UNIVERSITATEA “BABEŞ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI ŞTIINŢE ALE EDUCAŢIEI

Specializarea:

PEDAGOGIA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI PRIMAR ŞI PREŞCOLAR

EXTENSIA NĂSĂUD

DOCTRINE PEDAGOGICE ŞI INSTITUŢII

EDUCATIVE
Anul I, Semestrul II

Constantina Catalano GRUPA

 Arpăștean Ambra Diana

 Buga Nicoleta Raluca

 Gherasim Crina

 Nemeti Bianca Beatrice

 Pop Bianca

1
 PEDAGOGIA NEOUMANISMULUI ILUMINIST

 Contextul cultural

Raţionalismul modern acorda intelectului suveranitate şi autonomie absolută.

Curentul luminării poporului s-a străduit să-i elibereze pe oameni de sub
autoritatea tradiţiilor, superstiţiilor şi prejudecăţilor, a căutat să înlocuiască în
spiritul timpului încrederea oarbă prin cercetarea proprie, prin ştiinţă.

Iluminismul a conturat o imagine a existenţei pământene marcată de încrederea

în om, în puterea raţiunii lui şi în valoarea lui morală.

Raţionalismul clasic nesocotea sensibilitatea umană, dând credit deplin raţiunii.

Un nou raport pare a se contura: raţiunea domină cu autoritate propriul câmp de

acţiune, cel al ştiinţei, alungând prejudecăţile şi superstiţiile, dar totodată, ea îşi
limitează intervenţia. Iluminiştii nu mai pretind că raţiunea domină toate sferele
existenţei umane, lăsând drum liber de manifestare şi sensibilităţii.

Neoumaniştii respingeau raţionalismul unilateral, care considera activitatea

psihică şi diferitele forme ale vieţii sufleteşti ca mijloace folositoare, nesocotind
astfel valoarea lor proprie, ca scopuri în sine. Dezvoltarea armonioasă a tuturor
forţelor sufleteşti şi manifestarea lor era idealul suprem al neoumaniştilor. Ideile
lor loveau însă în idealul raţionalist.

 Jean-Jacques Rousseau

Atitudinea lui Rousseau faţă de cultura timpului, marcată de intelectualism şi de

materialism, a fost una critică. El vedea o adevărată prăpastie deschisă între
sufletul omenesc şi „cultura artificială”, o cultură dominată de convingerea că
raţiunea poate pătrunde totul.

În general, iluminiştii credeau că izvorul tuturor relelor se află în tradiţie, în

prejudecăţi, în ignoranţă, care se datorează lipsei de cultură. Dar raţiunea
singură, consideră Rousseau, este insuficientă pentru înţelegerea lumii şi a vieţii.

2
Diviziunea muncii legată de specializare provoacă necesitatea schimbului:
individul nemaiputând produce singur tot ce-i trebuie apelează la alţii. Aşadar,
pe de o parte, el se dezvoltă şi se manifestă unilateral, pe de altă parte, devine
dependent de alţii. Această dependenţă se accentuează şi mai mult prin apariţia
claselor sociale. Prin urmare, atât din punct de vedere psihologic, cât şi din
punct de vedere social se produce o dizolvare, o fragmentare, deci o slăbire a
naturii umane.

Principiul educaţiei negative: Pentru a nu se aliena într-o societate care tinde

să corupă spiritul, copilul trebuie să se dezvolte conform propriilor însuşiri
naturale, ceea ce înseamnă că rolul educatorului este de a face tot posibilul
pentru înlăturarea obstacolelor, care ar împiedica dezvoltarea liberă a naturii
individuale şi de a ajuta la producerea circumstanţelor favorabile acestei
dezvoltări.

Principiul respectării vârstei copilăriei: Nu este permis să denaturăm viaţa

actuală a copilului, în vederea vreunei eventuale fericiri viitoare. Nu este
admisibil să vedem în copil numai pe viitorul adult, ci, în primul rând, pe copilul
ca atare.

Principiul necesităţii naturale: Nu trebuie să-i dăm nimic copilului pentru că

cere, ci fiindcă are trebuinţă. El nu trebuie să facă nimic din supunere, ci din
necesitate.

Principiul rezistenţei şi stăpânirii de sine: Copilul va cunoaşte mai întâi

suferinţa, pentru că este mai comună oamenilor decât fericirea. Rousseau ajunge
la concluzia că trebuie să-i prezentăm copilului tabloul omenirii suferinde.
Pentru ca impresiile să fie puternice îl vom face să înţeleagă că, datorită
pericolelor la care orice om este continuu expus în viaţă, nimeni nu e scutit în
mod sigur şi pentru totdeauna de suferinţă.

Principiul intuiţiei şi activităţii spontane: Copilul nu trebuie să înveţe ştiinţa,

ci să o găsească. Astfel, el nu va învăţa decât din plăcere sau numai ceea ce îi
stârneşte interesul. Scopul educaţiei intelectuale rezidă, aşadar, în a forma
spiritul copilului, nicidecum în a-i transmite cunoştinţe. Criteriul de alegere a
cunoştinţelor, spre care va fi orientat copilul, este acela al utilităţii.

3
  Filantropismul

Pedagogia lui Rousseau a fost promovată în teorie şi în practică de un important

curent pedagogic: filantropismul. Atât în educaţia morală, cât şi în cea
intelectuală, filantropismul a aplicat principiul utilitarismului, care a influenţat
nu numai metodele de învăţământ, ci şi programul acestuia

Basedow şi-a prezentat ideile despre educaţie în lucrarea Elementarbuch. La fel

ca şi Rousseau, el considera că scopul educaţiei este dezvoltarea naturii
copilului, prin respectarea individualităţii şi libertăţii lui.

Un alt reprezentant al filantropismului a fost Cristian G. Salzman, care şi-a

întemeiat un institut filantropic. În şcoala de la Schnepfenthal se acorda o
deosebită atenţie educaţiei fizice şi muncii manuale, copiii ocupându-se, pe
lângă practicarea diverselor sporturi, şi cu activităţile gospodăreşti, căci, în
opinia filantropiştilor, acestea contribuie nu numai la o bună dezvoltare fizică,
dar şi morală. Nu se admitea înlocuirea lucrului real cu ilustraţii şi cărţi,
deoarece se considera că manualul şi condeiul nu pot satisface nevoia de
activitate a copilului.. În mijlocul naturii, acesta poate învăţa multe lucruri şi îşi
poate utiliza în mod optim forţele de care dispune. Cărţile erau admise doar
pentru studiul limbilor străine.

 Immanuel Kant

Concepţia lui Immanuel Kant despre educaţie este inspirată de ideile sale
filosofice, de lectura pasionată a lui Rousseau şi de practica sa de educator.
Analizând sufletul omenesc, el constată că acesta dispune de trei părţi: raţiunea
pură (cunoaşterea), raţiunea practică (voinţa) şi raţiunea afectivă
(sentimentul). Prin intermediul raţiunii pure putem cunoaşte realitatea, iar prin
intermediul raţiunii practice cunoaştem ceea ce este bine să facem şi ce nu.

Kant acordă o mare importanţă educaţiei, căci, spune el, omul nu poate deveni
om decât prin educaţie: „…în problema educaţiei constă marele secret al
perfecţiunii naturii umane”

Kant are în vedere două funcţii ale educaţiei: una pozitivă şi o alta negativă.
Cea pozitivă rezidă în a conduce voinţa morală pe un făgaş normal, încurajând-o

4
şi întărind-o. Cea negativă constă în a feri voinţa morală de influenţele nefaste
ale impulsiunilor, în a înlătura piedicile care apar în calea manifestării legii
morale.

Kant nu admite recompensele şi emulaţia în educaţie, dar admite mai multe

feluri de pedepse, acordate în funcţie de împrejurări şi de gravitatea faptei:

a) fizice şi morale (pedepsele fizice se vor folosi doar atunci când cele morale
sunt fără efect);

b) negative şi pozitive (pedepsele negative se vor aplica pentru greşeli mai mici
– lene, minciună, lipsă de politeţe – iar cele pozitive pentru răutate).

Conflictul dintre simţuri şi raţiune, dintre înclinaţiile personale şi datorie a fost

rezolvat de Kant în favoarea raţiunii, excluzând sensibilitatea din domeniul
moralităţii: un act de voinţă nu poate fi considerat moral decât în cazul în care
este determinat numai de legea morală, deci fără intervenţia vreunei înclinaţii
personale.

 Johan Wolfgang von Goethe

Dimensiunea empirică şi dimensiunea raţională a fiinţei umane nu mai sunt

considerate ca aflându-se într-un raport de opoziţie, ci ca formând o unitate
armonioasă. Goethe pledează pentru armonia absolută între elementele care
compun fiinţa umană, deci şi între raţiune şi simţuri, între moralitate şi
sensibilitate .

În felul acesta, el se situa alături de curentul cultural numit neoclasicism, care

urmărea să readucă în viaţa şi în cultura modernă tipul omului antic armonios
dezvoltat, adică frumuseţea trupească şi bunătatea sufletească conexate,
alcătuind o unitate armonioasă.

Altfel spus, educaţia trebuie să dezvolte toate elementele constitutive ale fiinţei
umane, atât pe cele ce ţin de raţiune, cât şi pe cele ce ţin de sensibilitate. Prin
dezvoltare armonioasă, Goethe nu înţelege însă dezvoltarea deopotrivă a tuturor
elementelor înnăscute, ci doar dezvoltarea într-o măsură cuvenită a fiecăruia
dintre ele.

5
Spre deosebire de Rousseau, Goethe consideră că omul nu se naşte bun de la
natură, ci cu defecte şi calităţi, care se pot transforma unele în altele în funcţie
de educaţia primită.

Datoria educatorului este de a cunoaşte forţele de care dispune copilul, de a le

dezvolta în direcţia indicată de însăşi natura individuală şi de a ajuta la
contopirea lor într-o unitate armonioasă. Pentru ca acele însuşiri care determină
individualitatea unui om să poată fi cunoscute, dezvoltate şi puse în evidenţă
este necesară activitatea.

Goethe pretinde ca individul să se supună moralităţii universale, nu ca fiindu-i

impusă de societate, ci din propria lui convingere şi voinţă. Moralitatea trebuie
să fie liberă în raport cu mediul exterior, dar determinată în raport cu fiinţa
noastră. Bazându-se pe simţul moral, individul se poate supune cerinţelor
umanitare, din pornirea propriei fiinţe, autodeterminându-se.

În Anii de drumeţie ai lui Wilhelm Meister, Goethe vorbeşte despre trei feluri
de respect, pe care educatorii „provinciei pedagogice” caută să-l inspire elevilor
lor: faţă de Dumnezeu, faţă de pământ şi faţă de semeni. Respectul constituie
baza oricărei educaţii şi a oricărei religii.

O importantă problemă abordată de către Goethe, în scrierile sale, este cea a

raportului dintre educaţia armonioasă şi cea profesională. Prima este menită să
dezvolte toate forţele, toate însuşirile de care dispune individul, cea de-a doua să
dezvolte anumite facultăţi individuale, care îi asigură omului capacitatea de a
exercita anumite funcţii.

Consecvent principiului activităţii conforme cu individualitatea, Goethe susţine

că un om cu atât se simte mai mulţumit şi cu atât mai bine îşi îndeplineşte
menirea, cu cât activitatea desfăşurată este mai conformă personalităţii sale. Cea
mai mare fericire a omului este de a duce la îndeplinire ceea ce el crede că este
bine şi de a fi stăpân pe mijloacele necesare realizării scopului său.

 Friedrich Schiller
Nu a abordat problematica educaţiei în cadrul unor preocupări distincte şi
sistematice de pedagogie, ci în cel al reflecţiilor filosofice, estetice şi morale. Un
prim punct de sprijin al concepţiei sale despre educaţie îl constituie principiul
filosofic conform căruia natura omului este duală: animală şi spirituală.

6
 Scopul educaţiei nu poate fi altul decât dezvoltarea armonioasă a naturii
individului. Şi atunci, sarcina prioritară a educaţiei ar trebui să fie înlăturarea
conflictului dintre pornirile instinctive ale naturii şi activitatea liberă şi
autonomă a raţiunii, astfel încât individul să nu săvârşească doar ceea ce
instinctele sale îi spun şi nici numai ceea ce raţiunea sa îi dictează independent
de instincte, ci să săvârşească numai acele fapte dictate de raţiune, care sunt în
armonie cu instinctele naturale.

Sarcina culturii este de a veghea asupra lor şi de a le asigura limitele,

datorându-le amândurora aceeaşi dreptate, în sensul că are de apărat nu numai
impulsul raţional împotriva celui sensibil, ci şi pe cel sensibil împotriva celui
raţional.

Schiller a accentuat importanţa culturii şi educaţiei estetice, încercând să

lămurească şi în ce relaţie se află acestea cu educaţia morală. În starea estetică
omul este liber, pentru că aici se realizează echilibrul între pornirile naturale şi
cerinţele raţiunii. Libertatea este prima condiţie a moralităţii. Doar în două
cazuri omul este liber: când se naşte, adică în starea de natură, şi în starea
estetică.

Simţul estetic se află într-o strânsă legătură cu moralitatea, căreia îi aduce

foloase directe. Dacă simţurile propun o acţiune josnică, imorală, aceasta,
înainte de a fi respinsă de către raţiune, va întâmpina rezistenţa simţului estetic
(influenţa negativă).

Individul în care există armonia dintre instinct şi raţiune are un suflet frumos,
este perfect. El îşi îndeplineşte datoriile morale în chip natural, nesilit de nimeni,
de aceea, simţul estetic trebuie să constituie un element important al idealului
educaţional.

Câtă vreme armonia completă dintre instinct şi raţiune nu poate fi realizată,

raţiunea rămâne suverană asupra simţurilor, fără însă a le exclude cu totul din
sfera moralităţii. Şi cu cât simţurile se vor arăta mai docile, cu atât va scădea
severitatea raţiunii. Aceasta este direcţia de urmat, atunci când avem în faţă
idealul sufletului frumos.

7
  Johann Heinrich Pestalozzi

În scrierile pedagogice elaborate şi în acţiunile practice întreprinse, Pestalozzi a

arătat o preocupare asiduă pentru ameliorarea condiţiei spirituale, morale şi
materiale precare a poporului elveţian. Bunul său renume se datorează îndeosebi
eforturilor susţinute de a deschide şcoli, în care să asigure o educaţie adecvată
copiilor săraci.

Pestalozzi se arată convins că lipsa de cultură intelectuală, morală şi religioasă,

precum şi injustiţia socială, constituie izvorul cel mai adânc al mizeriei
poporului. Cultura, moralitatea şi religiozitatea constituie mijloacele
fundamentale de ameliorare a stării precare în care se află poporul; ori, ele se
dobândesc prin educaţie, cel mai important factor de progres social.

Pestalozzi este primul pedagog care a formulat explicit principiul formativ al

învăţământului. Referinţe cu privire la cultura formativă găsim încă şi înainte de
el, la Montaigne, Descartes sau Kant. Plecând de la distincţia pe care Pestalozzi
o realizează între formare şi informare, mai târziu se vor contura două mari
direcţii în pedagogie:

a) curentul culturii materiale, care considera că menirea şcolii este de a

transmite informaţii elevilor;

b) curentul culturii formale, care reducea acest rol la dezvoltarea psihică a

elevului, uneori numai la dezvoltarea proceselor lui de cunoaştere.

Pestalozzi a militat pentru o formare armonioasă a personalităţii umane, a

fundamentat şi aplicat o serie de principii ale pedagogiei moderne, precum
principiul intuiţiei, cel al continuităţii dintre teorie şi practică, cel al respectării
individualităţii copilului ş.a. De aceea, şcolile pe care le-a înfiinţat şi condus s-
au bucurat de succes şi au stârnit interesul pedagogilor vremii. Ideile lui
Pestalozzi despre educaţie au fost continuate, în scurt timp, de Friedrich Fröbel
şi Adolf Diesterweg, dar au avut un puternic impact în întreaga gândire
pedagogică ce i-a urmat.

8
 BIBLIOGRAFIE

 Albulescu, Ion, Doctrine pedagogice, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 2007
 Albulescu, Ion, Doctrine pedagogice şi instituţii educative
 Cucoş, Constantin, Istoria pedagogiei, Editura Polirom, Iaşi,
2001