INTEGRAREA COPIILOR CU DEFICIENŢĂ DE AUZ

Integrarea copiilor cu deficienţe de auz reprezintă o problemă destul de

controversata în multe ţări din lume, deoarece pierderea auzului la vârste mici
determina imposibilitatea dezvoltării normale a limbajului şi, implicit, a gândirii
copilului, cu consecinţe serioase în planul dezvoltării sale psihice. Din acest motiv,
diagnosticul precoce al pierderii de auz, urmat de protezarea auditivă timpurie,
demutizare acolo unde este cazul, este cea mai eficientă cale de compensare a
auzului şi garanţia reuşitei integrării şcolare a copilului cu deficienţe de auz. Odată
cu integrarea şcolară a copilului surd se impun anumite cerinţe privind modul de
organizare al clasei, metodele de prezentare a conţinuturilor, strategiile de
comunicare în clasă.
Surditatea este o disfuncţie auditivă care are efect defavorabil asupra
dezvoltării psihofizice generale a copilului, prin mutitate, adică prin neînsuşirea
limbajului ca mijloc de comunicare şi instrument operaţional pe plan conceptual.
În primul rând, depistarea şi diagnosticarea precoce a surdităţii, este primă
măsură care trebuie realizată pentru a se putea vorbi de integrare. Cu cât
identificarea este mai timpurie cu atât mai repede i se poate oferi copilului ajutor
specializat. Un copil cu deficienta auditivă trebuie să aibă acces la limbaj,
indiferent dacă alege varianta demutizării orale sau prin LMG (limbaj mimico-
gestual). Cu cât identificarea este mai tardiva cu atât este mai dificil de realizat
demutizarea pe cale orală şi mai facil de realizat comunicarea prin LMG. Scopul
educativ principal în activitatea cu copii surzi este formarea unei modalităţi de
comunicare eficiente, care să-i permită o foarte bună adaptare la viaţa comunităţii
şi oferirea unei independente acţionale şi sociale.
Integrarea elevilor cu CES, în şcolile de masă este o încercare de a se realiza
o educaţie unică pentru toţi copii, pentru că astfel adepţii integrării susţin că aceşti
copii cu dizabilităţi vor fi integraţi mai uşor în educaţie. Această formă de educaţie
urmăreşte dezvoltarea la aceştia a unor capacităţi fizice şi psihice care să-i apropie
cât mai mult de copiii normali. De aceea, procesul integrării educaţionale a copiilor
cu cerinţe speciale în educaţie presupune elaborarea şi aplicarea unui plan de
intervenţie individualizat, realizat de către cadrele didactice în colaborare cu
familia şi ţinând cont de nevoile educaţionale ale copilului. El va fi centrat pe
folosirea unor modalităţi eficiente de adaptare a curriculumului şi pe diversificarea
ofertelor de învăţare în cadrul lecţiilor. În acest scop, principalele strategii care ar
putea fi folosite pentru proiectarea unui curriculum din învăţământul integrat se
referă la: selectarea unor conţinuturi din curriculumul general adresat copiilor
normali, care pot fi înţelese şi însuşite de copii cu deficienţe şi renunţarea la alte
conţinuturi cu un grad ridicat de complexitate; accesibilizarea întregului conţinut
printr-un proces de simplificare, diversificarea componentelor curriculumului
general prin introducerea elevilor cu cerinţe educative speciale într-o varietate de
activităţi individuale.
Sarcina evaluării persoanelor cu dizabilităţi nu este una uşoară. Rolul
cadrului didactic este să ştie exact ce este dizabilitatea, dar şi să o recunoască fie ca
pe o experienţă unică, fie ca pe o dimensiune a diversităţii umane. Numai astfel se
poate aprecia corect dacă programele de intervenţie educaţional recuperatorii
răspund necesităţilor celor cărora le sunt adresate.
Integrarea şcolară reprezintă procesul de includere în şcolile de masă sau în
clasele obişnuite, la activităţile educative formale şi non formale, a copiilor
consideraţi ca având cerinţe educative speciale. Integrarea şcolară reprezintă o
particularizare a procesului de integrare socială a acestei categorii de copii, proces
care are o importanţă fundamentală în facilitatea integrării ulterioare în viaţa
comunitară prin formarea unor conduite şi atitudini, a unor aptitudini şi capacităţi
favorabile acestui proces.
În plus, integrarea şcolara a copiilor cu cerinţe speciale permite, sub
îndrumarea atentă a cadrelor didactice, perceperea şi înţelegerea corectă de către
elevii normali a problematicii şi a potenţialului de relaţionare şi participare la viaţa
comunitară a semenilor lor care, din motive independente de voinţa lor, au nevoie
de o abordare diferenţiată a procesului de instrucţie şi educaţie din şcoală şi de
anumite facilităţi pentru accesul şi participarea lor la serviciile oferite în cadrul
comunităţii.
În concluzie, ca o importanţă majoră pentru integrarea elevului cu deficienţă
(de auz, de vedere, mintală) în şcoala de masă, o are depistarea precoce, intervenţia
timpurie şi urmarea unor trasee educaţionale compatibile cu tipul şi gradul de
deficentei. Integrarea reprezintă o încercare de a se realiza o educaţie unică pentru
toţi copii, pentru că astfel adepţii integrării susţin că aceşti copii cu dizabilităţi vor
fi integraţi mai uşor în educaţie.
Nu este suficient ca un copil cu CES sa fie integrat in scoala ,devine necesar
ca el sa participle la toate activitatile,dupa posibilitatile lui,sa fie activ in viata
grupei pentru a invata si a se dezvolta.
Educatia din gradinita/scoala este primul pas de realizare a modelului
educatiei inclusive.
Un mediu incluziv raspunde nevoilor individuale,creste sansele de success
ale tuturor copiilor,valorizeaza in mod benefic diferentele dintre
persoane,incurajeaza comunicarea deschisa,dezvolta respectul pentru celalalt.
BIBLIOGRAFIE
- Ion Albulescu; Horațiu Catalano-Sinteze de pedagogia învățământului preșcolar.
Ghid pentru pregătirea examenelor de titularizare, definitivat și gradul didactic II
-Verza, E., Păun, E., „Educaţia integrată a copiilor cu handicap”, Unicef, 1998