Tema nr.

Cum văd eu educaţia incluzivă în condiţiile sistemului românesc de

învăţământ

Educaţia integrată face referire la integrarea în structura învăţământului de

masă a copiiilor cu cerinţe speciale în educaţie (copiii cu deficienţe senzoriale, fitice,
intelectuale sau de limba, defavorizaţi socio-economic şi cultural, copii din centrele
de asistenţă şi ocrotire, copii cu uşoare tulburări psiho-afective şi comportamentale,
copii infectaţi cu HIV) pentru a oferi un climat favorabil dezvoltării armonioase şi cât
mai echilibrate a personalităţii acestora.
Alături de conceptul de educaţie integrată îl regăsim şi pe cel de educaţie
incluzivă (mai recent) care are la bază principiul dreptului egal la educaţie pentru toţi
copiii, indiferent de mediul social sau cultural din care provin, religie, etnie, limbă
vorbită sau condiţiile economice în care trăiesc. Educaţia incluzivă presupune un
proces permanent de îmbunătăţire a instituţiei şcolare, având ca scop exploatarea
resurselor existente, mai ales a resurselor umane, pentru a susţine participarea la
procesul de învăţământ a tuturor elevilor din cadrul unei comunităţi.
Educaţia persoanelor cu handicap s-a realizat o lungă perioadă de timp, cu
precădere, în forme segregate, ca educaţie specială separată de cea obişnuită. Se
considera că numai în unităţile de educaţie specială pot fi create condiţiile propice
(din punct de vedere material, al pregătirii personalului, al dezvoltării unor proceduri
şi standarde specifice) în vederea satisfacerii cerinţelor educative speciale ale copiilor
cu diferite tipuri de deficienţe.
În ultimele decenii, s-a demonstrat că opţiunile integrării şi incluziunii copiilor
cu deficienţe în învăţământul obişnuit prezintă multiple avantaje pentru atingerea
obiectivului egalizării şanselor.
Pe plan internaţional, în ultimele decenii, protecţia specială pare să fi fost
marcată de un dinamism deosebit. În 1988, UNESCO a elaborat şi lansat o nouă teză
care ulterior a stat la baza directivelor de acţiune ale Conferinţei de la Salamanca din
1994: ”Educaţia integrată şi reabilitarea pe baza resurselor comnunitare reprezintă
abordări complementare care se sprijină reciproc în favoarea acordării de servicii
pentru persoanele cu cerinţele speicale”. Prin această teză se arată că reabilitarea în
comunitate a persoanelor cu deficienţe este parte componentă a dezvoltării unei

1
comunităţi şi vizează implicarea prin eforturi combiiinate a persoanelor deficiente,a
familiilor lor şi a membrilor comunităţii din care fac parte ,împreună cu serviciile de
sănătate ,educaţie,profesionale şi sociale. Declaraţia de la Salamanca susţine că şcoala
obişnuită cu o orientare incluzivă reprezintă mijlocul cel mai eficient de combatere a
atitudinilor de discriminare, fiind mijloc care creează comunităţi primitoare,
construiesc o societate inciuzivă şi oferă educaţie pentru toţi; totdată, ele asigură o
educaţie eficientă pentru majoritatea copiilor şi îmbunătăţesc eficienţa şi rentabilitatea
întregului sistem de învăţământ.
De-a lungul timpului, şcoala şi gândirea pedagogică au abordat în moduri
distincte problematica educaţiei copiilor cu dificultăţi de învăţare. În prezent, la
nivelul şcolii şi la cel al societăţii, în general, se manifestă o largă varietate de
atitudini, de la separare şi segregare (izolare în raport cu contextele educaţionale la
care au acces în mod obişnuit copiii), la acceptare, integrare şi incluziune în diferite
grade şi modalităţi. Cele mai frecvente atitudini faţă de această categorie de copii sunt
dominate de stereotipuri având conotaţii negative, de subevaluare, argumentate, în
mare măsură, de lipsa de reuşită determinată de un nivel redus al competenţelor, al
capacităţilor de învăţare. Ei sunt consideraţi „copii cu probleme”, iar acest tip de
raţionament nu face altceva decât să individualizeze acele probleme, în condiţiile în
care, de cele mai multe ori, acestea nu sunt generate la nivel individual, ci la cel al
mediului şcolar. Un astfel de stereotip, care antrenează serioase prejudicii este acela
că, „din cauza deficienţelor, copilul nu poate face faţă programei, nu poate fi integrat
în învăţământul obişnuit”, sugerându-se opţiunea învăţământului special. O asemenea
supoziţie prezintă toate condiţiile pentru a deveni „profeţie autocreatoare”: din cauza
credinţelor şi prejudecăţilor referitoare la cei cu dificultăţi de învăţare, astfel de
persoane nu sunt stimulate adecvat, fiind private de oportunităţile necesare învăţării,
ceea ce accentuează deficitul perceput şi etichetat iniţial, demonstrându-se, astfel,
caracterul „întemeiat” al credinţelor iniţiale.
Din punct de vedere psihologic, prin educaţia integrată a copiilor cu handicap
se urmăreşte dezvoltarea la aceştia a unor capacităţi fizice şi psihice care să-i apropie
cât mai mult de copiii normali, a implementării unor programe cu caracter corectiv-
recuperator, stimularea potenţialului restant, ce permite dezvoltarea unor funcţii
menite să le suplinească/să le compenseze pe cele deficitare, crearea climatului afectiv
pentru formarea motivaţiei pentru activitate, în general, şi pentru învăţare, în special,
asigurarea unui progres continuu în achiziţia comunicării şi a cogniţiei, formarea unor

2
abilităţi de socializare şi relaţionare cu cei din jur, formare de deprinderi cu caracter
profesional si de exercitare a unor activităţi cotidiene, dezvoltarea comportamentelor
adaptative şi a însuşirilor pozitive ale personalităţii, care să faciliteze normalizarea
deplină.
Ca atare, educaţia integrată are un scop nobil, ce vizează o egalizare a şanselor
pentru toţi copiii şi asigurarea demnităţii personale, prin asigurarea posibilităţii de
desfăşurare a activităţii în mediile si colectivităţile cele mai favorabile dezvoltării
individului. Desigur, în asemenea medii de activitate, se formulează şi o serie de
exigenţe faţă de membrii colectivităţii, iar acestea cresc pe măsura creşterii calităţii
mediului. De multe ori, copilul handicapat nu poate răspunde în mod eficient
cerinţelor specifice comunităţii normalilor si, dacă eşecurile se repetă pe perioade
lungi de timp, el se poate deforma şi chiar regresa în plan psihic. Există soluţii de
prevenire a acestor eşecuri, ce se concretizează în pregătirea suplimentară a copilului
cu handicap pentru integrare şi pe parcursul integrării manifestarea unei atenţii
deosebite din partea cadrului didactic şi formularea faţă de copilul handicapat a unor
cerinţe gradate pe principiul de la simplu la complex şi, în mod special, fiecare copil
cu handicapat trebuie să beneficieze de un program adecvat şi adaptat de recuperare,
care să dezvolte maximal potenţialul fizic şi psihic pe care îl are. Când handicapul
copilului este grav sau când acelaşi subiect prezintă deficiente asociate, aceste
dificultăţi ale integrării sporesc, dar marea majoritate a copiilor cu handicap prezintă
forme uşoare sau lejere, ceea ce le permite o adaptare, relativ bună, la comunitatea
copiilor normali, mai cu seamă atunci când se îndeplinesc condiţiile enumerate mai
sus.
În ţara noastră s-a conturat cadrul favorabil integrării copiilor cu cerinţe
educaţionale speciale prin adoptarea unor serii de leegi şi ordonanţe.Prin Legea
Învăţământului din 1995,se stabileşte legalitatea şi oportunitatea diversificării
structurilor şi modalităţile de integrare socială a copiilor cu cerinţe educaţionale
speciale,introducând alături de unităţile şcolare speciale ,două modalităţi noi de
şcolarizare a acestora-grupele/clasele speciale din unităţi şcolare obişnuite şi
integrarea directă individuală în unităţile obişnuite de învăţământ.Regulamentul de
organizare şi funcţionare a învăţământului special din România oferă premise
favorabile pentru atingerea obiectivelor integrării.Acest document prezintă o descriere
largă a conceptelor şi principiilor educaţiei speciale care pot fi asigurate copiilor şi în

3
alte instituţii de învăţământ decât cele cuprinse în reţeaua instituţiilor de învăţământ
speciale,cu precădere în şcolile de masă.
La sfâşitul anului 1995 a fost aprobat prin H.G. României nr.972/1995Planul
Naţional de acţiune în favoarea copilului care conţine şi o serie de prevederi centrate
pe integrarea copiilor cu cerinţe educaţionale speciale în comunitate: “accesul copiilor
cu deficienţe sau cerinţe educaţionale speciale în funcţie de potenţialul acestora,la
strategiile şi programele învăţământuluii de masă precum şi educaţia şcolară în
comunitate a acestor copii; dezinstituţionalizarea; restructurarea instituţiilor
rezidenţiale şi a celorlalte instituţii specializate existente la nivel naţional; egalitatea
şanselor-prevenirea excluderii şi marginalizării”.
România, cu o lungă perioadă de accent pe educaţia specială de tip segregativ,
face eforturi pentru a se alinia tendinţelor moderne de promovare a educaţiei integrate
şi incluzive. Conform legislaţiei în vigoare, toţi copiii au dreptul la educaţie.
Ministerul Educaţiei şi Cercetării, începând cu anul 1997, a emis mai multe ordine
prin care încurajează integrarea copiilor cu dizabilităţi în învăţământul obişnuit.
Învăţământul special este singura componentă a învăţământului românesc
subvenţionată integral de la bugetul de stat, în privinţa următoarelor aspecte:
şcolarizarea şi profesionalizarea elevilor deficienţi în şcoli speciale sau obişnuite;
hrana zilnică, echiparea şi cazarea acestora; nevoile personale şi sociale; ocrotirea şi
integrarea lor socială şi profesională. Evoluţia, atât pe plan teroretic, cât şi practic a
problematicii integrării în ţara noastră a condus la necesitatea apariţiei unor centre de
resurse pentru educaţia integrată,la început prin constituirea ca entităţi noi în marile
centre unde se formează întâi specialişti şi cadre didactice pentru învăţământ
preuniversitar,urmând ca ulterior astfel de centre să apară şi în alte judeţe prin
evoluţia sau transferul unor centre-pilot incluse în anumite proiecte/programme
interesate de promovarea conceptelor şi principiilor spre integrarea copiilor cu diferite
tipuri de deficienţă(centru de resurse polivalent) sau integrarea copiilor cu un anumit
tip de deficienţă(centru de resurse specialzat).
În 2000 M.E.N. a elaborat un program naţional de integrare şi reabilitare a
copiilor cu deficienţe în/prin comunitate derulat între 2000-2004 având 3 direcţii:
acordarea de şanse egale în educaţie,în şcoala publică tutror copiilor de vărstă şcolară
indifferent de posibilităţile lor de învăţare,de participare,de dezvoltare; pregătirea
şcolii publice în vederea acceptării în clasele ei a copiilor/elevilor cu cerinţe
educaţionale speciale,ajungând astfel ca şcoala publică să devină cu adevărat şcoală

4
incluzivă; crearea condiţiilor optime de dezvoltare fizică, intelectuală, psihică,
comportamentală, atitudinală a copiilor deficienţi în comunitate prin: asistenţă
psihoped. de specialitate; asistenţă de specialitate în familie; servicii sociale
specializate acordate copilului şi mai ales familiilor de către autorităţile legale ale
statului şi de instituţiile societăţii civile.
Pentru reuşita activităţilor de integrare prevăzute de acest program s-a urmat
dezvoltarea unor parteneriate active între diferite instituţii şi organizaţii naţionale şi
locale: colaborarea MEN cu Asociaţia RENINCO şi reprezentaţa UNICEF în
România pentru organizarea unor acţiuni la nivel naţional cu scopul dezbaterii
problematicii educaţiei integrate,cursuri de educaţie integrată,întâlniri de lucru cu
reprezentanţi ai unităţilor implicate în integrare; colaborarea cu asociaţiile şi ONG-
urile din România în scopul ocrotirii şi asistenţei copiilor deficienţi care sunt
şcolarizaţi în şcoli publice,speciale sau centre de educaţie; colaborarea cu unele
organizaţii interne atât la nivel central cât şi local pentru includerea într-o formă de
şcolarizare a tuturor copiilor de vârstă şcolară .indiferent de tipul şi gradul de
deficienţă; partenriat între Comisia de expertiză complexă,centrul logopedic
interşcolar şi specialişti în psihodiagnostic şcolar pentru evaluarea copilului aflat în
dificultate(depistarea şi diagnosticarea preoce a copilului deficient,evidenţierea
situaţiei familiale şi a mediului social,starea de sănătate a copilului,situaţia
şcolară,tipul,gradul şi forma deficienţei de învăţare/dezvoltare).
A fi persoană cu handicap echivalează cu experienţa discriminării,
vulnerabilităţii şi abuzurilor asupra identităţii şi stimei de sine. Handicapul afectează
în mod deosebit familia, întrucât presupune o reajustare şi o redistribuire a rolurilor
familiale.Dizabilitatea apare ca o formă de opresiune, datorită restricţiilor sociale pe
care le implică. A fi persoană cu dizabilitate înseamnă a fi discriminat. Implică
restricţii şi izolare socială. Nivelul stimei şi statusului social derivă din poziţia în
relaţia cu condiţiile sociale mai largi şi din relaţia cu o anumită societate.
Dizabilitatea apare ca o problemă de drepturi umane. Implică lupta pentru
alegere, justiţie socială şi participare.
În toate ţările se afirmă necesitatea integrării şi se explică ritmul lent al
progresului din cauza barierelor arhitecturale, financiare, tehnice, psihologice, sociale.