Ernst Meumann (1862-1915)

- Pledează pentru necesitatea unei pedagogii experimentale și stabilirea principalelor sale direcții de
acțiune ;
- Utilizează metode ca: experimentul, observația sistematică și statistică;
- Are reverve față de metoda testelor;
- ”Educația înseamnă efort conștient, coordonare a dezvoltării spiritului și corpului, în concordanță cu
științele normative; ea este o conducere normativă a ființei umane”
Idei:
- Copilul trebuie studiat din cel puțin două puncte de vedere:
• Pentru surprinderea factorilor educației (individuali, naturali, sociali ) ;
• Pentru cunoașterea rezultatelor (proprietăți și aptitudini corporale, deprinderi de observare, de creație ).
- Procesul educativ reprezintă:
• Un șir de influențe provenite din exterior;
• Acțiunea de prelucrare a impresiilor dobândite pe cale senzorială de către conștiință;
• Reacțiile elevilor, exprimarea a ceea ce a fost prelucrat de conștiință.

Wilhelm August Lay (1862-1926)

-Îi revine ”paternitatea” denumirii ”pedagogiei experimentale”
-Susținea că pedagogia:
• Are caracter de știință deoarece abordează educația dintr-un unghi propriu și cu metode specifice;
• Este o ”știință de sine stătătoare, știință despre realitatea educativă” chiar dacă folosește date oferite de
alte științe (pedologie, psihologie, etică, estetică, logică);
• Este și o ”știință empirică, în sensul că își întemeiază generalizările pe observația sistematică și pe
experiment” ;
• Condamnă ”învățământul-șablon” , nefiind de acord cu treptele formale herbartiene din activitățile
didactice;
• Insistă asupra fundamentării măsurilor pedagogice pe baza cercetării empirice folosind următoarele
metode: experimentul, observația, introspecția, culegerea de date, statistica.

Promotorii experimentului în educație considerau că pedagogia va deveni științifică în momentul în care

toate tezele ei vor fi formulate cu ajutorul experimentului, fără influențe filosofice:
-metoda statistică
-metoda anchetelor
Pedagogia experimentală, la începuturi, s-a orientat spre cercetarea personalității copilului, deoarece ”nu
este posibilă efectuarea unor ample experimente asupra fenomenului educației fără o cunoaștere adecvată
a elevului”. Această orientare a condus spre dezvoltarea psihologiei copilului și nașterea pedagogiei.
-Altă tendință pentru a face ”știință” era aceea prin care unii reprezentanți ai pedagogiei experimentale au
evitat să se ocupe de scopul educației deoarece ”intra sub incidența reflecțiilor filosofice”.
Cu toate că, la început, pedagogia experimentală a oferit doar rezultate fragmentare, și-a adus contribuția
la dezvoltarea pedagogiei și a deschis calea utilizării experimentului și a altor tehnici de cercetare.

-1879 , W. Wundt, la Leipzig – primul laborator de psihologie experimentală;

-1885, Th. Ribot, la Sorbona
-până la începutul secolului al XX-lea, în SUA existau câteva zeci de laboratoare de psihologie
experimentală.
Acest curent pozitivist și experimentalism de psihologie experimentală începe să se manifeste și în
pedagogie, psihologia și pedagogia fiind strâns legate între ele, sprijinindu-se reciproc, ambele ocupându-
se cu studierea copilului.

Pedagogia experimentală
Până la sfârșitul secolului al XIX-lea și începuturile secolului al XX-lea îmbogățirea experienței
pedagogice se înfăptuia pe baza intuiției și a generalizării experienței practice și a unor reflecții filosofice.
Acum, la adresa pedagogiei, se formulează diverse critici:
-că are caracter speculativ;
-că este lipsită de rigoare;
-că se limitează în a deduce opinii despre educație din filosofie;
-că opiniile sunt neconfirmate prin metode științifice.
Ideea unei pedagogii care să se bazeze pe aplicarea metodologiei științelor exacte a apărut în secolul al
XVIII-lea, odată cu Raționalismul:
A: -1773, la Londra, David Williams deschide prima școală experimentală;
-1774, la Dessau, altă școală experimentală, creată de Basedow.
B: - Pestalozzi- vorbea despre cercetarea empirică în educație dar punea probleme de pedagogie
experimentală în lucrarea ”Cum își învață Gertruda copiii”;
-Kant- sublinia necesitatea înființării școlilor experimenale în ”Tratat de pedagogie”;
-Herbart (1808) – a solicitat rectorului de la Universitatea din Konigsberg să întemeieze o școală
experimentală unde ”să-și poată preda principiile”

Experimentul – este, în opinia lui Meumann ”o observare perfecționată și ridicată la un nivel superior”,
dar care se deosebește , totuși, de observare datorită unor caracteristici proprii:
• Provoacă intenționat procesele care urmează a fi observate;
• Modifică voit procesul, în funcție de intențiile cercetătorului;
• Intervine în desfășurarea fenomenelor prin intenții științifice, clare;
• Determină cantitativ și măsoară fenomele cercetate, permițând o comparație numerică a acestora;
• ”Este o aplicare a experimentului psihologic asupra școlarului”;
• Se deosebește de experimentul psihologic prin faptul că ”tinde să verifice valoarea unor metode
pedagogice sau valoarea unor materiale folosite în timpul predării”;
• Are avantaje față de metoda tradițională a observării întâmplătoare :
-obligă la o cercetare planificată, proiectată și sistematică a realității;
-permite cercetătorului o repetare nelimitată a observării;
-face posibilă verificarea unui cercetător de către altul.

Pedagogia experimentală.
Pedagogia socială
Apariția psihologiei experimentale
Cercetarea experimental-pedagogică, în concepția lui E.M. trebuie să se axeze pe următoarele probleme:
-Dezvoltarea fizică și psihică a copilului în timpul școlarizării;
- Dezvoltarea aptitudinilor spirituale ale copilului: percepții senzoriale, reprezentări, memorare, gândire,
voință, capacitate de abstractizare, stări afective;
- Studierea individualității copiilor, a diferențelor dintre ei, pe etape ale dezvoltării;
- Diferențierea aptitudinilor elevilor în funcție de aspectele esențiale;
- Comportamentul copiilor în timpul activității școlare;
- Munca depusă de elevi în studierea disciplinelor școlare;
- Activitatea profesorului sub aspectul metodelor de predare și a mijloacelor folosite.
Concluziile cercetărilor se concentrează în jurul a două mari probleme:
-activitatea de predare a profesorului (materia și mijloacele predării) ;
-munca prestată de elevi.
”Orice activitate școlară poate fi socotită o muncă” spunea E.M. Altfel spus, o acțiune conștientă depusă
în vederea înfăptuirii unui scop, o acțiune a cărei rezultat este conceput în un dublu sens:
-Subiectiv- care se referă la termenii de acțiune exercitată asupra propriei persoane: îmbogățirea
cunoașterii, dezvoltarea abilităților, potențarea personalității;
-Obiectiv și social- care se referă la produsele obținute: opere de artă sau valori spirituale.

”Prelegeri introductive în pedagogia experimentală și bazele ei psihologice”

”Didactica experimentală” – 1903
- Propune ca:
• În școală să se extindă activitățile practice ale elevilor, utilizându-se forme cât mai variate: modelaj,
desen, muncă manuală, dramatizări , muzică, dans;
• Educația să-l pregătească pe copil pentru reacții adecvate față de mediu;
• Scopurile educației să fie stabilite numai după o bună cunoaștere a copiilor și realizate pe diferite trepte
sau perioade de viață;
- Inspirându-se dintr-o teorie biologizantă cu privire la relația organism și mediu, a neglijat procesul
asimilării conținuturilor tocmai pentru că acesta nu se putea măsura și observa în mod nemijlocit.

Alfred Binet (1857- 1911)

Câteva dintre ideile susținute:
- Pedagogia să se întemeieze pe observație și experiență, să fie, înainte de toate, o știință experimentală;
- În educație trebuie să ținem seama de interesul individului și de interesul societății căreia îi aparține,
prin constatări vom putea aprecia dacă programa de studiu este bine întocmită, dacă metodele sunt
potrivite, dacă împreună sunt bine adaptate aptitudinilor școlarilor;
- Educația, fiind o pregătire pentru viață, trebuie să ajute individul să se adapteze la lumea în care trăiește;
- Necesitatea evaluării întregului sistem de educație prin măsurare și cuantificarea progresului elevilor cu
ajutorul unor probe standard, ceea ce conduce la:
• Depistarea deficiențelor de instruire;
• Eficacizarea unor metode de instruire;
• Valoarea unui cadru didactic.
- Educația are efecte pe termen lung, motiv pentru care ” trebuie urmărit drumul școlarilor în viață, să se
știe ce vor deveni, să aprecieze destinul lor și să se ia ca termen de comparație alți indivizi care au primit
un învățământ cu totul diferit sau nul”.

”Oboseala intelectuală”
– 1898 în colaborare cu V. Henri
”Studiul experimental al inteligenței ” – 1903
”Idei moderne despre copii” – 1909
Argumente pentru ”noua pedagogie” :
- Se conduce după o metodologie inedită : Observația și experimentul științific;
- Teoria despre educație trebuie să devină o știință riguroasă, cu ajutorul unor metode științifice;
- Ne permite să ” ne aplecăm” mai mult spre sufletul copiilor noștri;
- Ne învață cum trebuie să procedăm pentru a asigura educația memoriei, judecății, voinței.
Recomandări :
- Să se păstreze din vechea pedagogie doar ”gustul problemelor reale”;
- Sa se imprumute de la noua pedagogie ” orientarea sa experimentală, grija sa de a controla, precizia de
care dă dovadă”;
”Pedagogia este înainte de toate o pedotehnie, o știință despre tehnica creșterii copiilor, formată pe baza
psihologiei infantile, dar constituindu-se autonom de psihologie”
În 1906 , A. B. Organizează un laborator pentru cercetări psihologice și pedagogice, rezultatele fiind
prezentate în ”Idei moderne despre copii”:
• Date cu privire la dezvoltarea fizică a copilului, a memoriei și aptitudinilor acestuia;
• Raportul dintre dezvoltarea fizică și inteligență ;
• Considerații cu privire la educația morală.
Concepția pedagogică a lui A. B. are la bază două idei fundamentale:
• Pedagogia trebuie să pornească de la o cercetare în profunzime a psihologiei copilului;
• Diferențele individuale sunt mult mai mari în cazul posibilităților psihice superioare decât a celor
inferioare: fiecare individ se aseamănă cu alții prin trebuințele lui fundamentale și se deosebește prin
căutările și posibilitățile psihice superioare.
A.B. stabilește dimensiunile funcționale ale gândirii sub forma unei scheme tridimensionale, ale cărei
elemente definitorii sunt:
• Direcția – corelată cu scopul acțiunii;
• Adaptarea- reprezentată de suma încercărilor succesive, a tatonărilor și alegerilor în funcție de direcția
adoptată;
• Corecția- se impune prin trecerea diferitelor încercări printr-un aparat de control, printr-un mecanism de
reglare.

Alți promotori ai pedagogiei experimentale

Philip R. Lochner
”Pedagogia descriptivă” -1927
-unul dintre cei mai mari apărători ai pedagogiei experimentale chiar dacă nu s-a afirmat ca un
experimentator, ci mai degrabă ca un teoretician al științei experimentale a educației;
- propunea abordarea a două sarcini pentru elaborarea unei științe a educației:
• elaborarea unei metateorii a educației;
• definirea principiilor fundamentale ale educației;
- susținea că ” știința educației are ca sarcină descirerea, clarificarea fenomenelor educative” .

Th. Simon
”Tratat de pedagogie experimentală ” – 1927
Direcții de cercetare:
- studiul anumitor efecte pe care le au regimurile școlare ( ex oboseala) ;
- aprecierea rezultatelor învățământului abordate în ansamblul lor ( ex: evaluarea învățării vorbirii la
surdomuți) ;
- determinarea eficacității unei metode în comparație cu altele ( ex: redactarea dirijată a unei lucrări dă
rezultate mai bune decât redactarea liberă) ;
- Studiul activităților învățătorilor/ profesorilor și a reacțiilor copilului la învățământul de care
beneficiază.
R. Buyse
”Introducere în pedagogia cantitativă” – 1929
În educație două atitudini sunt posibile:
Idealismul – se referă la aspectele calitative ale educației : principii , categorii, idei directoare , spirit
filosofic;
Realismul – preocupat de aspectele cantitative: rezultate , efecte, consecințe , fapte, spirit științific;
” Experimentarea în pedagogie” – 1935- Principala lucrare, un tratat vast de metodologie a pedagogiei
experimentale;
- Caută o raționalizare a învățării tehnicilor școlare cu scopul de a lăsa mai mult loc cercetării personale si
expresiei spontane.

Edward L. Thorndike
– cu toate că a fost psiholog a pus bazele pedagogiei experimentale
-a condus cercetări privind: elevii, domeniile de învățământ, testele de cunoștințe;
- a considerat că este posibil să determinăm științific care este cel mai bun curriculum sau cea mai bună
metodă;

Nicolae Vaschide
- Colaborator al lui Alfred Binet;
- A publicat articolul ”Introducere în studiul aplicațiilor pedagogice ale cercetărilor psihologiei
experimentale ” – 1900;
- Necesitatea ”ridicării pedagogiei la stadiul științific de dezvoltare” ;

Vladimir Ghidionescu
”Pedagogia științifică și noile reforme școlare” 1911
”Introducere în pedagogie și pedagogie experimentală” 1915
- A înființat în cadrul Universității din Cluj, un laborator de pedagogie experimentală 1925
Pedagogia socială
Este un nou curent de gândire pedagogică de la sfârșitul secolului al XIX-lea conform căruia factorul
principal al dezvoltării ființei umane, precum și scopul acestei dezvoltări îl constituie societatea.
În opinia unora, primul tratat de pedagogie socială este ”Republica” lui Platon, la care se pot adăuga
”Legile”. În timpurile moderne Comenius a pus accentul pe aportul social al educației. Acest aspect se
întâlnește și la alți autori precum Helvetius, Rousseau, Pestalozzii și Fichte.
Se poate spune că pedagogia a fost întotdeauna socială deoarece a educat și pentru societate însă treptat s-
a dezvoltat o pedagogie care își dorea o educație prin societate. Ideea de bază a pedagogiei sociale este
următoarea: comunitatea educă; ea este scopul și mijlocul educației.
Două aspecte formează chintesența ei:
a) Educația prin societate, deci prin mijloace sociale;
b) Determinarea programului educativ de către societate.

Paul Natorp
Intenția lui Paul Natorp este de a fundamenta pedagogia pe cunoașterea vieții sociale. Pentru el,
pedagogia socială înseamnă, în sens mai larg, că problemele educației trebuie tratate științific în legătură
cu chestiunile sociale sau, în sens mai restrâns, că știința despre educație trebuie să se întemeieze pe
știința despre viața socială.
P. Natorp respinge teza unicității individului nutrind convingerea că ” omul nu crește izolat și nici pur și
simplu unul lângă celălalt aproximativ în aceleași condiții, ci fiecare se află sub influența multiplă a
celorlalți și reacționează constant la asemenea influență. Omul individual este în realitate o abstracție,
precum este și atomul fizicianului. Cu privire la tot ceea ce intră în comuniune cu ceilalți, ci el nu este
deloc om fără această comuniune. ”
Individul datorează totul societății; în afara ei ar cădea în animalitate. Comunitatea îi facilitează formarea
și dezvoltarea conștiinței de sine și, prin aceasta, ridicarea la lumea scopurilor, lumea ideii, lumea morală.
Valorile morale, virtuțile, nu pot fi înfăptuite decât prin societate.

”Pedagogia socială”-1899
Pentru a explica dimensiunea socială a procesului de educație, P. Natorp invocă fenomenul potrivit căruia
individului îi devine ceva clar, în măsura în care se poate plasa în perspectiva celuilalt, adică o poate
prelua astfel conștiința de sine a individului se dezvlotă doar prin acțiunea reciprocă, prin raporturile
stabilite cu comunitatea, iar comunicarea de sine există numai pe baza comunicării cu celălalt.
În concepția lui P.Natorp cuvântul ”educație” este întrebuințat, în sensul cel mai propriu, atunci când este
vorba de formarea voinței. Voința, în sensul deplin al cuvântului înseamnă conștiința de sine a
individului. O comunitate a voințelor presupune ca indivizii să stea unul lângă celălalt ca egali, iar
educarea voinței individuale prin comunitate presupune ca indivizii prin liber acord să învețe să voiască
același lucru. Comunitatea permite dezvoltarea individualității omului, dacă l-am scoate din raport cu
comunitatea, individualitatea lui ar avea de suferit. În îndeplinirea de către individ a obligației practice, P.
Natorp distinge trei trepte ale activității desfășurate în acest sens: instinctul, voința și voința rațională.

Activității rațiunii îi orespunde virtutea adevărului, voinței îi corespunde virtutea puterii morale de a
înfăptui, iar instincului voința măsurii.
Virtutea dreptății are o poziție specială și surprinde aspectul social al virtuților.
P. Natorp identifică trei tipuri fundamentale de activități sociale: economică, juridic-politică și
formatoare. Primele două tipuri au mai degrabă funcția de a servi, ele trebuie să facă posibilă ridicarea la
rațiunea morală caracteristică a activității constructive.
Pentru organizarea socială a educației P. Natorp propune parcurgerea a trei pași : în succesiunea
dezvoltării conștiinței practice se va dezvolta întâi viața instinctuală, apoi voința și în final rațiunea
morală. Conform acestei succesiuni se împarte și organizarea socială a educației. Prima formă a unei
comunități educaționale este familia, educația școlară slujește dezvoltării voinței. Esența școlii constă
tocmai în ordonarea și disciplinarea întregului comportament, după intelect și voință. Garanția educației
morale nu poate fi oferită nici de familie, nici de școală, ci doar de o ordonare a vieții comunității, în care
toate părțile ei colaborează în vederea unui scop unanim și ultim: comunitatea pură, în cunoașterea și
voliția unui bine etern.

Emile Durkheim
Asupra problemelor de natură pedagogică, Émile Durkheim s-a pronunţat de pe poziţia sociologului, care
consideră educaţia ca fiind „mijlocul prin care societatea îşi reînnoieşte neîncetat condiţiile propriei sale
existenţe”
Educaţia trebuie să formeze omul, dar nu omul abstract şi general, ci omul aşa cum societatea îl vrea la un
moment dat. Pe de altă parte, societatea nu-l vrea întâmplător într-un fel sau altul, ci îşi formează un
anume ideal despre om, despre ceea ce el trebuie să fie, din punct de vedere intelectual, fizic şi moral.
Émile Durkheim spune: „Educaţia este acţiunea exercitată de către generaţiile adulte asupra celor ce nu
sunt coapte pentru viaţa socială. Ea are de obiect să provoace şi să dezvolte la copil un număr oarecare de
stări fizice, intelectuale şi morale, pe care le reclamă de la el atât societatea politică în ansamblul ei, cât şi
mediul special căruia îi este cu deosebire destinat”
Scopul educaţiei este, aşadar, dezvoltarea elementului social al fiinţei umane, căci ea nu este altceva decât
o „socializare metodică a tinerei generaţii”.
În lucrarea sa ”Educaţia morală”, Durkheim îşi centrează discursul pedagogic pe teoria educaţiei morale,
despre care afirmă că este esenţială pentru profilul societăţii în general.
”Educație și sociologie”-1922
În concepţia lui Durkheim, disciplina se identifică cu acceptarea autorităţii şi constrângerii. Opoziţia
dintre libertate şi autoritate îi apare ca fiind artificială, căci, de fapt, cei doi termeni se suprapun:
„Libertatea este fiica autorităţii înţelese” . Liber nu este cel care face ce-i place, ci cel care este stăpân pe
sine, care se poartă raţional şi îşi face datoria. Deprinzându-se să-şi facă datoria, copilul devine liber.
Esenţa educării disciplinei, ca element al moralităţii, o constituie, aşadar, formarea deprinderilor morale.
Émile Durkheim poate fi considerat şi unul dintre precursorii socio-pedagogiei grupurilor şcolare, ideile
sale constituind premise importante ale cercetărilor ulterioare în domeniu. Clasa de elevi este considerată
un „grup natural”, care întruneşte caracteristicile unei micro-societăţi, dispunând de un sistem normativ
propriu, elaborat în cursul vieţii sale cotidiene, ca rezultat al experienţelor colective.
Concluzionând, în concepţia lui Durkheim pedagogia este dependentă de sociologie, cel puţin în ceea ce
priveşte cunoaşterea faptelor observabile, şi prin urmare trebuie să împrumute metodele de cercetare
specifice acesteia. Cuantificarea dimensiunilor şi variabilelor educaţiei se poate realiza cu ajutorul
statisticii. Totodată, pedagogia trebuie să se sprijine pe datele oferite de alte ştiinţe, cum ar fi psihologia,
istoria învăţământului, istoria doctrinelor pedagogice şi pedagogia comparată. Trebuie cunoscută istoria
acestei discipline, pentru că orice efort de reformare a învăţământului, de reorganizare a şcolii nu dă
rezultatele scontate dacă se va întoarce spatele trecutului. Istoria poate oferi sugestii valoroase pentru
schimbările necesare în educaţiei la un moment dat.
Durkheim a căutat să asigure teoriei pedagogice o fundamentare ştiinţifică, printr-o amplă şi profundă
cercetare a fenomenului educaţiei în interrelaţiile sale cu celelalte fenomene de natură socială. Prin ideile
sale despre educaţie, el a impulsionat întoarcerea pedagogilor cu faţa spre determinările sociale, într-un
moment în care mulţi dintre ei se dovedeau atraşi excesiv de perspectiva individualistă de abordare a
formării copilului.
Pleda pentru :
- Abandonarea considerațiilor generale asupra pedagogiei;
- Valorificarea aportului adus de cercetările experimentale în practica școlară;
Domeniile în care s-a produs o ”explozie ” a cercetărilor americane:
• Testarea elevilor;
• Anchetele și studiile normative;
• Construcția curriculumului școlar.
Charles Mubbard Judd

”Didactica experimentală ” 1935

Distinge net cercetările de psiholgie a copilului și de pedagogie experimentală, care se bazează pe
realitatea școlară .
Grigore Tăbăcaru
Florian Ștefănescu Goangă
-Fost student al lui Wundt
- A înființat, la Cluj, un Institut de pedagogie experimentală, comparată și aplicată 1921
Dimitrie Todoran
”Psihologia educației” -1942
- Făcea o sinteză a principalelor cercetări realizate în lume până în acel moment
- Susținător al studiului experimental în educație;
- Propunea ca denumirea de ”Pedagogie” să fie înlocuită cu ”Știința educației”.