Şcoala incluzivă - o singură şcoală pentru toţi

Albu Valntina
Școala Gimnazială ,,Ing. Oprișan Iarca”
Unguriu, Jud. Buzău

Comparaţia între educaţia integrată şi cea incluzivă este în fapt comparaţia între spijinul
acordat copiilor prin structuri integrate de educaţie şi actuala viziune care impune o deschidere catre
şcoli incluzive, care se dezvoltă şi se perfecţionează bazat pe comunităţile în care se construiesc.
Dacă în educaţia integrată este pusă în centru problema copilului, în cea incluzivă este pus în centru
copilul, cu particularităţile sale, diferenţele lui specifice. Dacă în educaţia integrată se dezvoltă
strategii pentru o situaţie specială-aparte, în educaţia incluzivă strategiile folosite ajută tuturor şi
sunt utile în toate situaţiiile. Practic, în educaţia incluzivă şcoala se adaptează la copil, folosind în
mod flexibil curriculum şcolar. De aceea se mai numeşte şi perspectiva curriculară asupra
problemelor de învăţare.
Viziunea nouă asupra educaţiei (speciale), în raport cu predarea învăţarea tradiţională se
poate sintetiza astfel: lărgirea sferei de cuprindere a acestuia trebuie să aibă în vedere includerea
tuturor copiilor care, din motive variate, nu reuşesc să beneficieze corespunzător de educaţie şi
şcoală. În plus faţă de copii cu deficienţe, care nu pot frecventa şcoala locală, există în lume multe
milioane de copii care întâmpină dificultăţi la – învaţătură – temporar sau permanent – copii care nu
reuşesc să-şi completeze măcar studiile primare, ori copii care din diferite motive nu pot frecventa
deloc şcoala.
Noul concept cuprinde aşadar toate categoriile mai vulnerabile de a fi excluse din sau
marginalizate în şcoală. În ultimii ani este utilizată de aceea expresia "educaţia cerinţelor (nevoilor)
speciale" (sau cerinţele speciale de educaţie), care tinde să o substituie pe aceea de "cerinţe
educative speciale".
În mod particular pentru educaţia specială s-a sesizat în perioada avântului educaţiei
integrate ca, în afara progreselor lente - mai ales în unele ţări - şcolile, centrele şi chiar clasele
speciale continuă segregarea, etichetarea şi stigmatizarea acestor copii, ca ele sunt adeseori şi destul
de costisitoare.
Ca rezultat al evidenţierii menţinerii accesului redus la educaţie a unor categorii largi de
copii, educaţia cerinţelor speciale a început să devină o problemă a învăţământului general, sub
denumirea de şcoală incluzivă - o singura şcoală pentru toţi.
Incluziunea (incluzivitatea) poate fi înţeleasă mai întâi ca o mişcare înspre extinderea
scopului şcolii obişnuite pentru a putea răspunde unei mari diversităţi de copii. Educaţia incluzivă
nu este însă (şi nu poate fi) aceeaşi educaţie pentru toţi. Dacă cerinţele educative speciale trebuie
satisfăcute pe o scară mai largă, aceasta nu înseamnă ca atenţia personalizată este mai puţin
necesară.
Incluzivitatea educaţiei şcolare trebuie să fie o parte a unei strategii mai generale, care aspiră
la realizarea educaţiei pentru toţi. Nu este neapărat vorba de o noua lansare, ci mai degrabă de
mijloace revizuite care să sprijine statele să realizeze obiectivul educaţiei primare (de bază) pentru
toţi copiii ( Ture Johnsson, 1994).
Până la urmă activitatea de predare-învăţare se evaluează şi prin dificultăţile pe care le
întâmpină elevii. Definirea dificultăţilor de învăţare este necesară pentru a se realiza o concordanţă
între nevoile reale ale practicii educaţionale şi conceptualizarea lor. Este acceptată existenţa unui
număr mare de copii care prezinta dificultăţi de învăţare, cel puţin o scurtă perioadă de timp din
şcolaritatea lor.
Pe de altă parte, sfera învaţării umane este mult mai largă decât învăţarea şcolară. Practic nu
există copil care să nu întâmpine greutăţi măcar o data în învăţarea din şcoală. Există o categorie
largă de elevi a căror dificultăţi uşoare de învăţare, necunoscute la timp pot duce la insucces şcolar.
O altă categorie de elevi prezintă dificultăţi de învăţare false, pasagere care însă îi etichetează şi le
vor influenţa adaptarea şcolară.
Practic nu există copil care să nu întâmpine greutăţi măcar odată în învăţarea din şcoală.
În ultimele decenii, în special după 1990, se dezvoltă tot mai mult ideea că la nivelul şcolii
generale, ca şcoală care oferă condiţiile de instruire şi educaţie pentru toţi copiii, problema care se
pune nu este să se introducă copiii în categorii ci să ofere condiţii de formare şi dezvoltare, să
egalizeze şansele şi să dea posibilitate tuturor să participe plenar la propria formare. De fapt, pentru
profesori, elevul este...elev, nu persoană cu dizabilităţi. Înainte de orice problemă de învăţare, el
este un copil în dezvoltare, care are nevoie de sprijin pentru a se instrui şi forma. Profesorul are
suficiente instrumente şi o pregătire didactică pentru a sprijini învăţarea elevilor. Trebuie să ştie
unde e nevoie de sprijin suplimentar, nu...să cunoască diagnostice mai mult sau mai puţin medicale.
În acest sens, evaluarea copiilor cu CES este o nevoie din punctul de vedere al adecvării
programului de educaţie şi nu pentru separarea sau excluderea copiilor. Cum fiecare copil poate
avea într-un fel sau altul CES, excluderea copiilor care sunt diferiţi este considerată o piedică în
învăţare şi se promovează valorile educaţiei incluzive care afirmă diversitatea ca o sursă de învăţare
şi formare pentru toţi.
În acest context, din punctul de vedere al şcolii şi al procesului de învăţare care este văzut
eficient şi eficace pentru fiecare copil, dificultăţile de învăţare sunt extrem de variate şi reprezintă
particularităţile de asimilare ale fiecărui copil. Nu contează categoria de probleme pe care le
întâmpină copilul ci dificultatea de învăţare căreia trebuie să îi facem faţă şi să îi găsim soluţii.
Modul de înţelegere a educaţiei incluzive se centrează pe o viziune mai largă şi mai deschisă
în ceea ce priveşte dizabilitatea.
Modelul tradiţional al dizabilităţii se axează pe deficienţele persoanelor cu dizabilităţi şi
explică dificultăţile cu care se confruntă în viaţa prin prisma acestor deficienţe. Acest model, este cu
preponderenţă un model medical consideră dizbilitatea ca pe o „ tragedie personală” care limitează
capacitatea persoanei cu dizabilităţi de a participa la viaţa societăţii obişnuite.
Responsabilitatea de a încerca să se adapteze acestei lumi, aparţine persoanei cu dizabilităţi,
aşa cum este percepută de aceasta – o lume construită de persoane fără dizabilităţi pentru a îndeplini
nevoile/cerinţele persoanelor cu dizabilităţi.
Modelul actual, modelul social, care apare în urma reflecţiei asupra valorii umane şi
respectării drepturilor la viaţă şi dezvoltare a fiecărei persoane, pune accentul pe mediul social şi
modul în care acesta poate asigura participarea şi implicarea deplină a persoanei cu dizabilităţi.
Se identifică cauzele care generează exluderea socială şi se militează pentru includere şi
participare. Copiii care au deficienţe şi/sau dizabilităţi pot întâmpina dificultăţi în sistemul
educaţional: nu au acces în clădirea şcolii, sau curriculum şcolar este inaccesibil. Dar acestea nu
sunt explicabile prin deficienţă copilului ci prin sistemul educaţional în sine: proiectare pentru
anumite grupuri de copii, sărăcia strategiilor de predare-învăţare, profesori insuficient pregătiţi,
mediul sărac şi inadecvat.
Toate acestea sunt bariere în învăţare pentru copii. Educaţia incluzivă nu se preocupă numai
de copiii cu dizabilităţi sau de găsirea alternativelor la un sistem şcolar segregat şi special. Ea
încearcă soluţii şi recomandări şi pentru alte grupuri de copii, copii săraci, copii din zone izolate
geografic din grupuri etnice şi lingvistice minoritare, discriminati prin sex (fetele în anumite zone
culturale).
Fiecare elev este unic şi are valoare indiferent de problemele pe care le prezintă în procesul
de învăţare şcolară. Învăţarea este şi ea unica la fiecare elev, în funcţie de: stilul, ritmul, nivelul sau
de învăţare şi dezvoltare, caracteristicile şi particularităţile sale, aptitudinile, aşteptările, experienţă
sa anterioară.
 Bibliografie:
Păun Emil - Sociopedagogie şcolară, EDP, Bucureşti, 1982
*** UNESCO, Să înţelegem şi să răspundem la nevoile copiilor la clasă, UNESCO,
UNICEF, traducere RENINCO, Bucureşti, 2002
Ungureanu Dorel - Copiii cu dificultăţi de învăţare, E.D.P., S.A.,Bucureşti, 1998
Verza Emil - Psihopedagogia integrării şi normalizării, Revista de educaţie specială,
nr.1/1993
Vrăsmaş Traian - Învaţămantul integrat şi-sau incluziv, Ed. Aramis, Bucureşti, 2001
Vrăsmaş Traian - Şcoala şi educaţia pentru toţi, Ed. Miniped, Bucureşti, 2004
Vrăsmaş Ecaterîna - Introducere în educaţia cerinţelor speciale, Ed. CREDIS; Universitatea
din Bucureşti, Bucureşti, 2004