Copiii cu C.E.S.

în învățământul de masă

Problemele integrării copiilor cu CES în școala de masă sunt cunoscute atât în lume cât și în
România. Integrarea copiilor cu CES conferă instituției școlare rolul de componentă fundamentală a
sistemului social, aptă să răspundă concret imperativelor de moment ale evoluției din societatea
contemporană și să rezolve o serie de probleme referitoare la nevoile de acceptare / valorizare socială a
fiecărui individ și la capacitatea acestuia de a se adapta și integra într-o societate aflată în continuă
transformare.
La sfârșitul anului 1995 a fost adoptat „Planul național de acțiune în favoarea copilului” care
conține și o serie de prevederi centrate pe integrarea copiilor cu cerințe speciale în comunitate. Acest act
normativ recomandă printre altele accesul copiilor cu deficiențe sau cerințe educative speciale, în funcție
de potențialul acestora, la structurile și programele învățământului de masă, precum și educația școlară în
comunitate a acestor copii.
Modele de organizare a școlilor care aplică principiile educației incluzive la nivel internațional, se
evidențiază următoarele:
-modelul cooperării școlii speciale cu școala obișnuită;
-modelul bazat pe organizarea unei clase speciale în școala obișnuită;
-modelul bazat pe amenajarea în școala obișnuită a unei camere de instruire și resurse pentru
copiii deficienți;
-modelul itinerant;
-modelul comun.
Curriculumul diferențiat și personalizat e determinat de diferențele dintre elevi, măsurabile prin
următoarele caracteristici: capacitatea de înțelegere, posibilitatea asimilării; ritmul de învățare; capacitatea
creativă; nivele de motivație; gradul implicării afective și al curiozității intelectuale. În esența sa,
curriculumul diferențiat și personalizat adaptează procesul instructiv-educativ la posibilitățile aptitudinale
și cognitive ale celui care se educă. Pentru curriculumul de bază diferențierea o face profesorul clasei, dar
o poate face și conducerea școlii și catedrele atunci când diferențierea se face pe clase omogene de
aptitudini.
În predare, parteneriatul reprezintă un mijloc de asistență acordată profesorilor de alți profesori
atunci când se introduc metode de lucru noi. Partener în predare poate fi un coleg de aceeași specialitate
cu experiență educativă mai bogată, acesta jucând rolul de îndrumător, sau un coleg cu o altă specializare,
de preferință una înrudită. (Neamțu, Gherguț, 2000).
Și tot în predare, colaborarea este un mod eficient de sprijinire a educatorilor care lucrează cu
copiii cu CES. Pentru a crea condiții de învățare eficientă pentru toți elevii, prezența în clasă a unor
persoane care să lucreze împreună cu profesorul poate fi deosebit de utilă.
Strategiile educației inclusive valorifică atât metodologia din educația modernă cât și ansamblul
de metode procedeele și mijloacele adiționale prin adaptarea lor la cerințele și nevoile speciale ale
copiilor integrați în învățământul de masă, cât și prin adaptarea lor la contextul instructiv-educativ.
Învățarea la copiii cu CeS, ca proces de achiziție de noi cunoștințe și de formare de capacități
cognitive, este mult mai eficientă dacă se realizează în grupuri mici, dacă este activ-participantă,
cooperativă, partenerială și implicantă la maximum posibil. Strategiile educației incluzive sunt strategii de
microgrup, îndeplinind toate condițiile enumerate anterior. În ceea ce privește învățarea, educația
incluzivă valorifică studiile, cercetările, concluziile semnificative precum și teoriile moderne asupra
învățării.
 Copilul cu deficienţe se adaptează greu la relaţiile interpersonale, de aceea părinţii trebuie să
joace rolul de mediator între copil şi persoanele străine. Uneori părinţii pot dramatiza excesiv reacţiile
inadecvate venite din partea unei persoane străine, identificând o falsă rea intenţie într-un gest oricât de
neutru. Pe de altă parte, unii părinţi refuză să ţină cont de dificultăţile sociale determinate de deficienţă. În
acest fel, ei îi împiedică pe copii să înţeleagă şi să accepte toate aspectele legate de propria deficienţă.
Datorită acestui rol suplimentar de mediator, reacţiile părinţilor în faţa unui copil cu deficienţă capătă o
importanţă majoră. Părinţii reacţionează prin supraprotecţie, acceptare, negare sau respingere.
Copiii, majoritatea timpului lor liber şi nu numai, si-l petrec jucându-se. Jocul reprezintă pentru
copii o modalitate de a-şi exprima propriile capacităţi. Prin joc, copilul capătă informaţii despre lumea în
care trăieşte, intră în contact cu oamenii şi cu obiectele din mediul înconjurător şi învaţă să se orienteze în
spaţiu şi timp. În timpul jocului, copilul vine în contact cu alţi copii sau cu adultul, astfel că jocul are un
caracter social.
Jocurile sociale sunt esenţiale pentru copiii cu deficienţe, întrucât le oferă şansa de a se juca cu
alţi copii. În aceste jocuri sunt necesare minim două persoane care se joacă şi comentează situaţiile de joc
(loto, domino, table, cuburi, cărţi de joc etc.).

Bibliografie:
1. Gherguț, A., 2001, „Psihopedagogia persoanelor cu cerințe speciale”, Iași, Editura Polirom.
2. Renata Cercel, Claudia Hanga „Educația elevilor cu nevoi speciale. Creativitate, inovație și
educație pentru excelență a copiilor, elevilor, tinerilor cu potențial aptitudinal ridicat”, în Florica Orțan
„Pedagogie și elemente de psihologie”, Ed. Risoprint, Cluj Napoca 2012;