DISCIPLINA: INTEGRARE ȘI INCLUZIUNE LA VÂRSTELE MICI

(Educație timpurie și învățământ primar)

Tema 1: Problematica educației integrate pe plan național și internațional

Tema 2: Școala incluzivă și pedagogia diversității

 PROBLEMATICA EDUCAȚIEI INTEGRATE PE PLAN NAȚIONAL ȘI
INTERNAȚIONAL

Integrarea școlară în unitățile obișnuite de învățământ a copiilor cu cerințe educative

speciale este binecunoscută atât în lume, cât și în România. Ea se întemeiază pe
democratizare și solidaritate socială, pe viziunea democratică asupra drepturilor omului și
mai cu seamă asupra drepturilor copilului.

Prin integrarea copiilor cu CES atât pe plan național cât și internațional se urmărește
dezvoltarea unor capacități fizice și psihice care să-i apropie cât mai mult de copiii normali, a
introducerii unor programe cu caracter corectiv-recuperator, crearea climatului afectiv pentru
formarea motivației pentru activitate și învățare, stimularea potențialului restant, formarea
unor abilități de socializare și relaționare cu cei din jur, a unor deprinderi cu caracter
profesional și de exercitare a unor acțiuni cotidiene care să faciliteze procesul de normalizare.

In ultimele 4-5 decenii s-a produs, pe plan mondial, o mișcare mai deosebită în
favoarea educației integrate, în care un loc primordial îl ocupă ideea normalizării, apărută
pentru prima dată în țările scandinave, ca apoi să se extindă și în restul Europei și în SUA.

Astfel s-au realizat o serie de analize a experimentelor internaționale cu privire la

educația și integrarea în comunitate ce vizau cadrul organizatoric al integrării și repartizarea
subiecților, dar, întrucât fiecare țară are particularitățile ei, se poate vorbi și de o aplicare
singulară a taxonomiei integrării pentru fiecare în parte, ținându-se cont și de experiențele
internaționale.

În Germania integrarea copiilor cu cerințe educative speciale se face prin ”școli

comasate” și ”clase integrate”. Se pune un deosebit accent pe integrarea socială și
profesională a adulților cu deficiențe motorii sau senzoriale precum și pe integrarea copiilor
cu CES în învățământul de masă încă de la nivelul grădinițelor.

În Olanda există sisteme separate de stat și confesionale catolice sau protestante, care
se ocupă cu integrarea copiilor cu cerințe educative speciale prin: clase integrate, ateliere
sociale, asigurându-se colaborarea cu comunitatea școlară și socială.

În Belgia se îmbină trecerea responsabilităților de la nivel central la cel regional cu

descentralizare confesională promovându-se semi-integrarea, integrarea individuală,
realizarea ”centrelor de reeducare al unor copii cu deficiențe de învățare” în vederea integrării
lor în școli obișnuite.

Franța se deosebește prin predominarea ”modelului medical” în abordarea

deficiențelor la copii. Astfel doar 58% dintre copii care au nevoie de educație specială cad în
sarcina Ministerului învățământului, restul fiind repartizați instituțiilor medicale, medico-
educative sau socio-educative aflate sub tutela Ministerului Securității Sociale.
 În Marea Britanie se poate constata că 42% dintre copiii cu CES frecventează școli
obișnuite și doar 10% frecventează școli speciale. Această țară a fost pionierul trecerii
copiilor cu deficiențe mintale moderate, severe sau profunde în sarcina autorităților școlare.

În Portugalia integrarea este promovată și extinsă ca element explicit al politicii

școlare. În 1992, 72% din copiii cu CES urmau cursurile școlilor obișnuite.

În Austria sistemul de învățământ special este bine dezvoltat. Modurile de integrare a

copiilor cu CES în această țară este reprezentat prin clase integrate, clase cooperante, clase cu
efective mici și este asigurată existența și funcționarea structurilor de sprijin.

În Statele Unite ale Americii, educația copiilor cu cerințe speciale se înscrie în

contextul luptei pentru asigurarea drepturilor civile, minoritatea persoanelor cu handicap au
dreptul la educație ”într-un mediu cât mai puțin restrictiv”. Oferta educațională de aici
cuprinde: școala în spital, școala specială, clase speciale complet separate de învățământul
obișnuit, clase speciale parțial integrate cu clasele obișnuite, integrarea completă în clase
obișnuite – cu acordarea sprijinului și serviciilor necesare, școli speciale particulare.

Politica educațională din Australia se bazează pe principiul asigurării ”oportunităților

educaționale echitabile, pentru ca toți elevii să aibă acces, să participe și să dobândească
rezultate pozitive în școală”.

În România, prin sistemul învățământului special, pregătirea handicapaților este

realizată punându-se accent pe dezvoltarea abilităților interactive, pe însușirea operațiilor
instrumentale cu semnificații în stimularea potențialului psihic restant, încercând a se
determina comportamente relativ asemănătoare cu cele ale normalului, evitându-se astfel
marginalizarea lor față de societate.

Politicile privind educația cerințelor speciale de la noi au dus la rezultate remarcabile

în ceea ce privește aspectele informative și formative în pregătirea subiecților pentru viața
socială. În acest sens, un real aport avându-l efortul specialiștilor de a crea un cadru
metodologic adecvat și al cadrelor didactice implicate în activitățile recuperativ-educative,
precum și a diferitelor proiecte realizate în acest domeniu.

Astfel ”concepția românească cu privire la integrare a impus prioritar ideea de

recuperare, instrucție și educație, care să valorifice maximal potențialul psiho-fizic al
handicapaților și să-i pregătească pentru o inserție social profesional deplină”.
 Făcând o comparație între educația copiilor cu cerințe speciale din România și cei
similari din alte țări nu se observă un decalaj mare față de media situațiilor din lume.
 ȘCOALA INCLUZIVĂ ȘI PEDAGOGIA DIVERSITĂȚII

”Educația pentru toți” presupune existența unei instituții, în care există o diversitate
umană reprezentativă pentru comunitatea în care funcționează, adică ”școală a
diversității/școală pentru diversitate”, în care se aplică ”pedagogia diversității/pedagogia
pentru diversitate”, exemplul cel mai potrivit în acest sens fiind ”școala incluzivă”, adică o
școală în care are acces orice copil din comunitate și unde poate beneficia de o educație
diferențiată și/sau individualizată, care să corespundă cât mai bine potențialului și nevoilor
sale în materie de instrucție și educație. Conform acestor noi viziuni, s-a încurajat
promovarea ideii de societate incluzivă, deschisă și flexibilă la fenomenul diversității umane,
în acest scop au fost elaborate politici sociale și strategii centrate pe următoarele direcții
prioritare de acțiune:

- Măsuri legislative;
- Schimbări de atitudine;
- Servicii care să promoveze o existență independentă;
- Sprijin pentru familie;
- Caracter public al dizabilității – persoanele cu dizabilități trebuie să li se asigure
accesul social la serviciile publice de educație, medicale, vocaționale și sociale și să li
se ofere toate șansele în vederea incluziunii lor sociale;
- Accesul la un loc de muncă – factor-cheie al incluziunii și integrării sociale;
- Mass-media - trebuie să creeze programe de informare a opiniei publice pentru a
sensibiliza membri comunității asupra diversității umane;
- Sistemul de învățământ - școala reprezintă principala instituție de socializare a
persoanei unde experimentăm diversitatea.
Eficiența și reușita activităților didactice din școlile incluzive și integrarea școlară a
copiilor cu cerințe educaționale speciale sunt condiționate de următoarele elemente:
-diferențierea și adaptarea curriculumului școlar în funcție de categoria de copii și de
cerințele specifice în învățare determinate de prezența unor deficiențe.
-parteneriatul în predare – realizat de oricare două sau mai multe cadre didactice care
au în clasă elevi cu cerințe educaționale speciale.
- încadrarea strategiilor incluzive și a metodelor de învățământ interactive în practica
educațională pentru dezvoltarea capacităților necesare formării autonomiei și
independenței copilului în relațiile cu cei din jur.
-formele de evaluare continuă care monitorizează progesul individual și facilitează
planificarea optimă a activității școlare pentru elevi.
-atitudinea pozitivă/de acceptare a elevilor cu cerințe speciale și evitarea etichetărilor
din partea cadrelor didactice, a colegilor de clasă și a colectivului de elevi ai școlii.
-formarea cadrelor didactice în domeniul educației incluzive.
-promovarea unor noi concepții și teorii din domeniul psihopedagogiei moderne.

Pedagogia diversității – ramură a pedagogiei generale apărută la finele anilor '90 ca

rezultat al noilor atitudini și valorizări manifestate față de copiii cu cerințe speciale
 sau aparținând unor categorii vulnerabile și care, în baza documentelor internaționale
recunoscute de majoritatea țărilor sau sistemelor educaționale, trebuie să beneficieze
de servicii educaționale adaptate nivelului lor intelectual, aptitudinal și cultural,
pentru respectarea dreptului fundamental la educație și egalizare de șanse la accesarea
serviciilor educaționale. Prin aplicarea pedagogiei diversității, școlile sunt în măsură
să răspundă cerințelor educaționale ale elevilor, cerințe determinate de o serie de
factori independenți de voința copilului. Principalele concepte ale pedagogiei
diversității sunt:
-diferențierea;
-adaptarea;
-individualizarea;
-serviciile de sprijin.
Diferențierea în educație presupunea personalizare și individualizarea
demersului instructiv-educativ pe baza observațiilor și examinării nevoilor specifice
ale fiecărui copil, antrenarea capacităților/resurselor personale și de grup ale
specialiștilor, pentru a răspunde într-o manieră eficientă la provocările diversității
cerințelor elevilor dintr-o clasă/școală.
Curriculum diferențiat – se referă la modalitățile de selectare și de organizare a
conținuturilor, metodelor de predare-învățare, metodelor și tehnicilor de evaluare,
standardelor de performanță, mediului psihologic de învățare, în scopul diferențierii
experiențelor de învățare și de adaptare a procesului instructiv-educativ la
posibilitățile aptitudinale și de înțelegere, la nivelul intereselor și cerințelor
educaționale, la ritmul și la stilul de învățare al elevului.
Curriculum adaptat – este în strânsă legătură cu noțiunea de curriculum
diferențiat, în sensul că diferențierea presupune, implicit, și o adaptare a
conținuturilor, metodelor , mijloacelor și tehnicilor de lucru în activitățile instructiv-
educative.
Adaptarea curriculumului se poate realiza prin:
- extensiune prin introducerea unor activități suplimentare;
- selectarea unor conținuturi din curriculumul general adresat copiilor normali, care pot
fi înțelese și însușite de copiii cu cerințe speciale;
- accesibilizarea și diversificarea componentelor curriculumului general prin
introducerea elevilor cu cerințe educative speciale într-o varietate de activități
individuale, compensatorii, terapeutice, destinate recuperării acestora.
- folosirea unor metode li procedee didactice și a unor mijloace de învățământ
preponderent intuitive;
- folosirea unor metode și procedee de evaluare prin care să se evidențieze evoluția și
performanțele elevilor nu numai în plan intelectual, ci mai ales în plan acțional-
aplicativ.
Bibliografie:

1. Aurel Pera, Educația incluzivă a elevilor cu cerințe educaționale speciale – Note de

curs.