DEZVOLTAREA PARTICULARITĂȚILOR PSIHO -MOTRICE A COPIILOR CU

CERINȚE EDUCAȚIONALE SPECIALE (CES) PRIN INTEGRAREA ÎN ORE

DIFERENȚIATE DE EDUCAȚIE FIZICĂ LA CICLUL PRIMAR

Introducere
Educaţia integrată se referă în esenţă la integrarea copiilor cu CES în structurile
învăţământului de masă care poate oferi un climat favorabil dezvoltării armonioase a acestor
copii şi o echilibrare a personalităţii acestora .
Integrarea înseamnă că relațiile dintre indivizi sunt bazate pe o recunoaștere a integrității lor, a
valorilor și drepturilor comune pe care le poseda. Când lipsește recunoașterea acestor valori,
se instaurează alienarea și segregarea între grupurile sociale. Altfel spus, integrarea se referă
la relația stabilită între individ și societate și se poate analiza având în vedere mai multe
niveluri, de la simplu la complex.
,,Abordând conceptul de CES şi maniera de acţionare care corespunde unor practici
incluzive în clasa de elevi, evităm să mai cădem în capacana împărţirii şcolilor în două
categorii: pentru copii cu dificultăţi de dezvoltare şi învăţare şi pentru copii fără probleme.
Şcolile generale se adresează tutror copiilor. Şcolile speciale sunt tot şcoli de cultură generală,
dar cu programe speciale. Înţelegem că şcoala generală este UNA şi ea trebuie să fie deschisă
tuturor copiilor din comunitatea unde funcţionează. ’’(11i)
Problematica educaţiei integrate a devenit, cel puţin în ultimul deceniu, un domeniu
de investigaţie prioritar şi pentru specialiştii din sistemul nostru de învăţământ care ar putea
oferi soluţii viabile, în contextul promovării unor politici educaţionale bazate pe valorificarea
principiilor educaţiei pentru toţi şi a normalizării vieţii persoanelor cu cerinţe speciale. Astfel,
plecând de la principiile acestui tip de educaţie, avem posibilitatea să intervenim pentru a
modifica/ameliora unele reprezentări negative/defavorabile, existente în rândul opiniei
publice, despre copiii cu deficienţe sau cei cu dificultăţi de învăţare; se poate arata că şi aceşti
1
Educaţia copiilor cu Cerinţe Educative Speciale Curs pentru Învăţământul la distanţă Ecaterina
Vrasmaş-pg.5
copii au aptitudini şi capacităţi de învăţare şi instruire care trebuie să fie valorificate la
maximum, iar ei, prin ceea ce fac sau prin ceea ce ar putea face, pot fi utili societăţii. De
asemenea, avem posibilitatea de a apăra şi susţine dreptul acestor persoane la asistenţă şi
educaţie pe măsura potenţialului de care dispun; consider că se impune renunţarea la înrolarea
acestor copii în sisteme omogene de învăţământ care, prin specificul lor, îi marginalizează
(sunt consideraţi mai slabi, inferiori copiilor din şcolile obişnuite, ceea ce nu este întotdeauna
adevărat şi, în acelaşi timp, conduce la acţiuni de segregare nejustificată a elevilor în sistemul
de învăţământ, în funcţie de gradul integrităţii anatomofiziologice sau psihofizice a acestora).
Integrarea şcolară este un proces de includere în şcolile de masă/clase obişnuite, la
activităţile educative formale şi nonformale, a copiilor consideraţi ca având cerinţe educative
speciale. Considerând şcoala ca principala instanţă de socializare a copilului (familia fiind
considerată prima instanţă de socializare), integrarea şcolară reprezintă o particularizare a
procesului de integrare socială a acestei categorii de copii, proces care are o importanţă
fundamentală în facilitarea integrării ulterioare în viaţa comunitară prin formarea unor
conduite şi atitudini, a unor aptitudini şi capacităţi favorabile acestui proces. În plus,
integrarea şcolară a copiilor cu probleme permite, sub îndrumarea atentă a cadrelor didactice,
perceperea şi înţelegerea corecta de catre elevii normali a problematicii potenţialului de
relaţionare şi participare la viaţa comunitară a semenilor lor care, din motive independente de
voinţa lor, au nevoie de o abordare diferenţiată a procesului de instruire şi educaţie din şcoală
şi de anumite facilităţi pentru accesul şi participarea lor la serviciile oferite în cadrul
comunităţii.
Utilizarea conceptului cerinţe educative speciale se referă la adaptarea, completarea şi
flexibilitatea educaţiei pentru anumiţi copii în vederea egalizării şanselor de participare la
educaţie în medii de învăţare obişnuite.
Educația integrată se referă la includerea în structurile învățământului de masă a
copiilor cu cerințe educative speciale, pentru a oferi un climat favorabil dezvoltării
armonioase și cât mai echilibrate a personalității acestora.
Trebuie să pornim de la ideea că școala are datoria de a asigura șanse egale tuturor
elevilor. Unii înteleg prin șanse egale crearea unor condiții identice : programe comune,
manuale de un singur ghid etc. Dar sistemul școlar care asigură aceleași condiții de instruire
pentru toți elevii reprezintă o inegalitate, deoarece ei nu profită în același fel de aceste
condiții. A asigura șanse egale elevilor înseamnă a asigura posibilități maxime de dezvoltare
fiecaruia, în funcție de aptitudinele și interesele sale.
Pentru ca activitatea instructiv – educativă să fie profitabilă pentru toți elevii, aceasta trebuie
să se realizeze diferențiat. Educația diferențiată vizează adaptarea activității de instruire la
posibilitățile diferite ale elevilor, la capacitatea de înțelegere și ritmul de lucru propriu unor
grupuri de elevi sau chiar fiecărui elev în parte.
Pentru ca educația copiilor cu cerințe speciale să fie eficientă, pe de o parte trebuie să
aibă un caracter integrat iar pe de altă parte trebuie să aibă un caracter diferențiat, să fie
adaptată particularităților elevilor.
Caracterul integrat al învățământului ne pune în fața problematică situației în care un
copil cu handicap este integrat într-o clasă obișnuită. În fapt este vorba pe de o parte de
situația copilului respectiv, iar pe de altă parte, de situația clasei în care este integrat. Sub
ambele aspecte, ceea ce urmărim este o buna întelegere reciprocă, o existență socială normală
a copiilor, în ciuda diferențelor existente. Pentru copilul cu handicap aceasta înseamnă a fi
înțeles și acceptat, cu tot ce are el pozitiv, cu tot ce poate aduce vieții de grup. Această
normalizare a relațiilor este benefică și pentru ceilalți elevi, care învață să respecte dreptul la
diferență, să fie solidari cu semenii lor care întâmpină dificultăți în viață.
Experiența din alte țări ne arată că integrarea fiecarui copil cu handicap este o
problemă care trebuie serios studiată, alcătuindu-se un proiect individual de integrare, care să
prevadă toate măsurile pentru reușita acestei acțiuni. În vederea alcătuirii proiectului
individual de integrare, cadrul didactic trebuie să fie sprijinit atât de medic, psiholog și
logoped cât și de cadrul didactic itinerant și de sprijin.
Integrarea educativă, ca reflex al curentului integrativ global, din societate și educația
integrată ca practică efectivă și concretă, reprezintă ceva nou și original, surprinzător și
controversat.
Educația integrată se referă în esență la integrarea în structurile invățământului
aparținând comunității copiilor cu cerințe speciale în educație (copii cu deficiențe senzoriale,
fizice, intelectuale, sau de limbaj, defavorizați cultural și socio-economic, copii cu tulburări
psiho-afective, și comportamentale) pentru a oferi un climat favorabil dezvoltării armonioase
și cât mai echilibrate a personalității acestora.
Educația incluzivă este un concept nou care are la bază principiul dreptului egal la
educație pentru toți copiii, indiferent de mediul cultural sau social din care provin, religie,
etnie, limba vorbită sau condițiile economice în care trăiesc. Acest concept înglobează
aproape în totalitate aria semantică a conceptului de educație integrată. El are în vedere
atingerea obiectivului „educatia pentru toți”, care impune reformarea școlii publice și a
sistemului de învățământ, răspunzând astfel mai bine nevoilor, potențialului și aspirațiilor
tuturor copiilor, inclusiv a celor cu cerințe educative speciale.
Integrarea școlară reprezintă procesul de includere în școlile de masă, la activitățile
educative formale și nonformale, a copiilor considerați ca având cerințe educative speciale.
Copiii cu C.E.S. pot prin joc să-şi exprime propriile capacităţi. Astfel, copilul capătă
prin joc informaţii despre lumea în care trăieşte, intră în contact cu oamenii şi cu obiectele din
mediul înconjurător şi învaţă să se orienteze în spaţiu şi timp. Datorită faptului că se
desfăşoară mai ales în grup, jocul asigură socializarea. Jocurile sociale sunt necesare pentru
persoanele cu handicap, întrucât le oferă şansa de a se juca cu alţi copii, orice joc având
nevoie de minim două persoane pentru a se desfăşura. Jocurile trebuie însă să fie adaptate în
funcţie de deficienţa copilului. Copiii cu tulburări de comportament trebuie să fie permanent
sub observaţie, iar la cei cu ADHD jocurile trebuie să fie cât mai variate. Şcoala este un
mediu important de socializare unde copiii intră în contact cu ceilalți copii. Formele de
integrare a copiilor cu C.E.S. pot fi următoarele: clase diferenţiate, integrate în structurile
şcolii obişnuite, grupuri de câte doi-trei copii deficienţi incluşi în clasele obişnuite, integrarea
individuală a acestor copii în aceleaşi clase obişnuite. Integrarea şcolară exprimă atitudinea
favorabilă a elevului faţă de şcoala pe care o urmează; condiţia psihică în care acţiunile
instructive-educative devin accesibile copilului; consolidarea unei motivaţii puternice care
susţine efortul copilului în munca de învăţare; situaţie în care copilul sau tânărul poate fi
considerat un colaborator la acţiunile desfăşurate pentru educaţia sa; corespondenţa totală
între solicitările formulate de şcoală şi posibilităţile copilului de a le rezolva; existenţa unor
randamente la învăţătură şi în plan comportamental considerate normale. În şcoală, copilul cu
tulburări de comportament aparţine de obicei grupului de elevi slabi sau indisciplinaţi, el
încălcând deseori regulamentul şcolar. Din asemenea motive, copilul cu tulburări de
comportament se simte respins de câtre mediul şcolar (educatori, colegi). Ca urmare, acest tip
de şcolar intră în relaţii cu alte persoane marginalizate, intră în grupuri subculturale şi trăieşte
în cadrul acestora tot ceea ce nu-i oferă societatea. Datorită comportamentului lor discordant
în raport cu normele şi valorile comunităţii sociale, persoanele cu tulburări de comportament
sunt, de regulă, respinse de către societate. Copiii cu C.E.S. au nevoie de un curriculum
planificat diferenţiat, de programe de terapie lingvistică, de tratament logopedic specializat,
de programe specifice de predare-învăţare şi evaluare specializate, adaptate abilităţilor lor de
citire, scriere, calcul matematic.
Copiii cu tulburări vizuale, tulburări de auz, cu dizabilităţi fizice, necesită programe şi
modalităţi de predare adaptate cerinţelor lor educative, programe de terapie, rampe de acces
pentru deplasare, asistenţă medicală specializată, asistenţă psihoterapeutică. Copiii ce prezintă
tulburări emoţionale trebuie să fie din timp identificaţi astfel încât consultarea psihologului, a
medicului neuropsihiatru şi terapia să fie făcute cât mai precoce, cu implicarea tuturor
factorilor educaţionali. Consilierul şcolar este și el de mare ajutor copilului, dar și familiei.
Aceşti copii nu sunt speciali în sine. Ei au nevoie doar de o abordare personalizată în ceea ce
priveşte demersurile pe care le întreprindem în educaţia lor. Educaţia incluzivă (după definiţia
dată de UNESCO) este un mod de educaţie adaptat şi individualizat în funcţie de nevoile
tuturor copiilor în cadrul grupurilor şi claselor echivalente ca vârstă, în care se regăsesc copii
cu nevoi speciale, capacităţi şi nivele de competenţă foarte diferite. Datorită unui nivel mai
redus al cerinţelor, de cinci ori mai mulţi copii cu nivel socioeconomic redus faţă de cei cu
nivel socio-economic crescut sunt înscrişi în şcolile ajutătoare speciale, în loc de şcolile
generale. Astfel se creează un cerc vicios: - performanţe şcolare slabe - loc de muncă cu
salarizare scăzută - perspective sociale slabe - nivel de viaţă scăzut - tensiuni în viaţa
personală și totul se repetă în generaţia următoare. Tuturor acestor copii le-ar asigura
posibilităţi mai bune şcoala generală unde un sistem educaţional mai atent, le-ar putea
schimba soarta în bine. Pentru prevenirea declinului social ulterior nu este suficient ca aceşti
copii să fie menţinuţi în sistemul educaţional tradiţional pentru că există pericolul
dificultăţilor de adaptare la standardele ridicate şi deci pericolul de eşec sau abandon şcolar.
Pe lângă acceptarea copilului în şcoala de masă, trebuie asigurat un mediu educaţional
corespunzător.. O caracteristică specială a acestor copii "în pericol de excludere" o constituie
faptul că posibilităţile lor nu sunt în concordanţă cu nivelul obişnuit al aşteptărilor faţă de
copii. Ei nu se adaptează cu uşurinţă si nu pot obţine succese în cadrul sistemului educaţional
tradiţional. Nu reuşesc la examenele de capacitate sau bacalaureat, nu reuşesc să obţină
diplome. Recunoscând faptul că orice proces de readaptare a unei persoane cu cerinţe
educative speciale ar trebui să ţină cont de măsurile care favorizează autonomia sa personală
şi asigură independenţa sa economică şi integrarea sa socială, cea mai completă posibil,
trebuie incluse şi dezvoltate programe de readaptare, măsuri individuale şi colective care să
favorizeze independenţa personală, care să-i permită să ducă o viaţă cât mai normală şi
completă posibil, ceea ce include dreptul de a fi diferit. O readaptare totală presupune un
ansamblu de măsuri fundamentale şi complementare, dispoziţii, servicii de facilitare care ar
putea garanta accesibilitatea la confortul fizic şi psihologic. Adaptarea mobilierului exterior şi
urbanismul, accesul în clădiri, la amenajări şi instalaţii sportive, transportul şi comunicaţiile,
activităţile culturale, timpul liber şi vacanţele trebuie să constituie tot atâţia factori care
contribuie la realizarea obiectivelor readaptării. Copilul cu deficienţe se adaptează greu la
relaţiile interpersonale, de aceea părinţii trebuie să joace rolul de mediator între copil şi
persoanele străine. Uneori părinţii pot dramatiza excesiv reacţiile inadecvate venite din partea
unei persoane străine, identificând o falsă rea intenţie într-un gest oricât de neutru. Pe de altă
parte, unii părinţi refuză să ţină cont de dificultăţile sociale determinate de deficienţă. În acest
fel, ei îi împiedică pe copii să înţeleagă şi să accepte toate aspectele legate de propria
deficienţă. Datorită acestui rol suplimentar de mediator, reacţiile părinţilor în faţa unui copil
cu deficienţă capătă o importanţă majoră. Copiii, majoritatea timpului lor liber şi nu numai, si-
l petrec jucându-se. Jocul reprezintă pentru copii o modalitate de a-şi exprima propriile
capacităţi. Prin joc, copilul capătă informaţii despre lumea în care trăieşte, intră în contact cu
oamenii şi cu obiectele din mediul înconjurător şi învaţă să se orienteze în spaţiu şi timp. În
timpul jocului, copilul vine în contact cu alţi copii sau cu adultul, astfel că jocul are un
caracter social. Jocurile sociale sunt esenţiale pentru copiii cu deficienţe, întrucât le oferă
şansa de a se juca cu alţi copii. În aceste jocuri sunt necesare minim două persoane care se
joacă şi comentează situaţiile de joc (loto, domino, table, cuburi, cărţi de joc etc.). În perioada
de preşcolar se desfăşoară mai ales în grup, asigurându-se astfel socializarea. Din acest motiv,
copiii cu deficienţe trebuie să fie înscrişi la grădiniţă, alături de copiii sănătoşi. Copiii sunt
curioşi, dar practici, astfel că ei vor accepta uşor un copil cu deficienţă fizică, care se
deplasează în scaun cu rotile sau în cârje. Ei sunt suficient de simpli şi deschişi pentru a
accepta uşor un coleg cu probleme de sănătate. În unele cazuri, copilul are probleme legate de
utilizarea toaletei şi de deplasare în alte locuri străine pentru el. În aceste situaţii, este de
preferat să se solicite prezenţa mamei până la acomodarea copilului în colectivitate, ca apoi să
se obișnuiască. Toate jocurile trebuie să fie adaptate în funcţie de deficienţa copilului și de
problemele pe care acesta le are.

Scopul lucrării

Scopul prezentei cercetări este de a contribui la aprofundarea înţelegerii naturii

atitudinilor copiilor cu CES şi de a furniza informaţii constatative despre realitatea educaţiei
incluzive în scolile de masă, mai ales că aceste aspecte constituie un fenomen în continuă
expansiune la nivel mondial, dar şi în ţara noastră. Pentru a investiga variabilele psiho-sociale
care au un impact semnificativ asupra atitudinilor cadrelor didactice din școlile de masă cu
privire la incluziunea şcolară a copiilor cu dizabilităţi, am utilizat mai multe instrumente de
cercetare, fiecare fiind necesar în a aduce un plus de claritate în investigarea anumitor aspecte
definitorii ale acestui proces amplu.
 În baza cadrului teoretic, am demarat această cercetare încercând să răspund la
principala întrebare de cercetare care ne orientează către cele trei studii:„Care sunt atitudinile
cadrelor didactice cu privire la incluziunea şcolară a copiilor cu dizabilităţi în scoala de
masă?”.
Pe lângă această întrebare mai există două întrebări de cercetare subsidiare:
„Cum influenţează unele variabille psiho-sociale şi de mediu şcolar atitudinile
cadrelor didactice cu privire la incluziunea şcolară a copiilor cu dizabilităţi în scoala de
masă?” şi „Există diferenţe între atitudinile directorilor de grădiniţă cu privire la incluziunea
şcolară a copiilor cu dizabilităţi în scoala de masă, în raport cu unele variabile psiho-sociale şi
particularităţi ale copiilor cu dizabilităţi?”.
Raţiunea pentru care am considerat necesară aplicarea celor trei scale de măsurare a
atitudinilor a fost aceea că a permis investigarea unui număr relativ mare de subiecţi,
recoltarea unui material bogat în privinţa dimensiunilor importante ale incluziunii şcolare şi
de asemenea, datele obţinute s-au pretat la o analiză cantitativă în vederea surprinderii unor
semnificaţii de ordin statistic. În această cercetare am utilizat termenul „dizabilitate” care redă
mai exact conţinutul termenului echivalent din terminologia utilizată pe plan internaţional.
Tipurile de dizabilităţi utilizate în scalele de investigare a atitudinilor sunt: dificultăţi de
învăţare, dizabilităţi intelectuale, tulburări emoţionale, deficienţe de vedere, deficienţe de auz,
deficienţe de limbaj, dizabilităţi fizice,autism/tulburări pervazive de dezvoltare, alte probleme
de sănătate. De asemenea, se vor utiliza termenii „copii cu dizabilităţi”, “dizabilitate”,
“incluziune şcolară” mai mult din dorinţa de a evita repetarea unor cuvinte şi expresii şi
pentru a nu crea confuzii între termenii în continuă schimbare. Dintre modelele teoretice ale
studiului structurii atitudinilor, am optat pentru modelul unidimensional ca şi cadru de
referinţă, deoarece este cel mai frecvent utilizat în cercetările din acest domeniu (Fishbein,
Ajzen, 1974; Ajzen, 2005). Aceste cercetări au relevat un singur factor care explică cea mai
mare parte a variaţiei datelor obţinute, şi anume dimensiunea evaluativă a atitudinilor care se
concentrează pe aspectul cognitiv al acesteia (Baker, 1992, Oppenheim, 1992,Richardson,
1996). Numeroşi autori susţin dimensiunea evaluativă a atitudinilor ca un răspuns de-a lungul
unui continuum de la pozitiv la negativ sau cum remarcă Chambers şi Forlin (2010) „un
răspuns învăţat, o evaluare cu privire la un obiect sau o problemă şi [...] un rezultat cumulat al
convingerilor personale”. Cea ce aduce nou această cercetare constă în investigarea, prin mai
multe instrumente validate,a naturii atitudinilor cu privire la incluziunea şcolară la un lot mare
de subiecţi.
ORGANIZAREA ȘI DESFĂȘURAREA CERCETĂRII
Tema cercetării „DEZVOLTAREA PARTICULARITATILOR PSIHO -MOTRICE
A COPIILOR CU CERINTE EDUCATIVE SPECIALE (CES) PRIN INTEGRAREA IN
ORE DIFERENTIATE DE EDUCATIE FIZICA LA CICLUL PRIMAR” este o problemă
globală din cauza dinamizării schimbărilor în mediul social-economic. Apariția internetului,
imigrarea tot mai accentuată a forței de muncă, criza financiar-economică, problemele
generate de incălzirea globală, etc sunt doar cateva exemple de factori care cer schimbarea
paradigmei educaționale și centrarea acestuia pe dezvoltarea capacităților specifice fiecarui
copil, fiind profesor la o școală cu elevi de diferite categorii , această hotărâre am luat-o în
urma dorinței de a fi tot mai aproape de elevii speciali care se confruntă zilnic cu tot felul de
situații, provocări, piedici, temeri, blocaje, dificultăți de exprimare și executare a unor acțiuni
și de a încerca să îi sprijin și să îi ajut în procesul lor de dezvoltare atât psihică cât și fizică,
intelectuală, psiho- motrică și dezvoltare personală. Acești elevi trebuie tratați în mod egal cu
ceilalți elevi, nu trebuiesc discriminați și marginalizați, ei trebuiesc integrați, sprijiniți și
ajutați pentru a putea depăși orice obstacol, pentru a-și învinge temerile și pentru a face față
cerințelor educative. În primă fază am creat un chestionar adresat părinților cu întrebări și
răspunsuri prestabilite, din dorința și curiozitatea de a afla opinia lor cu privire la integrarea
copiilor cu CES în învățământul de masă. Atât chestionarul cât și răspunsurile au fost
anonime fiind folosite ca și prim pas în cercetare, iar pe marginea chestionarului am publicat
un articol științific internațional în cadrul congresului ,, SPORT. OLIMPISM.
SĂNĂTATE” Chișinău 2020.
OBIECTUL CERCETĂRII- Existența mai multor avantaje decât dezavantaje în
programele educației de integrare a copiilor cu CES în învățământul de masă văzute din
perspectiva părinților și copiilor.
IPOTEZA GENERALA- Dacă rezultatele la învățătură ale elevilor participanți la
program sunt mai bune în comparație cu cei care nu participa, atunci programul educației de
integrare a copiilor cu CES în învățământul de masă prezintă mai multe avantaje decât
dezavantaje.
IPOTEZE SPECIFICE
1. Programul educației de integrare a copiilor cu CES în învățământul de masă dezvoltă
cogniția elevului deoarece acesta petrece mai mult timp jucându-se și dezvoltând activități
fizice și după orele de la școală.
2.Elevul este mai bine pregătit pentru orele de scoală deoarece în cadrul orelor de educație
fizică el poate să își recapete încrederea de sine, să își îmbunătățeasca calități și capacități ce îl
pot ajuta să depașească anumite obstacole, temeri, frici, blocaje, poate învinge teama de
exprimare, de eșec și poate deveni cea mai bună variantă a lui urmărindu-și propria evoluție.
3.Programul educației de integrare a copiilor cu CES în învățământul de masă dezvoltă mai
bine capacitatea elevului de a comunica eficient și de a relaționa cu familia și grupul de
colegi;
4.Programul educației de integrare a copiilor cu CES în învățământul de masa ajută copilul să-
si etaleze aptitudinile,talentul și în primul rând să se integreze mai bine în rândul celorlalți
copii.
5. Studiind literatura de specialitate privind modul de predare al jocurilor strategice folosite la
nivel internațional în cadrul lecțiilor de educație fizică vom afla cum se pot motiva elevii să
practice independent exercițiile fizice.
ȘCOALA DE REFERINȚĂ –ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR.1 sat
FÂNTÂNELE,com. SCÂNTEIEȘTI, jud. GALAȚI
Implementarea acestui program este într-o școală din județul Galați la Școala Gimn. Nr.1 sat
Fântânele, mai exact în școala unde eu sunt profesor titular de Educație fizică și sport, iar
elevii acestor clase aparțin celor două sate.
Am luat această decizie în urma mai multor factori și anume:
- nevoia copiilor de a avea încredere în ei;
- blocajele pe care copii cu CES le au în diferite momente ale lecției;
- lipsa unei dezvoltări fizice armonioase din cauza motivului: EU NU POT, NU ȘTIU
ȘI NU VOI REUȘI;
- lipsa încurajării din partea colegilor;
- marginalizarea și excluderea copiilor cu CES din diferite jocuri și ștafete etc.

METODELE DE CERCETARE
Pentru reușita cercetării s-au folosit diferite metode în funcție de obiectiv :
- teste de motricitate, bateria de lateralitate, probe pentru examinarea praxiilor, determinarea
simţului de ritmicitate, jocuri și trasee aplicative pentru dezvoltarea calităților motrice;
- chestionare tipărite cuprinzând întrebări despre comportamentul copilului în familie după
programul educației de integrare a copiilor cu CES în învățământul de masă,,
- ancheta directă, orală, în cadrul unor grupuri de părinți și grupuri de elevi din clase diferite,
pe baza activităților de la program;
- observația (realizată cu ajutorul unor activități cu tematică artistică unde elevii trebuie
sa își afirme aptitudinile ,talentul ,precum să comunice și să relaționeze între ei);
Problemele vizate în metodele de cercetare s-au axat pe verificarea rezultatelor la testele
aplicate elevilor și pe aflarea opiniilor părinților dar și a copiilor despre programul educației
de integrare pentru copii cu CES în învățământul de masă în scopul realizării unui raport
dintre avantaje si dezavantaje ale acestui program.
Esantionul suspus cercetarii sunt elevii claselor I-IV dar și părinții acestora care
doresc să de implice ăn program.
Am ales clasele I-IV pentru a urmări la care din aceste categorii de vârstă participante la
program ( 7 - 11 ani) se potrivește mai bine acest program din punct de vedere al obținerii de
rezultate bune, de îmbunătățire a capacităților motrice, de la ce vârstă este recomandat să se
pună mai mult accent pe dezvoltare fizică armonioasă și care este vârsta la care copii cu CES
pot depăși cu mai multă ușurință barierele și obstacolele unei mai bune dezvoltări, cooperări și
integrare în mediul în care își desfășoară activitatea de zi cu zi.
Parintii care au raspuns chestionarelor au varsta minima 32 ani si cea maxima 40 ani si sunt
in proportie de 50 % mame si 50% tati. Din numărul de părinti participanți la program 90 %
au studii medii iar 10% studii superioare. Cercetarea s-a realizat pe perioada 10 octombrie
2020- 15 iunie 2021.

Obiectivele lucrării
Obiectivele noastre au fost determinate de premisele și de scopul cercetării și ne-au
orientat în alegerea metodelor de cercetare în această fază a elaborării studiului bibliografic.
➢ Evidențierea metodelor de predare a educației fizice în sistemul internațional și românesc
prin studierea și evaluarea critică a literaturii de specialitate;
➢ Identificarea unor modalități de abordare teoretică a jocului în context educațional sportiv;

Importanţa exerciţiului fizic şi a jocului la copiii cu cerințe educaționale speciale.

Jocurile de mişcare îi pregatesc pe elevi pentru muncă, formând şi dezoltând priceperi,
deprinderi şi calităţi motrice necesare în acest proces.
Relaxarea este o stare opusã stresului de orice fel, fiind esenţialã pentru menţinerea
sănătăţii. Pe scurt poate fi definită ca o atenuare a tensiunilor de orice natură (nervoasă,
psihică, somatică) şi schimbarea centrului de atenţie, de concentrare de efort.
Din punct de vedere energetic relaxarea e importantă prin obţinerea echilibrului, a
armoniei interioare ceea ce asigură rezerve semnificative de energie ce pot fi folosite în
beneficiul propriu sau pentru îngrijirea copilului.
 Din punct de vedere fizic relaxarea nu reprezintă o scădere a tonusului muscular ci o
corectare a acestuia. Aşadar un element esenţial în cadrul lecţiilor AMA este reprezentat de
însuşirea capacităţii de relaxare voluntară, cuprinzând toate părţile corpului.
În cadrul programului AMA un rol important îl joacă climatul psihologic, atmosfera
locală, comunicarea între echipa de recuperare şi pacient, care pot produce:
 relaxare psihică;
 relaxare generală;
 relaxare musculară;
Astfel obţinând un efect psihoterapeutic, psihosocial, neurovegetativ şi
neuromioartokinetic favorabil.
Metode de relaxare.Metoda I. Parrow-Autorul recomandă pentru relaxarea corpului şi
psihicului următoarele:
-copilul este invitat să se aşeze în decubit dorsal cu capul aşezat pe o pernă, în
continuarea trunchiului, membrele superioare în uşoară abducţie cca. 30 grade cu palmele pe
pat (pronatie), cu membrele inferioare uşor flectate din genunchi, care se sprijină pe un sul.
-profesorul îi va urmări respiraţia concentrându-se pe dirijarea aerului- inspirul pe nas,
expirul pe gură, cu pronunţarea sunetului „uu”; acestea au rolul de a regla mişcările
respiratorii şi de a produce o alcaloză generatoare de stare plăcută de relaxare generală.
Respiraţiile urmărite se repetă de 20 de ori sau mai mult, dacă e necesar până la
obţinerea relaxării.
Metoda Maccagno- Tehnica se desfăşoară astfel: copilul în decubit dorsal se întinde pe o
canapea la maximum de comoditate posibilă cu membrele superioare întinse în sus pe lângă
ureche şi membrele inferioare spre jos, respiră degajat, liniştit, întinde în sus şi în jos
membrele superioare şi inferioare, apoi revine în poziţia iniţială. Autoelongaţiile se vor repeta
de 10-15 ori sau 5-6 minute. Metoda se aplică individual şi în grup.
Meloterapia -Se vor asculta melodii specifice vârstei de pe mijloace audio.

Bibliografie:
1. Weihs, T. J. , (1998). „Copilul cu nevoi speciale”, Editura Triade, Cluj Napoca
2.Arcan, P., Ciumageanu D., „Copilul deficient mintal”, Editura Facla
3.Verza, F. (2002). „Introducerea în psihopedagogia specială şi asistenţa socială”, Editura
Fundaţiei Humanitas.
4. COSMOVICI, A., IACOB, L., (coord)(1999), Psihologie şcolară, Iaşi, Ed. Polirom;
5. CREŢU, E., (1999), Psihopedagogia şcolară pentru învăţământul primar, Bucureşti,
Ed. Aramis;
6. CRISTEA, C.G.,(2003) Psihologia educaţiei, Ed. Bucureşti
7. DRĂGAN, I., Nicola, I., (1993) Cercetarea psihopedagogică, Tg. Mureş, Ed. Tipomur
i