Sunteți pe pagina 1din 23

PEDAGOGIA

NEOUMANISMULUI
ILUMINIST
Contextul cultural
Raţionalismul modern acorda intelectului suveranitate şi autonomie
absolută. Curentul luminării poporului s-a străduit să-i elibereze pe oameni
de sub autoritatea tradiţiilor, superstiţiilor şi prejudecăţilor, a căutat să
înlocuiască în spiritul timpului încrederea oarbă prin cercetarea proprie, prin
ştiinţă.
Iluminismul a conturat o imagine a existenţei pământene marcată de
încrederea în om, în puterea raţiunii lui şi în valoarea lui morală.
Raţionalismul clasic nesocotea sensibilitatea umană, dând credit deplin
raţiunii.
Un nou raport pare a se contura: raţiunea domină cu autoritate propriul
câmp de acţiune, cel al ştiinţei, alungând prejudecăţile şi superstiţiile, dar
totodată, ea îşi limitează intervenţia. Iluminiştii nu mai pretind că raţiunea
domină toate sferele existenţei umane, lăsând drum liber de manifestare şi
sensibilităţii.
Neoumaniştii respingeau raţionalismul unilateral, care considera
activitatea psihică şi diferitele forme ale vieţii sufleteşti ca mijloace
folositoare, nesocotind astfel valoarea lor proprie, ca scopuri în sine.
Dezvoltarea armonioasă a tuturor forţelor sufleteşti şi manifestarea lor era
Jean-Jacques
Jean-JacquesRousseau
Rousseau
Jean-Jacques Rousseau ,
 Atitudinea lui Rousseau faţă de cultura timpului, marcată de intelectualism şi
de materialism, a fost una critică. El vedea o adevărată prăpastie deschisă între
sufletul omenesc şi „cultura artificială”, o cultură dominată de convingerea că
raţiunea poate pătrunde totul.
 În general, iluminiştii credeau că izvorul tuturor relelor se află în tradiţie, în
prejudecăţi, în ignoranţă, care se datorează lipsei de cultură. Dar raţiunea
singură, consideră Rousseau, este insuficientă pentru înţelegerea lumii şi a
vieţii.
 Diviziunea muncii legată de specializare provoacă necesitatea schimbului:
individul nemaiputând produce singur tot ce-i trebuie apelează la alţii. Aşadar,
pe de o parte, el se dezvoltă şi se manifestă unilateral, pe de altă parte, devine
dependent de alţii. Această dependenţă se accentuează şi mai mult prin
apariţia claselor sociale. Prin urmare, atât din punct de vedere psihologic, cât
şi din punct de vedere social se produce o dizolvare, o fragmentare, deci o
slăbire a naturii umane.
Principiul educaţiei negative
 Pentru a nu se aliena într-o societate care tinde să corupă spiritul,
copilul trebuie să se dezvolte conform propriilor însuşiri naturale, ceea
ce înseamnă că rolul educatorului este de a face tot posibilul pentru
înlăturarea obstacolelor, care ar împiedica dezvoltarea liberă a naturii
individuale şi de a ajuta la producerea circumstanţelor favorabile acestei
dezvoltări.
Principiul respectării vârstei copilăriei
• Nu este permis să denaturăm viaţa actuală a copilului, în vederea vreunei
eventuale fericiri viitoare. Nu este admisibil să vedem în copil numai pe
viitorul adult, ci, în primul rând, pe copilul ca atare
Principiul necesităţii naturale
• Nu trebuie să-i dăm nimic copilului pentru că cere, ci fiindcă are
trebuinţă. El nu trebuie să facă nimic din supunere, ci din necesitate.
Principiul rezistenţei şi stăpânirii de sine

• Copilul va cunoaşte mai întâi suferinţa, pentru că este mai comună oamenilor
decât fericirea. Rousseau ajunge la concluzia că trebuie să-i prezentăm copilului
tabloul omenirii suferinde. Pentru ca impresiile să fie puternice îl vom face să
înţeleagă că, datorită pericolelor la care orice om este continuu expus în viaţă,
nimeni nu e scutit în mod sigur şi pentru totdeauna de suferinţă.

Principiul intuiţiei şi activităţii spontane

• Copilul nu trebuie să înveţe ştiinţa, ci să o găsească. Astfel, el nu va învăţa


decât din plăcere sau numai ceea ce îi stârneşte interesul. Scopul educaţiei
intelectuale rezidă, aşadar, în a forma spiritul copilului, nicidecum în a-i
transmite cunoştinţe. Criteriul de alegere a cunoştinţelor, spre care va fi
orientat copilul, este acela al utilităţii.
Aceste principii, identificabile în scrierile Emile şi La Nouvelle Héloïse, ne
dau posibilitatea creionării portretului de pedagog al autorului lor,
Rousseau.
Filantropismul
Pedagogia lui Rousseau a fost promovată în teorie şi în practică de un
important curent pedagogic: filantropismul. Atât în educaţia morală, cât şi în
cea intelectuală, filantropismul a aplicat principiul utilitarismului, care a
influenţat nu numai metodele de învăţământ, ci şi programul acestuia
Basedow şi-a prezentat ideile despre educaţie în lucrarea Elementarbuch. La
fel ca şi Rousseau, el considera că scopul educaţiei este dezvoltarea naturii
copilului, prin respectarea individualităţii şi libertăţii lui.
 Un alt reprezentant al filantropismului a fost Cristian G. Salzman, care şi-a
întemeiat un institut filantropic. În şcoala de la Schnepfenthal se acorda o
deosebită atenţie educaţiei fizice şi muncii manuale, copiii ocupându-se, pe
lângă practicarea diverselor sporturi, şi cu activităţile gospodăreşti, căci, în
opinia filantropiştilor, acestea contribuie nu numai la o bună dezvoltare fizică,
dar şi morală. Nu se admitea înlocuirea lucrului real cu ilustraţii şi cărţi,
deoarece se considera că manualul şi condeiul nu pot satisface nevoia de
activitate a copilului.. În mijlocul naturii, acesta poate învăţa multe lucruri şi îşi
poate utiliza în mod optim forţele de care dispune. Cărţile erau admise doar
pentru studiul limbilor străine.
Immanuel Kant
Immanuel Kant
 Concepţia lui Immanuel Kant despre educaţie este inspirată de ideile sale
filosofice, de lectura pasionată a lui Rousseau şi de practica sa de educator.
Analizând sufletul omenesc, el constată că acesta dispune de trei părţi: raţiunea
pură (cunoaşterea), raţiunea practică (voinţa) şi raţiunea afectivă (sentimentul).
Prin intermediul raţiunii pure putem cunoaşte realitatea, iar prin intermediul
raţiunii practice cunoaştem ceea ce este bine să facem şi ce nu.
 Kant acordă o mare importanţă educaţiei, căci, spune el, omul nu poate deveni om
decât prin educaţie: „…în problema educaţiei constă marele secret al perfecţiunii
naturii umane”
 Kant are în vedere două funcţii ale educaţiei: una pozitivă şi o alta negativă. Cea
pozitivă rezidă în a conduce voinţa morală pe un făgaş normal, încurajând-o şi
întărind-o. Cea negativă constă în a feri voinţa morală de influenţele nefaste ale
impulsiunilor, în a înlătura piedicile care apar în calea manifestării legii morale.
 Kant nu admite recompensele şi emulaţia în educaţie, dar admite mai multe feluri
de pedepse, acordate în funcţie de împrejurări şi de gravitatea faptei:
 a) fizice şi morale (pedepsele fizice se vor folosi doar atunci când cele morale sunt
fără efect);
 b) negative şi pozitive (pedepsele negative se vor aplica pentru greşeli mai mici –
lene, minciună, lipsă de politeţe – iar cele pozitive pentru răutate).
• Conflictul dintre simţuri şi raţiune, dintre înclinaţiile personale şi
datorie a fost rezolvat de Kant în favoarea raţiunii, excluzând sensibilitatea
din domeniul moralităţii: un act de voinţă nu poate fi considerat moral
decât în cazul în care este determinat numai de legea morală, deci fără
intervenţia vreunei înclinaţii personale.
Johan Wolfgang von Goethe
Johan Wolfgang von Goethe
 Dimensiunea empirică şi dimensiunea raţională a fiinţei umane nu mai sunt considerate
ca aflându-se într-un raport de opoziţie, ci ca formând o unitate armonioasă. Goethe
pledează pentru armonia absolută între elementele care compun fiinţa umană, deci şi
între raţiune şi simţuri, între moralitate şi sensibilitate .
 În felul acesta, el se situa alături de curentul cultural numit neoclasicism, care urmărea să
readucă în viaţa şi în cultura modernă tipul omului antic armonios dezvoltat, adică
frumuseţea trupească şi bunătatea sufletească conexate, alcătuind o unitate armonioasă.
 Altfel spus, educaţia trebuie să dezvolte toate elementele constitutive ale fiinţei umane,
atât pe cele ce ţin de raţiune, cât şi pe cele ce ţin de sensibilitate. Prin dezvoltare
armonioasă, Goethe nu înţelege însă dezvoltarea deopotrivă a tuturor elementelor
înnăscute, ci doar dezvoltarea într-o măsură cuvenită a fiecăruia dintre ele.
 Spre deosebire de Rousseau, Goethe consideră că omul nu se naşte bun de la natură, ci cu
defecte şi calităţi, care se pot transforma unele în altele în funcţie de educaţia primită.
 Datoria educatorului este de a cunoaşte forţele de care dispune copilul, de a le dezvolta în
direcţia indicată de însăşi natura individuală şi de a ajuta la contopirea lor într-o unitate
armonioasă. Pentru ca acele însuşiri care determină individualitatea unui om să poată fi
cunoscute, dezvoltate şi puse în evidenţă este necesară activitatea.
• Goethe pretinde ca individul să se supună moralităţii universale, nu ca fiindu-i
impusă de societate, ci din propria lui convingere şi voinţă. Moralitatea trebuie
să fie liberă în raport cu mediul exterior, dar determinată în raport cu fiinţa
noastră. Bazându-se pe simţul moral, individul se poate supune cerinţelor
umanitare, din pornirea propriei fiinţe, autodeterminându-se.
• În Anii de drumeţie ai lui Wilhelm Meister, Goethe vorbeşte despre trei
feluri de respect, pe care educatorii „provinciei pedagogice” caută să-l inspire
elevilor lor: faţă de Dumnezeu, faţă de pământ şi faţă de semeni. Respectul
constituie baza oricărei educaţii şi a oricărei religii.
• O importantă problemă abordată de către Goethe, în scrierile sale, este cea a
raportului dintre educaţia armonioasă şi cea profesională. Prima este menită să
dezvolte toate forţele, toate însuşirile de care dispune individul, cea de-a doua să
dezvolte anumite facultăţi individuale, care îi asigură omului capacitatea de a
exercita anumite funcţii.
• Consecvent principiului activităţii conforme cu individualitatea, Goethe
susţine că un om cu atât se simte mai mulţumit şi cu atât mai bine îşi
îndeplineşte menirea, cu cât activitatea desfăşurată este mai conformă
personalităţii sale. Cea mai mare fericire a omului este de a duce la îndeplinire
ceea ce el crede că este bine şi de a fi stăpân pe mijloacele necesare realizării
scopului său.
Anii de drumeţie ai lui Wilhelm Meister,
Goethe
Friedrich Schiller
Friedrich Schiller
• Nu a abordat problematica educaţiei în cadrul unor preocupări distincte şi
sistematice de pedagogie, ci în cel al reflecţiilor filosofice, estetice şi morale. Un
prim punct de sprijin al concepţiei sale despre educaţie îl constituie principiul
filosofic conform căruia natura omului este duală: animală şi spirituală.
• Scopul educaţiei nu poate fi altul decât dezvoltarea armonioasă a naturii
individului. Şi atunci, sarcina prioritară a educaţiei ar trebui să fie înlăturarea
conflictului dintre pornirile instinctive ale naturii şi activitatea liberă şi autonomă
a raţiunii, astfel încât individul să nu săvârşească doar ceea ce instinctele sale îi
spun şi nici numai ceea ce raţiunea sa îi dictează independent de instincte, ci să
săvârşească numai acele fapte dictate de raţiune, care sunt în armonie cu
instinctele naturale.
• Sarcina culturii este de a veghea asupra lor şi de a le asigura limitele,
datorându-le amândurora aceeaşi dreptate, în sensul că are de apărat nu numai
impulsul raţional împotriva celui sensibil, ci şi pe cel sensibil împotriva celui
raţional.
•Schiller a accentuat importanţa culturii şi educaţiei estetice, încercând să
lămurească şi în ce relaţie se află acestea cu educaţia morală. În starea estetică
omul este liber, pentru că aici se realizează echilibrul între pornirile naturale şi
cerinţele raţiunii. Libertatea este prima condiţie a moralităţii. Doar în două cazuri
• Simţul estetic se află într-o strânsă legătură cu moralitatea, căreia îi aduce
foloase directe. Dacă simţurile propun o acţiune josnică, imorală, aceasta,
înainte de a fi respinsă de către raţiune, va întâmpina rezistenţa simţului
estetic (influenţa negativă).

•Individul în care există armonia dintre instinct şi raţiune are un suflet


frumos, este perfect. El îşi îndeplineşte datoriile morale în chip natural,
nesilit de nimeni, de aceea, simţul estetic trebuie să constituie un element
important al idealului educaţional.

•Câtă vreme armonia completă dintre instinct şi raţiune nu poate fi


realizată, raţiunea rămâne suverană asupra simţurilor, fără însă a le exclude
cu totul din sfera moralităţii. Şi cu cât simţurile se vor arăta mai docile, cu
atât va scădea severitatea raţiunii. Aceasta este direcţia de urmat, atunci
când avem în faţă idealul sufletului frumos.
Johann Heinrich
Pestalozzi
JOHANN HEINRICH PESTALOZZI

• În scrierile pedagogice elaborate şi în acţiunile practice întreprinse, Pestalozzi a


arătat o preocupare asiduă pentru ameliorarea condiţiei spirituale, morale şi
materiale precare a poporului elveţian. Bunul său renume se datorează îndeosebi
eforturilor susţinute de a deschide şcoli, în care să asigure o educaţie adecvată
copiilor săraci.
•Pestalozzi se arată convins că lipsa de cultură intelectuală, morală şi religioasă,
precum şi injustiţia socială, constituie izvorul cel mai adânc al mizeriei poporului.
Cultura, moralitatea şi religiozitatea constituie mijloacele fundamentale de
ameliorare a stării precare în care se află poporul; ori, ele se dobândesc prin
educaţie, cel mai important factor de progres social.
•Pestalozzi este primul pedagog care a formulat explicit principiul formativ al
învăţământului. Referinţe cu privire la cultura formativă găsim încă şi înainte de
el, la Montaigne, Descartes sau Kant. Plecând de la distincţia pe care Pestalozzi o
realizează între formare şi informare, mai târziu se vor contura două mari direcţii
în pedagogie:
a) curentul culturii materiale, care considera că menirea şcolii este de a transmite
informaţii elevilor;
b) curentul culturii formale, care reducea acest rol la dezvoltarea psihică a
• El consideră că realizarea unei lecţii presupune parcurgerea următoarelor etape:
a. perceperea izolată a elementelor unui lucru sau a ideilor, după normele stabilite
(analiza);
b. trecerea lor în serii psihologice, adică elementul sau lucrul intuit se va compara
cu altele asemănătoare, stabilindu-se ideea sau noţiunea (sinteza);
c. recapitularea tuturor elementelor dintr-un întreg;
d. integrarea tuturor cunoştinţelor dobândite în ansamblul cunoaşterii de care
dispune deja elevul.

•Pestalozzi a militat pentru o formare armonioasă a personalităţii umane, a


fundamentat şi aplicat o serie de principii ale pedagogiei moderne, precum
principiul intuiţiei, cel al continuităţii dintre teorie şi practică, cel al respectării
individualităţii copilului ş.a. De aceea, şcolile pe care le-a înfiinţat şi condus s-au
bucurat de succes şi au stârnit interesul pedagogilor vremii. Ideile lui Pestalozzi
despre educaţie au fost continuate, în scurt timp, de Friedrich Fröbel şi Adolf
Diesterweg, dar au avut un puternic impact în întreaga gândire pedagogică ce i-a
urmat.
BIBLIOGRAFIE
Albulescu, Ion, Doctrine pedagogice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
2007
Albulescu, Ion, Doctrine pedagogice şi instituţii educative
Poze google pictures.
Grupa:
Arpăștean Ambra Diana
Buga Nicoleta Raluca
Gherasim Crina
Nemeti Bianca Beatrice
Pop Bianca