REFERAT

Comportamentul si atitudinea cadrului didactic in instruirea

elevilor cu CES

Comunicarea face posibilă coexistenţa oamenilor. Comunicarea directă între oameni este
realizată prin intermediul cuvintelor dar şi al gesturilor. Un simplu gest prietenesc este o formǎ simplǎ
de a stabili contactul cu cei din jur. Comunicarea, informarea şi mijloacele de comunicare depind unele
de altele.
Comunicarea este un mod fundamental de interacţiune psiho-socială a persoanelor, realizat în
limbaj articulat sau prin alte coduri, în vederea transmiterii unei informaţii, a obţinerii stabilităţii sau a
unor modificări de comportament individual sau de grup.
Comunicarea este activitatea sau procesul prin care o persoană işi exprima ideile, sentimentele
sau prin care oferă altora informaţii. Ea implică numeroase forme de a trasmite mesaje celor din jur prin
limbaj, gesturi sau alte modalităţi.
Caracteristicile copiilor cu dizabilităţi severe sau asociate fac uneori imposibilă însuşirea unei
modalităţi de a comunica eficient, rămân la anumite etape ale comunicării, neputând depăşi anumite
limite determinate de propriul deficit cognitiv.De aceea este nevoie de unitate în acţiunile cadrelor
didactice, importantă fiind munca în echipă, făcându-se astfel posibilă identificarea numeroaselor
modalităţi de a transmite informaţia şi de obţinere a feed-back-ului.
Competenţa profesională a psihopedagogului este evidenţiată în cunoaşterea de către acesta cât
mai exactă a particularităţilor psihice şi psiho –sociale a unui copil cu CES , precum şi capacitatea
acestuia de a elabora pe această bază a celor mai eficiente strategii corectiv –recuperative şi educaţional
incluzive şi nu în ultimul rând a măiestriei cu care el poate să adapteze aceste strategii pentru fiecare
copil în parte.
Un bun pedagog trebuie să posede cunoştiinţe care îl fac pe acesta capabil să recunoască tipul de
tulburare şi în special tulburarea de învăţare a copilului. Simptomele, modelele de comportament care
sugerează prezenţa tulburării de învăţare sunt: in fazele ameliorate şi acute ale tulburărilor de învăţare

1
apare o divergenţă între performanţele şcolare şi nivelul intelectual al copilului; performanţa scăzută
care se observă în stadiul preşcolar se continuă în faza micii şcolarităţi, iar în cazul afecţiunilor mai
puţin grave întârzierea apare mai târziu: astfel de disfuncţii sunt dislalia, disfagia, discalculia; un model
comportamental tipic îl reprezintă tulburarea de atenţie, ADHD ( hiperactivitatea) şi neurotizarea
secundară; este un sindrom care poate afecta una sau mai multe aptitudini; tulburarea percepţiei derivă
din următoarele deficienţe: tactile, vizuale, kinestezice şi chiar vestibulare; tulburarea capacităţii
lingvistice rezultă din deficienţe ale percepţiei şi limbajului; insuficienţe ale engramării, reţinerii şi
reactualizării cunoştiinţelor; tulburarea codării intermodale; tulburarea aptitudinilor ariale; tulburări ale
orientării spaţiale; tulburarea coordonării motrice şi motricitatea.
Cadrele didactice care le sunt copiilor aproape zi de zi la şcoală fiindu-le ca o a doua familie pot
să-i ajute pe aceşti copii în multe moduri, asta dacă se porneste de la imaginea formata despre persoana
fiecăruia şi anume: fiecare copil cu dizabilităţi este o fiinţă unică care creşte, simte, trăieşte; fiecare copil
trebuie tratat ca oricare alt copil; fiecare copil reprezintă o individualitate şi are nevoile sale; fiecare
copil are o personalitate care îi este în curs de dezvoltare sau se definitivează; fiecare copil are dreptul la
educaţie, indiferent de este cu CES sau normal „dreptul la egalitate„ atât cât este posibil.
Prin definire un copil cu CES, cu dizabilităţi are foarte mare nevoie de sprijin şi mai ales de
foarte multă căldură sufletească şi apropoiere care vine să completeze tabloul educaţional şi îl ajută să
depăşească zi de zi, puţin câte puţin, problema cu care se confruntă.
Activitatea didactică de predare trebuie să fie în permanenţă îndreptată către şi spre nevoile
speciale pe care le are fiecare, astfel acest lucru va fi în permanenţă în favoarea lor iar ei nu vor avea
decât de câştigat.
Cei mai mulţi părinţi sau alte persoane care îngrijesc de aceşti copii doresc ca aceştia să se
dezvolte cât mai bine, să recupereze întârzierea mentală şi să se poată integra în societate ca oricare altă
fiinţă umană. Un copil cu CES este incapabil să-şi reprezinte o schemă şi de aceea trebuie să existe tot
felul de materiale cum ar fi: panouri luminoase cu imagini pentru citit (învăţarea numerelor, culorilor şi
a obiectelor), planşe sau imagini expuse pe perete care să-l aute să-şi poată reprezenta propria identitate.
Un bun pedagog merită să aloce timp pentru a confecţiona astfel de materiale pentru că acestea
sunt de mare ajutor în procesul de învăţare la copii. În cazul dificultăţii de învăţare sunt necesare
materiale cu scris foarte mare sau materiale care să le ofere indicii prin atingere.
Din resturi de materiale se pot confecţiona foarte multe jucării pentru copii mai mici: şoricei,
păpuşi, marionete, căţeluşi, puzzle sau chiar instrumente muzicale machete. Piesele de domino pot fi
folosite dacă se măresc punctele p fiecare plăcuţă pentru a putea fi mai uşor mânuite de copii cu
dizabilităţi.
Se pot realiza multe dispozitive /echipamente. Pentru ca elevii să poată apuca mai bine creionul,
acesta se poate monta într-un înveliş de cauciuc moale sau se poate confecţiona un ABAC din dopuri de
sticlă care să-l ajute să numere, ori rigle cu marcaje mai mari şi mai proeminente pentru a-i ajuta pe

2
copiii cu deficienţe. Amenajarea spaţiului grupei (clasei) într-o noua manieră , care să nu mai imite
modelul şcolar, ci să ofere ocazii şi oferte de joc liber şi creativ, corespunde în fapt cu organizarea ariilor
de stimulare. Acestea sunt: colţuri, ateliere, sectoare, centre, domenii, locuri, ungheraşe în care sunt puse
materiale didactice la îndemâna copiilor, într-o manieră care să dea prilejul desfăşurării unor activităţi în
sensul şi în fovoarea dezvoltării lor psihice şi fizice.
Principalele arii de stimulare:
- Artele plastice: desen, dactilopictura, activităţi practice, colaje, pictura cu acuarele;
- Senzorial - (apa şi nisipul);
- Construcţiile (cuburile mari) - un covor şi un raft care are ordonate în el cuburi de mărimi şi
forme diferite;
- Jocurile casei (jocuri de rol şi activităţile casnice);
- Jocurile de manipulare: jocuri de masă, masuţă şi raft în care copiii găsesc jucării mici şi
jocuri de masă;
- Muzica: aici pot exista instrumente muzicale dar şi obiecte care produc sunete muzicale;
- Gimnastica: locul în care se pot pune aparatele de sport;
- Ştiinţa (colţul naturii vii): plante, mici animale de casă, peştişori, seminţe şi lucruri care
formează spiritul ştiinţific;
- Biblioteca (colţul liniştit şi colţul cărtii): este locul unor rafturi cu cărţi, caiete şi creioane,
dar şi al unor saltele sau canapele pe care copiii se pot odihni;
- Spaţiul curţii (jocurile în aer liber)-există diverse moduri de amenajare a curţii pentru a
deveni real un spaţiu de joacă.
Schimbarea meiului , metodei , modului de grupare şi materialelor , corespunde în fapt nevoii de
schimbare care caracterizează pedagogia timpurie şi prin care se identifică o diversitate de copii cu
cerinţe şi nevoi speciale , diferite şi nu un copil abstract. Schimbarea promovează ideea parteneriatului
colectiv care începe chiar de la vârste fragede şi în care vine în sprijinul lor.
Lucrul în această manieră relaxează copiii şi cadrele didactice în aşa fel încât atmosfera este
permament destinsă, netensionată şi optimistă.
În măsura în care politica unei ţări este axată pe dezvoltare durabilă, reformele apar ca o necesitate.
Orice dezvoltare presupune oameni pregătiţi să o realizeze (profesionişti de toate categoriile), iar şcoala
este cea care îi pregăteşte. Dezvoltarea ştiinţelor educaţiei, inovaţia didactică solicită transformarea
profesorilor în specialişti ai domeniului proiectării curriculare.
Societatea actuală este dominată de numeroase schimbări care se regăsesc în mai toate ramurile
acesteia. După cum este denumit acest secol „secolul vitezei„ în societatea zilelor noastre a izbugnit o
revoluţie atât industrială cât şi tehnologică ce se impune pe zi ce trece prin amploare şi profunzime
influenţând toate ramurile şi domeniile de activitate.

3
 O influenţă a schimbărilor se simte acut şi asupra educaţiei care îşi extinde acţiunea la
dimensiunile întregii societăţi prin intermediul canalelor sociale propulsându-se astfel o cantitate tot mai
mare de informaţii şi toţi factorii sociali dobândesc în acest mod capacităţi educative.
Educaţia în aceste condiţii suferă mai multe modificări şi astfel se diversifică ceea ce are impact
de-a lungul întregii vieţi a unui om. În acest stadiu educaţia este nevoită să ţină pasul cu noile cerinţe ale
pieţii şi să-şi diversifice tehnicile şi metodele devenind o didactică inovatoare. Complexitatea educaţiei
este evidenţiată prin universalitatea şi permanenţa ei.
Anticiparea viitorului într-o perspectivă ştiinţifică contituie o necesitate a omului contemporan ,
pentru a găsii soluţii concrete şi rapide în rezolvarea multiplelor probleme pe care le ridică viaţa. Dacă
trecutul explică viitorul , apoi viitorul este raţiunea de afi a prezentului, Grigore Moisil spunea că „o
societate nu este bună azi dacă ieri nu s-a gândit la mâine„.
Întrucât viitorul se construieşte pe baza trecutului , se impune reconsiderarea valorilor esenţiale şi
permanente ale trecutului , reactualizarea şi îmbogăţirea în prezent. Prin însăşi vocaţia ei, educaţia este
o activitate anticipativă, ea pregătind omul de azi pentru ziua de mâine.
Pentru a satisface cererea generală de educaţie în scopul de a-i da omului o pregătire astfel încât să
facă faţă la noile condiţii şi la noile cerinţe ale societăţii moderne, educaţia se dezvoltă şi se diversifică,
îmbogăţindu-se cu noi conţinuturi şi dobândind noi orientări. Astfel provocările lumii contemporane au
implicaţii evidente în domeniul educaţiei. Educaţia, inclusiv cea din învăţământul preuniversitar, trebuie
să ţină seama de tendinţele şi direcţiile de evoluţie ale societăţii contemporane să-şi racordeze politica
educaţională la cerinţele social-economice prezente şi viitoare reconstruindu-şi permanent obiectivele,
conţinuturile şi metodologia pentru: pregătirea copiilor şi a tinerilor în vederea impactului cu tehnologia
modernă; centrarea educaţiei pe copil, ajungând astfel la programe diversificate şi individualizate;
punerea ccentului pe rolul formativ al grădiniţei de copii; asigurarea continuităţii între grădiniţă şi şcoală
prin activizarea grupei de pregătire pentru şcoală şi prin accentuarea socializării preşcolarilor; extinderea
mobilităţii şi flexibilitatea învăţământului prin introducerea unor activităţi opţionale; asigurarea şanselor
de instruire pentru toţi copii fără nici un fel de dicriminare.
Acest concept de educaţie timpurie se referă la două dimensiuni esenţiale: începerea preocupărilor
educaţionale de la vârste mici şi implicarea familiei şi a comunităţii în educarea acestor copii. Pe
ansamblu, educaţia timpurie se preocupă de extinderea strategiilor de timulare şi dezvoltare a copilului
şi la nivelul familiei.
În lumea contemporană există numeroase programe educative pentru vârstele timpurii. La baza
tuturor acestor programe se află deja în derulare 3 categorii de principii generale, dintre care cel mai
important este Principiul social. Principiul social determină şi structurează intervenţia educativă timpurie
asupra copilului.

4
 Cele 3 principii rezultă dintr-o serie de documente internaţionale cum ar fi: Convenţia cu privire la
drepturile copilului; Declaraţia Conferinţei Mondiala de la Jomtien, cu privire la „Educaţia pentru toţi„ ;
Declaraţia de la Salamanca cu privire la realizarea şcolii de tip incluziv.
Din cele trei documente internaţionale putem deduce câteva direcţii şi recomandări esenţiale
pentru educaţia acestor copii şi anume: perspectiva de abordare a copilului , în sensul că acesta necesită
îngrijire şi atenţie din partea întregii societăţi şi în primul rănd din partea propriilor părinţi; respectarea
copilului indiferent e problemele speciale pe care le are; educarea pentru toţi, fără deosebirea de gen,
rasă, limbă sau vre-un alt criteriu; implicarea familiei şi a comunităţii în derularea acţiunii de educare a
acestor suflete.
Învăţarea prin cooperare reprezintă modul de organizare a activităţii didactice pe grupuri mici,
astfel încât – lucrând împreună – elevii îşi maximizează atât propria învăţare, cât şi a celorlalţi colegi.
Cercetările arată că elevii care realizează sarcini de învăţare prin cooperare în grup tind să aibă:
performanţe şcolare mai bune; un număr mai mare de competenţe sociale pozitive; o mai bună înţelegere
a conţinuturilor şi deprinderilor pe care şi le formează.
Educaţia este un fenomen social. Din această perspectivă se impune o relaţie biunivocă
fundamentală : comunicarea între sistemul educaţional şi cel social. Educaţia este o investiţie pe termen
lung. Cei pe care îi educăm acum reprezintă generaţiile de mâine, drept urmare este de datoria societăţii
de a avea grijă încotro se îndreaptă. Îndemnul adresat de J. J. Rousseau începeţi prin a vă cunoaşte copii
este temelia educaţiei.
A educa este o artă în egală măsură: Trebuie ca arta educaţiei, ca pedagogia să fie raţională, pentru
ca natura omenească să se poată dezvolta în aşa chip pentru a-şi îndeplini destinul. Educatorul este nu
numai un specialist, un om de ştiinţă, un profesionist, ci el are menirea să armonizeze, prin vocaţia sa,
sunetele disonante ale unei „orchestre„ aparte care este copilul. Educaţia înseamnă ideal, scop,
obiective.
Prima treaptă în formarea copilului este familia care trebuie să-i rămână şi să-l susţină pe tot
parcursul educaţional. ,,Trezirea” spiritului coplilui, către lumea exterioară, solicitarea sistematică în
activităţi bine dozate şi puternic motivate reprezintă cheia dublului succes pentru elevii cu cerinţe
speciale, performanţe progresive dar sigure, iar pentru educatori, satisfacţia şi bucuria lucrului bine
făcut.
Educarea acestor copii presupune în fiecare zi dragoste şi dăruire din partea celor care îi educă.