PSIHOMOTRICITATEA.

DEFINIŢII ȘI COMPONENTE

Psihomotricitatea este unul dintre formele de adaptare la lumea exterioară care îi permite
copilului preşcolar să desfăşoare concomitent o activitate de explorare şi una intelectuală,
implicându-se cu întreaga sa personalitate. Cadrele didactice care se preocupă de educarea şi
instruirea copilului trebuie să cunoască caracteristicile dezvoltării şi structura psihomotricităţii cu
toate componentele acesteia.
Psihomotricitatea este o funcţie complexă care integrează şi conjugă elemente
motorii şi psihice care determină reglarea comportamentului individual,
incluzând participarea diferitelor procese şi funcţii psihice, asigurându-se execuţia
adecvată a actelor de răspuns la diferite situaţii, stimul.
Motricitatea ca substructură funcţională a psihomotricităţii este denumirea globală a reacţiilor
musculare prin care se realizează mişcarea corpului sau a diferitelor sale componente. Această
calitate a mişcărilor şi mai ales a unor gestur este determinată de felul în care sunt receptate şi
interpretate informaţiile, precum şi de calitatea actului de răspuns care este influenţat nu numai de
factori motrici, cât şi de factorii cognitivi, afectivi, motivaţionali şi volitivi. Este vorba de un act
complex, care conjugă capacităţiile motorii cu cele psihice în realizarea acţiunii, şi acest act este
denumit act psihomotric.

Dezvoltarea psihomotorie

Posturile corpului sunt legate de tonusul muscular: hipertonia (exagerarea tonusului) în

flexie a membrelor noului-născut scade treptat, în timp ce tonusul axial (cap-gât-spate) se
consolidează. Sugarul ține capul drept în poziție sezândă spre 3 luni, începe să se așeze singur
spre varsta de 7 luni și începe să meargă către 1 an.
Posibilitatea de a apuca obiecte începe să se manifeste pe la 4 luni, dar cleștele format de degetul
mare și cel arătător nu este utilizat decât începând cu varsta de 9 luni. Copilul mănâncă singur
dupa 18 luni și desenează o linie după 2 ani.
În ceea ce privește limbajul, vocalizarea mai multor silabe (mama, tata) apare către vârsta
de 7 luni, suitele de 3 cuvinte mai mult sau mai puțin semnificative la 1 an, propozițiile de 2-3

1
cuvinte la 2 ani, vârsta la care copilul înțelege perfect ceea ce i se spune. În ceea ce privește
relațiile, copilul urmărește cu privirea un obiect sau o figură la vârsta de 3 luni, deosebește
figurile cunoscute de cele străine către vârsta de 6 luni și se joacă cu alți copii după vârsta de 2
ani.
Dezvoltarea afectivă și socială se exprimă în primele luni prin satisfacerea necesităților
alimentare, prin importanța acordată contactelor fizice, prin rolul liniștitor al vocilor părinților.
Copilul trece de la o dependență totală la o autonomie relativă.
În timpul perioadei de copil mic - dezvoltarea psihomotorie între 2 și 6 ani constă doar în
perfecționarea achizițiilor precedente.
În ceea ce privește motricitatea generală, copilul este văzut urcând scările singur începând
cu vârsta de 2 ani, mergând cu bicicleta după doi ani și jumatate. El face mâzgâlituri începând cu
varsta de 2 ani, imită cercurile la 3 ani și realizează desene variate la 5 ani. Începând cu varsta de
2 ani, copilul se exprimă în propoziții scurte și are un bagaj de mai mult de 100 de cuvinte, între
care și "eu".
Totuși, un copil care nu vorbește nu trebuie să-i îngrijoreze pe cei din jur înaintea vârstei
de 3 ani. Între 1 si 3 ani, apar, în funcție de moment, o conduită în opoziție cu părinții sau o
imitare a acestora; între 4 si 6 ani se plasează identificarea cu sexul masculin sau feminin și
constituirea personalității.
Astfel, la vârsta de 3 ani, activitatea motorie, achiziționarea deprinderii de a fi curat,
îndemânarea manuală, schițarea de desene și deschiderea către alții autorizează intrarea copilului
la gradinița. La 6 ani, stăpânirea limbajului și progresul grafismului permit începutul școlarizării.
Specialiștii domeniului psihomotric au stabilit în urma unor studii longitudinale, existența
unei etape de vârstă pe care au denumit-o „interval optim de educabilitate” ,care este situat între 6
și 10 ani perioada de vârstă în care aptitudinile psihomotrice pot fi dezvoltate la maximum.
Mișcarea este atât o condiție a dezvoltării corpului cât și a structurilor intelectuale și afective și
constituie totodată o sursă de energie și un mijloc de exprimare al ființei.

Dezvoltarea psihomotorie cuprinde 7 componente a căror evoluție este intercorelată:

- Motricitatea globală
- Motricitatea fină
- Schema corporală

2
 - Lateralitatea
- Organizarea perceptivă
- Organizarea spațiului
- Organizarea timpului și evoluția simțului ritmic
Mișcarea are numeroase efecte benefice pentru copil:
- asigură dezvoltarea corporală,
- ajută la evoluția inteligenței prin multiplicarea activităților senzoriale și motrice, prin contactul
cu alții, cu obiectele, cu spațiul și universul sonor,
- contribuie la dezvoltarea socio-afectivă, ca efect al relațiilor cu alte persoane prin mijlocirea
mișcării,
- asigură dobandirea abilităților motrice ce conduc la obținerea autonomiei,
- realizează eliberarea de tensiuni,
- realizează echilibrarea energetică .
Testarea psihomotorie
Testarea ca metodă de evaluare a capacităților psihomotrice. Măsurarea este o noțiune care
desemnează atribuirea de numere unor fapte sau date continue, care nu se oprește aici ci continuă
cu evaluarea acestora. Ca instrumente de masură, testele au fost elaborate și dezvoltate de
psihologia aplicată începând cu sfârșitul secolului XIX.
Testul reprezintă un instrument cu ajutorul căruia se poate contura diagnosticul motric sau
motrico-diagnoza și diagnosticul psihic sau psiho-diagnoza.
Metoda testelor s-a impus după constituirea psihologiei experimentale și a avut ca obiectiv
principal determinarea diferențelor individuale.
Testul constă dintr-o probă, mai frecvent dintr-o serie de probe construite în scopul
stabilirii prezenței sau absenței unui aspect, a particularităților de manifestare sau a gradului
dezvoltării lui.
Condițiile ca o probă să fie test sunt: - standardizarea și etalonarea.
Standardizarea se referă la:
- standardizarea stimulilor prezenți pentru a provoca reacțiile ce vor fi înregistrate cât mai exact
și mai complet;
- standardizarea instrucției date în legatură cu sarcina ce trebuie executată;
- standardizarea modului de cotare a reactiilor.

3
Etalonarea – constă în faptul că rezultatele individuale sunt masurate prin raportarea lor la cele
obținute de o populație cât mai reprezentativă atât din punct de vedere numeric cât și din punct de
vedere al compoziției.
Examinarea valorii diagnostice a testelor depinde de finalitate, validitate și sensibilitate.
Fidelitatea unui test ne indică în ce masură rezultatele obținute cu ajutorul lui sunt demne de
încredere. Cunoscând coeficientul de încredere al unui test putem aprecia dacă diferențele
individuale obținute sunt determinate de diferențele reale dintre subiecți.

Principalele aspecte sub care un test trebuie să fie fidel sunt:

- stabilitatea în timp a rezultatelor obținute cu ajutorul lui;
- stabilitatea rezultatelor în cazul în care aceiași subiecți sunt măsurați de persoane diferite;
- caracterul adecvat al tuturor probelor care constituie testul în ansamblu – omogenitatea
probelor.
În sensul cel mai larg, prin validitatea unui test se înțelege faptul că el măsoară în mod adecvat
trăsătura propusă.

Procedeele de validare sunt:

- validarea empirică – e utilizată atunci când testul a fost alcătuit în scopul unei selecții;
- validarea predictivă – urmarește în ce masură subiecții care au avut o bună reușită în cadrul
testului vor avea o reușita asemanatoare și în activitatea reală;
- validarea de concurență – se referă la faptul că cel care alcatuiește un test trebuie să se asigure
că toate aspectele majore care constituie conținutul trăsăturii măsurate sunt surprinse în diferite
probe și apar într-o dozare corectă.

Descrierea și metoda de măsurare a factorilor care alcătuiesc domeniul perceptivo – motor:

1. Precizia controlului
Factor comun sarcinilor care impun adaptări musculare fine și riguros controlate –totuși,
nu chiar hipercontrolate – îndeosebi când sunt implicate grupuri musculare importante. Această
capacitate interesează, în egală măsură, mișcările membrelor superioare și ale celor inferioare.
2. Coordonarea tuturor membrelor
Capacitatea de a coordona simultan mișcările diferitelor membre.

4
Coordonarea ambelor mâini. Testul celui care rotește poate fi considerat valabil.
3. Orientarea răspunsului
Factor comun sarcinilor psihomotrice privind reacția vizuală de discriminare.
Timp de reacție discriminativă.
4. Timpul de reacție
Viteza cu care un subiect este capabil să răspundă la un stimul când acesta apare.
Proba clasică de reacție la un semnal luminos
5. Viteza mișcării brațului
Viteza cu care un subiect poate efectua o mișcare largă a brațului, fără impunerea unei
mari precizii.
6. Controlul vitezei
Factor comun sarcinilor care implică o continuă anticipare la adaptările motorii legate de
schimbările de viteză și/sau de direcție a unui obiect în mișcare.
7. Dexteritate manuală
Capacitate cunoscută în psihologia muncii. Adaptarea direcției membrului superior când
manipulează obiecte mari.
8. Dexteritatea degetelor
Manipulări de obiecte mici care implică participarea degetelor
9. Siguranța brațului
Precizie ân realizarea mișcărilor făcute de ansamblul braț –mână, fără a solicita nici viteza
nici forța. Factorul acesta implică, de asemenea, poziționarea ansamblului braț-mână.

FIȘĂ DE EVALUARE PSIHOMOTRICĂ

1. Motricitatea generală

a) Mobilitatea capului și a gâtului

-execută mișcări stânga/dreapta;
-execută mișcări sus/jos;
-execută mișcări față/spate;
-execută mișcări de rotație în ambele sensuri

5
 b) Motricitatea membrelor superioare
-realizează mișcări stânga/dreapta;
-realizează mișcări sus/jos simultan și alternativ;
-realizează mișcări de rotație în aceeași direcție, simultan și alternativ;
-realizează mișcări de rotație ale brațelor, în sensuri diferite;
-aruncarea și prinderea unei mingi cu mâna dreaptă și apoi cu mâna stânga;
c) Motricitatea membrelor inferioare
-execută sărituri într-un picior (stângul/dreptul);
-execută săritura cu ambele picioare;
-realizează urcare/coborâre pe scări, cu ambele picioare și alternativ;
-îndoaie genunchii;
-realizarea mișcărilor de balansare (stânga/dreapta);
-realizarea mișcărilor de rotație (stânga/dreapta)
2. Motricitatea fină
- rupe în bucățele hârtia
- taie diferite materiale (decupare);
- modelează plastelina;
- îndoaie și rulează o bucată de hârtie/carton;
- pune într-o sticluța mărgele,bile;
- trasează linii cu creta pe tablă;
- introduce ața în ac
- strânge o minge de cauciuc în mână;
3. Schema corporală
- indica/numește părțile propriului corp;
- indică/numește părțile corpului pe altă persoană;
- duce mâna dreaptă la ochiul, urechea, piciorul, mâna stânga;
- duce mâna stânga la ochiul, urechea, piciorul, mâna dreaptă;
- indică parțile corpului pe o imagine;
- desenează o figură umană/asamblează siluete din carton decupat;
4. Lateralitatea
- indică partea dreaptă/stângă în raport cu propriul corp;

6
 indică partea dreaptă/stângă în raport cu corpul altor persoane;
- indică partea dreaptă/stângă pe o imagine grafică dată;
5. Structura perceptiv-motrică de culoare
- denumește culoarea obiectelor;
- denumește culorile din imaginile date;
- realizează clasificări după criteriul culoare;
- utilizează la cerere anumite culori în cadrul unui desen
6. Structura perceptiv-motrică de formă și mărime
- prezintă și denumește principalele forme geometrice: pătratul, cercul, triunghiul,
dreptunghiul;
- identifică forme geometrice dintr-o mulțime, pe anumite criterii: mare/mic, subțire/gros;
- construiește imagini simple cu ajutorul figurilor geometrice (casă, mașină)
7. Structura perceptiv-motrică de spațiu
- cunoaște parametrii ce servesc la organizarea spațiului (stânga/dreapta, sus/jos, -execută
mișcări ale corpului în diferite direcții);
- indică reperele spațiale față de propriul corp;
- cunoaște parametrii ce servesc la organizarea spațiului foii;
8. Structura perceptiv-motrică de timp
- cunoaște parametrii ce servesc la organizarea timpului (înainte, după, ultimul);
- parcurge o distanța, mai întâi încet, apoi cu pas normal și în final în fugă, urmărind
timpul necesar parcurgerii (timp mai scurt sau mai lung);
- recunoaște momentul în care are loc o acțiune (bate din palme când cineva spune un
cuvânt, când trece prin dreptul unui obiect);
- cunoaște momentul/succesiunea unei acțiuni (mai întâi îmi pun haina, apoi căciula);
- descrie acțiuni ce vizează propria persoană (programul zilnic);
- raspunde la întrebări legate de reperele temporale de bază (momentele zilei, zilele
săptamânii, lunile anului, anotimpuri).

7
 Bibliografie

1. Psihomotricitatea la vârsta de creștere și dezvoltare, Albu Adriana,Editura Spiru

Haret Iași,1999
2. Psihologia vârstelor, Crețu Tinca, Editura Polirom Iași, 2006
3. Psihologia copilului, Petru Golu, Berza Eugen, Editura Didactică și pedagogică,
București,1993
4. http://www.consultanta-psihologica.com/consilierea-copiilor-supradotati/
5. http://www.scrigroup.com/educatie/psihologie-psihiatrie/Educatie-
psihomotrica83629.php