Master TLPC – an II

Programe de comunicare și limbaje

augmentative

Prof. Doru Popovici/ Tudorache

Student : Oplean Ramona Viorela Andreea

Eseu
 Sinceră să fiu, înainte de acest curs nu am auzit până acum de programele de comunicare
alternativă şi augmentativă şi nici de terapia ocupaţională. Lucrez totuşi în domeniul educaţional,
respectiv mediul preşcolar, însă la o grădiniţă pentru copii fără deficienţe majore. De-a lungul
anilor de profesie, nu foarte mulţi de altfel, am întâlnit însă mulţi copii cu tulburări din spectrul
autist mai ales, un copil diagnosticat cu Asperger şi câţiva cu ADHD şi am avut ocazia să cunosc
şi câteva persoane de sprijin/terapeuţi şi după ce am citit despre tabla de materii sau despre
aceste programe de comunicare alternativă, mi-am dat seama că fusesem expusă la ele, cumva
îmi erau familiare.
 Comunicarea augmentativă și alternativă (AAC – Augmentative and Alternative ommunication)
reprezintă totalitatea metodelor de comunicare menite să ajute sau să înlocuiască vorbirea și
scrierea atunci când acestea sunt afectate. Oamenii pot avea aceste dificultăți de comunicare din
cauza unei boli prezente toată viața, precum paralizia cerebrală, tulburarea intelectuală sau
tulburările din spectrul autismului. Tulburările de vorbire pot fi cauzate și de accidente vasculare,
leziuni cerebrale sau boala Parkinson.
Cu toții folosim AAC atunci când gesticulăm, scriem sau ne folosim expresiile faciale. Însă
indivizii cu deficit sau lipsă totală a vorbirii și/sau scrierii au nevoie de ele pentru că reprezintă
principala metodă de comunicare pe care o pot folosi. Cu cât tulburarea de vorbire este mai
severă, cu atât persoana va avea nevoie de mai multe mijloace și tehnici augmentative, pentru a
potența comunicarea. Când vorbirea lipsește complet și se apelează la simboluri gestuale sau
pictografice, avem de-a face cu comunicarea alternativă, ca singura modalitate de interacțiune
prin coduri.
Selecția și implementarea sistemului de comunicare alternativă se realizează în urma unei
evaluări în cadrul unei echipe multidisciplinare (psiholog, fizioterapeut, logoped, asistent social,
familie), având în vedere diagnosticul utilizatorului (întârziere în dezvoltare în aria comunicării,
deficiență de auz, deficiență mintală, autism, paralizie cerebrală, afazie, etc. Selectarea unui
sistem de comunicare augmentativ sau alternativ trebuie să țină cont de abilitatea motorie,
cognitivă și senzorială ale fiecărei persoane în parte.
Metodele folosite în AAC pot fi:
metode simple: expresii faciale, fixarea cu privirea, gesturi, semne, vocalizări, alfabetul manual,
etc.)
metode susţinute tehnic: simboluri, fotografii, cărţi cu simboluri, programe speciale pentru
computer, dispozitive electronice de redare a vorbirii, table, tablete cu simboluri ce redau
vorbirea, etc.
Ca domeniu de cercetare, comunicarea augmentativă s-a impus, întâi în Marea Britanie, și apoi
America de Nord spre sfârșitul anilor ’70 și începutul anilor ’80, după ce la mijlocul deceniului
al VIII-lea, li s-a acordat prin lege tuturor copiilor deficienti accesul la o formă de educație.
De asemenea, terapia copiilor cu autism a introdus folosirea unor planșe cu simboluri grafice,
care s-au generalizat ca mijloc de comunicare pentru toți deficienții cu tulburări severe de
învățare.
Evoluția spectaculoasă a comunicării electronice a rezultat în utilizarea, din anii ’90, a
computerelor și a sintetizatoarelor vocale. Comunicarea augmentativă va avea întotdeauna ca
obiectiv recuperarea în cea mai mare măsură a limbajului oral.
Pe plan mondial cele mai cunoscute şi utilizate sisteme simbolistice de comunicare
augmentativă/alternativă sunt: Benesh, Blissymbol, sistemul de mişcare – notare Eshkol-
Waschmann, HamNoSys, Laban și sistemul de semne Page Corman Sutton.
Blissymbol (sistemul de simboluri Bliss) este un sistem de simboluri de comunicare
augmentativă/ alternativă şi a fost conceput de către C.K. Bliss în Canada, în 1971 pentru copiii
cu paralizii cerebrale. La ora actuală sistemul de simboluri Bliss este folosit în activitatea
terapeutică cu: persoane cu afazii, persoane cu retard mintal, copii abuzaţi sexual, persoane cu
disabilităţi multiple, persoane cu leziuni cerebrale, persoane normale ca formă de relaxare. Aria
de răspândire a sistemului de simboluri Bliss este mare, în 33 de ţări printre care: Canada,
Argentina, Australia, Grecia, Spania, Danemarca, Portugalia, Polonia, Suedia, Irlanda şi Regatul
Unit, Brazilia, Scoţia, Israel, fiind tradus în 17 limbi. Se utilizează şi varianta computerizată,
virtuală. Ȋn viziunea creatorului, simbolurile Bliss reprezintă o alternativă uşoară şi facilă pentru
persoanele cu dificultăţi psihice severe, dificultăţi severe de comunicare, la simbolurile grafice, o
modalitate primară de comunicare pentru nevorbitori cu paralizii cerebrale, un limbaj
internaţional menit a uşura comunicarea interpersonală.
Noile tehnologii de sisteme de comunicare alternativă şi augmentativă pot minimaliza
impactul de separare de ceilalţi şi pot îmbunătăţi semnificativ gradul de participare activă.
Obiectivul multor acţiuni întreprinse este de a accesibiliza întregul mediu la nevoile specifice şi
individuale ale persoanelor cu dizabilităţi cu scopul egalizării şanselor şi oferirii oportunităţilor
de participare activă şi reală la întreaga viată a comunităţii. Educaţia trebuie să fie recunoscută
ca un drept fundamental ceea ce înseamnă că persoanele cu dizabilităţi au dreptul de a primi
educaţie de aceeaşi calitate ca orice altă persoană, într-un mediu care să ia în considerare nevoile
lor. În scopul de a realiza acest lucru, politicile şi legislaţia trebuie să abordeze oportunităţile de
acces, nu doar în şcoli şi universităţi, ci la toate celelalte posibilităţi de educaţie din perspectiva
de învăţare continuă. Copii cu dizabilităţi severe se confruntă cu restricţii în accesul la orice
fel de educaţie. În plus, bunele practici şi abilităţile în ceea ce priveşte învăţământul special ar
trebui să fie adaptate pentru a lucra în sistemele de educaţie generală şi ar trebui să inspire noi
instrumente pedagogice. Finanţarea sistemului de învăţământ ar trebui să permită o mai mare
flexibilitate pentru nevoile diferite de sprijin ale elevilor cu dizabilităţi şi alocarea de fonduri nu
ar trebui să fie doar pe baza numărului de elevi implicaţi. Acest lucru este valabil şi pentru
şcolile speciale care trebuie să aibă un număr mare de studenţi, fie cu handicap sau cu dificultăţi
de învăţare pentru a primi finanţare. Evident că este în detrimentul calităţii programelor şi
afectează posibilitatea de a dezvolta abordări individualizate. În plus, aceasta împiedică trecerea
de la şcolile speciale/ segregate către şcolile obişnuite.
Punerea elevilor cu diferite tipuri de dizabilitate separat de elevii fără dizabilităţi înseamnă
ignorarea nevoilor specifice fiecărui tip de dizabilitate şi accentuarea distincţiei dintre copiii cu
dizabilităţi pe de o parte şi copiii fără dizabilităţi pe de altă parte.
Dintr-o perspectivă a drepturilor omului, educaţia incluzivă şi oferirea oportunităţilor
tuturor copiilor indiferent de severitatea dificultăţii de învăţare sau a handicapului, nu ar
trebui să fie văzută doar ca o obligaţie, ci şi ca o oportunitate de a educa toţi copiii cu privire la
drepturile omului şi respectul pentru toţi. Convenţia ONU nu defineşte în mod explicit ce este
"educaţia incluzivă". Incluziunea presupune o schimbare progresivă şi adaptarea sistemului de
învăţământ, astfel încât toată lumea să poată avea resurse pentru realizarea tuturor nevoilor
sale şi să prospere.
Un sistem de comunicare alternativă şi augmentativă este „un grup integrat de componente,
care include simboluri, ajutoare, strategii, tehnici utilizate de individ pentru a îmbunătăţi
comunicarea” (ASHA, 1991, pg. 10). Aceste tehnologii variază de la sisteme low-tech (i.e.,
adaptări simple fără baterii sau electronice, ca board-urile de comunicare sau cărţile de
comunicare) până la dispozitivele high – tech (e.g., tehnologii complexe, electronice,
computerizate; Idaho Assistive Technology Project, 2002). CAA se referă la orice sistem,
metodă sau dispozitiv care îmbunătăţeşte abilitatea unei persoane cu dificultăţi de
comunicare de a comunica eficient. CAA este o componentă valoroasă în dezvoltarea
serviciilor de suport pentru persoanele cu dizabilităţi, în special a celor cu dizabilităţi severe.
Adesea în literatura de specialitate sub termenul de CAA se subînţelege utilizarea de sisteme
formale de comunicare ca limbaj de semne, table de comunicare sau ajutoare de comunicare
bazate pe sintetizare vocală (VOCA). Totuşi această noţiune include şi mijloace mai puţin
sofisticate de comunicare ca expresie facială, vocalizări fără semnificaţie, gesturi idiosincratice
etc. CAA sunt utilizate atunci când un copil nu dezvoltă comunicarea într-o manieră obişnuită
sau are o întârziere semnificativă în dezvoltarea comunicării. Chiar şi atunci când nu este clară
existenţa unei dificultăţi de comunicare, copilul oricum are de câştigat din utilizarea
programelor CAA. Ideea utilizării acestor sisteme este nu de a substitui comunicarea, ci de a
ajuta realizarea şi desfăşurarea acesteia. Este utilizată pentru a sprijini comunicarea care
există, a înlocui doar elementele care sunt neinteligibile, inadecvate social, sau nocive pentru el
însuşi sau pentru alţii. Se recomandă ca CAA să includă mai multe modalităţi de comunicare,
cu posibilitatea alegerii sistemelor celor mai eficiente, iar modul cel mai promovat de CAA
este vorbirea naturală. Scopul utilizării acestor sisteme este de a creşte abilitatea copilului de a
comunica funcţional în mediu/ context şi să participe la activităţile la care ar fi bine şi de
aşteptat ca acesta să participe. Termenul augmentativ a fost ales pentru a desemna
dispozitivele de comunicare care sunt folosite doar atunci când nu există speranţă pentru
vorbire. În trecut logopezii erau concediaţi dacă se afla că foloseau sisteme şi dispozitive
adiţionale, chiar daca beneficiarul poate în timpul unei şedinţe de terapie nu a scos un cuvânt
inteligibil. Exista o teamă că introducerea unui astfel de dispozitiv alternativ de comunicare va
cauza individului oprirea capacităţii de a vorbi. Totuşi, studiile clinice recente demonstrează
opusul. Indivizii care au beneficiat de dispozitive de comunicare nu au făcut regrese în
capacitatea de vocalizare sau de inteligibilitate, majoritatea chiar şi-au crescut această
capacitate, de vocalizare şi de inteligibilitate, ca urmare a utilizării unor dispozitive de
comunicare.
CAA poate fi divizată în două: sisteme de comunicare fără ajutor şi sisteme de comunicare cu
ajutor (Beukelman & Mirenda, 1992). Cele fără ajutor nu cer nici un fel de dispozitiv extern de
comunicare pentru producerea comunicării expresive. Drept exemple de astfel de sistem pot fi
enumerate: limbajul de semne, expresia facială, gesturile, vocalizele nonsimbolice. Sistemele cu
ajutor cer dispozitive externe de comunicare, iar ca exemple putem enumera utilizarea
tastaturilor de comunicare şi dispozitivelor cu sintetizare vocală (Beukelman & Mirenda, 1992;
Miller & Allaire, 1987).
Când se oferă opţiunea de a alege: să vorbeşti sau nu, majoritatea alege să aibă abilitatea de a
vorbi. Comunicarea este centrală construirii relaţiilor şi dezvoltării competenţelor sociale :
pentru a deveni un participant activ în grup, să ofere direcţii şi îndrumări, să exprime emoţii, să
facă alegeri, să recunoască şi să răspundă la anumite situaţii, să caute informaţii, să ofere
feedback şi evidenţe pentru învăţare.
AAC este necesară când un copil nu achiziţionează vorbirea în mod normal şi apare o întârziere
semnificativă în dezvoltarea sa. În mod ideal, AAC include mai mult decât un singur sistem de
comunicare, copilul utilizând modalitatea cea mai adecvată în funcţie de persoanele cu care
comunică,împrejurarea şi activitatea date.
Crearea motivaţiei pentru comunicare şi conştientizarea de către copil a faptului că
adultul este partenerul său în comunicare, sunt primii paşi ce trebuie realizaţi în iniţierea 
implementării programului. Motivaţia  pentru comunicare a copilului este foarte importantă, 
deoarece fără ea copilul nu va fi interesat să comunice. Primele încercări de schimbare de mesaje
ar trebui să se centreze pe ceea ce îi place copilului şi îl interesează.
 
Adulţii vor putea interpreta semnele copilului: vocalizări, întinderea mâinii, zâmbet, fixarea cu
privirea, sau dimpotrivă, plâns, agitaţie, pentru a putea stabili ceea ce -i place şi ceea ce nu
-i place. Pentru a afla ceea ce motivează copilul sau îi atrage atenţia, se realizează situaţii de
testare prin alegere. Plasăm în faţacopilului una sau două tipuri de mâncare sau jucării şi
observăm reacţia. (Reichle, York, & Sigafoos,1991). Altă modalitate eficientă de aflare a tipului
de motivație se poate face prin notarea reacţiilor copilului,când şi de cine/ce sunt provocate:
zâmbet, plâns, râs, agitaţie. Urmărindu-se coincidenţadintre anumite reacţii şi obiecte/persoane
se poate deduce ceea ce trezeşte interesul copilului. 
Copilul trebuie să înveţe că anumite comportamente (cele prin care comunică ceva) vor primi un
răspuns specific şi că prin utilizarea lor deliberată el va putea exercita un anumit control asupra
vieţii sale. În acest moment copilul este în stadiul de dezvoltare pre-simbolic, deci fotografiile
sau altesimboluri grafice nu sunt indicate a fi folosite. Este recomandat să se înceapă de la
comportamentele deja existente în repertoriul copilului (exemplu, gesturile). De exemplu,
întinderea mâinii, fixarea cu privirea, sau expresii faciale pot fi folosite în mod regulat de
copil,iar obiectivul ar fi să-l învăţăm să lefolosească în scop de comunicare.
Ȋn concluzie, întrucât foarte multe cercetări recente şi nu numai au arătat că cei care au
beneficiat de aceste dispozitie de comunicare au făcut progrese foarte mari, consider că este
important să le folosim în terapia logopedică.
Bibliografie:

https://www.academia.edu/34798180/Limbajul_%C5%9Fi_comunicarea_%C3%AEn_tulbur
%C4%83rile_din_spectrul_autist

https://www.soros.md/files/publications/documents/Studiu%20Incluziunea%20Sociala%20a
%20Persoanelor%20cu%20Dizabilitati%202017.pdf

https://brookespublishing.com/wp-content/uploads/2020/01/Beukelman-First-Proofs-Excerpt.pdf