Educaţia incluzivă – determinări terminologice

Teoria psihopedagogică actuală tinde să se îndepărteze de

termenii care pot eticheta şi/sau stigmatiza copiii cu diverse probleme
de dezvoltare şi/sau învăţare. Accentul se pune, de aceea, tot mai
mult, pe necesităţile educaţionale individuale, iar atunci când sunt
utilizaţi termeni uzuali, de circulaţie internaţională (deficienţă,
incapacitate, handicap), aceştia sunt asociaţi permanent cu persoana,
cu copilul (copil cu deficienţă sau ci dizabilitate şi nu deficient sau
handicapat), ceea ce are o semnificaţie însemnată, întrucât primează
calitatea de fiinţă umană. Cunoaşterea terminologiei este necesară
pentru înţelegerea evoluţiei concepţiilor, cât şi pentru a se putea
fundamenta satisfacerea cerinţelor speciale de educaţie, ca şi a altor
drepturi umane.
Cerinţele educative speciale (CES) reprezintă o sintagmă de dată
relativ recentă, ivită, în principal, din dorinţa de a substitui, dup ă caz,
anormalitatea educaţională sau inadaptarea şcolară, care nu mai
corespundeau noii viziuni asupra dreptului la educaţie. Conceptul a fost
lansat în anul 1978, în Marea Britanie. Noţiunea de CES desemnează
necesităţile educaţionale complementare obiectivelor generale ale
educaţiei şcolare, necesităţi care solicită o şcolarizare adaptată
particularităţilor individuale şi/sau caracteristice unei deficien ţe (ori
tulburări de învăţare), precum şi o intervenţie specifică, prin
reabilitare/recuperare corespunzătoare.
CES exprimă o necesitate evidentă de a se acorda anumitor copii
o atenţie şi o asistenţă educaţională suplimentară (un anumit fel de
discriminare pozitivă), fără de care nu se poate vorbi efectiv de

1
egalizarea şanselor, de acces şi participare şcolară şi socială. Educaţia
cerinţelor speciale se referă la adaptarea, completarea şi flexibilizarea
educaţiei pentru anumiţi copii, în vederea egalizării şanselor de
participare şi integrare.
Schimbarea sintagmei „educaţie specială” cu expresia „educaţia
cerinţelor speciale” este una oportună deoarece „educaţia specială”
sugerează o abordare specială şi deci segregativă, în schimb „educaţia
cerinţelor speciale” pune accentul pe faptul că anumiţi copii pot avea
cerinţe speciale, dar acestea pot fi satisfăcute şi în medii de învăţare
obişnuite, incluzive, nu numai în medii şcolare separate. Astfel, ECS
tinde să devină o parte integrantă şi o responsabilitate a sistemului
şcolar – ca întreg, ea trebuie să fie accesibilă, flexibil ă şi comprehensiv ă,
dimensiuni specifice educaţiei incluzive. Grupul de copii care pot
beneficia de ECS nu se rezumă la copiii cu dizabilităţi ci include, mai
degrabă, toate grupurile vulnerabile şi marginalizate.
Sensul iniţial al dificultăţilor/tulburărilor de învăţare se refer ă la
tulburări cu dominantă psihomotorie, psihoafectivă ( fără deviaţii
semnificative ale comportamentului), la ritm lent de înv ăţare, la
tulburările instrumentale (deficienţe minore de ordin perceptiv ori
cognitiv). Un sens mai larg încearcă relativizarea şi - într-un fel -
estomparea utilizării unor termeni ce pot traumatiza şi stigmatiza,
(deficienţa, incapacitatea, handicapul etc.) încercând relevarea
consecinţelor acestora asupra învăţării, deci convertirea lor în limbaj
psihopedagogic.
Deficienţa s-ar traduce prin absenţa, pierderea sau alterarea unei
structuri ori funcţii (anatomice, fiziologice sau psihologice). Ea poate fi

2
rezultatul unei maladii, al unui accident, dar şi al unor condiţii negative
din mediul de creştere şi de dezvoltare al unui copil.
Dizabilitatea / incapaciatatea însumează un număr de limitări
funcţionale. Ea poate fi cauzată de deficienţe (fizice, senzoriale sau
intelectuale), de condiţii de sănătate (boli mintale/neuropsihice) sau de
mediu. Acestea pot fi permanente sau temporare, reversibile sau
ireversibile, progresive sau regresive.
Handicapul semnifică dezavantajul social rezultat din pierderea ori
limitarea şanselor unei persoane de a lua parte la via ţa comunit ăţii, la
un nivel echivalent cu ceilalţi membri ai acesteia. Handicapul descrie
interacţiunea dintre persoana cu dizabilitate şi mediu.
Tulburările de dezvoltare reprezintă întârzierea, afectarea
dezvoltării unui copil cauzate de diferite deficienţe, a existenţei unor
limitări sau dizabilităţi. Procesul dezvoltării poate fi afectat şi de condi ţii
negative în mediul de creştere, de un mediu familial şi socio-cultural
care împiedică dezvoltarea normală a copilului, îndeosebi la vârstele
timpurii.
Normalizarea reprezintă un principiu potrivit căruia persoanele cu
deficienţe au dreptul universal de a duce o viaţă cât mai normal ă posibil,
asemenea semenilor din comunitate şi de a-şi păstra, pe cât posibil, o
conduită personală faşă de normele culturale ale comunităţii. Această
concepţie constituie una din premisele majore ale apariţiei
învăţământului integrat şi, ulterior, a celui incluziv.
Asigurarea drepturilor egale este un alt principiu care presupune că
necesităţile fiecărui individ precum şi ale tuturor indivizilor sunt de
importanţă egală. Aceste necesităţi trebuie să stea la baza planurilor
făcute de societate, iar utilizarea resurselor să se facă în a şa fel încât

3
fiecare individ să aibă şanse egale de acces şi participare. Egalizarea
şanselor reprezintă deci un proces prin care diversele sisteme ale
societăţii şi mediului sunt puse la dispoziţia tuturor, inclusiv a
persoanelor cu deficienţe.
Integrarea şcolară este un ansamblu de măsuri care se aplică
diverselor categorii de populaţie şi urmăreşte înlăturarea segregării sub
toate formele. Integrarea se poate aborda dintr-un sens larg, care
vizează adaptarea oricărui copil la cerinţele şcolii şi un sens restrâns
care vizează problematica şcolarizării unor copii cu cerinţe speciale, în
contextul aplicării filosofiei normalizării – cuprinderea acestora în institu ţii
şcolare obişnuite sau în structuri şcolare cât mai apropiate de şcolile
obişnuite. Această semnificaţie este corespunzătoare şi noţiunilor de
educaţie integrată sau de învăţământ integrat.
Se distinge, în literatura de specialitate, o anumită procesualitate
a integrării, prezentată de mulţi autori printr-o structură pe patru niveluri
care se află în relaţii de interdependenţă:
 Integrarea fizică – are în vedere prezenţa unor copii cu deficienţe
în grupe/clase de învăţământ obişnuit, cu scopul de reducere a
distanţei dintre cele două categorii de copii. Acest lucru
presupune mai degrabă utilizarea împreună a unor spaţii,
echipamente, dotări decât activităţi comune şi interacţiune.
 Integrarea funcţională - sau pedagogică reprezintă participarea
efectivă a copiilor cu deficienţe la un proces comun de înv ăţare
cu ceilalţi copii din clasa obişnuită.
 Integrarea socială – presupune includerea copiilor cu deficienţe în
activităţile desfăşurate în afara lecţiilor.

4
  Integrarea societală – poate apărea atunci când copilul sau
persoana cu deficienţe integrată accede la un sentiment de
apartenenţă şi participare deplină la viaţa societăţii, ceea ce
presupune asumarea de roluri.
Educaţia (şcoala) incluzivă exprimă extinderea scopului şi a
organizării şcolii obişnuite (transformarea acesteia) pentru a putea
răspunde unei diversităţi mai mari de copii, în speţă copiilor
marginalizaţi, defavorizaţi şi / sau excluşi de la educaţie. Educaţia
incluzivă presupune un proces permanent de îmbun ăt ăţire a
instituţiei şcolare, având ca scop exploatarea resurselor existente,
mai ales a resurselor umane, pentru a sus ţine participarea la
procesul de învăţământ a tuturor elevilor din cadrul unei comunit ăţi.
(MEN şi UNICEF, 1999).Adeziunea la educaţia/şcoala incluzivă pune
în evidenţă necesitatea dezvoltării şcolii, pregătirea şi schimbarea de
ansamblu a acesteia pentru a primi şi a satisface corespunz ător
participarea copiilor cu dizabilităţi, dar şi a altor grupuri marginalizate, în
medii şcolare obişnuite, ca elemente componente ale diversităţii umane,
cu diferenţele ei specifice.
Incluzivitatea educaţiei are ca obiectiv principal adaptarea şcolii la
cerinţele speciale de învăţare ale copiilor şi adaptarea şcolii la
diversitatea copiilor dintr-o comunitate, ceea ce presupune reforma şi
dezvoltarea de ansamblu a şcolii.
Printre avantajele şcolii incluzive se semnalează şi optimizarea
calităţii educaţiei oferite prin creşterea eficacităţii (în sensul măririi
numărului de elevi care progresează corespunzător în şcoală).

Bibliografie:

5
Dumitru Popovici : “Învăţământul integrat şi/sau incluziv – De la
segregare şi excludere la integrare şi incluziune şcolar ă”