Dascălul- deschizător de drumuri

O preocupare majoră a fiecărui dascăl – deschizător de drumuri – este cunoaşterea

reală a individualităţii elevilor cu care lucrează, fapt care conduce la o individualizare a
acţiunilor pedagogice, la o tratare diferenţiată a elevilor în funcţie de posibilităţile şi
înclinaţiile lor.
Concepţia ştiinţifică privitoare la tratarea individuală a elevilor constă în cunoaşterea
gradului de evoluţie a diferitelor procese psihice, a gradului de dezvoltare, a tipului de
inteligenţă caracteristică fiecărui copil, pentru a putea folosi mijloace adecvate în scopul
dezvoltării acesteia la nivelul standardelor şcolare.
Profesorul pune în centrul atenţiei sale persoana umană ca fiinţă originală unică şi
irepetabilă, accentuând ideea că în fiecare societate există persoane diferite, grupuri diferite,
motivaţii, raţiuni şi puncte de vedere diferite.
Dascălul se centrează mai ales pe cunoaşterea modului de învăţare a strategiilor
necesare rezolvării problemelor de viaţă cotidiană, într-o manieră cooperantă şi solidară, unde
procesul de predare-învăţare este simultan, unde fiecare elev învaţă „cum se învaţă” unii de la
alţii, fără competiţii şi ierarhii arbitrare, în spiritul respectului şi toleranţei faţă de cei din jur.
Toate acestea vor permite copiilor şi tinerilor să trăiască diferenţele dintre persoane ca pe ceva
natural, mediind dezvoltarea atitudinilor de solidaritate şi de apărare a drepturilor umane în
cadrul aceluiaşi grup social (clasă, şcoală, comunitate)..
E. Planchard spune că în general “linia de conduită a profesorului este aceea de a-i
frâna pe aceia care se arată prea inteligenţi, de a-i stimula pe cei care nu sunt destul de
dezvoltaţi, pentru realizarea unor norme unice.” Elevii diferă din punct de vedere al
aptitudinilor, a ritmului de învăţare, a gradului de înţelegere a fenomenelor (unii
aprofundează, alţii sunt superficiali), a capacităţii de învăţare, a rezultatelor obţinute.
Pentru a înțelege mai bine necesitatea organizării vieții şcolare după modelul diversităţii
este necesar să se faca o comparație cu modelul şcolii tradiționale.
În modelul tradiţional, relaţiile familiei cu şcoala sunt aproape inexistente sau au un
caracter informal, ocazional. În condiţiile şcolii pentru diversitate, părinţii participă direct la
viaţa şcolii prin implicarea în diferite parteneriate educaţionale, participarea la lectorate,
activităţi educative, excursii, drumeţii, şi pot influenţa anumite decizii care privesc actul
educaţional.
Şcoala şi conducerea şcolii, în modelul tradiţional, este privită ca fiind locul unde are
loc învăţarea, fără a menaja copii în faţa volumului de cunoştinţe care trebuie asimilat
necondiţionat şi reprodus ulterior. Şcoala pentru diversitate este deschisă unor situaţii
stimulative diverse, fiind mai flexibilă şi mai variată din punctul de vedere al ocaziilor de
învăţare, actul învăţării nu mai este privit ca pe ceva impus, ci capătă o serie de semnificaţii
noi, datorită posibilităţilor de selecţie şi „negociere” a tipurilor de învăţare, adaptate cerinţelor
şi posibilităţilor fiecărui copil în parte.
În modelul tradițional, profesorul este considerat o autoritate care definește adevărul şi
care, în actul predării, împărtășește acest adevăr şi elevilor. Școala pentru diversitate vede în
profesor sursa de experiență pentru copii care mediază între cunoaşterea valorilor culturii umane
şi elevii clasei. De asemenea, ,,profesorul devine şi un gen de cercetător interest de
resursele_existentg în comunitate care pot fi exploatate în actul învățării şi de posibilitățile prin
care mijloacele de învățământ pot fi corelate cu aceste resurse" (Jenkinson, 1997).
În condițiile învățământului integral, profesorii şi educatorii trebuie să satisfaca o serie
de cerinţe :
• să aiba o viziune clară asupra filosofiei educaţiei integrate
• să dezvolte și să susțină în şcoală activități educaționale în care elevii, profesorii
şi părinții să relaţioneze de pe poziții egale, după principiul parteneriatului
• să susțină şi să încurajeze activităţile desfaşurate în echipe de specialişti şi să participe
la actiyităţile de perfecționare în domeniul educaţiei integrate ;
•sa fie convinși că toate problemele și provocările generate de cerinţele
speciale în educaţie ale copiilor integrati au întotdeauna mai multe soluții de rezolvare
•să fie convinşi că riscul asumat în promovarea educaţiei integrate nu este în
zadar şi că se pot afla şi în situația unor nereușite parțiale sau totale în procesul de integrare, dar
care nu trebuie să-i descurajeze sau să-i dezarmeze ;
•să admită educaţia integrata ca pe un scop fundamental în procesul de dez-voltare
armonioasă a personalității copiilor cu cerinţe educative speciale și, în acelaşi timp, să fie un
model sau un mentor pentru fiecare dintre elevii clasei
• să fie dispuşi să ofere ajutor oricărui elev din clasă şi să stimuleze elevii clasei în
susținerea lor reciprocă la activitățile de învățare ;
• să favorizeze crearea unui mediu propice relaţionarii între elevii clasei şi între părinți
sau membrii familiilor copiilor din clasă ;
 • să fie în măsură să coordoneze strategiile şi activitătile educative incluse în programa
şcolară şi să fie un sprijin activ al elevilor în situațiile când aceştia trebuie să aleagă cele mai
potrivite soluții sau oportunități de rezolvare a problemelor din viața cotidiană ;
Personalul didactic ar trebui să aibă responsabilitatea recunoșterii nivelului de
competență profesională și dorința de perfecționare a capacităților de lucru în condițiile
educației integrate. Acesta trebuie să manifeste atitudine critică și constructive prin propuneri
concrete și realiste în sprijinul integrării copiilor cu cerințe educative special în clasele unde
își desfășoară activitatea. De asemenea, dascălul trebuie să dovedească implicare totală în
procesul didactic, astfel încât să satisfacă într-o măsură cât mai mare cerințele educaționale
ale elevilor din clasă, să trateze elevii cu demnitate și respect și să aibă considerație față de
situația particulară în care se află copiii cu deficințe.
Atât profesorul, conducerea școlii, părinții, dar și elevii trebuie să înțeleagă foarte clar
că școala nu înseamnă doar acceptarea, tolerarea copiilor cu deficințe într-o clasă din
învățământul de masă. Înseamnă adaptare la cerințele copiilor cu deficințe, cuprinderea
acestora în programele lor, alături de copii normali, dar și de a le asigura în același timp
servicii de specialitate, programe de sprijin individualizate. Înseamnă asumarea responsabilă a
unor schimbări radicale în organizarea și dezvoltarea activităților instructiv-educative derulate
în școală.
Pe lângă faptul că integrând copii cu deficințe de educație în școala de masă le
respectăm un drept fundamental, acest lucru aduce beneficii pentru toti cei implicați. Părinții
acelor copii își văd realizată cumva dorința firească de a avea un copil acceptat de cei de-o
vârstă cu el, de a avea prieteni, preocupări comune cu aceștia, de a duce o viață normală.
Copiii implicați, indiferent că sunt copii cu deficințe sau nu, capătă mai multă înțelegere față
de ceilalți, dar și față de ei, devin mai responsabili, mai empatici și astfel devin practic mai
pregătiți pentru integrarea socială activă într-o lume caracterizată de multă diversitate. Află de
timpuriu că diferența există, dar că ea nu dăunează nimănui, iar copiii normali pot aprecia
mult mai bine potențialul real al copiilor cu deficințe