INCLUZIUNEA COPIILOR CU CES ÎN ŞCOLILE PUBLICE

PROF.ÎNV.PRIMAR CERGĂ IONELA-ANGELA,ŞCOALA GIMNAZIALĂ CÂRNA

Şcoala nu reprezintă doar o instituţie unde copiii şi tinerii vin să primească informaţii, ci un
loc unde trebuie să înveţe toţi cei care lucrează. Până acum, profesorul era considerat principala
sursă de informaţii pentru o anumită disciplină, într-un anumit domeniu, o autoritate de necontestat.
Datorită democratizării accesului la cunoştinţe, acest rol al profesorului se reduce dramatic, el
devenind un organizator, o călăuză a învăţării, oferind elevilor, în locul tradiţionalei “transmiteri a
cunoştinţelor”, veritabile “experienţe de învăţare”, provocând elevii să descopere şi să aplice în
practică noile cunoştinţe dobândite. Acest lucru se poate realiza însă doar într-o şcoală incluzivă,
cea care poate răspunde unei diversităţi mari de copii, o şcoală în care toţi participă şi sunt trataţi ca
fiind la fel de importanţi.
Realităţile vieţii sociale, economice, culturale, precum şi noile schimbări ale lumii
contemporane au impus, la rândul lor, ample schimbări în proiectarea şi implementarea politicilor
şi strategiilor educaţionale din majoritatea statelor lumii. În aceste condiţii problematica
incluziunii/integrării şcolare a copiilor cu cerinţe educative speciale sau provenind din medii
socioculturale precare (cazul rromilor) a devenit un domeniu prioritar de acţiune şi pentru
specialiştii din sistemul nostru de învăţământ, în contextul promovării principiilor educaţiei pentru
toţi şi al normalizării vieţii persoanelor cu cerinţe speciale.
Principiul şcolii incluzive, susţinut atât de legislaţia naţională, cât şi de cea internaţională,
conferă dreptul tuturor copiilor la învăţătură împreună oriunde este posibil, indiferent de starea lor
fizică, intelectuală, emoţională sau de diferenţele de origine etnică, religioasă, culturală.
Incluziunea este adeseori asociată cu elevi care au dizabilităţi, sau care au „nevoi educaţionale
speciale” (CES). De fapt, incluziunea se referă la educaţia şcolară a tuturor copiilor şi tinerilor,
conform conceptului „şcolii pentru toţi”. În Declaraţia Conferinţei UNESCO de la Salamanca din
1994 se spune că: “Şcolile obişnuite cu o orientare incluzivă reprezintă mijlocul cel mai eficient de
combatere a atitudinilor de discriminare, care crează comunităţi prioritoare, construiesc o societate
incluzivă şi oferă forme de educaţie pentru toţi; mai mult, ele asigură o educaţie eficientă pentru
majoritatea copiilor şi îmbunătăţesc eficienţa şi rentabilitatea întregului sistem de învăţământ”.
Altfel spus, şcolile incluzive sunt acele şcoli deschise, prietenoase în care se urmăreşte
flexibilizarea curriculumului, ameliorarea calităţii procesului de predare – învăţare, evaluarea
permanentă şi formativă a elevilor, precum şi parteneriatul educaţional, iar educaţia incluzivă se
referă în esenţă la înlăturarea tuturor barierelor în învăţare şi la asigurarea participării tuturor celor
aflaţi în situaţii de risc sau vulnerabili la excludere şi marginalizare la activitatea de învăţare.

1
 „Şcoala pentru toţi” reprezintă dezideratul maximei flexibilităţi şi toleranţe în ceea ce
priveşte diferenţele fizice, socioculturale, lingvistice, religioase şi psihologice existente între
copii/elevi, misiunea şcolii fiind aceea de a le oferi tuturor posibilitatea de a învăţa în funcţie de
ritmul, capacităţile şi nevoile proprii şi de a se exprima conform trăsăturilor individuale de
personalitate. În acest sens educaţia pentru toţi a fost definită ca un proces ce presupune accesul la
educaţie şi la calitatea acesteia pentru toţi copiii, fiind identificate două obiective generale:
-asigurarea posibilităţilor participării la educaţie a tuturor copiilor, indiferent de câ de diferiti sunt
ei şi cât se abat, prin modelul personal de dezvoltare, de la ceea ce societatea devenind normal.
Noţiunea de incluziune este foarte complexă, mai largă decât cea de adaptare şi integrare
socială. Aceasta presupune toţi copiii care au nevoie de o pedagogie specială - aceia care au
dificultăţi şcolare, un handicap, o boală, tulburări de limbaj, copii precoce, copii de rromi, copii cu
performanţe intelectuale deosebite, copii aparţinând altor naţii… să fie incluşi în cadrul şcolii. Cum
şcoala este o societate în miniatură, problemele sociale există şi se manifestă şi în cadrul ei:
rasismul, sărăcia, inacceptarea, violenţa. Societatea noastră începe să fie pluriculturală. Migrarea
populaţiilor începe să fie un aspect întâlnit şi în cadrul şcolii româneşti. Nouă, dascălilor, ne revine
rolul de a înfrunta aceste probleme, de a le combate, de a le rezista. La şcoală este spaţiu pentru toţi
şi fiecare elev trebuie să aibă dreptul la învăţământ.
Principiile de funcţionare ale unei şcoli sunt gratuitate, obligativitate, libertate, neutralitate.
Aceasta presupune că şcoala să fie deschisă tuturor, fără discriminare în ceea ce priveşte clasa
socială, originea, naţionalitatea, religia, nivelul de inteligenţă. Ca urmare în scopul unei reuşite
depline în includerea copiilor într-o şcoală de masă, copii ce aparţin uneia din situaţiile descrise
mai sus, este nevoie de parcurgerea în timp a unor etape distincte prin care se urmăreşte crearea
unor condiţii optime procesului integrării (includerii). Cele mai importante etape, în sinteză, sunt
următoarele:
Sensibilizarea – etapă în care se urmăreşte transformarea mediului şcolar într-un mediu favorabil
incluziunii (sunt întreprinse acţiuni de informare a tuturor factorilor implicaţi – conducere, colectiv
de cadre didactice, personal administrativ, elevi, părinţii elevilor – în vederea
modificării/ameliorării unor concepţii greşit formate faţă de aceşti copii ce urmează a fi incluşi în
şcoala respectivă);
Trainigul – etapă în care cadrele didactice din şcoală, deschise ideii de incluziune, sunt incluse în
programe de formare în care învaţă principii, metode şi tehnici de învăţare specifice lucrului cu
elevii incluzivi, modalităţile în care aceste tehnici, metode pot fi adaptate în timpul orelor la clasă,
astfel încât actul didactic să nu facă rabat de la calitate; este o etapă deosebit de importantă
deoarece profesorul îşi schimbă modalitatea de predare-învăţare-evaluare;

2
Luarea deciziei – reprezintă etapa decisivă, care prin implicaţiile sale, va conduce la schimbări
majore în cadrul vieţii sociale;
Tranziţia – este o etapă dificilă, conducerea şcolii, cadrele didactice participante la cursuri de
formare în direcţia incluziunii, adoptă noile metode şi tehnici de învăţare în plan didactic; în paralel
are loc o modificare a dotărilor din clase, şcoală, a curriculumului care să devină flexibil şi
accesibil fiecărui elev;
Evaluarea procesului – etapă fundamentală care garantează reuşita procesului; este organizată
periodic şi sunt implicaţi toate părţile: profesori, elevi, părinţii elevilor, unii experţi – rezultatele
obţinute reprezentând puncte de plecare în consolidarea realizărilor sau pentru noi direcţii în care
să fie concentrate eforturile părţilor implicate în proces.
Atât în şcoala românească cât şi în societate există persoane care critică şi resping pe aceia
care sunt diferiţi - romii, străinii, persoanele cu convingeri religioase diferite, persoanele cu cerinţe
educative speciale. Cred că această atitudine reiese din teama pentru ceea ce este diferit: culoarea
părului, a pielii, religia, caracterul, nivelul de dezvoltare psihologică. Intoleranţa de fapt creează
rasismul,si nu diferentele.
Pentru a nu încuraja astfel de practici în şcoli dascălii învaţă copiii să se informeze despre
persoanele pe care nu le cunosc, care nu au aceeaşi origine, care nu le seamănă, să vorbească cu ei
pentru a vedea cine sunt cu adevărat, să nu aibă prejudecăţi, şi să se gândească că toţi aparţinem
aceleaşi rase.

BIBLIOGRAFIE
1. Gherguţ, Alois – Sinteze de psihopedagogie specială – ghid pentru concursuri şi examene de
obţinere a gradelor didactice, Editura Polirom, Iaşi, 2005
2. Gherguţ, Alois – Psihologia persoanelor cu cerinţe speciale. Strategii de educaţie integrată,
Editura Polirom, Iaşi, 2001
3. Ungureanu, Dorel – Educaţia integrată şi şcoala inclusivă, Editura de Vest, Timişoara, 2000
4.Vrăşmaş, Traian – Învăţământul integrat şi/sau incluziv, Editura Aramis, Bucureşti, 2001

INCLUZIUNEA COPIILOR CU CES ÎN ŞCOLILE PUBLICE

-REZUMAT-

PROF.ÎNV.PRIMAR CERGĂ IONELA-ANGELA,ŞCOALA GIMNAZIALĂ CÂRNA

3
 Şcoala nu reprezintă doar o instituţie unde copiii şi tinerii vin să primească informaţii, ci un loc
unde trebuie să înveţe toţi cei care lucrează. Până acum, profesorul era considerat principala sursă
de informaţii pentru o anumită disciplină, într-un anumit domeniu, o autoritate de necontestat.
Datorită democratizării accesului la cunoştinţe, acest rol al profesorului se reduce dramatic, el
devenind un organizator, o călăuză a învăţării, oferind elevilor, în locul tradiţionalei “transmiteri a
cunoştinţelor”, veritabile “experienţe de învăţare”, provocând elevii să descopere şi să aplice în
practică noile cunoştinţe dobândite. Acest lucru se poate realiza însă doar într-o şcoală incluzivă,
cea care poate răspunde unei diversităţi mari de copii, o şcoală în care toţi participă şi sunt trataţi ca
fiind la fel de importanţi.
Principiul şcolii incluzive, susţinut atât de legislaţia naţională, cât şi de cea internaţională,
conferă dreptul tuturor copiilor la învăţătură împreună oriunde este posibil, indiferent de starea lor
fizică, intelectuală, emoţională sau de diferenţele de origine etnică, religioasă, culturală.
Nouă, dascălilor, ne revine rolul de a înfrunta aceste probleme, de a le combate, de a le rezista.
La şcoală este spaţiu pentru toţi şi fiecare elev trebuie să aibă dreptul la învăţământ.
BIBLIOGRAFIE
1. Gherguţ, Alois – Sinteze de psihopedagogie specială – ghid pentru concursuri şi examene de
obţinere a gradelor didactice, Editura Polirom, Iaşi, 2005
2. Gherguţ, Alois – Psihologia persoanelor cu cerinţe speciale. Strategii de educaţie integrată,
Editura Polirom, Iaşi, 2001
3. Ungureanu, Dorel – Educaţia integrată şi şcoala inclusivă, Editura de Vest, Timişoara, 2000
4.Vrăşmaş, Traian – Învăţământul integrat şi/sau incluziv, Editura Aramis, Bucureşti, 2001