INTEGRAREA COPIILOR CU DEFICIENŢĂ DE AUZ

Prof.Sarivan Anamaria Nicoleta

Liceul Tehnologic Special pentru Copii cu Deficiențe Auditive Buzău

Deoarece pierderea auzului la vârste mici determină imposibilitatea dezvoltării normale a

limbajului şi, implicit, a gândirii copilului, cu consecinţe serioase în planul dezvoltării sale psihice se
impune diagnosticul precoce al pierderii de auz, urmat de protezarea auditivă timpurie, şi chiar
demutizare. Gândim şi ne exprimăm prin limbaj, ideile ni le expunem prin cuvinte, propoziţii, fiecare
individ se naşte cu nevoia de a comnuica, de aceea scopul educativ principal în activitatea cu copii
hipoacuzici şi surzi este formarea unei modalităţi de comunicare eficiente, care să-i permită o foarte bună
adaptare la viaţa comunităţii şi oferirea unei independenţe acţionale şi sociale.
Integrarea presupune egalitatea de participare socială şi egalitatea de şanse în realizarea accesului
la educaţie. Integrarea este un proces complex care presupune: a educa acei copii cu cerinţe speciale în
şcoli obişnuite alături de ceilalţi copii normali; a asigura servicii de specialitate (recuperare, terapie
educaţionala, consiliere şcolară, asistenta medicală şi socială) în şcoala respectivă; a acorda sprijin
personalului didactic şi managerilor şcolii în procesul de proiectare şi aplicare a programelor de
integrare; a permite accesul efectiv al copiilor cu cerinţe speciale la programul şi resursele şcolii
obişnuite (săli de clasă, cabinete, laboratoare, biblioteca, terenuri de sport etc.); a încuraja relaţii de
prietenie şi comunicarea între toţi copii din clasa/şcoală; a educa şi ajuta toţi copiii pentru înţelegerea şi
acceptarea diferenţelor dintre ei; a ţine cont de problemele şi opiniile părinţilor, încurajându-i să se
implice în viaţa şcolii; a asigura rograme de sprijin individualizate pentru copiii cu CES (cerinţe
educative speciale).
În decursul istoriei persoanele cu dizabilităţi au experimentat diverse atitudini din partea societăţii:
de la marginalizare la segregare, evoluând la integrare mai apoi la incluziune. Dacă privim în trecut,
observăm că prezentul e mai bun, dar oare va fii viitorul şi mai bun? Educaţia integrată reprezintă un
proces ce se referă în esenţă la integrarea în structurile învăţământului general a copiilor cu CES (copii cu
deficienţe senzoriale, fizice, intelectuale, de limbaj, defavorizaţi socio-economic şi cultural, copii cu
tulburări psiho-afective şi comportamentale, copii orfani, copii infectaţi cu virusul HIV etc.) pentru a oferi
un climat favorabil dezvoltării armonioase şi cât mai echilibrate acestor categorii de copii.
Deşi în România, au evoluat lucrurile, de la prima şcoală pentru o categorie a copiilor deficienţii:
surzii, la Focşani, mai apoi după aproximativ 70 de ani apare o şcoală pentru orbi şi mai târziu o şcoala
pentru deficienţi mintali, ambele la Cluj Napoca. De la apariţia acestor forme instituţionalizate are loc o
creştere progresivă a interesului pentru educaţia copiilor cu deficienţe. În prezent există aproape în fiecare
judeţ o şcoală specială, şi tot mai multe cadre didactice înţeleg procesul integrării, acceptându-l, totuşi
suntem departe de a avea rezultate satisfăcătoare.
Pe baza faptelor concrete din prezent, precum existenţa şcolilor speciale (ale căror clase sunt
formate dintr-un număr mic de elevi, curriculum adaptat, conţinut simplificat, parcurgerea lentă a
conţinutului) ai căror elevi la finalul instruirii concurează cu oamenii care au absolvit şcolile de masă,
societatea impunându-le aceleaşi cerinţe, majoritatea nu fac faţă. Probabil că această formă de organizare
va dispărea în viitor, pentru că de-a lungul existenţei sale nu au fost remarcate progrese satisfăcătoare.
Cererile şi presiunile profesionale sunt de importanţă maximă deoarece la acest nivel se realizează efectiv

1
reforma educaţională şi se evaluează eficienţa educaţiei. Copii cu dizabilităţii le este necesar reabilitarea
în societatea prin integrarea acestora în societate şi acordarea unor servicii adecvate.
Integrarea copiilor cu deficienţe de auz reprezintă o problemă destul de controversata în multe
ţări din lume, deoarece pierderea auzului la vârste mici determina imposibilitatea dezvoltării normale a
limbajului şi, implicit, a gândirii copilului, cu consecinţe serioase în planul dezvoltării sale psihice. Din
acest motiv, diagnosticul precoce al pierderii de auz, urmat de protezarea auditivă timpurie, demutizare
acolo unde este cazul, este cea mai eficientă cale de compensare a auzului şi garanţia reuşitei integrării
şcolare a copilului cu deficienţe de auz. Odată cu integrarea şcolară a copilului surd se impun anumite
cerinţe privind modul de organizare al clasei, metodele de prezentare a conţinuturilor, strategiile de
comunicare în clasă.
Surditatea este o disfuncţie auditivă care are efect defavorabil asupra dezvoltării psihofizice
generale a copilului, prin mutitate, adică prin neînsuşirea limbajului ca mijloc de comunicare şi
instrument operaţional pe plan conceptual. În primul rând, depistarea şi diagnosticarea precoce a
surdităţii, este primă măsură care trebuie realizată pentru a se putea vorbi de integrare. Cu cât
identificarea este mai timpurie cu atât mai repede i se poate oferi copilului ajutor specializat. Un copil cu
deficienta auditivă trebuie să aibă acces la limbaj, indiferent dacă alege varianta demutizării orale sau
prin LMG (limbaj mimico-gestual). Cu cât identificarea este mai tardiva cu atât este mai dificil de
realizat demutizarea pe cale orală şi mai facil de realizat comunicarea prin LMG. Scopul educativ
principal în activitatea cu copii surzi este formarea unei modalităţi de comunicare eficiente, care să-i
permită o foarte bună adaptare la viaţa comunităţii şi oferirea unei independente acţionale şi sociale.
De aceea că a doua măsură principală pentru a se realiza integrarea unui copil surd în şcoala de
masă este protezarea şi demutizarea. În absenţa comunicării verbale se remarcă instaurarea unui ritm lent
şi specific, pentru adaptarea la condiţiile mediului, nu numai pentru dezvoltarea psihică. În acelaşi timp,
amânarea preocupărilor faţă de deficientul de auz şi începerea demutizării la vârsta mare, fac să crească
tot mai mult decalajul dintre copilul surd şi copilul care aude. Prin protezare, deficientul de auz este ajutat
să elimine sau să evite posibilităţile instaurării unui decalaj major între dezvoltarea lui şi cea a auzitorului.
Copilul lipsit de auz va învăţa vorbirea în mod organizat, atât în perioada preşcolară, cât şi în
perioada şcolară mică. Pentru aceasta au fost recomandate mai multe strategii de abordare a demutizării:
unii au sugerat folosirea iniţială a cuvintelor cu conţinut concret şi uşor de pronunţat, alţii recomanda
respectarea principiului accesibilităţii articularii. Principala problemă se referă la metodologia prezentării
acestor cuvinte, astfel încât ele să devină noţiuni integratoare şi utile în perspectiva sistematizării şi
continuităţii în dezvoltarea vocabularului copilului demutizat. Decizia cu privire la modul de abordare a
procesului educativ recuperator de demutizare aparţine specialistului care va încerca să identifice cel mai
eficient program de intervenţie, prin analiza particularităţilor psiho-intelectuale şi a dominanţelor
personalităţii copilului, stilului propriu de activitate şi a resurselor existente, inclusiv la nivelul familiei,
care pot susţine constant activitatea de învăţare. Dacă demersul integrării se realizează în clasa a V-a,
atunci înseamnă că acesta decizie a fost luată de către specialişti, în urma unei evaluări complexe şi
copilul este pregătit oarecum de a face faţă cerinţelor şcolii unde urmează a fi integrat.
Modalitatea de comunicare predominanta instrumentată copilului surd era comunicarea orală,
considerată mijlocul cel mai adaptat de realizare a interrelaţionarei umane. Astfel deficienţii de auz erau
supuşi procesului demutizării, prin care deficitul dat de mutitate, ca şi stare consecutivă surdităţii, se
dorea a fi înlăturat prin însuşirea comunicării orale şi perceperea limbajului prin labiolectura. În literatura
de specialitate sunt menţionate trei metode generale prin care se măreşte educarea comunicării
deficientului de auz: orală, bilingvistic/biculturala şi comunicarea totală. Trebuie luaţi în considerare

2
numeroşi factori în alegerea celei mai potrivite metode de comunicare: gradul şi tipul hipoacuziei,
abilităţile copilului de achiziţionare a limbajului oral, suportul comunităţii, oferta educaţionala a
societăţii.
Astfel intervenindu-se de timpuriu, (intervenţia timpurie este cunoscută ca o mişcare socială, un
domeniu de specializare profesională şi ştiinţifică, o condiţie sine qua non pentru sporirea eficienţei
procesului de recuperare şi inserţie socială a copiilor cu CES, datorate unor deficienţe care pot duce la
diferite handicapuri) se vor putea realiza progrese în ceea ce priveşte organizării educaţiei auditive, a
învăţării limbajului şi comunicării, a exersării cogniţiei şi a întregului potenţial psihic al copilului. De
asemenea pentru a avea un rezultat pozitiv în ceea ce priveşte integrarea copilului surd în şcoala publică,
şi mai apoi în societate trebuie urmate trasee educaţionale compatibile cu tipul şi gradul de deficienţă.
Dacă până în clasa a V el a fost într-o şcoală specială, specifică deficientei sale, acesta va avea nevoie de
sprijin şi îndrumare atât din partea cadrelor didactice, al colegilor şi mai ales al familiei. Va fi nevoie de o
perioadă de acomodare cu noul spaţiu educaţional şi cu cei din jur. Va fi imperios prezenta în permanentă
a unui profesor de sprijin care să îl ajute să asimileze conţinutul şi să îl înţeleagă. Dacă copilul surd până
în clasa a-V-a nu a fost demutizat, prin însuşirea limbajului oral şi înlăturarea mutităţii, atunci aceasta va
constitui un obstacol în a fi integrat într-o şcoală de masă, pentru că nu va înţelege şi cu atât mai mult nu
va asimila noi cunoştinţe.
Integrarea elevilor cu CES, în şcolile de masă este o încercare de a se realiza o educaţie unică
pentru toţi copii, pentru că astfel adepţii integrării susţin că aceşti copii cu dizabilităţi vor fi integraţi mai
uşor în educaţie. Această formă de educaţie urmăreşte dezvoltarea la aceştia a unor capacităţi fizice şi
psihice care să-i apropie cât mai mult de copiii normali. De aceea, procesul integrării educaţionale a
copiilor cu cerinţe speciale în educaţie presupune elaborarea şi aplicarea unui plan de intervenţie
individualizat, realizat de către cadrele didactice în colaborare cu familia şi ţinând cont de nevoile
educaţionale ale copilului. El va fi centrat pe folosirea unor modalităţi eficiente de adaptare a
curriculumului şi pe diversificarea ofertelor de învăţare în cadrul lecţiilor. În acest scop, principalele
strategii care ar putea fi folosite pentru proiectarea unui curriculum din învăţământul integrat se referă la:
selectarea unor conţinuturi din curriculumul general adresat copiilor normali, care pot fi înţelese şi
însuşite de copii cu deficienţe şi renunţarea la alte conţinuturi cu un grad ridicat de complexitate;
accesibilizarea întregului conţinut printr-un proces de simplificare, diversificarea componentelor
curriculumului general prin introducerea elevilor cu cerinţe educative speciale într-o varietate de activităţi
individuale. Dizabilitatea face parte din existenţa umană, fiind o latură a dimensiunii universale a
umanităţii. Ea este cea mai puternică provocare în acceptarea diversităţii, pentru că limitele sale sunt
foarte fluide.
În categoria persoanelor cu dizabilităţi poate intra oricine, în orice moment, ca urmare a unor
împrejurări nefericite (boli, accidente) şi există opinia că segmentul de populaţie marcat de dizabilităţi
este potenţial în creştere.
Sarcina evaluării persoanelor cu dizabilităţi nu este una uşoară. Rolul cadrului didactic este să ştie
exact ce este dizabilitatea, dar şi să o recunoască fie ca pe o experienţă unică, fie ca pe o dimensiune a
diversităţii umane. Numai astfel se poate aprecia corect dacă programele de intervenţie educaţional
recuperatorii răspund necesităţilor celor cărora le sunt adresate.
Integrarea şcolară reprezintă procesul de includere în şcolile de masă sau în clasele obişnuite, la
activităţile educative formale şi non formale, a copiilor consideraţi ca având cerinţe educative speciale.
Integrarea şcolară reprezintă o particularizare a procesului de integrare socială a acestei categorii de copii,

3
proces care are o importanţă fundamentală în facilitatea integrării ulterioare în viaţa comunitară prin
formarea unor conduite şi atitudini, a unor aptitudini şi capacităţi favorabile acestui proces.
În plus, integrarea şcolara a copiilor cu cerinţe speciale permite, sub îndrumarea atentă a cadrelor
didactice, perceperea şi înţelegerea corectă de către elevii normali a problematicii şi a potenţialului de
relaţionare şi participare la viaţa comunitară a semenilor lor care, din motive independente de voinţa lor,
au nevoie de o abordare diferenţiată a procesului de instrucţie şi educaţie din şcoală şi de anumite
facilităţi pentru accesul şi participarea lor la serviciile oferite în cadrul comunităţii.
În concluzie, ca o importanţă majoră pentru integrarea elevului cu deficienţă (de auz, de vedere,
mintală) în şcoala de masă, o are depistarea precoce, intervenţia timpurie şi urmarea unor trasee
educaţionale compatibile cu tipul şi gradul de deficentei. Integrarea reprezintă o încercare de a se realiza o
educaţie unică pentru toţi copii, pentru că astfel adepţii integrării susţin că aceşti copii cu dizabilităţi vor
fi integraţi mai uşor în educaţie. Această formă de educaţie urmăreşte dezvoltarea la aceştia a unor
capacităţi fizice şi psihice care să-i apropie cât mai mult de copiii normali. Dacă în viitor nu se iau măsuri
pentru a favoriza condiţiile de dezvoltare al elevilor cu CES, educaţia integrată nu va avea progrese, şi nu
va satisface nevoile persoanelor aflate în dificultate. În orice domeniu se încerca perfecţionare, progres şi
în domeniul educaţiei integrate există nevoie de reformă.

BIBLIOGRAFIE:
Alois, G., ,,Sinteze de psihopedagogie specială. Ghid pentru concursuri şi examene de obţinere a
gradelor didactice”, Polirom, Iaşi, 2007
Rozarea, A., ,,Deficiente senzoriale din perspective psihopedagogiei speciale- Psihopedagogia
deficienţilor de auz-vol. II-lea”, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2003
Verza, E., Păun, E., „Educaţia integrată a copiilor cu handicap”, Unicef, 1998
Vrăşmaş, T., „Învăţământ şi/sau incluziv”, Ed. Aramis, 2001