Universitatea „Lucian Blaga” Sibiu

Facultatea de Științe-Socio Umane

Teme pentru evaluare

la disciplina
Etica si deontologie
pedagogica

Nume: Adăscăliţei (Niță) Alexandra-Ionela

Specializare: PIPP, anul III/Sem I
Prof. Victoria Gabriela Gruber
 Tema 1,2,3 din curs 3
Etică deontologică și echitatea

Cerințe:

Rezolvați în scris temele 1, 2 și 3 de la slide-urile 15, 45 și 63 din cursul nr 3.

 Tema 1- curs 3 (slide 15) - Selectați trei dintre principiile deontologice care vi se par
cele mai potrivite profesiei didactice și explicați cum ar trebui să influențeze fiecare
activitatea dvs educativă.
Eu consider că cele mai importante 3 principii deontologice care sunt și cele mai potrivite
profesiei didactice sunt: altruismul, umanismul și principiul reciprocitătii. Bineînțeles pe
lângă aceste principii mai sunt și altele tot de o importanță mare precum și multe alte valori care
se nasc din pasiunea pentru profesia didactică. Totodată, consider că sunt două categorii de
profesori pe care îi regăsim în învăţământ: cei cu normă și cei cu vocație, de aici și rezultatele
activității educative sunt complet diferite. Profesorul cu vocație este cel ce are iubire și respect
pentru copiii și se ghidează după aceste principii care sunt ca un ghid în activitatea didactică. Un
profesor care își respectă principiile de viață, care respectă valorile morale în tot ceea ce face, va
transmite același lucru elevilor săi. Iar acesta este suportul pentru un transfer de cunoștințe și
pentru formarea de competențe. De aceea acești profesori cu vocație de multe ori nu mai simt
oboseala, stres, nerăbdare de a se termina ora și îndeamnă elevii la bunătate.
Altruismul ca și principiu în activitatea mea educativă are drept piatră de temelie
dragostea pentru copiii. Dacă această valoare morală este respectată, atunci cu singuranță o voi
putea transmite și elevilor. Astfel, ca și cadrul didactic voi face din educația morală transmisă
elevilor un proces de socializare a comportamentelor umane bazate pe valori autentice și voi
dezvolta virtuțile elevilor mei. Scopul educării în spiritul valorilor morale este acela de a
cunoaște valorile morale și de a le valorifica. Ca viitoare cadre didactice este de datoria noastră
să combinăm optim diferitele principii, metode, procedee, forme de organizare și să creem un
climat de cooperare în clasa de elevi pe care îi voi îndruma și îi voi conduce pe cele mai înalte
trepte ale cunoașterii. Dacă profesorul care le are ca valori morale le și respectă, atunci cu
siguranță le va transmite și elevilor săi.
Treapta cea mai înaltă a altruismului spre care tind să o
ating este aceea de a lupta până la sacrificiul suprem pentru fericirea elevilor. Altruismul oferă
posibilitatea profesorului să facă bine pentru pentru elevii săi, iar împlinirea noastră ca și cadre
didactice ar trebui să vină din reușitele elevilor
 Umanismul tinde către cel mai înalt grad posibil de dezvoltare a fiecărei ființe umane
fiind un principiu de viață democratic și etic care afirmă că oamenii au dreptul și
responsabilitatea de a da sens și formă propriilor vieți. Umanismul reprezintă construirea unei
societăți mai binevoitoare printr-o etică bazată pe valori umane și alte valori naturale, în spiritul
rațional și liber-cugetător exersat de capacitățile umane. Știința ne oferă mijloacele, dar valorile
umane trebuie să propună scopul final, care este educația elevilor.
O bună educație cere ca educatorul să inspire elevului stima și
respectul, care se poate realiza prin stimă și respect acordate elevului, contribuind la construirea
unei imagini de sine bune și a încrederii în capacitățile proprii – de a învăța, de a face bine, de a
deveni. Misiunea noastră principală ca dascăli este ca în termenii cei mai simpli să facem ființele
umane conștiente de ceea ce poate să însemne. Umanismul și ceea ce le pretinde acestora să fie.
Umanismul este un mod de viață ce tinde către împlinirea în cel mai înalt grad posibil prin
cultivarea unei vieți etice și creative și oferă mijloace etice și raționale de abordare a provocărilor
zilelor noastre. Umanismul poate fi un mod de viață pentru oricine, oriunde.
Categoric umanismul influențiază activitatea mea educativă pentru că el afirmă
valoarea, demnitatea și autonomia individului dar și dreptul fiecărei ființe umane la cel mai
mare nivel de libertate posibilă, compatibilă în același timp cu drepturile altora. Conform
acestui principiu noi, în calitate de cadre didactice avem datoria de a ne îngriji de întreaga
umanitate, inclusiv de generațiile viitoare, și să avem o relație bazată pe înțelegere și grijă față
de elevii noștri.
Principiul reciprocității se referă la situația în care o persoană are un anumit tip de
obligaţie (resimţită la nivel intern) de a oferi la rândul său ceva, atunci când a primit ceva sau i s-
a făcut o favoare. Profesorul în activitatea didactică se cunoaște pe el și se gândește întotdeauna
la consecințele acțiunilor lui asupra celorlalți. Întotdeauna trebuie să existe și o autoapreciere dar
și o apreciere din partea elevilor, care prin atitudinea lor faţă de profesor el poate să își dea
seama dacă a acționat greșit, punându-se în pielea elevului pentru a putea înţelege mai bine pe
acesta, care sunt provocările și ce situaţii îi sunt dificile. El empatizează cu elevii săi,
conștientizează că are rolul de a-l învăța pe elev devenind un model de urmat, transformând
elevul într-un discipol. El va acționa în activitatea didactică cu diplomație, astfel încânt și acolo
unde rezultatele şcolare sunt mai slabe, să nu rănească pe acel elev, dimpotrivă să-l sprijine mai
mult și să găsească cauza anumitor situaţii, fară a aștepta ceva în schimb. Așadar, există un
feedback atât din partea profesorului cât și din partea elevior, căci numai așa putem să ne
autocorectăm, să ne autodirecționăm și mai ales să ne autoapreciem. Respectul presupune o stare
de reciprocitate. Când oferim respect vom primi, la rândul nostru, respectul pe care îl dorim.
De exemplu în activitatea mea didactică atunci când aplic acest principiu în cazul unui
elev-problemă, pot recurge la a-i face acestuia o favoare pe care să o considere personală: pot
acorda atenţie problemelor sale personale; îl pot ruga să vorbească despre pasiunile sale în faţa
clasei (dacă acesta dorește) sau în faţa mea. Astfel elevul va simţi nevoia de a-mi oferi ceva în
schimb, deci se va implica mai mult atunci când îi voi cere.

 Tema 2 - Curs 3 (slide 45) - Luând în considerare ideile cuprinse în teoria deontologică
fundamentată de Kant alegeți formularea imperativului categoric pe care o considerați
cea mai apropiată de viziunea pedagogiei actuale asupra educației și a finalităților sale.
 Explicați în cuvinte proprii semnificația formulării selectate, raportându-vă la viziunea
actuală asupra educației.
Imperativul categoric din teoria deontologică fundamentată de Kand pe care îl consider a
fi cel mai apropiat de viziunea pedagogiei actuale asupra educației și a finalităților sale este
următorul citat, care oferă fundamentul justificativ pentru ideea respectului demnității
persoanelor, fiind o bază a culturii morale:
”Act in such a way that you treat humanity, whether in your own person or in the person
of any other, never merely as a means to an end, but always at the same time as an end”
„Acționează/Lucrează astfel încât să folosești/tratezi umanitatea atât în propria
persoană, cât și în persoana altuia, niciodată pur și simplu ca mijloc pentru un scop, dar
întotdeauna în același timp ca scop.”
Prin această formulă a umanității, putem avea un fel de ghid pentru acțiune, dar nu ne
spune cu precizie ce trebuie să facem în fiecare situație particulară. Imperativul categoric atestă
ceva absolut, o lege care trebuie respectată necondiționat și este justificată ca scop în sine.
Așadar acest principiu este unul de maximă generalitate, care își propune să înglobeze cerințe
considerate fundamentale ale moralității. Construirea unui renume, a unei poziții sociale,
obținerea de beneficii financiare sau avansarea în grad, sunt câteva exemple de scopuri personale
pe care profesorii le pot prioritiza în detrimentul elevilor, colegilor, deci în final umanității.
Elevii nu sunt un mijloc pentru atingerea unor scopuri personale, ci sunt un scop în sine, scopul
final al procesului educational.
În ceea ce privește viziunea actuală asupra educației,
consider că sistemul de învățământ este mutilat de indiferență, proastă comunicare și lipsă de
colaborare. Mulți dintre profesori sunt obosiți, plictisiți, nemulțumiți de salariile lor, de
birocrație, neîncrezători, există o lipsă cronică de comunicare și solidaritate între profesori. Este
nevoie de mult timp pntru ca mentalitățile să se schimbe în mod real, va fi nevoie ca în sistem să
fie încurajate efectiv şi concret practicile colegiale, iar liderii educaţionali să corespundă cu
adevărat profilului căutat. Există un soi de suspiciune care mutilează şcoala și pe cei din jurul ei.
Unii profesori de multe ori își pun propriul scop în faţă, nu prioritizează educația corectă. De
asemenea, şcoala va trebui să se comporte ca un partener social real şi să i se răspundă în acelaşi
fel de către comunitate. Bineînțeles, că există și relaţii umane de calitate, atât între profesori, cât
şi între profesori şi părinţi, dar ele sunt mai degrabă excepţiile.
  Tema 3 - Curs 3 (slide 63) - Selectați din tabel câte două dimensiuni, respectiv patru
subdimensiuni și apreciați măsura în care acestea sunt respectate/ nu sunt respectate de
către profesorul pentru învățământul preșcolar/primar. Argumentați punctul dvs de
vedere.
Echitatea în educație este dreptul la un sistem educațional incluziv și corect, care să
asigure accesul la o educație de înaltă calitate și să ofere oportunități de învățare personalizată,
dezvoltare personală și socială.

1. Incluziunea
Incluziunea este un concept frumos și generos. Îndeamnă la toleranță, la acceptarea
diversității, mai mult chiar, la considerarea diferențelor interindividuale ca fiind valoroase. Ceea
ce se trece cu vederea este că, de la teorie la practică, drumul este presărat cu o serie de
dificultăți, care trebuie luate în calcul dacă dorim implementarea reală, nu de formă, a acestui
mod de a face educație.
 Elevii cu CES

Cea mai importantă barieră în în ceea ce privește elevii cu CES este reprezentată de
prezenţa unui stereotip adânc înrădăcinat în mentalul colectiv social şi instituţional, care
localizează problema în copil şi în limitările acestuia, societatea şi instituţiile fiind pentru
moment incapabile să admită că „răspunsul” acestora la limitările copiilor cu dizabilități este cel
care trebuie să se schimbe. În fapt, acești copii sunt priviți – de către societate, în general – ca
fiind copii – problemă, care ar trebui instituționalizați sau, oricum, îndepărtați de ceilalți. Ceilalți
părinți sau chiar profesori, recurg la prejudecăți de exemplu: copiii cu CES perturbă pe ceilalți
copiii. Aceasta este realitatea percepută prin ochii părinților de copii tipici. Consider că ar fi
necesară, o formare a cadrelor didactice privind: tehnici de lucru specifice pentru copiii cu CES,
modalități de predare, accesibilizare a curriculei, plan individualizat de educație pentru copiii cu
CES. Din păcate exită o reală lipsă de informații dar și o lipsî a mijloacelor materiale dar și
umane pentru rezolvarea acestor probleme.
La momentul actual din cauza problemelor cu care se confruntă sistemul
de învăţământ și al lipsei de profesori de sprijin în raport cu numărul de copii cu CES din
cadrul şcolilor, nu se poate realiza incluziunea la nivelul droit a copiilor cu CES. Ceea ce doresc
să subliniez este că lucrurile făcute doar de dragul formei, mai bine este să nu se facă deloc.
Învățământ incluziv nu înseamnă doar să plasez un copil cu CES într-un colectiv de copii tipici,
așteptând să se producă, de la sine, integrarea. Rezultatul va fi tocmai stigmatizarea și excluderea
celui diferit. Este nevoie de legislație care să se aplice ferm, de sprijin de specialitate, de echipă
interdisciplinară, de mijloacele materiale și umane. Este nevoie de timp în care lucrurile se fac
bine, profesionist și este nevoie de constanță.
 Școlile trebuie să includă în procesul educațional toţi copiii, indiferent de condiţiile
fizice, intelectuale, sociale, emoţionale, lingvistice sau de altă natură ale acestora. Școlile trebuie
să includă în egală măsură copiii cu dizabilităţi şi pe cei supradotaţi, copiii străzii şi pe cei
încadraţi în muncă, copiii aparţinând altor etnii minoritare, nou veniți, copiii cu probleme
intelectuale, elevii supradotați sau cei cu CES.
 Elevii supradotați
În fapt, copiii supradotați sunt și ei un grup atipic, ale cărui nevoi sunt deseori ignorate
ori lăsate doar spre grija părinților și a meditatorilor particulari. Rareori, școala ca sistem își
propune să adapteze curricula pentru astfel de copii, ale căror nevoi intelectuale și posibilități,
depășind cu mult media, se vor plictisi atunci când li se cere să facă același lucru cu ceilalți. Se
știe că una dintre căile de demotivare, pe lângă suprasolicitarea cuiva, este și subsolicitarea.
Aceasta îi va face să devină apatici, neinteresați de cele predate, chia turbulenți uneori. Da,
sistemul românesc trebuie să se preocupe mai ales de medie, dar așa cum incluziunea încearcă
timid să ajute pe copiii vulnerabili, ar trebui să încerce să se adapteze și vârfurilor

2. Accesul
 Calitate ridicată a predării

Profesorul, în sensul larg de dascăl la orice nivel de învățare, trebuie să fie un

profesionist în domeniul său, competent în materie de disciplină predată, de pedagogie și
psihopedagogie. Cunoaște ultimele evoluții și descoperiri în disciplina predată și în domeniul
pedagogiei, își actualizează constant competențele în aceste domenii, și își modifică practicile
prin adoptarea celor mai relevante metode de facilitare a învățării. În același timp, personalizează
educația și se instruiește în folosirea tehnologiilor de predare. Profesorul se asigură că învățarea
se produce preponderent în școală și depune toate eforturile pentru ca elevii să nu fie
supraîncărcați cu activități de învățare în afara școlii. Scopul principal al tuturor activităților
profesorului este să sprijine creșterea, dezvoltarea și succesul fiecărui elev.
Consider că performanța profesorului se măsoară prin impactul
atins la nivelul fiecărui elev în implementarea obiectivelor sistemului de învățământ.
Instrumentul principal de măsurare, asigurare și îmbunătățire a performantei este autoevaluarea,
pe termen lung. Profesorii trebuie în permanență să se formeze, să citească documentele
naționale actualizate, să își îmbunătățească tehnicile de predare-evaluare etc.
 Prevenția absenteismului și abandonului
În prezent, creşterea numărului de eşecuri, abandonuri şcolare, de comportamente
delincvente, sau nesănătoase, de tulburări emoţionale în rândul elevilor, indică faptul că ar trebui
să se facă mai mult în această direcţie. Văzut din această perspectivă, absenteismul devine o
problemă social, o conduită care reflectă lipsa de interes, motivaţie, încredere în educaţia şcolară.
Din păcate, absenteismul este în creştere, mai ales la nivel liceal, iar ignorarea sau pedeapsa
excesivă pot doar contribui la cronicizarea fenomenului. Cauzele sunt diverse : personalitatea şi
starea de sănătate a elevului; condiţiile socio-economice ale familiei: sărăcia, stil parental
indiferent, neglijent, familii dezorganizate sau comunităţi de rromi; contextul şcolar:
comunicarea defectuoasă profesor-elev, supraîncărcarea şcolară, frica de evaluare,
incompatibilitate între aspiraţiile, trebuinţele de învăţare şi oferta educaţională a şcolii.
Consider că implicarea părinţilor în activitatea şcolară este foarte
importantă. Cu siguranţă există şi copii care reuşesc să obţină rezultate foarte bune în ciuda
condiţiilor precare pe care le au acasă, dar majoritatea eşuează. Cei mai afectaţi sunt cei ai căror
părinţi sunt divorţaţi, dar aproape la fel de greu le este şi celor ai căror părinţi sunt mult prea
ocupaţi pentru a mai avea timp şi pentru ei. În România acesta este o problemă gravă, chiar dacă
unii profesori încearcă să aute acești elevi, iar autoritățile nu sprijină deloc sau în foarte mică
măsură, familiile unde există probleme de absenteism școlar
Școala trebuie să se asigură că majoritatea elevilor au cât mai mulți ani de școlarizare
posibil, de la învățământul pre-primar până la continurea studiilor după învățământul obligatoriu.
Şcoala, ca instituţie socială cu funcţii multiple, trebuie să răspundă nu doar nevoilor
informaţionale ale elevului, ci şi a celor psihologice şi sociale. Scopul ultim al educaţiei este
pregătirea elevului pentru viaţă. Totodată, școala decide în mod colectiv cu privire la problemele
egalității de șanse și are mecanisme eficiente, în vigoare, pentru a lua decizii cu privire la
aspectele organizaționale ce sprijină, dezvoltă și realizează progres privind echitatea tuturor
elevilor. Profesorii sunt instruiți cu privire la echitate, iar unii sunt formatori și școala are un plan
de pregătire profesională complet implementat cu activități specifice de formare privind
necesitățile școlii legate de echitate.