cuvatului

 pronunţarea ritmică

 jocuri hazlii: ”că ăla măr, că la par, că la dinte, dințelaș, ieşi afară iepuraş.

 framântări de limba: licurici cu aripi mici şi cu lampa de pitici ce tot vezi pe câmp aici?

Unele dintre aceste exerciţii se pot realiza, cu uşurinţă, împreună cu părinţii. Este util ca acest lucru să se
realizeze cât mai des, iar copilului să i se explice care este rolul lor. Este importantă implicarea şi motivarea
copilului în vederea corectării. Dacă se realizează colaborarea între părinţii şi logoped, respectiv educatoare, cu
succes, progresele vor fi sesizate mai curând, şi ele vor fi prilej de bucurie pentru  copil.
Corectarea tulburărilor de limbaj presupune un număr variabil de şedinţe, în funcţie de dificultăţile pe care le
întâmpină copilul, dar şi de felul în care el evoluează pe parcurs. Fiecare copil are un ritm al sau şi de aceea nu
se pot obţine rezultate imediate.
 » Se pot corecta tulburările de pronunție de la sine, în timp?
În contextul actual în care accesul la informație este mult mai facil, părinții se pot documenta mai ușor despre
diverse subiecte de interes cu privire la evoluția copilului. Așadar, noțiuni precum “tulburare de pronunție”/
“dislalie” sau “dislalie polimorfă” sunt termeni deja întâlniți. Cu toate acestea, există situații în care părinții
amână realizarea unui consult de specialitate, pe fondul opiniei celor din jur sau confruntându-se cu ideea că
sunetele afectate, și deci pronunția deficitară se poate corecta de la sine, în timp sau odată cu intrarea copilului
în școală când va învăța să scrie și să citească.
Pentru o viziune clară asupra acestui subiect este necesar să înțelegem că Tulburările de pronunție („Dislalia”,
așa cum este numită în termeni de specialitate) reprezintă o categorie distinctă a tulburărilor de limbaj și
presupune afectarea sunetelor vorbirii prin articularea defectuoasă a acestora. Deci, în vorbirea copilului
sunetele pot fi distorsionate, anumite sunete pot lipsi complet din cadrul cuvintelor, fiind omise, sau pot fi
înlocuite cu alte sunete. În situația în care un singur sunet este defectuos apare dislalia monomorfă, însă în
cazul în care majoritatea sunetelor din vorbire sunt afectate apare dislalia polimorfă care presupune că
inteligibilitatea vorbirii copilului este extrem de redusă.

Cauzele tulburărilor de pronunție-Cauzele tulburărilor de pronunție pot fi: dificultățile de procesare a

sunetelor care compun un anumit cuvânt, tonusul scăzut de la nivelul limbii, buzelor, obrajilor, diversele
malformații ale aparatului fono-articulator (ex: proeminența dentiției, limbă de dimensiuni mici- microglosie,
etc.) sau chiar afectarea auzului (hipoacuzia).

Având în vedere aceste repere, înțelegem că tulburările de pronunție presupun dificultăți reale ale copilului în a
articula în mod corect unul sau mai multe sunete și deci, corectarea acestei tuburări de limbaj este necesar a fi
realizată într-un cadru specializat și continuată prin exerciții specifice și acasă, la recomandarea logopedului.

La ce varsta incepe terapia logopedica?-Până în jurul vârstei de 3 ani și 6 luni, componentele aparatului fono-
articulator se află în perioada de dezvoltare, iar pronunția copilului este defectuoasă ca urmare a insuficientei
dezvoltări a musculaturii faciale. Da, până la această vârstă, pronunția se poate îmbunătăți în urma evoluției
aparatului fono-articulator. Însă, în cazul în care dificultățile de pronunție persistă după această vârstă, ele
necesită intervenție în vederea corectării. Așadar, este necesar să se consulte un specialist.

Specialistul logoped va evalua în primă etapă dificultățile de pronunție ale copilului, stabilind posibile cauze sau
dificultăți asociate tulburării de pronunție și recomandând eventuale evaluări de specialitate necesare, va
stabili gradul de severitate al tulburării și frecvența ședințelor de terapie logopedică necesare.

Rezultatele terapiei logopedice-Succesul corectării tulburărilor de pronunție, durata și eficiența programului

de terapie depind de o serie de factori de care atât specialistul, cât și părinții trebuie să țină cont: frecvența
ședințelor de logopedie, continuitatea oferită ședințelor de terapie, implicarea activă a părinților prin
continuarea exercițiilor cu caracter logopedic și acasă, motivația copilului, ritmul de învățare al copilului,
capacitatea copilului de concentrare și menținere a atenției, gradul de severitate al tulburării de pronunție,
gradul de dificultate a sunetului afectat (consoana vibrantă „R” este cea mai complexa din punct de vedere al
articularii), prezența altor dificultăți de limbaj asociate. Un aspect important de luat în considerare este faptul
că în cazul copiilor în a căror vorbire un singur sunet este afectat, progresul poate fi evident după o perioadă
scurtă de timp, însă în cazul dislaliei polimorfe terapia logopedică este de lungă durată.

Concluzionând, tulburările de pronunție care apar la copii necesită intervenție logopedică în vederea corectării.
Acestea se pot consolida în timp devenind provocări reale odată cu intrarea în școală când se pot transpune în
limbajul scris, și chiar dificultăți în vorbire/în scris, în perioada adultă, dacă nu au fost corectate în perioada
copilăriei prin terapie logopedică.

În raport de capacităţile fiecărui elev,de cerinţele programei şcolare se pot formula solicitări implicând niveluri
de efort diferite: recunoaştere, reproducere, integrare, transfer, creativitate. Important este ca în toate
formele de activitate pe care le desfăşoară elevii(la tablă,pe caiete,în grup, pe fişe individuale), cadrele
didactice să urmărească aplicarea întregului sistem diferenţiat al variabilelor acestor activităţi:obiective,
conţinuturi,moduri de realizare a sarcinilor,forme de evaluare etc. Problema diferenţierii învăţământului
creează un spaţiu întins pentru creativitatea cadrului didactic,acesta având la îndemână o paletă largă de
strategii corespunzătoare stilului de învăţare şi nevoilor fiecărui copil. Astel putem exemplifica unele dintre ele:
a) cerinţe comune pentru toţi elevii;

b) cerinţe diferenţiate: sarcini identice,timp diferit; sarcini diferite,dar în acelaşi timp; sarcini diferite,timp
diferit; sarcini diferite după posibilitatea copilului; fişe identice cu sarcini progresive; c) activităţi individuale cu
teme diferite. Argumentele utilizării acestor strategii sunt următoarele: impun utilizarea unui material didactic
variat,elevii fiind familiarizaţi cu tehnici de muncă independentă; stimulează originalitatea şi creativitatea
elevilor; valorifică experienţa anterioară;sunt adaptate la stilurile proprii de învăţare; respectă ritmul individual
al copilului; stimulează spiritul de echipă; asigură corelarea intereselor copiilor cu obiectivele curriculare;
fiecărui elev i se acordă încredere în forţele proprii; cadrul didactic permite copiilor să participe la evaluarea
propriei lor munci; elevul este evaluat şi comparat cu el însuşi . Activitatea şcolară presupune existenţa unui
cadru organizat şi a unui climat adecvat, pretinde adaptarea unor forme de lucru cu elevii,care să asigure
programul în sensul asimilării cunoştinţelor.Cunoaşterea psihopedagogică a elevului este condiţia de bază în
desfăşurarea unei activităţi diferenţiate şi individualizate. Coordonatele principale ce trebuie să asigure
realizarea în cel mai înalt grad organizarea,desfăşurarea şi conţinutul activităţii diferenţiate cu elevii cu elevii în
ciclul primar sunt: trebuie să se asigure realizarea, în cel mai înalt grad, a sarcinilor învăţământului formativ; să
se desfăşoare în cadrul procesului instructiveducativ,organizat,cu întregul colectiv al clasei; obiectivele urmărite
trebuie realizate, în principal, în timpul lecţiei; să-i cuprindă pe toţi elevii clasei,atât pe cei care întâmpină
dificultăţi,cât şi pe cei cu posibilităţi deosebite; se va evita atât suprasolicitarea cât şi subsolicitarea lor faţă de
potenţialul psihic real de care dispun; trebuie să se ţină cont de raportul dezvoltare-învăţare; conţinutul
învăţământului este comun şi obligatoriu pentru toţi elevii clasei; se vor folosi în permanenţă metode şi
procedee care antrenează în cel mai înalt grad capacităţile lor intelectuale,trezesc şi menţin interesul pentru
învăţătură, asigură o învăţare activă şi formativă; presupune îmbinarea şi alternarea echilibrată a activităţii
frontale cu activitatea individuală şi pe grupe de elevi; se realizează în toate momentele lecţiei, în teme pentru
acasă,dar şi în activităţile extraşcolare organizate cu elevii. Abordând stilul învăţării individualizate, clasa devine
un mediu dinamic şi mereu 11 în schimbare, în care dascălii pot dovedi că apreciază pe fiecare dintre copii şi pe
toţi copiii. Gândind fiecare lecţie prin secvenţa ei, dând fiecărui elev sarcini pe măsura posibilităţilor lui, dar şi
sporite treptat, spre a-l determina la un efort sporit, vom reuşi să-i sprijinim pe toţi elevii în procesele complexe
de învăţare. Se poate aprecia necesitatea organizării învăţământului şi a desfăşurării activităţii şcolare adecvat
trăsăturilor caracteristice unor grupuri de şcolari şi chiar specific fiecărui elev.Ideea modelării şcolii după elev,
în perspectiva realizării idealului educaţional şi nu adaptarea elevului la o şcoală arbitrar concepută, este
dominantă în strategia determinării structurii învăţământului, a conţinutului şi a metodologiei didactice. Partea
a II a- Partea practică .Aici sunt cuprinse elemente de metodologie, obiectivele şi ipotezele studiului,
instrumentele utilizate, interpretarea datelor obţinute. În partea practică mi-am propus: efectuarea unor
măsurători asupra dezvoltării mentale a elevului şcolar de vârstă mică; analizarea dinamicii componentelor
cognitiv-afectivmotivaţionale în procesul dezvoltării psihice la vârsta şcolară mică. În Capitolul al V lea se
regăsesc: scopul, obiectivele şi ipotezele cercetării. Scopul principal al lucrării este acela de a realiza o cercetare
prin care sunt puse în evidenţă tulburările de scris- citit pe care le prezintă elevii de vârstă şcolară mică normali
şi deficienţi mintal precum şi modul în care se poate face recuperarea astfel încât elevii să poată face faţă
cerinţelor şcolare. Obiectivul principal este evaluarea nivelului limbajului scris-citit la şcolarii mici precum şi a
modului în care aceste tulburări se reflectă asupra activităţii intelectuale atât la elevi normali şi cât şi asupra
celor deficientţi mintali şi propunerea unor programe de învăţare şi recuperare individualizate, personalizate
prin care să se ia în considerare particularităţile de vârstă şi psihointelectuale la elevii care fac obiectul de
studiu al acestei lucrări. Obiectivele specifice: a. Evaluarea complexă a comunicării şi limbajului atât la elevul
normal cât şi la cel cu deficienţă mintală uşoară de vârstă şcolară mică. b. Identificarea diferenţelor dintre
caracteristicile limbajului scris-citit la elevii normali şi la cei deficienti

c. Punerea în evidenţă a potenţialului de învăţare la elevii normali şi la cei deficienţi mintali. d. Compararea
perfornanţelor şcolare ale celor două eşantioane eşantionul experimental (elevii deficienţi mintali) şi cei din
lotul de control (elevii normali). e. Conceperea şi punerea în practică a unui sistem de intervenţii
recuperativcompensatorii care să contribuie la activizarea potenţialului de învăţare a elevilor deficienţi mintali.
Ipotezele cercetării sunt: 1. Există diferenţe semnificative, între comunicarea şi limbajul elevului de vârstă
şcolară mică normal şi cea a elevului de vârstă şcolară mică deficient mintal , aceastea fiind în corelaţie directă
cu dezvoltarea intelectuală a copilului. 2. Tulburările de tip dislexico-disgrafic sunt mai răspândite în rândul
elevilor cu deficienţă mintală decât în rândul elevilor normali. 3. Tulburările de scris-citit influenţează în mod
negativ rezultatele şcolare ale elevilor deficienţi. 4. Potenţialul de învăţare al elevilor cu deficienţă mintală
poate fi activizat prin învăţarea mediată(Programul de Intervenţie Individualizat) şi prin aplicarea terapiei de
corectare a dislexo-disgrafiei. 5. Există diferenţe semnificative între rezultatele obţinute la evaluarea iniţială şi
cea finală la elevii din lotul experimental care au beneficiat de programul de intervenţie individualizat. Studiul s-
a realizat pe două loturi de elevi de vârstă şcolară mică cu intelect normal şi deficienţă mintală din Şcoala
Generală ,,I.G.DUCA” Petroşani în perioada septembrie 2007-iunie 2009. Lotul experimental cuprinde un număr
de 32 de elevi de vârstă şcolară mică deficienţi mintal care sunt integraţi în învăţământul de masă, ei au vârsta
cronologică între 8- 11 ani. Alegerea este motivă şi de ipoteza conform căreia aceste categorii de elevi
manifestă un potenţial de învăţare mai scăzut comparativ cu cei normali. Lotul de control cuprinde 23 de elevi
de vârstă şcolară mică cu intelect normal care prezintă tulburări de scris şi citit

Bibliografie selectiă Anca, M. (2002), Logopedie, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca Anca, M.(2007),
Metode şi tehnici de evaluare a copiilor cu Ces, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca Anucuţa,P. (1999),
Metode de cercetare psihologică a personalităţi, Editura Eurostampa, Timişoara Anucuţa, P. (2007), Modalităţi
de stimulare a lecturii la elevi, Editura Excelsior art, Timişoara Arcan, P., Ciumăgeanu, D. (1980), Copilul
deficient mintal, Facla, Timişoara Arseni, C. (1979), Tratat de neurologie.vol. I-II, Editura Medicală, Bucureşti