Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Istoria Pedagogiei PDF
Istoria Pedagogiei PDF
Stanciu
despre importanța studierii Istoriei pedagogiei.
G. A nton escu a mentionat ca pedagogia timpului nostrum este rezultatul unei indelungate
evolutii.
Experientele trecutului ne ajuta sa evitam o multime de cai gresite in practica altora, sa ocolim
principiile educationale descrise eronat in teoria educatiei. Cunoasterea experientei trecute
sugereaza idei noi, deschide drumuri noi de realizarea educatiei a generatiei in crestere. Pentru
a putea determina idealul national rezonabil pentru epoca istorica corespunzatoare, pedagogul
trebuie sa cunoasca idealul educational al perioadelor istorico- social din trecut. Pedagogia
trebuie sa determine
Experienta idealul
pedagogica educational
a trecutului realizabil.
ne inspira prudenta si rezerva, mai ales fata de teoriile noi
care nu intotdeauna ne pot fi de folos.
Unui savanti acordau in teoriile elaborate importanta doar educatiei morale, intelectuale, altii
doar educatiei prin munca.
Ex. Cadrele didactice trebuie sa fie prudente si-n cazurile cand cunosc foarte bine ca-n educatia
generatiei tinere participa si parintii, medicii, oamenii de stat, artistii, reprezentati mass-media,
toti acestia avand viziuni diferite si interprind actiuni educationale in cel mai divers mod. Ei au
un grad de mentalitate deferit de cel al pedagogului, au interese diferite si nivel de cultura
diferit.
Unui adevarat pedagog nu-I este permis sa se lase condus cand de o idée cand de o alta idée. El
trebuie sa se baze pe experienta si stiinta trecutului, pe experienta proprie, pe experienta altora
1
chiar sip e experienta gresita din trecut, de experienta facuta independent de cultura, de mediu
si de rasa.
Studiul pedagogului trecutului este foarte necesar nu doar pentru a da o pregatire pedagogica
formative ci este important ca gasim in continutul pedagogiei trecutului o suma de principia si
metode care prin valoarea lor se impugn si astazi si se vor impune si-n viitor. Astfel istoria
pedagogiei poate fi considerate un condensator al fortelor trecutului si un motor al viitorului.
El mai spunea urmatoarele: ca alaturi de cercetarile noi in pedagogie se impune studiul
pedagogului trecutului atat din punct de vedere stiintific cat si practice, atat pentru reformatori
cat si pentru teoriticieni , cat si pentru cadrele didactice, atat din punct de vedere al continutului
cat si din punct de vedere al metodei.
Una din conditiile esentiale ale unui studio aprofundat al istoriei pedagogiei este contactul cu
opera srcinala al fiecarui pedagog.
Constanti n Cucos – in acest moment al reformelor evidente din domeniul educatiei, recursul la
istorie nu este de loc anacronic (eroare).
Inovarea srtategiilor educative se realizeaza plecand de la anumite fundamente si baze teoretice
avansate déjà. Putem stapani prezentul si suntem in stare sa creem viitor doar in masura in care
avem puterea de a privi in trecut. Deci ne raportam in trecut nu pentru al introna, ci pentru al
duce mai departe, pentru al depasi daca este cazul (dezvolta).
Trecutul istoric al pedagogiei poate sa lumineze traseul educational pe care-l avem in fata. Doar
ca acele cunostinte trebuiesc ancorate in experiente exemplare, impuse de-a lungul timpului ele
ne pot forma o viziune prospectiva
La fel de bine trecutul istoriei educatiei, daca-l cunoastem ne poate feri de a mai gresi, de a
reactica ceea ce nu a fost bun.
Experienta de ordin istoric este necesara si la nivel individual. Trebuie sa stie orice cadru
didactic ce au gandit si ce au facut altii inaintea lor ―faptele pedagogice nu incep cu tine, cu
experienta, cu viata ta. Altii inaintea ta au emis idei, au experimentat, au trudit intr-un mod mai
mult sau mai putin inspirat‖
Educatia asa cum se prezinta ea astazi, nu este descoperirea noastra ci este de multe ori
descoperirea altora, aplicata la conditiile existente aici si acum. Meritul nostrum ar consta in
stiinta de a selecta, si a prelua acele idei care se dezvolta a fi mai bune la o situatie concreta, iar
daca se poate sa mai avansam si un lan de idei.
Reflectia despre educatie – si ea un urmeaza un traseu pentru ca nu putem sa gandim sis a
regandim doar in materie de educatie. Gandirea despre educatie s-a stratificat in timp si a
parcurs un traseu cumulative, ideile adunandu-se, completandu-se si contrazicandu-se. Ca sa
aduci o idée noua esti obligat sa le cunosti si pe cele ale antecesorilor tai sau ale
contemporanilor tai.
In materie de inovatie in educatie, cadrele didactice care cunosc istoria pedagogiei de cele mai
deseori constat ca nu exista solutii miraculoase absolute , ca nu au existat si ca nu exista.
Solutiile cele mai bune sunt de dozaj de imbinare si de adecvare la conditiile respective. Pot
indentifica solutiile cele mai bune doar cei care cunosc istoria problemei educative cu care se
confrunta
Gheorghe Stanci u mentiona ca in prima jum. a sec. 14 pedagogia ca stiinta a permis sa fie
efectuata un sir de cercetari pentru investigatiile fenomenului educative, ceea ce a permis sa se
dezvolte mai multe ramuri ale pedagogiei, in cel mai scurt timp sa se dezvoltat kiar si istoria
pedagogiei.
2
Istoria pedagogiei a aparut din necesitatea intelegerii mai profunde a unor teorii si practice
scolare raspandinte-n activitatea practica a pedagogilor, de asemenea era necesara cunoasterea
modalitatilor de infaptuire a educatiei in conformitate cu anumite idei, fome de organizare, pt a
putea constata daca ele corespundeau realitatilor social economice si cultural din perioada
istorica respectiva.
La inceput au fost elaborate niste scrieri care prezentau diverse institutii scolare din trecut dar
fara de a incerca sa explice aparitia lor, fara a face o raportare a trecutului la present si totusi ele
au stat la baza istoriei pedagogiei ca disciplina a stiintei educatiei.
Savantii din sec 19-20, utilizand acele scrieri, indeosebi au pus accentual pe cateva monete :
ei urmareau evolutia ideilor pedagogice, unele din care se refereau la crearea institutiilor de
invatamant. Astfel erau inaintate concept pedagogice conform carora educatia era organizata in
corespundere cu anumite teorii despre eductie si bazandu-se pe experientele practice educative.
A studia evolutia teoriei si practicii educative insemna a oferi explicatii pt ivirea altor teorii
teorii sau pt manifestarea si disparitia a unor teorii, sa elaboreze un ideal educational, niste
principia in baza carora sa se organizeze aducatia, sa se elaboreze metode, forme de organizare,
cum ar fi lectia.
In baza cercetarilor stiintifice se poate concluziona ca educatia a fpst diferita de la o epoca la
alta, se deosebeste de la o tara la alta.
pentru a putea explica in mod stintific aparitia si evolutia unor teorii si practice educationale.
Istoria pedagogiei face apel la un complex de factori sociali economici, politici si culturali. Toti
acesti factori determina structura sistemului educational intr-o anumita perioada istorica si intr-
un anumit spatiu geografic.
A ignora unul din acesti factori, poate ingusta posibilitatile de intelegere stiintifica corecta a
fenomenului pedagogic. Cercetarile au demonstrate ca cu multe decenii in urma exista o stransa
legatura intre tarile sociale successive si sistemele successive ale educatiei, care le-au
corespuns.
Istoria pedagogiei a aparut sis a dezvoltat in plan universal , in urma cu 200 ani, cand a
aparut prima lucrare e pedagogului german K.E.Manghelsdorf, lucrarea cu titlul ―incercare de
prezentare a ceea ce s-a realizat mai important in domeniul educati ei”, aparuta la Leipzig
in anul 1779.
Pe terenul culturii romanesti , istori pedagogiei s-a dezvoltat incepand cu prima jumatate a sec
19 si continua si pana astazi cu studii despre anumiti pedagogi, teorii ale carora se instituie
manual de istorie a pedagogiei, se alcatuiesc monografii de iestorie a pedagogiei, V. Urechea
―istoria scolilor‖; George Antonescu ― istoria pedagogiei, doctrine fundamentale ale pedagogiei
modern - 1927‖; Nicolae Iorga ―istori invatamantului romanesc‖; Vlad Paslaru ― principiul
pozitiv al educatiei‖
Aristotel este cel mai important discipol a lui Platon.A petrecut 18 sau 20 de ani in Academia
platoniciana. Pune bazele invatamintului peripatetic in institutia creata de el numita liceul.
Aceasta scoala a fosta un fel de universitate,unde cercetarea era completata cu predarea.Este
considerat unul dintre cei mai mari filosofi ai Antichitatii,deschizator de drumuri in cele mai
variate directii(logik,estetik,etik,politologie,stiinte ale naturii)A fost profesorul lui Alexandru
Macedon.Principalele sale scrieri
sunt:Metafizica,Organon,Fizica,Politica,Poetica,Retorica,Despre suflete,Etica.
Aristotel este prototipul profesorului. In ideele sale pedagogice Aristotel se prezinta ca fiind
exponentu punctului de vedere atenian asupra vietii,facind apologia echilibrului dintre ratiune
si sufle. Si-n plan pedagogic,filosoful din Stagira cu toate ca este de acord cu educatia publica
el nu accepta ideea abandonarii copiilor de catre familiile unor institutii ale statului.Copii vor fi
integrati in scolile publice incepind cu virsta de 7 ani. El sugereaza k ce nu poate face familia
va face legea si invers. Aristotel este adeptul dezvoltării progresive a naturii umane. Celor trei
trepte ale dezvoltării ―sufletului‖ (corporalitate, sensibilitate, inteligibilitate) le sunt necesare
tratamente diferite, realizate progresiv prin exerciţii şi studii compatibile cu puterea particulară
de absorbţie. În liceul pe care îl înfiinţează, pe un loc central se află studierea ştiinţelor naturii.
Pentru aceasta a înfiinţat o grădină zoologică, o bibliotecă un ―museu‖ de ştiinţe naturale,
pentru care Alexandru Macedon, fostul său elev, îi trimitea mostre de plante şi de animale, de
negăsit în Grecia. În lucrarea ―Despre suflet‖ propune o teorie psihologică: sufletul se
defineşte prin simţire, gândire şi mişcare. distinge trei ipostaze ale sufletului uman: un suflet
vegetativ, unul animal şi altul raţional. Sufletului vegetativ îi sunt caracteristice hrănirea şi
procrearea,la sufletul animal se adauga capacitatea de a avea senzaţiişi dorinţe, imaginaţie şi
memorie. Sufletul raţional este baza gândirii care îl îndreaptă pe om spre adevăr (şi) care îl face
nemuritor. Aristotel este adeptul unei educaţii pe etape şi diferenţiate în funcţie de dimensiunile
6
şi caracteristicile ―sufletului‖ persoanei educate. Scopul educaţiei constă în atingerea virtuţii,
prin dominarea pasiunilor de către raţiune şi prin practicarea valorilor finale. Aristotel pune
accentul asupra rolului activităţii şi al acţiunii personale a copilului în cunoaşterea
realităţii.Omul fericit este un om al binelui si al virtutii ajuns in acest stadiu datorita educatiei.
Deci, în antichitate sunt făcute încercări de a supune analizei fenomenul social educaţia şi de a
determina educaţia ca proces, orientat spre formarea personalităţii umane.
Sparta a fost un stat scavagist şi poporul era alcătuit din c.c.a 9000 de cetăţeni care se bucurau
de toate drepturile şi care formau clasa exportatoare. Ei erau oameni liberi dar fără drepturii
politice şi erau sclavii în număr de 200 mii care erau lipsiţi de orice fel de drepturii.
În mod organizat se realiza numai educaţia fii clasei dominante, scopul educaţiei ţinea de
formarea cetăţeanului în dependenţă de necesităţile statului Spartan şi anume să formeze din
tinerii cetăţenii soluţii gata să-şi apere ţara, dar şi să-şi subordoneze interesele sale, intereselor
de stat, să poată dovedi virtuţi militarii, dar şi disciplină rezistenţi la oboseală la frig, la foame,
şi să aibă supunere faţă de conducătorul statului. Educaţia la ei se organiza în două stadii:
Familia şi Instituţia de stat;
Deoarece ei doreau creşterea unor oameni viguroşi, însă noi născuţi debili cu def.fizice earu
ucişi.
7
În familie educaţia se recomandă pînă la 7 ani, părinţi să-i îndrume într-o educaţie , să fie
oneşti, corecţii în relaţie dîndule exemplu propriu, să-i facă să fie supuşi faţă de autoritatea
statului, trebuie să le trezească interesul şi respectul pentru tradiţii, respect pentru bătrîni,
trebuie să-i deprindă să fie curajoşi şi să-şi iubească ţara.
Educaţia în instituţiile de stat se încep de la 7-30 ani, toată educaţia se făcea pe seama
statului. Avea un caracter fizic şi militar, cel fizic pentru întărirea corpului dar şi prin exerciţii
militare şi erau obişnuiţi cu hrană frugală (simplă şi puţină) hrană vegetariană, îmbrăcaţii
sombru (închisă) şi era la toate anotimpurile. Toate exerciţiile fizice erau lupta, alergarea,
săriturii, şi aruncarea discului. La vîrsta de 12 ani primeau toga de bărbat, la 18 ani trecea în
postul de poliţie în afară de cetate, iar la 20 de ani erau pregătiţi în pregătirea militară. Fetel la
fel primeau o educaţie militară pentru a putea să ajute în caz de război. Se acordă o atenţie mică
educaţiei intelectuale şi estetică – se preda doar cititul, scrisul, socotitul, se însuşea arta vorbirii,
iar la muzică învăţau cîntece patriotice milităreşti.
Atena era un stat sclavagist care se deosebea de sparta, prin condiţile economice şi politice
care au contribuit la un sistem de organizare mai bun decît în Sparta, datorită acestui fapt ei au
avut un sistem de educaţie mai superior, drept rezultat au avut o viaţă culturală superioară
celorbdin Sparta. Populaţia era formată din:
Clasa conducătoare (aristrocaţii şi negustorii bogaţi) care se luptau pentru putere.
Oameni liberii numiţi poporul care aveau anumita drepturii.
Atît statele Ateniene cît şi sistemul de educaţie a fost organizat de către filozoful Solon, în
conformiatate cu condiţiile istorico-social. El a introdus un regim de democraţie sclvagistă în
care oameni liberi aveau drepturii politice şi cetăţeneşti.
Scopul educaţiei Ateniene era conceptul ca o activitate ce trebuia orientată la dezvoltarea
armonioasă a corpului dar şi a spiritului de individual. De asemenea în Atena nu au existat
şcolii de stat, ci numai particulare. Însă Solomon cerea de la părinţi să-i instruiască pe copii
lor, fiecare copil trebuie să studieze gimnastica şi muzica, copii care nu-şi continuau studiile
trebuie să-şi însuşească o meserie.
Formele de organizare era familia şi şcolile private. În familiei educaţia dura pînă la 7 ani,
ei primeau educaţie morală şi intelectuală, învăţau poezii, cîntece, regulii morale care le ajutau
să-şi formeze deprinderile de comportare. Fetele continuau să primească educaţia în familie
după 7 ani, şi după asta ele primeau elemente de fizică, morală şi intelectulă.
Educaţia şcolară privată se făcea băieţilor care mergeau la şcoală sub conducerea unui sclav
numit pedagog. Ei făceau scrierea gramatistului (dascălului) care îi învăţa să scrie, să cînte
şi să socoată. Din şcoală gramatizmul mergea la şcoala gramatică şi se făceau lecturii cu ei, din
cele a le lui Homer. Anume acest sistem al gramaticului avea avantajul lui: băieţilor le se
dezvolta gustul artistic, le ajuta să se dezvolte limba şi să aibă o vorbire frumoasă, iar lecturînd
însuşea deprinderea de comportare. Îşi formau manierele bune şi unele trăsături de caracter; ca
8
stăpînirea de sine şi virtuşile morale în deosebii 7-12 ani. La 12 ani băieţii fregventau palestra
şi şcoala de muzică na chitarstului. La palestră baieţi învăţau cinci forme de exerciţi fizice:
scrima(sabia), călăritul, tirul (ochitul), crosul, înotul.
La 16 ani cînd băieţii din familia săracii însuşeau o meserie, iar feciorii celor bogaţii
mergeau în gimnazii pentru aşi dezvolta calităţile fizice, intelectuale şi cele morale. Ei aici
studiau muzica, memorau şi reclamau poezii, se exercitau în artă să ţină discursurii, de a face
expunerii pe diferite teme. Expuneau exerciţii fizice mult mai complicate, studiau politica şi
filosofia. Gimnaziile erau conduse de un director numit gimnaziarh care era ales de către popor.
Gimnaziarhul era alcătuit dintr-o instituţie de învăţămînt, înconjurat de patru părţi avînd forma
unui pătrat la care se mai adăuga grădina, biblioteca şi stadion pentru alergat.
La 18 ani tînărul atenian devenea efeb şi era încadrat în serviciul militar, era exercitat într -
un studiu mai aprofundat oratoricii, filosofici şi matematicieni.
La 20 de ani erau declaraţii adevăraţi cetăţeni ai statului avînd drepturii politice şi avea
posibilitatea de a ocupa o funcşie de stat.
Concluzia: astfel educaţia şi instrucţia în Grecia Antică era orientată spre a forma cetăţianul
soldat în Sparta şi cetăţeni cu preocupării politice în Atena.
Comenius (n. Jan Amos Komenský la 28 martie 1592, la Niwnice, Moravia, Imperiul
Habsburgic azi în Cehia - d. la 15 noiembrie 1670, la Amsterdam,) a fost un filosof,
gramatician și pedagog ceh. Comenius s-a ocupat întrega viață de perfecționarea metodelor
pedagogice.
Opera sa îl face să fie considerat, în momentul de fa ță, părintele educației moderne.
A realizat o delimitare a pedagogiei ca un sistem de sine stătător care studiază educația.
Abordează toate problemele importante ale pedagogiei legate de metodă, conținuturi, de ideal,
inclusiv a ajuns la concluzia că pedagogia elaborează niște norme care exprimă prin principii
didactice. A elaborat 27 de principii didactice, cel mai importanat este principiul instituției. A
afirmat că „Viața e o școală‖.
Pleda pentru:,,Năzuinţa spre pace şi luminare şi fericirea popoarelor‖.
Idealul lui Comenius:,, Progresul omenirii întregi prin educaţie şi învăţământ, prin instrucţie
pot fi influenţaţi toţi oamenii, Şcoala este atelierul umanităţii, drumul regal pentru a duce omul
la înţelepciune.
Are 200 lucrări. În lucrarea ,,Drumul luminii‖1641 expune idea că spre lumină se poate ajunge
pe 4 căi:
a) Prin cărţi universale; b)prin şcoli universale; c)prin colegii universale; d)printr-o limbă
universală.
Omenirea poate să se dezvolte cu ajutorul ştiinţei în lucrarea ,,Deşteptarea şi luminarea tuturor‖
expune concepţia filosofică numită pansofistă care urmărea realizarea prin educaţie a
înţelepciunii mondiale ,a unei religii mondiale, a unei limbi mondiale prin întemeierea unei
Academii a Lumii, toate ideile lui Comenius au fost influenţate de către Bakon,Galileo
Galilei,Giordano Bruno.
Operele sale cele mai de s eamă:
Di dactica Magna -tratat de pedagogie şi teorie a educaţiei.
9
Uşa de aur deschisă a limbilor-manual de metode a studierii limbilor moderne.
Informatorul şcolii materne-indicaţii pentru mame. Şcoala de joc dramatizat
Sistemul pedagogic al lui Comenius
A elaborat concepţia despre educaţie,a elaborat scopul educaţiei,mijloacele,principiile
educaţiei. Scopul educaţiei :A face o fiinţă raţională din fiece om prin mijloacele cele mai
însemnate-educaţia şi instruirea.
I. Şcoala maternă –de la naştere la 6 ani;
II. Şcoala statului,populară,elementară-de la 6 la 12 ani;
III. Şcoala latină sau colegiul- de la 12 la 18 ani;
IV. Academia-de la 18 la 24 ani.
Educaţia omului cuprinde :educaţiile intelectuală,morală,fizică,religioasă.
Educaţia intelectuală-procesul de transmitere a bazelor ştiinşifice,de formare a capacităţii de a
percepe just lumea; Educaţia morală-acţiune de formare la om a înţelepciunii, cumpătării,
curajului, dreptăţii, modestia, bunăvoinţa, respectul; Educaţia religioasă-completa pe cea
morală; Educaţia fizică-pentru prelungirea vieţii copilului,omul n-a primit viaţă scurta dar şi-o
scurtează singur.
Copilul este mugur.educatorul-grădinar uar mijloacele sunt opera grădinăritului.
A stabilit principiile învăţământului: instrucţie în mod plăcut,uşor,repede,intuitiv.Mijloacele
:exemplul, exerciţiul, jocul,disciplina şi învăţământul în şcoală.
1. Principiul intuiţiei-prin observaţie,muncă,cu ajutorul simţurilor-regula de aur a didacticii.
2. Principiul învăţării conştiente-ajutaţi să înţeleagă esenţele în mod conştient.
3. P.învăţării sistematice-de
de la general la particular.la cunoscut la necunoscut,de la uşor la greu,de la concret la abstract,
4. P.accesibilităţii-cunoştinţele să corespundă puterii de asimilare.
5. P.temeiniciei şi durabilităţii-totul bine explicat,elevii să recapituleze cunoştinţele.
A stabilit noţiunea de an şcolar,sistem de vacanţe,introduce lecţia de 45 minute,începerea
anului şcolar la 1 septembrie,a delimitat părţile componente ale lecţiei,orice lecţie trebuie să
aibă scopul concret,profesorul trebuie să observe toţi elevii,a dat indicaţiii pentru realizarea
manualelor,să fie verificate cunoştinţele elevilor la fiece sfârşit de lună,la sfârşit de an prin
examen,funcţia profesorilor este de a fi progresişti,cinstiţi,societatea trebuie să-i
respecte,trebuie să dea dovadă de sentimentul demnităţii personale.
Principiile educaţiei:p.conformităţii cu natura,p.conformităţii educaţiei şi a învăţământului cu
vârsta.
10
invatarea textelor cu character crestin. El vorbeste despre necesitatea instruirii laice a copiilor,
de studiilor limbilor latina si greaca si alte discipline. Pornirile spre rau nu sint la om
innascute, ce isi au radacinile in moravurile societatii; acestea apar in virsta tinereti, virsta
socotita de Cantemir dificila, cind facultatea de a gindi safla in stare incipienta ~inima omului
etse inclinata spre rau, nu de la nastere ci de la nastere adica atunci cind incepe sa judce prin
propria sa facultate, sis a deosebeasca binele de rau~. In conceptia cantemiriana, virtutile de
temelie pe care trebuia sa le insuseasca orice tinar erau cinstea, sinceritatea, modestia,
dragosteaa de adevar, respectful fata de cuvintul dat. Avid ratiune, individual dispune singur
11
A apreciat mult democratismul în învăţămîntul şi respectul faţă de copil. Critica
formalismul în activitate şi schematismul. A lucrat ca profesor şi revizor şcolar.
Eminescu pleda pentru dezvoltarea capacităţilor intelectuale la elevi pentru
ridicarea calităţii instruirii. El a ridicat problema creşterii numarului de şcoli,
elaborarea manualelor, localelor, şcolilor, întreţinrerea şcolarilor, chiar însăşi
şcolilor. Se ocupa de perfecţionarea profesor ilor organizînd seminare,
conferinţe. El cerceta expierenţa cea mai bună a pedagogilor şi-o promova. El
scrie recomandări didactice pentru profesori. El pleda pentrui editarea
revistelor, crearea de biblioteci cu profil pedagogic. Eminescu apăra mult
onoarea şi demnitatea pedagogilor. El sublinia că din toate obiectele ce se
predau în şcoală, limba şi literartura romînă au rolul cel mai important în
activitate. Ele oferă posibilităţi în ce priveşte educarea elevilor în spiritul
dragostei de patrie, popor, dezvoltă gîndirea logică şi lărgeşte orizontul lor
cultural.
12
Învăţătorul trebuie să-și iubească profesia, să dispună de multe cunoști n țe
știin țifice,calităţi morale, să muncească cu multă dăruire, cu mult suflet, trebuie să se
dedice profesiei sale. Cu copii trebuie să fie atent, mărinimos ,buni de învă țat tot ceea ce e
fol osit or pentr u elev. Elevii trebuie educați pe baza exemplelor luate din realitatea
înconjurătoare.
În colaborare alți pedagogi Creangă întocmește manuale de școală
‖Abecedarul‖, ‖Metodă nouă de scriere și citire‖ pentru clasa a 1, căreia ia facut recomandări
metodice, ,Cartea de citire pentru clasa 1.,Învățătorul copiilor.
Aceste opere au devenit foarte populare unele au fost traduse pe 50 limbi.
Pentru rezolvarea sarcinilor educative și instructive recomandă învățătorilor să respecte formele
de baza de organizare a elevilor să cunoască mijloacele.metodele și procedeele.
El recomanda
În ziua I de așezat elevii după înălțime și de învățat regulile de intrare și ieșire din clasă.
În timpul recreațiilor de organizat jocuri, convorbiri scurte, exerciții de gimnastică.
De organizat lecții frontale cu toată clasa.
Lecțiile de limbă și aritmetică de organizaat de dimineață, primele să fie în orar.
Lecțiile de scris de petrecut sistematic.
De format la elevili deprinderi de scris,citit de îmbogățit bagajul de cuvinte și de cerut
răspunsuri corecte la întrebări.
De învățat să dea caracteristica obiectului, fiin ței din diferite puncte de vedere.
Primăvara și toamna recomanda să organizeze excursii în locurile din apropierea școlii.
La aritmetică propunea să orienteze, să organizeze lecții de adunare, scădere de orientare în
spațiu.
Instruirea trebuie să se facă în corespundere cu principiul însușirii înnăscute(cu vocație).
13
Al lui V.Ciubotaru , vizând importanţa disciplinei în educaţie şi caracterul ei moral.
Dezvoltarea gândirii pedagogice în Basarabia interbelică a decurs concomitent cu edificarea
şcolii naţionale românestiîn teritoriu şi s-a datorat constituirii unui spaţiu educaţional unic, s-a
desfăşurat ca proces unic prin acţiuni complexe definitorii.
În anii 1918-1940 în Basarabia a fost organizat un sistem national de învăţământ modern, care
a integralizat experientele Românie, Rusiei şi ale ţărilor din Europa Occidentală, dezvoltat în
toate timpurile şi treptele sale, întemeiat pe nevoile şi aspiraţiile social economice şi cultural –
spirituale ale populaţiei din ţinut, racordat la valorile de vârf ale învăţământului european.
Acest sistem a funcţionat în Basarabia timp de 2 decenii şi a materializat identitatea naţională a
conceptului educaţional , instituit pe o legislaţie naţională democractică, pe drepturile omului,
pe toleranţa interetnică, culturală şi religioasă.
În consecinţă , nr scolilor s-a majorat de la 1084 – 2718, s-a majorat nr elevilor scolarizaţi,
populaţia a avansat la un nou nivel de civilizatie, caracteristic popoarelor europene.
Valorificarea istorică a gândirii pedagogice din Basarabia interbelică stabileste importante linii
de convergenţă şi direcţii de continuitatea între reformele din învăţământul interbelic şi cel din
perioada constituirii statalităţii R.M, oferă sugestii şi soluţii pentru reintegrarea în regim optim
îmvăţământului modern în standardul european
Transpunerea activităţii educative practice în teorie se face prin reflectarea în conştiinţa unei
personalităţi, integrată într-un context social şi filosofic. În funcţie de procesul intern de
evoluţie a acestei tranzitări, putem distinge mai multe faze :
1). Faza filosofică. Multă vreme ideile pedagogice nu s-au constituit într-o ştiinţă aparte, ci erau
înglobate în cuprinsul elaborărilor filosofice. Teoria pedagogică nu reprezenta ceva de sine
stătător, ea fiind o componentă intrinsecă a diferitelor sisteme filosofice, care aveau pretenţia de
a reflecta întreaga existenta. Implicit în structura lor vom întâlni şi idei privitoare la educaţie,
considerată o parte a acestei existenţe. Marii filosofi au fost şi teoreticieni ai fenomenului
educaţional (Platon, Aristotel, Seneca, Quintilian). Mai târziu, în timpul Evului mediu creştin,
autori precum Clement Alexandrinul, Augustin, Toma d’Aquino şi-au expus părerile lor cu
privire la educaţie în lucrări cu conţinut religios.
2). Faza apariţiei marilor sisteme pedagogice. În epoca moderna s-a constituit pedagogia
clasica, prin desprinderea de filosofie. Apar lucrări cu adevărat pedagogice, la autori precum J.
A. Comenius (1592- 1670), J. H. Pestalozzi, J. J. Rousseau, I. Fr. Herbart. După modul în care
au fost concepute şi elaborate lucrările autorilor respectivi-studii, eseuri, romane pedagogice-
putem distinge doua direcţii principale :
a) Una inductivă - când se porneşte de la datele observaţiei directe (empirice )
J.A.Comenius, I. H. Pestalozzi
b) Una deductivă - când se porneşte de la anumite principii generale de natură filosofică
(etica) pentru a se ajunge la anumite idei pedagogice necesare pentru activitatea educativa
practica. Multe lucrări de pedagogie clasică (Rousseau, Kant, Herbart ) au un caracter deductiv,
14
autorii pornind de la anumite sisteme filosofice din care deduceau principii şi norme de
educaţie.
Trăsături ale acestei faze :
majoritatea lucrărilor sunt rezultatul unor observaţii concrete transpuse într -o forma
literară.
nu se poate vorbi de o rigoare ştiinţifică,
limbajul folosit avea un caracter prescriptiv şi era constituit dintr -un corp de
recomandări pentru practica educativa. Conceptele adoptate erau rezultatul generalizării
experienţei
3). sau al unei deducţii
Faza psihologizării logice. educaţiei (la sfârşitul sec. al XIX- lea şi
şi sociologizării
începutul sec. al XX- lea). Ca urmare a rezultatelor obţinute de către psihologie şi sociologie, la
rândul lor deja constituite ca ştiinţe autonome, pedagogia a cunoscut o nouă fază în evoluţia ei.
Aceasta se caracterizează prin faptul ca se exagerează fie aspectele sociale ale educaţiei, prin
valorificarea rezultatelor la care a ajuns sociologia, fie aspectele psihice, prin valorificarea
rezultatelor psihologiei. Aşa au apărut şi s-au constituit diverse curente de orientare
sociologizantă sau psihologizantă. Curente de orientare sociologizantă: pedagogia utilitarista a
lui H. Spencer, pedagogia sociologica a lui Durkheim. La noi, aceasta orientare este legată de
Şcoala sociologică de la Bucureşti: D. Gusti, I. C. Petrescu, S. Stoian. Curente de orientare
psihologizantă: pedagogia experimentală, reprezentată de A. Binet, E. Meumann, pedagogia
scolii active(M. Montesori, Ovid Decroly, Adolf Ferrier). Dacă în viziunea curentelor de
orientare sociologizantă, educaţia era privită prin prisma a ceea ce societatea pretinde din partea
individului, neglijându-se particularităţile şi posibilităţile acestuia, esenţa orientărilor
psihologizante consta în ideea ca totul trebuie să pornească de la copil, de la nevoile şi
aspiraţiile lui, pentru ca în funcţie de ele să se organizeze, mai apoi, procesul de învăţământ.
Asemenea idei au constituit nucleul aşa-numitei mişcări a educaţiei noi, considerată ca o reacţie
împotriva tradiţionalismului, intelectualismului şi rigorismului herbartian, dominant în acea
perioada. . Dintre aceste orientări noi, şcoala activă s-a impus în mod deosebit: ideea
fundamentala - organizarea unui învăţământ care să se bazeze pe activitatea elevilor şi implicit
pe interesele acestora, care să promită o exprimare cat mai spontană a elevilor şi o înflorire a
ceea ce este mai bun în natura copilului. O direcţie fundamentală cu implicaţii profunde asupra
evoluţiei pedagogiei care s-a desprins din această orientare psihologizantă, este pedagogia
experimentală. Apărută sub influenţa cercetărilor experimentale din psihologie, pedagogia
experimentală s-a delimitat de acestea conturându-şi propriul domeniu de cercetare ştiinţifică a
fenomenului educaţional cu ajutorul metodei experimentale. Prin aceasta, spiritul pozitiv
pătrunde şi în pedagogie, facilitând progresul acesteia prin amplificarea rigorii propriilor
rezultate şi implicit cunoaşterea rolului sau în organizarea cât mai raţională a educaţiei. Cu
pedagogia experimentală s-a marcat saltul de la preştiinţific la ştiinţific în investigarea
fenomenului educaţional, de la un demers bazat exclusiv pe observaţie, intuiţie şi impresii
personale, la unul bazat pe experimentare, descriere şi verificare a faptelor, înainte de a ne
pronunţa asupra unor concluzii pentru organizarea activităţii educative. Cele două laturi nu se
exclud însă, ci se completează reciproc.
În sec. XIX—XX au continuat să apară curente de inspiraţie filosofică: pedagogia pragmatista
(W. James, J. Dewey), pedagogia existenţialistă (R. Hubert, Fr. Glasser), A. N. Whithead
Sintetizând cele spuse până acum în legătură cu constituirea şi evoluţia preocupărilor privind
educaţia, putem spune ca s-a ajuns de la reflectarea educaţiei în conştiinţa comună, la
reflectarea şi pe plan teoretic, iniţial în interiorul unor sisteme filosofice şi, mai apoi, la
desprinderea treptată de aceste sisteme şi constituirea pedagogiei ca ştiinţă.
15
În secolul XIX se desprinde perioada pedagogiei ştiinţifice, deschizător de drum fiind
J.Fr. Herbard, meritul lui constând nu în cercetările şi rezultatele obţinute ci în influenţa pe care
aexercitat-o asupra studiilor ulterioare şi, mai ales, în activitatea ce a desfăşurat-o
pentrufundamentarea ştiinţei educaţiei pe domeniul psihologic – al psihologiei exacte. Apare
interpusăaici şi o fază a aşa-numitei pedagogii noi, fază prin care se realizează interfaza dintre
secoleleXIX şi XX şi ca un protest faţă de perioada în care pedagogia era influenţată de
filosofie, fiindconsiderată mai mult o filosofie a educaţiei decât o pedagogie propriu-zisă. Se
evidenţiazăcontribuţia pedagogului amintit prin lucrările „Pedagogie generală‖ şi „Prelegeri
pedagogică‖
16