Strategii de dezvoltare a abilităților de comunicare ale preșcolarilor

Elaborarea unor strategii de îmbunătățire a abilităților de comunicare a

preșcolarilor în vederea integrării școlare poate contribui la dezvoltarea și dirijarea
eficientă a achizițiilor copilului în scopul socializării și pregătirii pentru școală.
Dimensiunea practică presupune luarea în discuție a căilor de eficientizare a
interrelaționării și comunicării la vârsta preșcolarității în scopul integrării sociale și
obținerii performanțelor școlare proiectate, a înlăturării cauzelor unei comunicări
deficitare.
În lipsa unor strategii eficiente de îmbunătățire a abilităților de comunicare în
mediul educațional preșcolar în particular și în sistemul de învățământ românesc în
general, se constată un decalaj mare între gradul de înțelegere a raporturilor cauzale, de
determinare și condiționare între fenomene, între propriul construct mental, propria
reflecție asupra lumii și capacitatea de exprimare a ideilor. Acest decalaj va conduce,
ulterior, la menținerea unui nivel scăzut de interiorizare cognitivă a realității externe și,
implicit, la o dezvoltare mentală necorespunzătoare.
Studiul abilităților/ competenței de comunicare a preșcolarilor se restrânge în
jurul unor concepte ce depășesc simpla limitare la o singură arie disciplinară deoarece
competența de comunicare, studiată împreună cu alți termeni care privesc potențialitățile
individuale (abilități, aptitudini, deprinderi) presupune o triplă abordare: psihologică,
pedagogică și comunicațională. Prin urmare, prin intermediul prezentei teme de cercetare
ne propunem să studiem într-o manieră transdisciplinară și interdisciplinară evoluția, la
vârsta preșcolarității, a abilităților de comunicare, de la stadiul de potențialități la cel de
competențe.
Pentru cercetătorii din România, competența de comunicare nu înseamnă
cunoașterea de care au nevoie participanții la actul de comunicare pentru a interacționa, ci
capacitatea de a o pune în practică, adică utilizarea limbii în manieră adecvată în contexte
diferite, însumând anumite abilități comunicaționale.
Competența de comunicare este capacitatea unei persoane de a-și transmite
gândurile, trăirile, intențiile prin mijloace verbale și extraverbale de exprimare, de a
recepționa și înțelege mesaje primite în actul comunicării. Competența de comunicare a
școlarului mic este acea capacitate care permite elevilor să recunoască și să reproducă
enunțuri accesibile nivelului lor de percepere și operaționalizare, corecte din punct de
vedere al sistemului limbii, adecvate contextului situațional în care are loc comunicarea.1
Obiectivul major al comunicării educaționale realizate în procesul de învățământ
este formarea și dezvoltarea capacităților generale de comunicare, de relaționare cu
semenii și cu mediul din care fac parte. În grădiniță, limbajul poate fi privit atât ca mijloc
de comunicare, deoarece copilul folosește vorbirea în fiecare clipă a vieții sale pentru
formularea cerințelor, trebuințelor, a emoțiilor, dar și ca mijloc de cunoaștere pentru că
prin limbaj ajunge la descoperirea realității obiective.
Imposibilitatea de a comunica prin limbaj ar produce o stagnare în dezvoltarea
personalității copilului, ar modifica relațiile lui cu oamenii, cu realitatea înconjurătoare, l-
ar singulariza și împiedica în mare măsură să participe la o activitate sau alta.Colectivul
grupei de copii, prin coeziunea și diversitatea sa, prin interrelaționarea pe care o
presupune existența sa activă se constituie într-un grup de dezvoltare personală.
Acesta funcționează în baza unor reguli simple, eficiente, creând un spațiu de
desfășurare în care copilul poate să se descătușeze, să evolueze liber, să experimenteze.
Unul dintre obiectivele majore urmărite în grădiniță este dezvoltarea competențelor de
comunicare și pentru atingerea acestui obiectiv, educatorul trebuie să-și pună niște
întrebări firești cum ar fi:2
„Știe preșcolarul să se asculte și să-l asculte empatic pe celălalt?
(Conștientizează ce simte în timp ce-l ascultă?)”
„Știe să exprime și să se exprime?”
„Ce anume îl blochează?”
„Ce soluție creativă pot (poate) găsi pentru a depăși blocajul?”
„Am modele adaptate fiecărui copil, în parte, pe care le poate urma?”
„Cât de concentrată își poate menține atenția fiecare și pentru cât timp?”
„Cât de multe lucruri poate remarca?”
„Ce simte corpul lui?”
„Realizează ce reacții are el, ce trăiește în relația cu celălalt și ce-l face să
reacționeze într-un anume fel?”
Un alt obiectiv important ar fi identificarea și exprimarea sentimentelor, a trăirilor
și în această direcție se pot genera întrebări cum ar fi:
„Ce sentimente îl încearcă pe copil?”

2
 „Știe să le identifice?”
„Știe să le asculte?”
„Știe să le exprime pentru alții?”
„Cum îl pot ajuta mijloacele de comunicare să o facă?”
La vârsta preșcolară mică în activitățile de educarea limbajului și comunicării,
ponderea o au activitățile de povestire a educatoarei și de repovestire a copiilor, în care se
folosesc planșe, cărți ilustrate, jetoane ori cuburi cu imagini din povești pentru a respecta
caracterul situativ al preșcolarului.
În anii următori are loc o asimilare rapidă a acțiunilor concrete și fixarea în
plan mental a unor scheme de operare ce permit renunțarea la suportul material. În
procesul de comunicare cu ceilalți copilul transmite ceea ce a văzut și auzit, ceea ce a
trăit, a făcut și a gândit. Astfel se constituie limbajul contextual, mai închegat și coerent.
Dezvoltarea limbajului cuprinde nu numai înțelegerea structurilor verbale și
utilizarea lor în contexte imediate, ci și învățarea exprimării propriilor idei și sentimente. 3
Se pot construi diferite istorioare utilizând jucăriile copiilor, arătând una sau alta pe
măsură ce sunt menționate în povestire sau educatoarea poate alege o păpușă care-și
povestește pățaniile sau un iepuraș care povestește viața din pădure: cum foșnesc copacii,
cum miroase totul a verdeață, cum trosnesc crenguțele sub picioare, cum ciripesc
păsărelele.
Mai târziu se poate renunța la jucării, utilizându-se doar imaginile. Pe măsură ce
se derulează povestirea, educatoarea atrage atenția copiilor asupra expresiei personajelor
ilustrate, accentuează intonația și își modifică vocea atunci când redă replicile acestora.
Pentru ca povestirea să-și atingă scopul, ea trebuie să transmită idei și dispoziții
afective și cel mai potrivit mod de a ajunge la acest rezultat este mișcarea. Copiii
receptează sentimentele și ideile prin intermediul actelor motrice: surpriza poate fi
înfățișată prin înălțarea umerilor, bucuria prin bătăi din palme,tristețea prin coborârea
capului.
Prezentarea poveștilor se poate face și prin teatrul de păpuși căci emoțiile sunt
transmise cu cea mai mare forță prin acțiunile păpușilor. Copiii își pot dramatiza și
prezenta astfel poveștile, unii dintre ei devenind actori, iar ceilalți spectatori. Nu orice
copil este apt să-și mânuiască păpușile și să-și construiască replici. Starea de spectator
poate conveni mai bine temperamentului unora dintre preșcolari, care pot învăța mai
multe în acest fel decât dacă ar fi forțați să fie activi.
3
 Dramatizările nu trebuie impuse, accentul punându-se pe spontaneitate și pe
plăcerea activității. Realizarea dramatizărilor se poate face de timpuriu, chiar de la grupa
mică. Pentru aceasta trebuie alese scurte povestiri sau poezii, cu o linie narativă clar
definită. Pentru început, activitatea copiilor se poate rezuma doar la mimică. Citind
„Capra cu trei iezi, educatoarea se oprește din când în când și întreabă: Cum arăta lupul?
Fioros, nu-i așa?”; „Cum arătau iezișorii când a intrat lupul în casă? Foarte speriați...”
Astfel copiii mimează aceste sentimente: fioros, speriat. Procedeul contribuie astfel la
înțelegerea textului, a sentimentelor exprimate, menține interesul copiilor pentru poveste
și contribuie, totodată, la educarea expresivității faciale.
Copiii pot să execute și acțiuni simple, asemenea personajelor din text: să sară
precum iezișorii, să taie lemne pentru foc, să sape groapa. Educatoarea poate introduce și
un scurt dialog suplimentar: „Lupul intră în casă și cum face?” , „Dar iezii ce spun?” și
copiii pot răspunde.
În cele din urmă se pot realiza dramatizări propriu-zise, pornind de la scurte
poezii ori de la povești foarte bine cunoscute de copii. Deși rolurile nu se impun, ci sunt
alese de copii, va trebui să li se explice că este normal ca fiecare copil să joace personaje
diferite și nu pe aceleași de fiecare dată, pentru a preveni eventualele conflicte atunci
când aceiași copii vor dori să joace mereu aceleași roluri.
Obiectivul principal al acestor dramatizări trebuie să fie nu atât respectarea
textului de bază, cât educarea capacității copiilor de a-și exprima liber trăirile, ideile,
chiar dacă o fac utilizând texte deja construite. Pentru ca un copil să-și însușească
limbajul trebuie să i se vorbească. Fiecare clipă trebuie exploatată pentru a-i pune pe
copii în situația de a povesti sau dialoga. Limbajul fiind implicat în toate activitățile
formative ale grădiniței, participarea activă a preșcolarilor la toate acțiunile constituie
adevărate exerciții de comunicare.